Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Anul Regal. Jurnalul Jubileului de 150 de ani de la fondarea Casei Regale a României
Anul Regal. Jurnalul Jubileului de 150 de ani de la fondarea Casei Regale a României
Anul Regal. Jurnalul Jubileului de 150 de ani de la fondarea Casei Regale a României
Ebook338 pages5 hours

Anul Regal. Jurnalul Jubileului de 150 de ani de la fondarea Casei Regale a României

Rating: 0 out of 5 stars

()

Read preview

About this ebook

Volumul, prefațat de ASR Principele Radu al României, conține texte ce abordează aspecte privind istoria Casei Regale din România, precum și rolul pe care aceasta l-a avut de-a lungul timpului în viața socială și politică românească. Din punct de vedere publicistic, cartea deschide Anul Regal, când se împlinește un secol și jumătate de la fondarea Casei Regale și a statului român modern, anul care marchează întemeierea Dinastiei Regale și instituirea primei Constituții moderne a statului român.

LanguageRomână
PublisherAdenium
Release dateMay 19, 2016
ISBN9786067421897
Anul Regal. Jurnalul Jubileului de 150 de ani de la fondarea Casei Regale a României

Related to Anul Regal. Jurnalul Jubileului de 150 de ani de la fondarea Casei Regale a României

Related ebooks

Reviews for Anul Regal. Jurnalul Jubileului de 150 de ani de la fondarea Casei Regale a României

Rating: 0 out of 5 stars
0 ratings

0 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Anul Regal. Jurnalul Jubileului de 150 de ani de la fondarea Casei Regale a României - Daniel Șandru

    Ofițer.

    ALTEȚA SA REGALĂ PRINCIPELE RADU AL ROMÂNIEI

    Prefață

    Regele Carol I¹ a fost întemeietorul statului român modern, tot așa cum 10 Mai este ziua de naștere a statului european, independent și suveran cu numele România. Regele Carol a fost deschizător de drumuri, vizionar și un om de acțiune. El a înfăptuit, timp de 48 de ani, una dintre cele mai durabile dezvoltări din istoria noastră, fondând instituții vitale, dând contur identității noastre și statornicind securitatea națională.

    Evaluarea domniei lui Carol I se poate face simplu: dacă luăm criteriile de bază ale Uniunii Europene și NATO, vom vedea că, în ciuda limitărilor vremii, Carol apare surprinzător de contemporan cu noi: fondator de instituții de bază ale statului, promotor al profesionalismului în politică, societate și economie, strateg și reformator al Forțelor Armate, încurajator al puterii soft (educație, cultură, politică externă, tradiții, specific național), voce europeană prin excelență, puterea exemplului personal, creator de proiecte civice, întăritor al suveranității în paralel cu adaptarea la jocul regional, participant cu trupe la alianțe militare continentale.

    Familia Regală duce mai departe legământul european, democratic și constituțional al Regelui Carol I, contribuind la consolidarea statului și reprezentând simbolic națiunea, încurajând tradițiile și sprijinind educația și cultura noastră, susținând binefacerile deschiderilor democratice, ale globalizării, adâncind legăturile României cu Europa, promovând libertățile și drepturile omului, încurajând comunicarea și inițiativa individuală.

    Puterea unei societăți nu stă doar în politică, destinul unei națiuni nu este scris doar de conducătorii ei, iar devenirea societății nu este creionată doar de mințile care o luminează. În momentul în care românii, după câteva decenii de întuneric, au înțeles că patriotismul se măsoară în infrastructură, că rolul de model este tot atât de necesar ca parlamentarismul, că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca prosperitatea, când au simțit pe pielea lor că legitimitatea dată de voturi nu înlocuiește mândria și nici competența, când au intuit că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea, atunci, românii de astăzi l-au declarat pe Carol I al doilea mare român al tuturor timpurilor.

    Este suficient să te uiți la statuia Regelui Carol și la Biblioteca sa, așa cum arată ele în anul 2016 în Piața Palatului Regal, ca să înțelegi că se poate construi o Românie curată și prosperă, delicată, dar solidă instituțional, pașnică, dar energică, elegantă, dar pragmatică, frumoasă, dar și puternică.

