Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Pentru toată viața

Pentru toată viața

Citiți previzualizarea

Pentru toată viața

evaluări:
3/5 (3 evaluări)
Lungime:
578 pages
7 hours
Editor:
Lansat:
May 23, 2016
ISBN:
9789737249951
Format:
Carte

Descriere

În Londra secolului al XIX-lea, Sir Richard Devine este condamnat pentru o crimă pe care nu a comis-o și deportat în cumplitele colonii penitenciare din Tasmania de astăzi. Luându-și un alt nume, ca să nu păteze reputația mamei sale, el descoperă la sosirea în Tasmania o lume subumană, în care legea o fac trădarea, cruzimea și sălbăticia, iar singura alinare este prezența diafană a Sylviei, soția nemilosului căpitan Frere. Dar când se ivește ocazia, este oare evadarea posibilă? Mâna destinului se întinde uneori dincolo de puterea noastră de înțelegere. „Un roman despre crimă și pedeapsă, despre capriciile sorții, despre puterea iubirii și a vinovăției, dar mai ales despre abisurile cruzimii.“ Australian Book Review

Editor:
Lansat:
May 23, 2016
ISBN:
9789737249951
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Pentru toată viața

Cărți conex

Previzualizare carte

Pentru toată viața - Marcus Clarke

Clarke

Prolog

În seara de 3 mai 1827, grădina unui conac de cărămidă roșie cu bovindouri numit North End House, aflat pe dealul de est din Hampstead Heath, deveni scena unei tragedii domestice. Protagoniștii erau trei persoane. Una dintre ele, un bătrân cu fața ridată, stătea drept, cu atitudinea unuia surprins într-o criză de nervi, și ținea ridicat bastonul greu de abanos, în care era obișnuit să se sprijine. Îl înfrunta un bărbat de douăzeci și doi de ani, înalt și atletic, îmbrăcat în marinar, care ținea în brațe o femeie de vârstă mijlocie.

Acești trei oameni erau Sir Richard Devine, soția sa și singurul său fiu, care tocmai se întorsese din străinătate în dimineața aceea.

― Așadar, doamnă, spuse Sir Richard cu voce iritată, de douăzeci de ani trăiești o minciună! Douăzeci de ani m-ai înșelat și ți-ai bătut joc de mine. Douăzeci de ani ai râs de mine – alături de o scursură al cărei nume este sinonim cu tot ce este depravat și josnic – pentru c-am fost un prostănac credul; iar acum, pentru că am îndrăznit să ridic mâna la băiatul acesta nesăbuit, îți mărturisești rușinea, și găsești motiv de laudă în această confesiune!

― Mamă, dragă mamă, exclamă tânărul, în culmea îndurerării, spune că nu ai vrut să rostești cuvintele alea, spune că le-ai zis la supărare!

Lady Devine, tremurând, se strecură mai aproape, parcă pentru a se ascunde la pieptul lat al fiului ei.

Bătrânul continuă:

― Te-am luat de soție, Ellinor Wade, pentru frumusețea ta; tu m-ai luat de soț pentru averea mea. Eram un muncitor, tâmplar pe un vas, tu erai de viță nobilă, tatăl tău era un om de lume, cartofor, prieten al scursorilor și risipitorilor. Eu eram bogat. Fusesem făcut cavaler. Eram printre favoriții curții. Tatăl tău voia bani și te-a vândut. Am plătit prețul cerut, dar afacerea nu menționa nimic despre vărul tău, lordul Bellasis – Wotton –, amantul tău.

― Cruțați-mă, sir, cruțați-mă! spuse Lady Devine cu glas stins.

― Să te cruț! Ah, dumneata m-ai cruțat, așa-i? Ia uite aici, exclamă, cuprins dintr-odată de furie. Mâine, tatăl dumitale, surorile dumitale, toată lumea o să știe povestea pe care mi-ai spus-o!

― Pentru numele lui Dumnezeu, sir, n-o să faceți asta! izbucni tânărul.

― Liniște, bastardule! exclamă Sir Richard. Ah, mușcă-ți limba... Din cauza prețioasei tale mame am ajuns să te jignesc!

Lady Devine căzu în genunchi la picioarele soțului său.

― Nu face asta, Richard. Ți-am fost credincioasă timp de douăzeci și doi de ani. Am suportat tot disprețul și insultele pe care mi le-ai aruncat. Am destăinuit secretul rușinos al dragostei mele timpurii când, furios, l-ai amenințat pe fiul meu. Lasă-mă să plec, omoară-mă; dar nu mă face de rușine!

Sir Richard, care se întorsese ca să plece, se opri brusc și sprâncenele sale albe și stufoase se încruntară cu asprime pe fruntea roșie.

― Îți poți păstra bunul nume atunci. Poți ascunde de lume această rușine. Dorința ți se va îndeplini – cu o singură condiție.

― Care anume, sir? întrebă ea, ridicându-se tremurând.

― Ca acest impostor să abandoneze pentru totdeauna numele pe care l-a uzurpat; să nu mi se mai arate în fața ochilor, și să nu mai calce niciodată în casa mea!

― Nu mă vei despărți de singurul meu fiu, plânse femeia distrusă.

― Ia-l cu tine atunci, la tatăl lui!

Richard Devine slăbi cu blândețe strânsoarea brațelor care se agățau de gâtul lui, sărută fața palidă și se întoarse spre bătrân.

― Nu-ți datorez nimic, spuse. Întotdeauna m-ai urât și m-ai defăimat. Acum, că aflu pentru prima dată al cui fiu sunt de fapt, mă bucur că am să-ți mulțumesc pentru chiar mai puțin decât credeam odată. Accept termenii înțelegerii. O să plec. Nu, mamă, gândește-te la bunul tău renume.

Sir Richard Devine râse din nou.

― Mă bucur să văd că ești într-o dispoziție atât de generoasă. Ascultă-mă acum. Astă-seară trimit vorbă lui Quaid să-mi schimbe testamentul. Fiul surorii mele, Maurice Frere, o să fie moștenitorul meu în locul tău. Nu-ți las nimic. Să părăsești casa asta într-o oră. Să-ți schimbi numele; niciodată să nu ai pretenții de la mine, prin vorbe sau prin fapte. În orice impas sau nenorocire te vei afla – fie și o problemă de viață și de moarte –, dacă aud că există cineva pe lumea asta care își spune Richard Devine, rușinea mamei tale o să devină publică. Mă cunoști. Sunt un om de cuvânt. Mă întorc într-o oră, doamnă; să nu-l mai găsesc aici.

Ieși prin grădină cu graba unuia condus de mânie și apucă drumul spre Londra.

― Richard! plânse biata mamă. Iartă-mă, fiule! Te-am distrus.

Richard Devine își dădu părul pe spate, cuprins de dragoste și, în același timp, de durere.

― Mamă, dragă mamă, nu plânge, spuse. Nu merit lacrimile tale. Iartă-mă! Eu sunt cel care, nechibzuit și nerecunoscător în toți anii aceștia de amărăciune, am cea mai mare nevoie de iertare. Pot să-mi câștig un nume – un nume pe care să nu-mi fie rușine să-l port și ție să-l auzi. Sunt puternic. Pot să muncesc. Lumea e largă. Rămâi cu bine, mamă!

― Nu încă, nu încă! Ah! Văd că a luat drumul de Belsize. Oh, Richard! Roagă-te să nu se întâlnească. O presimțire sumbră pune stăpânire pe mine. Tremur pentru viitor. Oh, Richard, iartă-mă!

― Șșș, dragă. Haide, să te conduc înăuntru. O să-ți scriu. O să-ți trimit vești de îndată ce voi fi plecat.

Sir Richard Devine, cavaler, constructor de nave, contractor naval și milionar, era fiul unui tâmplar de bărci din Harwich. Rămas orfan de timpuriu, având o soră de întreținut, găsise în scurt timp că singurul său scop în viață era să strângă bani. Într-un hambar de bărci din Harwich, cu aproape 50 de ani în urmă, semnase un contract – sfidând eșecul prezis – privind construirea goeletei de război Hastings, pentru lorzii amiralității Maiestății Sale Regele George al III-lea. Acest contract a fost primul pas în procesul de divizare a puternicei flote construite din lemn de stejar, aflată sub patronajul guvernului, în vase cu trei punți și corăbii de linie. Aceste din urmă vase au adus servicii deosebite sub comanda lui Pellew, Parker, Nelson, Hood; construcția lor s-a extins și s-a ramificat în uriașele șantiere navale de la Plymouth, Portsmouth și Sheerness, și ele au purtat în chip de muguri și flori nenumărate butoaie cu carne de porc și pesmeți.

Singurul scop al încăpățânatului și pragmaticului Dick Devine fusese să facă bani. Se umilise și se târâse, linsese praful de pe pantofii marilor oameni și dansase în camerele de așteptare ale mai-marilor zilei. Nimic nu era sub nivelul lui, nimic nu era prea sus pentru el. Un negustor abil, un maestru competent al afacerii sale, fără scrupule, onoare sau delicatețe, își câștigase rapid banii și-i economisise. În 1805, își măritase sora cu bogatul comerciant din Bristol, Anthony Frere, iar el se însurase cu Ellinor Wade, fiica cea mare a colonelului Wotton Wade, un camarad agreabil al regentului și unchi prin alianță al remarcabilului ștrengar și filfizon, lordul Bellasis. La vremea aceea, cu speculații norocoase și profit legal din contractele cu guvernul, acumulase o avere princiară. Dar nu se lepădase de zgârcenie și avariție, iar singura afirmare a bogăției sale fusese achiziționarea casei de la Hampstead, cu ocazia înnobilării sale, urmată de aparenta sa retragere din afaceri.

Pensionarea sa nu fusese una fericită. Era un tată strict și un stăpân sever. Servitorii îl urau, iar soția se temea de el. Singurul său fiu, Richard, părea să-i moștenească voința puternică și maniera disprețuitoare. Într-un climat echilibrat, ar fi putut-o lua pe calea cea bună, dar, lăsat în plata Domnului în lume și îngrădit acasă de jugul de fier al disciplinei părintești, devenise nesăbuit și risipitor. Mama – biata, timida Ellinor, despărțită în mod brutal de dragostea ei din tinerețe, verișorul ei, lordul Bellasis – încercase să-l stăpânească, dar băiatul încăpățânat se împotrivise îndemnurilor ei, deși recunoștea că-i poartă mamei sale dragostea aceea intensă, care este adesea parte a firilor violente. După o dispută de trei ani cu părinții, se îndreptase spre continent, pentru a practica în continuare stilul de viață nechibzuit care îl iritase la Londra pe Sir Richard. La auzul unor asemenea vești, Sir Richard trimisese după Maurice Frere, fiul surorii sale – abolirea sclaviei ruinase casa Frere din Bristol –, și îi cumpărase o slujbă de comisionar într-un regiment, făcând aluzii la alte favoruri de care ar putea beneficia. Preferința sa deschisă pentru nepotul său o rodea pe dinăuntru pe sensibila sa soție.

Familiile parveniților Devine și a descendenților dintr-o lungă linie de Wotton Wade nu fuseseră niciodată într-o relație prea cordială. Sir Richard simțise disprețul colonelului, care îl considera un „cavaler urban, și auzise că, printre pahare și cărți de joc, lordul Bellasis și prietenii săi deplângeau adesea nenorocul ce o aruncase pe frumoasa Ellinor în brațele unui mire atât de sordid. Armigell Esmé Wade, viconte de Bellasis și Wotton, era un produs al timpurilor sale. De familie bună (despre strămoșul său, Armigell, se spunea că ar fi acostat în America cu mult înaintea lui Gilbert sau Raleigh), moștenise conacul Bellasis, sau Belsize, de la un anumit Sir Esmé Wade, ambasador al Reginei Elisabeta pe lângă Regele Spaniei. Nici nu ajunsese bine propriul său stăpân, că se și apucase de jocuri de noroc, băutură și destrăbălare cu toată extravaganța secolului trecut. Era primul la fiecare scandal, cel mai notoriu „sânge albastru al zilei.

La treizeci de ani, pierzându-și împreună cu toate averile sale orice șansă de a o câștiga pe singura femeie care ar fi putut să-l salveze – verișoara sa, Ellinor –, devenise cea mai nefericită ființă, un trișor cu sânge nobil. Când colonelul Wade îi spuse că Sir Richard Devine, bogatul constructor de vase, propusese o înrudire cu blonda și gingașa Ellinor, jură, încruntându-și sprâncenele negre, că nicio lege a pământului sau a cerului nu-l va mai împiedica în risipa sa egoistă.

― Ți-ai vândut fiica și m-ai ruinat, îi spuse, ai grijă la consecințe!