    Familia Regală, fondată de Regele Carol I acum un secol și jumătate, este o instituție istorică de esență statală capabilă, precum fondatorul ei, să găsească astăzi și mâine modalități noi, flexibile, motivate și potrivite de a fi utilă.


    ¹ Textul reprezintă cuvântul rostit de Alteța Sa Regală Principele Radu de la tribuna Academiei Române în ziua de 6 octombrie 2014.

    DANIEL ȘANDRU ȘI ALEXANDRU MURARU

    Cuvânt-înainte

    Când Principele Carol pășea, în 1866, pe pământul uneia dintre cele mai tinere și mai marginale țări ale Europei, probabil că nu avea să-și imagineze că, peste 150 de ani, urmașii săi și ai supușilor săi vor celebra un an special dedicat națiunii, Dinastiei și moștenirii sale colosale. Jurământul său, citit astăzi, îți dă fiori și îți arată dimensiunea, viziunea, inspirația, cutezanța unor generații de lideri regali care au construit aproape de la zero un popor și o națiune. Cuvintele sale, puse astăzi în lumina timpului istoric, dau măsura nevoii noastre de regalitate, atunci și acum:

    Ales de națiune Principe al României, am părăsit fără ezitare patria și familia pentru a răspunde apelului acestui popor care mi-a încredințat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, știu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, intenții curate, o voință fermă de a face bine, un devotament fără limite către noua mea patrie și un respect neclintit față de legi, pe care mi l-au dat strămoșii mei. Cetățean astăzi, mâine, dacă va trebui, soldat, voi împărți cu voi soarta cea bună, ca și pe cea rea.

    Această carte deschide din punct de vedere publicistic Anul Regal, când se împlinește un secol și jumătate de la fondarea Casei Regale și a statului român modern, anul care marchează întemeierea Dinastiei Regale și instituirea primei Constituții moderne a statului român. Este primul volum dedicat Regalității în 2016, prima lucrare despre semnificațiile Jubileului celor 150 de ani pe care Familia Regală și România îi serbează cu onoare și demnitate, în orizontul unor generații pentru care destinul european al țării și al Casei Regale este un dat care a învins războaie, crize și crime politice, trădări, două conflagrații mondiale, două totalitarisme, o dictatură de o jumătate de secol, o tranziție dureroasă și numeroase dezamăgiri și deziluzii. În lumina istoriei și a atâtor avalanșe politice și tragedii naționale, acest Jubileu este o imensă victorie a Coroanei și a întregii Românii.

    Anul Regal nu este doar o sărbătoare a istoricilor, care să fie dedicată doar elitelor și în nici un caz nu reprezintă doar o glorificare a trecutului. Independența, întemeierea Regatului, Marea Unire, modernizarea și dezvoltarea țării, salvarea statului – toate acestea poartă Coroana ca simbol făuritor, iar Anul Regal le pune în centrul societății și în lumina reflectorului public. Regalitatea se împlinește prin spiritul națiunii, iar dimensiunea sa națională și comunitară pornește de la moștenirea sa. Așa cum spunea Regele Mihai, regalitatea „garantează mândria, identitatea, continuitatea și tradițiile". Anul acesta, România trăiește șansa unei retrospective vii, de anvergură, plină de semnificații și simboluri, alături de o Familie Regală înconjurată de români, respectată de elite în interiorul și în afara țării, activă, un caz unic în Uniunea Europeană de astăzi. Anul Regal reprezintă o sumă de semnificații de o inestimabilă valoare, pentru care țara, națiunea, familia capătă simbolul de borne istorice.

    Această inițiativă editorială deschide un an plin de evenimente, care vor marca numeroase date și împliniri istorice. Darul Jubileului Regal este de a întări și evidenția mai bine punțile dintre Coroană și societate, dintre elite și instituții, punând în valoare întreaga pleiadă de făuriri împlinite într-un secol și jumătate. Peste tot în lume, fie că vorbim despre monarhii în funcțiune sau despre republici, jubileele nu țin cont de forma de guvernământ, de simpatiile noastre politice sau doctrinare. Ele sunt un instrument statal și identitar neprețuit din punct de vedere istoric, educațional și simbolic, pentru a le arăta generațiilor prezente și viitoare lucrurile bune, valorile, căile și faptele națiunii. Jubileele întăresc și încurajează patriotismul onest și decent, celebrează memoria și trecutul țării sau destinul marilor oameni de stat și aduc în lumina publicului gradul prețuirii și valorizării de care se bucură.