Colonelul Wade surâse disprețuitor la ruda sa înfierbântată:

― Vei găsi casa lui Sir Richard ca fiind plăcută pentru vizite, Armigell; și merită atenția unui jucător atât de iscusit ca tine.

Lordul Bellasis făcuse mai multe vizite în casa lui Sir Richard în primul an de căsnicie al verișoarei lui, dar la nașterea fiului, care este și eroul acestei povești, avusese o ceartă cu „cavalerul urban" și, blestemându-l pentru că era un bătrân morocănos și zgârcit, care nici nu juca zaruri, nici nu bea ca un gentleman, plecase, mai la ananghie ca niciodată, în căutarea vechilor sale obiceiuri și a bătăliei sale cu norocul. Anul 1827 îl găsi un bătrân de șaizeci de ani, acrit și lipsit de speranță, cu sănătatea șubredă și buzunarul gol; dar care, datorită corsetelor, vopselei de păr și curajului, încă mai înfrunta lumea neabătut.

În seara zilei de 3 mai 1827, Lordul Bellasis asistă la o luptă de porumbei la Hornsey Wood și, rezistând presiunilor companionului său, domnul Lionel Crofton (un tânăr gentleman risipitor, a cărui poziție în lumea sportivă nu era dintre cele mai sigure), care voia să îl însoțească în oraș, își anunță intenția de a traversa prin Hampstead spre Belsize.

― Am o întâlnire la Fir Trees pe Heath, spuse.

― Cu o femeie? întrebă domnul Crofton.

― Nicidecum, cu un preot.

― Un preot!

― Te miri! Ei bine, abia a fost hirotonisit. L-am cunoscut anul trecut la Bath în vacanța lui de la Cambridge, și a fost destul de amabil încât să piardă niște bani în favoarea mea.

― Și așteaptă acum să îi plătească din primul său venit. Vă doresc bucurie din toată inima, sir.

― Mulțumesc, dragul meu domn, spuse lordul Bellasis sec. Mâine putem să rezolvăm problema sesiunii de săptămâna trecută. Bang! Ceasul bate ora nouă. Să pornim.

La nouă și jumătate Richard Devine părăsi casa mamei sale pentru a începe noua viață pe care și-o alesese și astfel, printr-unul dintre acele bizare concursuri de împrejurări care creează mari evenimente, tatăl și fiul se apropiară unul de celălalt.

Când tânărul ajunse la mijlocul drumului ce ducea spre Heath, se întâlni cu Sir Richard, care se întorcea din sat. Nu plănuise să schimbe vreo vorbă cu cel căruia mama sa îi greșise atât de grav, dar, văzându-l că se întoarce singur la un cămin dezolant, risipitorul fu tentat să spună câteva cuvinte de regret și rămas-bun. Spre uimirea sa însă, Sir Richard trecu iute mai departe, cu privirea ațintită înainte, fără să înregistreze nimic din ce îl înconjura. Pe jumătate speriat de această apariție ciudată, Richard se grăbi înainte, dar la cotitura cărării dădu peste ceva ce explica în mod oribil comportamentul ciudat al bătrânului. Un cadavru zăcea în buruieni; lângă el se afla o cravașă pătată cu sânge și un carnețel deschis. Richard îl ridică de pe jos și citi scrisul auriu de pe copertă – „Lord Bellasis".

Nefericitul tânăr îngenunche lângă cadavru și îl ridică. Craniul fusese fracturat de o lovitură, însă omul părea că încă mai trăiește. Cuprins de oroare – căci nu se îndoia de faptul că temerile cele mai rele ale mamei sale se adeveriseră –, Richard îngenunche acolo, ținându-și în brațe tatăl ucis, așteptând ca ucigașul al cărui nume îl purta să fie în afara oricărui pericol de a fi urmărit. În agitația sa, i se păru că trecuse o oră până să vadă o lumină în fața casei pe care o părăsise, și știu atunci că Sir Richard ajunsese în siguranță în camera sa. Nehotărât încă dacă să ceară ajutor, părăsi cadavrul și se îndreptă spre oraș. După ce părăsi cărarea, auzi voci, și imediat niște bărbați se năpustiră asupra lui și îl țintuiră la pământ. La început, tânărul nu pricepu pericolul în care se afla. Mintea sa, concentrată pe explicația teribilă a crimei, nu vedea o alta, mai evidentă, care îi trecuse deja prin minte proprietarului de la Three Spaniards.

― Dumnezeu să mă aibă în pază! exclamă domnul Mogford, recunoscând trăsăturile omului ucis. Este lordul Bellasis! Oh, răufăcător netrebnic! Jem, adu-l aici, poate-l recunoaște domnia sa!

― Nu am fost eu! exclamă Richard Devine. Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, spune ce...

Apoi se opri brusc și rămase holbându-se la muribund, cuprins de o teamă insuportabilă.

În clipa nenorocită în care ochii săi îi întâlniră pe cei ai lordului Bellasis, Richard Devine își dădu seama pe deplin de pericolul în care se afla. Cu o oră în urmă scăparea ar fi fost ușoară. Ar fi trebuit doar să strige:

― Sunt fiul lui Sir Richard Devine. Haideți cu mine la casa de colo, și vă voi dovedi că abia am părăsit-o.

Dar acest plan nu mai putea fi pus în aplicare. Cunoscându-l pe Sir Richard și, mai mult, crezând că, într-un acces de furie, bătrânul îl ucisese pe distrugătorul onoarei sale, fiul lordului Bellasis și al lui lady Devine se văzu într-o situație care îl obliga fie să se sacrifice, fie să-și asigure scăparea cu prețul dezonorării mamei sale și al morții celui pe care ea îl înșelase. Dacă fiul proscris ar fi fost adus prizonier la North End House, Sir Richard – acum de două ori lovit de soartă – cu siguranță l-ar fi contrazis; și el ar fi fost nevoit, în auto-apărare, să dezvăluie o poveste care ar expune-o pe mama sa de îndată rușinii publice, și l-ar trimite la închisoare pe omul care fusese înșelat timp de douăzeci de ani. Îngenunche, stupefiat, neputând să se miște sau să vorbească.

― Haide, domnul meu, exclamă Mogford din nou, acesta este răufăcătorul?

Lordul Bellasis își mobiliză forțele ce îl părăseau, ochii săi sticloși fixară fața fiului său cu o nerăbdare oribilă; își scutură capul, ridică mâna ca pentru a arăta în altă direcție și căzu pe spate, mort.

― Dacă nu l-ai omorât, l-ai jefuit, mârâi Mogford, și ai să dormi în Bowstreet în seara asta. Tom, fugi înainte să dai de patrulă, și spune-i să lase vorbă la Gatehouse că am un pasager pentru căruță! Adu-l odată, Jack! Eh, cum te cheamă?

Repetă întrebarea dificilă de două ori până să obțină un răspuns. Într-un târziu, Richard Devine își ridică fața palidă și spuse:

― Dawes – Rufus Dawes.

Noaptea aceea, Rufus Dawes, acuzat de crimă și furt, stătu treaz în închisoare, așteptând să vadă ce îi va aduce soarta în ziua următoare.

Alți doi oameni așteptau tot atât de nerăbdători. Unul, domnul Lionel Crofton; celălalt, călărețul care avea întâlnire cu lordul Bellasis, cel asasinat la umbra brazilor de pe Hampstead Heath. Cât despre Sir Richard Devine, el nu aștepta pe nimeni, pentru că, la intrarea în camera sa, căzuse pradă unui atac de apoplexie.

CARTEA ÎNTÂI

Marea – 1827

Capitolul I

Vasul-închisoare

În tăcerea nemișcată a unei după-amiezi tropicale, umbra vasului Malabar se întindea singuratică pe suprafața scânteietoare a mării.

Soarele, care răsărea în fiecare dimineață sub forma unei mingi de foc și aluneca încet pe cerul de un albastru izbitor până când se scufunda, roșu ca focul, în ocean, tocmai coborâse îndeajuns de jos încât să pătrundă pe sub marchiza dunetei și să trezească un tânăr în uniformă militară care moțăia pe o funie făcută colac.

― La naiba! zise el, ridicându-se și întinzându-se. Cred că am adormit.

Ținându-se de o parâmă, se întoarse și se uită în cala vaporului.

În afară de timonier și de bărbatul de pe puntea de cart, doar el mai era pe punte. Câteva păsări înconjurară vasul în zbor și un albatros leneș se înălță cu un plescăit în bătaia vântului. Crăpăturile punții bine lustruite erau lipicioase de la rășina topită, iar cadrul de alamă al busolei strălucea în soare. Nu bătea briza și, în vreme ce vasul plutea stângaci pe valurile unduitoare, pânzele fluturau liniștit pe catarge. Pe teugă, vreo șase soldați jucau cărți, fumau ori se uitau la gutele atârnate peste balustrade.

Până aici, aspectul vasului nu se deosebea deloc de cel al unuia obișnuit. Dar în cală priveliștea se schimba complet: locul arăta ca un țarc pentru vite. La baza trinchetului, peste puntea de observație, se întindea o baricadă puternică, prevăzută cu creneluri și uși de acces, care acoperea spațiul dintre parapeți. În afara acestui țarc, o santinelă înarmată stătea de pază; înăuntru, în picioare, șezând sau plimbându-se monoton în raza țevilor strălucitoare din dulapul cu arme de pe punte, erau vreo șaizeci de bărbați și băieți îmbrăcați în uniformă gri. Erau deținuți ai Coroanei, iar țarcul era terenul lor de exercițiu. Închisoarea era mai jos de tambuchiul principal, între punte și baricada ce forma zidurile laterale.

Era sfârșitul celor două ore istovitoare de exercițiu permise în fiecare după-masă prin amabilitatea Maiestății Sale Regele George al IV-lea, iar deținuții Coroanei se distrau. Nu era, pesemne, la fel de plăcut ca sub marchiza de pe dunetă, acea umbră sacră fiind rezervată doar oamenilor importanți, cum erau căpitanul și ofițerii săi, doctorul Pine, locotenentul Maurice Frere și, mai ales, căpitanul Vickers și soția sa.

Foarte probabil că deținutul care se sprijinea de balustradă și-ar fi dorit să scape câteva clipe de dușmanul lui, soarele. Tovarășii lui râdeau și vorbeau cu o satisfacție blasfemică și obscenă; dar el, cu șapca trasă peste ochi și cu mâinile înfipte în buzunarele hainei aspre și cenușii, se ținea departe de jovialitatea lor deprimantă.

Soarele ucigător îl bătea direct în ceafă, dar el stătea acolo, nemișcat și morocănos, uitându-se la marea amorțită. Doar câteodată își schimba locul, însă stătea așa încă de când vasul se desprinsese anevoie de docurile Golfului Biscaya, iar cele o sută optzeci de creaturi nefericite, printre care se găsea și el, fuseseră eliberate de cătușe, cu permisiunea să adulmece aer proaspăt de două ori pe zi.

Nelegiuiții cu trăsături primitive grupați pe punte aruncau priviri disprețuitoare personajului solitar, dar se limitau doar la gesturi, nu aveau curajul să și facă vreun comentariu. Există o scară a infracționalității, iar Rufus Dawes, infractorul condamnat, care scăpase de temniță ca să trudească toată viața în lanțuri, era un om stigmatizat. Fusese acuzat de jefuirea și uciderea lordului Bellasis. Povestea vagabondului solitar, care ar fi găsit un om pe moarte zăcând pe marginea drumului, nu l-ar fi salvat dacă nu ar fi fost mărturia proprietarului de la Hanul Spaniolului, care spunea că nobilul ucis ar fi negat din cap înainte de a muri că deținutul îl asasinase. Bietul om a fost achitat de crimă, dar condamnat la moarte pentru jaf, iar londonezii interesați de procesul său l-au socotit norocos când sentința i-a fost schimbată în deportare pe viață.

Pe aceste închisori plutitoare, obiceiul era ca pricina condamnării să fie ținută secret, astfel încât fiecare să poată duce o viață nouă în casa lui adoptivă, fără să fie judecat pentru păcatele trecutului. Dar regula era una nescrisă, și puțini dintre cei o sută optzeci de condamnați nu știau ce fapte comiseseră însoțitorii lor. Ba mai mult, o crimă atât de sângeroasă și o grațiere atât de neașteptată înzestraseră numele de Rufus Dawes cu o distincție sumbră, pe care atât cunoștințele sale superioare, cât și temperamentul său înflăcărat și constituția solidă o susțineau. Un tânăr de douăzeci și doi de ani fără prieteni, aflându-se printre ei doar din pricina crimelor comise, era respectat și admirat. Cei mai cruzi din toată gloata se adunau pe întrepunte ca să râdă pe la spatele lui de aerele sale „aristocrate", dar se încovoiau și se supuneau când îl întâlneau față-n față – căci pe un vas de prizonieri, cel mai mare răufăcător este cel mai mare erou.