    Regina Maria a României scria, acum mai bine de 100 de ani: „Viața e atât de ocupată, anii se scurtează și sunt atâtea de făcut, atâtea de trăit, atâtea de gândit. Dar e o mare bucurie să privesc înapoi și să-mi amintesc, iar acum, uitându-mă în urmă, tot ce e rău și crud se îndulcește, iar ce era frumos și fericit își păstrează aura luminoasă". Volumul care se deschide cititorului astăzi are datoria de a fi un modest îndemn la retrospectiva Jubileului Regal, la ceea ce a adus bun și drept Monarhia în România, fără a exagera sau patetiza trecutul nostru regal. România a trăit, din 1866 până în 1947, cu fapte mărețe și împliniri, cu bucurii și tragedii, istoria unui parcurs european. Până la năvala comunismului, nici un jubileu nu a făcut mai mult decât să le arate contemporanilor moștenirea Coroanei în devenirea și continuitatea Statului, a Societății și a Națiunii.

    România nu a avut șansa de a sărbători acasă Jubileul Regal de 100 de ani. Pentru că atunci, în 1966, țara trăia anii negri ai furiei unei dictaturi ce se așternuse peste jumătate de continent și peste multe părți din lume. Aflată în pribegie, Familia Regală a avut mereu speranța că istoria, Europa, țara și lumea își vor reveni în fire. Anul Regal este și o reparație istorică, o aducere aminte a celor care nu mai sunt și care nu au avut șansa de a privi arcul peste timp creat în 150 de ani. Datoria noastră este și aceea de a cinsti memoria lor, punându-i alături pe Regi, Regine, chipuri mărețe, eroi sau oameni simpli, de ieri sau de astăzi, în aceeași fotografie, dăltuită de timp și așezată sub simbolul național și destinal al Coroanei Regale. De la Carol I la Mihai I, de la Regina Elisabeta la Principesa Margareta, de la românii care au votat la plebiscitul din 1866 până la studenții care au fost arestați la 8 noiembrie 1945, de la cei care au luptat în războaiele pentru reîntregire până la tinerii care au pierit pentru libertate în 1989, visul unei Românii europene și demne a fost întotdeauna un real deziderat regal. Astăzi, peste toate momentele istoriei, el se așază într-un testament al națiunii pe care Regele Mihai îl enunța recent: „Răbdarea poate fi uneori o armă împotriva destinului istoric. Așteptarea și credința. Iubirea și simțul datoriei".

    Toți cei care aduc contribuții în acest volum sunt în majoritatea lor tineri merituoși ai unei generații care privește Regalitatea cu speranță și încredere, deopotrivă, ca pe o operă națională și ca pe un bun inseparabil al patrimoniului și al destinului nostru european. Prin cuvintele pe care le așază între copertele acestei cărți, autorii atribuie Coroanei valențele și virtuțile sale istorice, politice, sociale, civice sau instituționale. Și o fac de fiecare dată cu măsură, cu bună-credință, cu justețe, cu convingerea că cei care vor răsfoi și vor citi studiile sau eseurile din carte vor regăsi o parte din adevărul care i-a lipsit atât de mult acestei țări și generațiilor trecute.