Tânărul de pe dunetă observă silueta înaltă ce se sprijinea de balustradă.

― Tu de colo! strigă cu o înjurătură. Dă-te din fața pasajului!

Rufus Dawes nu stătea în fața pasajului – de fapt, era la peste un metru de el –, dar la auzul vocii locotenentului Frere tresări și merse ascultător către tambuchi.

― Salută, câine! urlă Frere, venind spre puntea de cart. Salută naibii! M-auzi?

Rufus Dawes își atinse șapca, salutând aproape militărește.

― Am eu grijă de voi dacă nu vă pasă! continuă Frere, nervos. Netrebnici insolenți!

Pașii unei santinele de pe semiduneta de sub el îi distraseră în acel moment atenția. Un bărbat subțire, înalt, cu o ținută soldățească, ochi albaștri, reci, și trăsături elegante ieși din cabina de dedesubt, sprijinind o doamnă blondă, micuță, de vârstă mijlocie. Vickers, căpitanul regimentului lui Frere, numit în serviciu în ținutul Van Diemen, își aducea soția pe punte.

Doamna Vickers avea patruzeci și doi de ani (spunea că are treizeci și trei) și fusese domnișoara de companie a garnizoanei timp de unsprezece ani istovitori înainte să se mărite cu elegantul John Vickers. Căsătoria nu era una fericită. Vickers își găsea soția extravagantă, vanitoasă și arțăgoasă, iar ea îl găsea pe el aspru, respingător și mediocru. O fiică, născută la doi ani după căsătorie, era singurul lucru care îi lega. Vickers o idolatriza pe micuța Sylvia și, când recomandarea unui lung voiaj pe mare pentru sănătatea sa șubrezită îi impusese schimbarea, insistase să-și aducă odrasla cu el, în ciuda obiecțiilor doamnei Vickers pe seama prejudiciilor pe care o astfel de călătorie le-ar aduce educației fetei. Căpitanul susținea că poate să o educe el însuși, dacă e nevoie, iar fetei oricum nu-i făcea bine să stea acasă.

Așa că doamna Vickers, după o luptă grea, renunțase la argumentele ei și la visul unui sejur la Bath și își urmase soțul cu toată grația de care era capabilă. Când erau destul de departe de țărm, părea împăcată cu soarta sa și, atunci când nu își admonesta fiica sau servitoarea, încerca să îl fascineze pe tânărul locotenent Maurice Frere.

Julia Vickers trăia pentru a fi admirată; chiar și pe un vas de prizonieri trebuia să flirteze, altfel s-ar fi prăpădit de inaniție mentală. Nu făcea niciun rău. Era pur și simplu o femeie vanitoasă de vârstă mijlocie, iar Frere dădea pe atențiile ei exact atât cât făceau. În plus, atitudinea ei mărinimoasă față de el îi era folositoare din motive care se vor demonstra în curând.

Fugind pe scări în jos, cu chipiul în mână, îi oferi brațul.

― Mulțumesc, domnule Frere. Scările astea oribile! John, scăunelul. Sylvia! Sylvia! John, ai sărurile mele? Tot acalmie, presupun? Acalmia asta îngrozitoare!

Vorbăria aceasta inutilă, la doar câțiva metri de vizuina bestiilor sălbatice de cealaltă parte a baricadei, suna ciudat; dar domnului Frere nu-i păsa. Familiaritatea anihilează teroarea, iar flirtul incurabil îi făcea muselinele să fluture și îi o ajuta pe doamna Vickers să își pună în evidență grația de mâna a doua cu la fel de multă satisfacție ca într-o sală de bal din Chatham, sub ochii pușcăriașilor care rânjeau.

Căpitanul, cu o plecăciune adresată lui Frere, își conduse soția sus pe scară și se întoarse după fiica lui.

Fetița era un copilaș delicat de șase ani, cu ochi albaștri și păr bălai. Deși tatăl îi făcea toate poftele, iar mama o alinta, dulceața înnăscută a temperamentului ei o împiedica să fie obraznică, iar consecințele educației sale se arătau deocamdată doar prin drăgălășenii, ceea ce o făcea răsfățata navei. Micuța domnișoară Sylvia avea privilegiul de a merge oriunde și de a face orice, și chiar și pușcăriașii se abțineau de la vorbe murdare în prezența ei. Alerga încolo și-ncoace, punea întrebări, râdea, cânta, se zbenguia, ba chiar alerga până la puntea de observație și trăgea santinela de poalele uniformei. De data asta, obosită de atâta alergat, scoase o minge mică din sânul rochiei, și strigându-l pe tatăl ei, o aruncă spre el sus, pe dunetă. El i-o aruncă înapoi și, chicotind de bucurie, copilul continuă jocul.

Pușcăriașii – a căror repriză de aer curat era pe terminate – se întoarseră cu entuziasm ca să urmărească această nouă sursă de amuzament. Râsul inocent și sporovăiala copilărească le erau străine. Era ca și cum din căldura copleșitoare începuse să bată o briză răcoroasă.

În mijlocul acestei voioșii, ofițerul de gardă, urmărind linia orizontului, se opri deodată și privi spre vest.

Lui Frere, căruia conversația doamnei Vickers i se părea un pic obositoare, nu-i scăpă gestul.

― Ce este, domnule Best?

― Nu știu sigur. Mi se pare că arată ca un nor de fum.

Și, luând luneta, scrută linia orizontului.

― Lasă-mă să văd, spuse Frere și se uită.

Departe, imediat la stânga soarelui care apunea, părea să plutească un mic nor negru. Dar auriul și ruginiul apusului făceau imposibilă o imagine clară.

― Nu pot să-mi dau seama, spuse Frere, înapoind ocheanul. O să vedem imediat ce apune soarele.

Bineînțeles, doamna Vickers trebui să se uite și ea, și chicoti neîncetat cât timp folosi instrumentul, declarând în final că „în mod cert nu se poate vedea nimic în afară de cer, și că răutăciosul domn Frere „o face intenționat.