    Cele trei părți ale volumului întregesc semnificațiile Anului Regal. Prima parte a cărții („Prolegomene la o sărbătoare istorică) se constituie din mărturii discursive ce formează o pecete a timpului, date fiind prezența textului semnat de Regina Elisabeta a României, de cea a omagiului adus la Londra Majestății Sale Regele Mihai I de Sir Gavyn Arthur, al 675-lea Lord Primar al Capitalei britanice, precum și de cea a fragmentelor din discursurile susținute în ultimul sfert de veac de Majestatea Sa. Tulburătoare prin proiecție, întrebarea ce dă titlul textului moștenit de la Regina Elisabeta, „De ce ne trebuiesc Regii?, reprezintă totodată afirmarea unui imperativ istoric: „Avem nevoie de regi, căci ne întoarcem mereu la dânșii și chiar președinții de republică se transformă cu încetul în regi, tocmai fiindcă resimțim necesitatea unui conducător responsabil. Într-o continuitate firească, imaginea Regalității este surprinsă în chip exemplar sub forma omagiului adus Majestății Sale Regele Mihai I de Sir Gavyn Arthur, în contextul Banchetului Oficial dedicat acestuia la Londra, pe data de 8 noiembrie 2012, de Sărbătoarea Sfinților Mihail și Gavriil: „Doamnelor și domnilor, avem alături de noi în această seară nu doar un Rege, ci unul dintre Suveranii extraordinari din câți au domnit vreodată. Ca o dovadă a transcendenței instituției monarhice și condensând esența Regalității în România, fragmentele din discursurile pe care Regele Mihai I le-a adresat națiunii în ultimii 25 de ani vin să ne repună, deopotrivă rațional și emoțional, în starea de echilibru istoric pe care suntem datori să o recuperăm în contemporaneitate. Vorbind despre unitatea statului, despre necesitatea reconcilierii și a prezenței principiilor etice în politică, despre maladiile totalitarismului și regăsirea identității europene, despre tarele sociale pe care comunismul le-a lăsat moștenire perioadei de tranziție, despre continuitatea Coroanei Române, despre democrație și libertate, despre familie și comunitate, precum și despre datoria de onoare pe care o avem față de viitorul copiilor și tinerilor noștri, Majestatea Sa sumarizează adevăratele teme ale agendei publice postcomuniste și oferă în același timp o lecție de demnitate extinsă deopotrivă asupra trecutului, prezentului și viitorului României.

    Cea de-a doua parte a cărții reunește, sub titlul „Calendarul unui Jubileu. 150 de ani de istorie românească: personalități și date regale, contribuții ale unor istorici, juriști, politologi și jurnaliști preocupați să marcheze scriitural, prin eseurile și studiile pe care le semnează, permanența prezenței Monarhiei Române în spațiul public românesc. Astfel, într-o succesiune cronologică, sunt tratate teme precum venirea în România a Întemeietorului Dinastiei, Carol I (Mihai Firică), și vizita pe care Principele o face la Iași în 1866 (Iuliana Brătescu), momentul proclamării Regatului României și importanța acestuia în context intern și internațional (Liviu Brătescu), relația dintre Primul Suveran al României și P.P. Carp (Silvia Bocancea), coordonatele diplomatice ale Coroanei Române (Daniel Citirigă), rolul Reginelor în leadershipul specific modernității politice românești (Alina Hurubean), personalitatea Reginei Elisabeta a României (Gabriel Badea-Păun) și comemorarea a 100 de ani de la dispariția Primei Suverane a României (Tudor Vișan-Miu), portretul Reginei Mamă Elena a României (Simona Preda) și meritul său de a fi devenit „Dreaptă între Popoare (Emil Simiu), o evocare a Principesei Ileana, Maica Alexandra (Tudor Vișan-Miu), ziua decisivă de 23 august 1944 (Mioara Anton), deznodământul inevitabil pentru Regalitate al perioadei 1945-1947 (Cosmin Popa), fatidica și nedreapta zi de 30 decembrie 1947, precum și însemnătatea acesteia până în prezent (Ioan-Luca Vlad), semnificația istorică a Regelui Mihai I pentru trecut, prezent și viitor (Tudor Curtifan, Vlad Badea), evocarea unei întâlniri istorice dintre Majestatea Sa și profesorul Petru P. Andrei, fiul celui care a prezidat, ca ministru al Educației în 1940, comisia de bacalaureat atunci când Suveranul și-a susținut examenul, în aceeași zi în care rușii au intrat în Basarabia (Doru Tompea), precum și sărbătorirea Regalității în anul 2016, cu ocazia Jubileului celor 150 de ani (Andrei Giurgia). Așa cum cititorul va putea remarca, articolele trec prin filtrul hermeneuticii istorice semnificații și simboluri, personalități regale și personaje ale epocii, readucând în prezent importanța acestora pentru istoria noastră. În mod specific, cele două eseuri dedicate Reginei Mamă Elena a României marchează, în Anul Jubileului Regal, împlinirea a 120 de ani de la nașterea ultimei Suverane a României, cu domnia sa tragică, reprezentând un pios omagiu adus acestei imense personalități, despre care Marele Rabin Alexandru Șafran spunea: „De fiecare dată și fără întârziere, Regina Mamă Elena a răspuns apelului meu: cu evlavie, cu înțelepciune, cu finețe și tărie, s-a străduit să salveze ființe obidite; și le-a salvat".

    Eseurile și studiile reunite în cea de-a treia parte, intitulată „Continuitatea monarhică. Repere istorice și provocări instituționale, pun în discuție, din perspectiva teoriei politice și constituționale, din perspectivă istorică, din perspectivă instituțională și sociologică, statutul Monarhiei Române, astăzi și în viitor, prin raportare la cei 150 de ani de tradiție dinastică. Temele circumscrise acestei părți a volumului dau notă despre necesitatea unei ample dezbateri publice, vizând aspecte precum: reprezentările privind Monarhia în spațiul public românesc (Sorin Bocancea), argumentele și probabilitățile care trebuie luate în considerare în contextul analizei rolului instituțional al Monarhiei (Lucian Dîrdală), reperele istorice ale Monarhiei constituționale în România, trecute printr-un filtru subiectiv (Cristian Bocancea), libertatea ca dimensiune a Coroanei Române (Claudiu Pădurean), problema nedreptății intergeneraționale și păcatul originar al republicii (Nicolae Drăgușin), analiza comparată a Constituției monarhice din 1923 și cea a României postcomuniste, modificată în 2003, prin raportare la spectrul politic (Alexandru Muraru), necesitatea normalității sociale în forma unui „Manifest Regal (Filip-Lucian Iorga și Vlad Badea), succesiunea la Coroană, tratată din perspectivă teoretică și empirică (Ioan-Luca Vlad), rolul instituțiilor de educație și cultură cu nume regal, ca și al instituției Înaltului Patronaj al Familiei Regale (Sandra Gătejeanu Gheorghe), etapele drumului spre instituționalizarea Casei Regale a României (Alexandru Muraru), iar în final, rolul virtuții moderației în construcția instituțională, civilizațională și culturală pe care Monarhia Română a generat-o de-a lungul a un secol și jumătate în țara noastră (Daniel Șandru).

    Volumul Anul Regal trebuie privit deopotrivă ca o oglindă a istoriei Dinastiei în lumina prezentului și ca un îndemn al unei generații care prețuiește valorile fundamentale ale națiunii și ale Europei, care este implicată în mersul statal și instituțional al României și care așază Regalitatea zi de zi în continuitatea și devenirea țării. Regele Mihai rostea cu dreptate, acum câteva luni, în avanpremiera Anului Regal: „Prin unica ei raportare la națiune, Coroana rămâne fântâna mândriei, a încrederii și a iubirii. Ea ocrotește și întruchipează ființa națională. Ea este o punte de legătură între comunități, între credințe, între cetățean și aproapele lui. Coroana Română împlinește peste câteva luni 150 de ani. Ea a continuat să existe, timp de un secol și jumătate, în ciuda unor nelegiuiri și greutăți de neimaginat. Din cei 150 de ani ai Coroanei, aproape 100 i-am trăit personal. Toate acestea mă îndreptățesc să le spun tinerilor noștri: Timpul României voastre a început!".

    Iași, 15 aprilie 2016

    PARTEA I

    Prolegomene la o sărbătoare istorică

    CARMEN SYLVA (REGINA ELISABETA A ROMÎNIEI)

    De ce ne trebuiesc regii?

    De ce ne trebuiesc regii? În aceste vremuri republicane, când pentru regalitate n-avem decât un zâmbet de condescendență, este curios că oamenii nu numai că îngăduie regii, dar parcă îi și doresc.