Soarele apuse dintr-odată, de parcă ar fi alunecat printr-o crăpătură în mare, și punctul negru, înghițit de ceața care se aduna, dispăru. Între timp, înlocuitorul santinelei apăru prin tambuchi, iar santinela înlocuită se pregăti să supravegheze coborârea deținuților. Chiar atunci, mingea Sylviei sări peste baricadă și se rostogoli la picioarele lui Rufus Dawes, care încă se sprijinea de balustradă, pierdut în gânduri.

Obiectul colorat rostogolindu-se pe puntea albă îi atrase atenția; aplecându-se mecanic, ridică mingea și merse să o returneze. Ușa baricadei era deschisă, iar santinela nu observă prizonierul trecând prin ea și ajungând pe scara punte de cart.

Cu obrajii înflăcărați și ochii strălucind, Sylvia se întorsese ca să-și recupereze jucăria, însă chiar atunci, din umbra cabinei apăru un braț alb; și o mână grațioasă prinse copilul de eșarfă și îl trase înapoi. Tânărul puse iute jucăria în mâna ei.

Maurice Frere, care cobora scara de pe dunetă, nu văzu acest mic incident; când ajunse pe punte, observă doar uniforma de deținut.

― Mulțumesc, spuse o voce, în timp ce Rufus Dawes se înclină în fața bosumflatei Sylvia.

Prizonierul își ridică ochii și văzu o tânără de optsprezece sau nouăsprezece ani, înaltă și solidă, stând în ușă. Avea păr negru, piele albă și ochi mari și negri; buzele roșii i se arcuiră într-un zâmbet, dezvelindu-i dinții albi, frumoși.

O recunoscu de-ndată. Era Sarah Purfoy, servitoarea doamnei Vickers; nu mai fusese niciodată atât de aproape de ea și i se părea că se află în prezența unei flori tropicale ciudate, care emană un parfum greu, îmbătător.

Preț de o secundă, cei doi se uitară unul la celălalt, după care Rufus Dawes fu prins de guler și aruncat pe punte.

Sărind în picioare, primul său instinct fu să se năpustească asupra atacatorului, dar văzu baioneta pregătită a santinelei și făcu un efort să se controleze, căci atacatorul său era domnul Maurice Frere.

― Ce naiba cauți aici? îl întrebă înjurând. Potaie leneșă, dacă te mai prind că pui piciorul pe puntea de cart, îți dau o săptămână la carceră!

Rufus Dawes deschise gura ca să se justifice, dar renunță. Ce rost avea?

― Du-te jos și adu-ți aminte ce ți-am spus, țipă Frere; și înțelegând deodată ce se petrecuse, își făcu o notă mentală cu numele santinelei care făcuse greșeala.

Prizonierul se întoarse pe călcâie fără niciun cuvânt și se retrase în vizuina sa prin ușa de stejar.

Frere se aplecă înainte și, cu un gest degajat, luă mâna frumoasă a fetei, dar ea și-o retrase, clipind des.

― Lașule! îl critică.

Soldatul solid din spatele lor o auzi, iar ochii lui scăpărară. Frere își mușcă buzele de umilință și urmă fata în cabină. Sarah Purfoy, însă, trecu în încăperea stăpânei sale cu un râs disprețuitor și închise ușa în urma ei.

Capitolul II

Sarah Purfoy

După ce prizonierii erau încuiați în siguranță și lăsați să doarmă în cei patru metri pătrați de om permiși de guvern, dar reduși un pic de exigențele echipajului, serile decurgeau destul de plăcut în cabină. Doamna Vickers, poetă amatoare, cânta adeseori la chitară. Căpitanul Blunt era un individ stângaci și jovial, doctorul Pine era un povestitor înrăit, în timp ce Frere era întotdeauna voios. Masa era bine aprovizionată, iar serile înăbușitoare treceau cu o rapiditate pe care sălbaticii de pe întrepunte nici nu și-o puteau închipui.

De data aceea însă, în cabină era plictiseală. Cina nu căzu bine nimănui, iar conversația se împotmoli atât în timpul cinei, cât și după.

― Niciun semn de briză, domnule Best? întrebă Blunt, când prim-ofițerul intră și își luă locul.

― Niciunul, sir.

― Acalmia asta îngrozitoare! spuse doamna Vickers. O săptămână, atât e, nu, căpitane?

― Treisprezece zile, doamnă, mormăi Blunt.

― Țin minte, aproape de coasta Coromandel, întrerupse Pine, când am avut ciuma pe Rattlesnake...

― Căpitane, încă un pahar de vin? se grăbi Blunt să taie anecdota din scurt.

― Nu, mulțumesc. Mă doare capul.

― Vă doare capul... Nu-i de mirare să se întâmple printre indivizii ăștia. Se știe cum aglomerează vasele astea. Aici avem peste două sute de suflete, și loc în bărci pentru nici jumătate dintre ei.

― Două sute de suflete! Cu siguranță că nu, spuse Vickers. Conform ordonanțelor regale...

― O sută optzeci de prizonieri, cincizeci de soldați, treizeci în echipajul vasului, luându-i în considerare pe toți, și – câți suntem? unu, doi, trei – șapte în cabină. Cât face asta?

― Suntem doar puțin aglomerați de data asta, spuse Best.

― Este greșit, spuse Vickers, pompos. Conform ordonanțelor regale...

Dar subiectul ordonanțelor regale era și mai puțin pe gustul ocupanților cabinei decât interminabilele anecdote ale lui Pine, așa că doamna Vickers se grăbi să schimbe subiectul.

― Nu v-ați săturat de viața asta mizerablă, domnule Frere?

― Ei bine, nu este chiar viața pe care speram să o duc, răspunse, trecându-și o mână pistruiată prin părul roșcat, dar trebuie să scot ce-i mai bun din ea.

― Da, într-adevăr, spuse doamna, cu superficialitatea cu care cineva vorbește despre un accident binecunoscut, trebuie să fi fost un șoc să vă lipsiți atât de brusc de o avere atât de mare!

― Nu doar atât, dar am și aflat că oaia neagră a familiei, care a primit toți banii, a pornit spre India la nici o săptămână de la moartea unchiului meu! Lady Devine a primit o scrisoare de la el în ziua înmormântării, în care îi spunea că s-a îmbarcat pe Hydaspes, direcția Calcutta, și că nu intenționează să se mai întoarcă!

― Sir Richard Devine nu a mai avut alți copii?

― Nu, doar pe acest misterios Dick, pe care nu l-am văzut niciodată și care trebuie să mă fi urât.