    Este o manifestare de reținut, că la toate începuturile avem nevoie de un conducător, chiar când acesta este adeseori înjurat și rău tratat, cum li s-a întâmplat tuturor conducătorilor din lume; totuși, trebuie să fie unul care să aibă curajul să ia asupra-și răspunderea.

    Unul cată să fie reprezentantul tuturor. El este acela care întipărește spiritul său unei epoci și îi dă numele său.

    Nu există orchestră fără dirijor, nu este fabrică fără stăpân, nu este vapor fără căpitan, nu este armată fără comandant; întotdeauna unul trebuie să conducă și ceilalți trebuie să i se supună de bunăvoie pentru buna regulă, cum cred ei, în realitate, însă, fiindcă el este cel mai priceput. Ei îi cer să le fie superior ca intelect, să le impună, ba chiar să-i facă să simtă voința lui și să le arate că are puterea și putința să impună celorlalți și să-i antreneze prin știința și entuziasmul său.

    Dacă Napoleon n-ar fi fost genial, niciodată nu ar fi reușit să ducă nenumărați oameni la moarte, la biruință sau la înfrângere.

    Oamenii au căutat în toate felurile să aibă suverani pricepuți, fie alegându-i, fie prin educația ce li se dă din copilărie, pregătindu-i pentru această grea meserie; și când toate acestea se dovediră insuficiente și șubrede, inventară constituțiunile pentru a sprijini pe regii mai puțin înzestrați sau pentru a-i ține în frâu.

    Se făcură încercări pentru a sfinți capetele încoronate, dar când regii singuri nu se țineau ca sacri, apoi actul exterior nu mai folosea la nimic, căci simbolul rămânea gol.

    Cei mai buni regi, timp de un secol, au fost împărații Romei, care întotdeauna erau aleși, crescuți, pregătiți de predecesorii lor, pentru a primi apoi din mâna lor sarcina sceptrului. Dar și această stare de lucruri ideală nu putea să dăinuiască în splendoarea ei, neturburată, decât un secol. Apoi, degeneră în adevărată nenorocire, din cauza slăbiciunii și a lăcomiei omenești. Și sistemul acesta al electivității cu vecinicele lupte pentru așa-zisa putere se schimbă de atunci în sistemul moștenirii tronului, care dădu o serie de regi fără importanță, dar conștiincioși.

    Sistemul acesta păcătuiește însă din altă privință: aceeași familie poate cu greu să producă în decursul secolelor mai mult decât un geniu și, totuși, toți regii ar trebui să fie oamenii cei mai deștepți și cei mai buni ai poporului lor. Și atunci s-a recurs la alte însușiri decât aceea a genialității care, dacă nu este înnăscută, prin nici o altă cale nu se poate căpăta. Principii trebuie să fie atât de culți ca să fie în stare, ca Ludovic al XIV-lea, care nu era deloc genial, să reunească geniul pe toate tărâmurile și să se înconjoare de dânsul în toate direcțiunile.

    Regele însuși nu trebuie decât să-și îndeplinească în totul datoria. Asta este tot ce-i cere poporul. Poporul iartă multe când te vede că-ți faci datoria până la sacrificiu. Căci oamenii simt că pentru a fi un rege bun ți se cere, înainte de toate, cea mai desăvârșită abnegațiune, căci aceasta înlocuiește genialitatea, ba adesea o și întrece.

    Numai în epoci istorice extraordinare apare câte unul care poate să conducă și care imprimă sigiliul caracterului său întregii lumi și reprezintă o epocă întreagă; acest om ajunge singur în locul unde poate să-și desfășoare mai bine puterile.

    Nici nu-ți dai seama dacă omul creează timpul ori dacă timpul creează omul de care are nevoie. Poate că, de când lumea, omul acesta este pregătit și va apărea la ceasul hotărât, în locul hotărât. El singur nu se cunoaște, el singur abia bănuiește ce forță îl mână și care este menirea sa și urmează pornirii lăuntrice fără voie, adesea chiar în mijlocul revoltei celor care îl împresoară, până ce i-a sunat ceasul.