― O, Doamne. Certurile astea de familie sunt îngrozitoare. Săraca Lady Devine, să piardă un soț și un fiu în aceeași zi!

― Și în dimineața următoare să audă de uciderea verișorului ei! Știți, noi suntem înrudiți cu familia Bellasis. Tatăl mătușii mele s-a căsătorit cu una dintre surorile celui de-al doilea lord Bellasis.

― Într-adevăr. O crimă oribilă! Așadar, credeți că omul pe care l-ați indicat în fața juriului zilele trecute este făptașul?

― Juriul părea să creadă că nu, spuse domnul Frere râzând, dar nu știu cine altcineva ar fi avut vreun motiv. Oricum, mă duc pe punte să fumez.

― Mă întreb ce l-a determinat pe boșorogul ăla de constructor de vase să încerce să-și dezmoștenească singurul fiu în favoarea unui boboc ca ăsta, îi spuse Pine căpitanului Vickers în timp ce spatele lat al lui Frere dispărea pe tambuchi în sus.

― Niște năzbâtii băiețești în străinătate, cred; cei ce au reușit prin forțe proprii sunt întotdeauna reticenți față de astfel de extravaganțe. Dar e greu pentru Frere. Nu e un băiat rău, iar un tânăr are ceva motive să se înfurie pe soartă când află că un accident îl privează de un sfert de milion și îl lasă fără nimic în plus față de salariul pe care îl primește într-un regiment escortând prizonieri.

― Până la urmă, cum de a moștenit fiul banii?

― Se pare că atunci când s-a întors din sat, de unde trimisese după avocat să-i schimbe testamentul, bătrânul Devine a făcut un atac de apoplexie, din cauză că s-a enervat, presupun, și a doua zi, când au deschis ușa camerei, l-au găsit mort.

― Iar fiul e plecat undeva pe mare, spuse domnul Vickers, și nu știe nimic de soarta lui. Ce poveste romantică!

― Mă bucur că nu a primit Frere banii, spuse Pine. Rar am văzut o față care să îmi displacă mai mult, chiar și printre uniformele cenușii de colo.

― Vai, Doamne, domnule Pine! Cum puteți să spuneți așa ceva? întrerupse doamna Vickers.

― Pe cuvântul meu, doamnă, unii dintre ei s-au amestecat în pătura superioară a societății, vă spun. Sunt hoți de buzunar și escroci acolo jos care au trăit în cea mai bună companie.

― Nemernici înfiorători! icni doamna Vickers. John, mă duc pe punte.

La semnalul acesta, toți se ridicară.

― Ascultă, Pine, spuse căpitanul Blunt când cei doi rămaseră singuri, tu și cu mine călcăm întotdeauna în străchini!

― Femeile încurcă întotdeauna la bordul unui vas, răspunse Pine.

― Ah, doctore, știu că nu vorbiți serios, spuse o voce moale și sonoră în spatele lui.

Era Sarah Purfoy, ieșind din cabina ei.

― Uite unde era fetișcana! exclamă Blunt. Vorbeam de ochii tăi, draga mea.

― Ei bine, se poate vorbi despre ei, nu-i așa, căpitane? întrebă ea, întorcându-se și fixându-l cu privirea.

― Doamne, da, se poate! spuse Blunt, plesnind cu palma în masă. Sunt cei mai frumoși ochi pe care i-am văzut în viața mea, iar sub ei sunt cele mai roșii buze pe care...

― Lăsați-mă să trec, vă rog, căpitane Blunt. Mulțumesc, doctore.

Și înainte ca admiratorul ei să o poată opri, se strecură modest din cabină.

― E o bucățică bună, așa-i? întrebă Blunt, uitându-se după ea. Și un mic drăcușor.

Bătrânul Pine luă o priză mare de tabac.

― Drăcușor! Îți spun, Blunt, mai degrabă mi-aș pune viața în mâinile celor mai răi huligani de pe întrepunte decât să mă las pe mâinile ei, dacă i-aș greși vreodată cu ceva.

Blunt râse.

― N-ar face rău nici unei muște! spuse, ridicându-se. Dar trebuie să mă duc pe punte.

Pine îl urmă încet. „Nu pretind că știu multe despre femei, își spuse, „dar, dacă nu mă înșel, fata asta are o poveste mult mai complicată. Nu pot să înțeleg ce a adus-o pe vasul ăsta ca servitoare. Sunt sigur că pune ceva la cale.

Un soldat care venise prin trapă îi atinse brațul.

― Ce e?

Bărbatul se îndreptă și salută.

― Mă scuzați, doctore, unul dintre prizonieri nu se simte bine, și, cum cina s-a terminat, mi-am permis să vă deranjez.

― Măgarule! spuse Pine, care avea o inimă bună sub carapacea sa tare. De ce nu mi-ai spus mai devreme?

Între timp, femeia pe care bătrânul caustic o privea cu atâta suspiciune, se plimba în sus și în jos pe puntea de cart, apropiindu-se pentru un tête-à-tête cu nimeni altul decât însuși căpitanul Blunt.

― Draga mea, începu el, sper că nu te-ai supărat pentru ce ți-am spus jos.

Ea se prefăcu surprinsă.

― Ce vreți să spuneți?

― Ei, pentru... pentru... impolitețea mea, na! Am fost destul de nepoliticos, trebuie să recunosc.

― Eu? Ah, nu. Nu ați fost nepoliticos. Dar ați fi fost – dacă vă lăsam eu.

― De unde știi?

― Am citit-o pe fața dumitale. Credeți că o femeie nu poate citi pe fața unui bărbat când acesta e pe cale să o insulte?

― Să te insult! Pe cuvântul meu!

― Da, să mă insultați. Sunteți destul de în vârstă să îmi fiți tată, căpitane Blunt, dar n-aveți niciun drept să mă sărutați, decât dacă vă cer eu.

― Ha ha! râse Blunt. Îmi place asta. Cere-mi! Mi-aș dori să o faci, obrăznicătură cu ochi negri!

― Dumneata și mulți alții, fără îndoială.

― Ofițerul acela, de exemplu. Așa-i, „dominșoară Modestie"? L-am văzut uitându-se la tine ca și cum i-ar plăcea să încerce.

Fata se uită pieziș la el.

― Vă referiți la locotenentul Frere, presupun. Sunteți gelos pe el?

― Gelos! Să mă ia naiba, băiatul abia a ieșit din scutece. Gelos!