    Fiecare se gândește: nu trebuie să fiu și eu ce a fost tatăl meu? Anche io son pittore! Menirea ți-e acolo unde ești chemat! Dar ce rar este omul sufletește chemat să fie conducător! Și aici este marea greutate, că ceilalți îl condamnă să fie conducător, numai pentru a le asigura lor liniștea și siguranța. Regii sunt atunci niște jertfe și nu pot exista decât printr-o mare și modestă abnegațiune.

    Ei nici nu sunt întrebați, ori au talent pentru politică, pentru a conduce cu îndrăzneală o armată sau dacă dispun de o înțeleaptă stăpânire de sine, ei trebuie să ocupe tronul pentru că sunt născuți pentru el și sacrificați acestei meserii.

    Această soartă pare adesea crudă și puțini o îndură cu răbdare.

    Azi, fiecare om se crede îndreptățit să-și aleagă singur meseria și socotește că este nedrept să fie sacrificat împotriva înclinațiunilor sale. Dar acela care este cu adevărat un om de ispravă înțelege că chiar greșelile sale pot fi de folos omenirii, dacă i le închină cu sufletul curat. Este curios jurământul ce-l depun regii Castiliei: „Tu, care ești mai mult ca unul dintre noi și mai puțin ca noi toți la un loc, totuși, noi te facem regele nostru".

    Unui conducător i se cere înainte de toate să înțeleagă vremea în care trăiește și să meargă cu dânsa. Cine nu procedează astfel și-a terminat repede menirea și, dacă nu este efectiv detronat, căci popoarele se feresc de acest procedeu, apoi, în sufletul lor, regele nu mai există. Trec pur și simplu peste dânsul; el însuși se consideră victimă, fiindcă nu-și dă seama că n-a înțeles poporul și nevoile sale, fiindcă nu pricepe că n-a putut sau n-a vrut să știe ceea ce poporul său voia să-l învețe.

    Căci popoarele sunt ca și copiii, fără a-și da seama ei, sunt cei mai de seamă și mai buni educatori ai părinților și poporul poate foarte bine să fie educatorul domnitorului său, dacă amândoi sunt deopotrivă de serioși și de conștiincioși. Domnitorul învață în toate zilele și pentru dânsul școala încetează abia atunci când nu mai poate lucra.

    Dar nici o amărăciune nu trebuie să existe între domnitor și poporul său, ci amândoi trebuie să se înțeleagă în bună pace.

    În cazul acesta, poporul și regele duc trai bun împreună și regele îndreptează privirile poporului acolo unde-i sunt adevăratele interese.

    Suveranii care nu voiau să priceapă aceasta au fost nenorociți și au fost îndepărtați de poporul nemulțumit, al cărui progres îl stânjeneau. Moise, Carol cel Mare, Harun Al-Rașid, Napoleon se nasc numai o dată, dar ei au împrăștiat lumina lor peste întreaga omenire și i-au schimbat evoluția, prin extraordinara forță a spiritului lor.

    Ei erau produsul poporului lor.

    A fost nevoie înainte și în urmă de toate generațiile unui popor pentru a produce pe omul genial în toată mărimea sa.

    Dar nici popoarele nu pot suporta un lanț de genii, au și ele nevoie de răgaz după ce au produs ceva mare. De aici încolo, nu mai au nevoie decât de o mână răbdătoare, care să-i ducă mai departe până ce vor veni iar timpuri de avânturi mari. Grecii și italienii avură numai un Pericle și un Medicis și elementele care s-au grupat în jurul lor nu s-au mai repetat la aceleași popoare.

    Dar și geniul vine rareori singur, ci răsar genii în toate direcțiile și împreună își întind mâna pentru a face marele progres; și întreaga omenire conlucrează; este o reînviere, o înflorire căreia nici o stavilă nu i se poate opune, cum nu poți stăvili creșterea frunzelor, a ramurilor, a grâului sau un mare potop. Și tot așa de inevitabilă este și căderea, ca și cutremurul care distruge totul. Și iar, de bună seamă, ori inconștienți, toți trebuie să conlucreze. Prințul neputincios vine atunci când poporul său nu poate ori nu trebuie să scape de o îndelungată vreme de umiliri.

    Cuceritorul nu folosește decât pentru a duce o anumită civilizație acolo unde, pe cale pașnică, ar fi ajuns prea încet.

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1