― Eu cred că sunteți – deși nu ar trebui. E un imbecil.

― Este. Ai dreptate, cu siguranță!

Sarah Purfoy râse grav, ceea ce făcu pulsul lui Blunt să accelereze.

― Căpitane Blunt, spuse ea, câți ani aveți?

― Patruzeci și doi, dacă trebuie să știi.

― O! Și o să vă îndrăgostiți de o fată de nouăsprezece.

― Cine e ea?

― Eu! spuse ea, întinzându-i mâna și zâmbindu-i cu gura roșie cu buze pline.

Blunt simți respirația caldă a misterioasei femei pe obrazul său, iar mâna micuță pe care o ținea ardea ca focul.

― Cred că ai dreptate, exclamă el, sunt deja pe jumătate îndrăgostit de tine.

Ea îl fixă disprețuitor cu privirea și își retrase mâna.

― Atunci nu ajungeți și la jumătatea cealaltă, o să o regretați.

― Da? întrebă Blunt. Asta e treaba mea. Hai, vulpiță, dă-mi sărutul acela pe care ziceai că o să ți-l cer, și o prinse în brațele lui.

Ea se eliberă într-o clipită.

― Cum îndrăzniți! exclamă ea. Să mă sărutați cu forța! Vai! Iubiți ca un școlar. Dacă puteți să mă faceți să vă plac, am să vă sărut de câte ori poftiți. Dacă nu, păstrați, vă rog, distanța.

Blunt nu știa dacă să râdă sau să se înfurie în fața acestei respingeri. Era conștient că se află într-o poziție destul de ridicolă, așa că se decise să râdă.

― Ești și iute la vorbă. Ce pot face ca să mă placi?

Ea făcu o reverență și spuse:

― Asta e treaba dumneavoastră.

Când capul domnului Frere apăru peste tambuchi, Blunt se îndreptă spre pupa, simțindu-se foarte confuz, însă nu nemulțumit.

― E o fată senzațională, pe cuvânt, spuse, trăgându-și bereta pe-o parte, și să-mi spui tu mie „cuțu" dacă nu mă place!

Salutul lui Maurice Frere fu destul de scurt.

― Ei, Sarah, te-ai mai calmat?

Fata se încruntă.

― De ce l-ai lovit pe bărbatul acela? Nu ți-a făcut nimic.

― Ce căuta el aici? Nenorociții ăia trebuie ținuți jos, fata mea.

― Altfel se vor dovedi prea mult pentru tine sau crezi că un singur om poate lua comanda unei corăbii?

― Nu, dar o sută ar putea.

― Prostii! Ce-ar putea face cu soldații? Sunt cincizeci de soldați.

― Sunt, dar...

― Dar ce?

― Nu contează. E împotriva regulilor, și nu-mi convine.

― Nu respectă ordonanțele regale, după cum ar spune căpitanul Vickers.

Frere râse de ironia la adresa pomposului său căpitan.

― Ești o fată ciudată, nu pot să te înțeleg. Haide, îi luă el mâna, spune-mi ce ești de fapt? Nu ai fost servitoare toată viața.

Ea se înfășură mai strâns în șal și tremură.

― Oamenii nu se nasc servitori, presupun.

― Ei bine, atunci cine ești? Nu ai prieteni? Ce ai fost?

Ea se uită în ochii tânărului și, apropiindu-se de el, îi șopti:

― Mă iubești, Maurice?

Acesta ridică una din palmele mici care se sprijineau de bolta pupei și, la adăpostul întunericului, o sărută.

― Știi bine că da, spuse. Poți fi servitoare sau orice îți dorești, dar ești cea mai încântătoare femeie pe care am cunoscut-o vreodată.

― Dacă mă iubești, ce importanță are?

― Dacă tu m-ai iubi, mi-ai spune, zise el repede.

― Dar nu am nimic de spus, și nu te iubesc – încă.

Îi lăsă mâna să cadă cu un gest nerăbdător, iar în acel moment Blunt – care nu se mai putea abține – urcă.

― Ce noapte frumoasă, domnule Frere!

― Da, destul de frumoasă.

― Însă niciun semn de briză deocamdată.

― Nu, nu încă.

O lumină ciudată sfâșie ceața violet care învăluia orizontul.

― Hei! exclamă Frere. Ați văzut?

Blunt se frecă la ochi.

― Am văzut, spuse, foarte bine. O scânteie. Probabil un fulger.

O dâră subțire de lumină scăpără în aer, apoi dispăru din nou.

De data aceasta, nu mai încăpea nicio îndoială, și toți cei de pe punte își exprimară simultan mirarea. O coloană de flăcări se ridică din întuneric pentru un moment, apoi dispăru, lăsând în urmă o sclipire roșiatică pe suprafața apei.

― E un vas în flăcări! exclamă Frere.

Capitolul III

Monotonia este întreruptă

Mica scânteie încă ardea, și imediat se formă din întunecime o pată purpurie, care plutea în aer ca o stea sinistră. Soldații și marinarii de pe teugă o văzuseră și ei, și într-o clipită tot vasul fremăta. Doamna Vickers, cu micuța Sylvia agățată de rochia ei, veni pe punte să împărtășească noua senzație; la vederea stăpânei, modesta servitoare se retrase discret de lângă Frere.

― Căpitane, veți coborî o barcă, nu? I-am putea salva pe câțiva dintre sărmanii nenorociți, exclamă Frere, însuflețindu-se la gândul agitației care va urma.

― O barcă! spuse Blunt. Pentru ce, e la douăsprezece mile depărtare sau chiar mai mult, și nici măcar nu bate vântul!

― Dar nu-i putem lăsa să ardă de vii! exclamă celălalt.

― Au și ei bărcile lor, spuse căpitanul, al cărui calm contrasta puternic cu impetuozitatea tânărului ofițer. Și dacă focul se întețește, fii sigur că o să sară în ele. Între timp, o să le arătăm că au pe cineva în apropiere.

Pe când vorbea, o lumină albastră șfichiui aerul nopții.

― Uite, asta sigur o s-o vadă! spuse, în vreme ce flacăra se ridica, eclipsând stelele pentru o clipă.

― Domnule Best, coboară și echipează șalupele! Domnule Frere, poți să te urci într-una, dacă dorești, și ia un voluntar sau doi dintre tovarășii tăi în uniforme gri

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Pentru toată viața

3.0
3 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor