Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Cu cărțile pe față. Elemente de psihanaliză relațională

Cu cărțile pe față. Elemente de psihanaliză relațională

Citiți previzualizarea

Cu cărțile pe față. Elemente de psihanaliză relațională

Lungime:
245 pages
4 hours
Editor:
Lansat:
May 23, 2016
ISBN:
9786067197174
Format:
Carte

Descriere

Ești curios să afli ce aduce schimbarea într-o psihanaliză? Care este acel ingredient miraculos ce apare în relația dintre terapeut și pacientul său, facilitând vindecarea acestuia din urmă? Owen Renik, „rebelul“, așa cum este numit de confrații săi, ne invită în cabinetul său și ne lasă să pătrundem delicatele țesături ale colaborării ce se petrece acolo pe două planuri: conștient și inconștient. El ne oferă imaginea unui psihanalist mai degrabă cald și empatic, deschis, interesat împreună cu pacienții săi de eliminarea simptomelor și a disconfortului acestora.


Cartea este construită pe baza unor exemple clinice dintre cele mai diverse, surprinse în momente de cotitură ale terapiei, Renik ilustrând prin intermediul lor, într-un limbaj accesibil, propria viziune asupra unor concepte de bază ale psihanalizei.Captivantă încă de la primele rânduri, ea se adresează cititorului pasionat de domeniul „psi“, fie el profesionist sau profan.


Scopul meu este să discut de o manieră pragmatică și nepretențioasă ceea ce, în experiența mea, ar fi util ca atât analistul, cât și pacientul să aibă în vedere atunci când colaborează în strădania de a-l face pe acesta din urmă să se simtă mai bine; și cred că modul cel mai potrivit în care pot face acest lucru este prin a oferi o culegere de istorisiri cu tâlc, împreună cu reflecțiile mele despre ele. – Owen Renik


Maturizarea intelectuală a lui Renik s-a produs în interiorul culturii psihanalitice care s-a dezvoltat pe parcursul ultimului secol. El o cunoaște bine, ar fi în stare să se descurce cu ochii închiși prin labirintul ei… Învățătura primită e acceptată fără plecăciuni, iar dacă nu-și are rostul, e dată deoparte fără multă ceremonie. Începând cu prima pagină, ne dăm seama că ne aflăm într-un atelier de lucru, nu într-un templu. Pragmatismul lui îți taie răsuflarea: ce ne folosește e important, ce nu, n-are rost să ne pierdem vremea. Chilia ce nu permite decât gândire înghesuită s-a transformat în spațiu deschis care cheamă noutatea. Drept-credincioșii trebuie avertizați: s-ar putea să nu mai fie niciodată la fel ca înainte. – Allen Wheelis, autorul cărților How People Change și The Way We Are.

Editor:
Lansat:
May 23, 2016
ISBN:
9786067197174
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Cu cărțile pe față. Elemente de psihanaliză relațională

Cărți conex

Previzualizare carte

Cu cărțile pe față. Elemente de psihanaliză relațională - Owen Renik

1

PSIHANALIZA PRACTICĂ

La ora actuală, termenul psihanaliză practică a devenit un oximoron. Felul în care se desfășoară, în general, tratamentul psihanalitic este teribil de nepractic: nu servește trebuințelor vastei majorități a potențialilor pacienți. Perfect de înțeles, cei care cer ajutorul specialiștilor în sănătate mentală vor o terapie care să le ofere maximum de ușurare a disconfortului emoțional, cât mai repede cu putință. În loc de aceasta, majoritatea psihanaliștilor clinicieni le oferă o lungă călătorie a descoperirii de sine, pe parcursul căreia preocuparea prea mare pentru atenuarea simptomelor este considerată contraproductivă. „Conștiența de sine" reprezintă țelul principal; atenuarea simptomelor are o importanță secundară și se consideră că va urma, dacă va urma, doar după o vreme.

Deloc surprinzător, așadar, că psihanaliza a ajuns să fie privită de publicul larg ca o practică ezoterică, încurajând un soi de evadare absorbită de sine din viața reală mai degrabă decât o metodă de tratament care să-l ajute pe pacient să fie mai fericit în viața reală. Deloc surprinzător și că, peste tot în lume, mereu mai puțini pacienți apelează la tratamentul psihanalitic, iar cei care o fac, în marea lor majoritate, sunt oameni care vor să devină ei înșiși psihanaliști sau sunt tovarăși de drum cu un interes intelectual în domeniu. Psihanaliza clinică a devenit, pe bună dreptate, subiect de caricaturi în New Yorker.

Această nefericită stare de fapt este o ironie a sorții, dacă ne gândim că psihanaliza a putut face primii pași tocmai datorită eficacității sale ca terapie. În timpul cercetărilor pe care le desfășurau, Breuer și Freud au dat peste o metodă de diminuare a simptomelor isteriei, notorii pentru cât de greu răspundeau la tratament. Deși Freud a fost un autor fascinant și inventiv, care a dezvoltat idei originale acoperind vaste perspective asupra culturii și societății, precum și asupra psihologiei individului, lumea i-a acordat atenție inițial datorită extraordinarelor vindecări pe care el și Breuer au reușit să le realizeze — și încă foarte rapid, spre deosebire de așteptările psihanaliștilor contemporani.

De-a lungul anilor, psihanaliza s-a îndepărtat de orientarea sa inițială spre ușurarea simptomelor, ca rezultat final urmărit prin tratament, devenind tot mai preocupată de un țel special, propriu psihanalizei: obținerea „insight-ului", ca scop în sine. Ocazie cu care psihanaliștii nu doar că și-au pierdut relevanța pentru nevoile celor mai mulți oameni, dar, așa cum au semnalat numeroși critici ai fenomenului, au compromis utilitatea psihanalizei clinice ca instrument de investigație științifică. Cum poate fi evaluată validitatea insight-ului? Insight-urile la care ajung analistul și pacientul împreună, în legătură cu psihologia acestuia din urmă, sunt inevitabil influențate de teoria primului. Ca atare, exceptând cazul când insight-urile sunt validate de o corelație cu reducerea simptomelor (un criteriu de rezultat care nu este susținut de teorie), are loc instalarea unui sistem închis în care analiza clinică de succes constă în descoperirea de către analist și pacient a ceea ce analistul a prezumat aprioric că ar exista. O psihanaliză nepractică este în aceeași măsură una neștiințifică.

Psihanaliza clinică a devenit nepractică, însă nu trebuie neapărat să fie așa. Dar, pentru a le oferi pacienților o psihanaliză practică, clinicienii nu pot desfășura tratamentul pe baza învățăturii primite. În primul și-n primul rând, psihanaliștii nu pot considera de la sine înțeles meritul niciunui procedeu în sine — folosirea canapelei, frecvența ședințelor de terapie și nici măcar metoda liberei asocieri. Toate acestea sunt simple tehnici, iar în cursul dezvoltării progresive a oricărei practici clinice întemeiate pe principii științifice, tehnicile se vor modifica, ba chiar se vor modifica spectaculos, pe măsură ce se acumulează dovezi empirice; unele se dovedesc valoroase și vor fi păstrate, pe când altele vor fi eliminate. Cu doar două sute de ani în urmă, de pildă, cea mai bună știință medicală disponibilă arăta că sângerarea forțată a pacientului, cu ajutorul lipitorilor sau prin flebotomie, face parte din metodele standard de îngrijire responsabilă, pentru majoritatea afecțiunilor. Aproape toți pacienții care consultau un medic erau supuși sângerării. Astăzi știm că această tehnică, pe care cei mai buni medici au practicat-o timp de secole ca pe-o artă, era complet inutilă în aproape toate cazurile, iar în multe dintre ele de-a dreptul periculoasă pentru sănătatea pacientului.

În mod similar, avem toate motivele să credem că tehnicile unei psihanalize clinice pe baze științifice se vor modifica în timp. Prin urmare, n-are niciun sens să definim psihanaliza drept un ansamblu particular de tehnici procedurale. Așa cum n-are sens nici s-o definim ca pe un ansamblu particular de teorii, pentru că și acestea se vor modifica pe măsură ce știința progresează. Chiar și conceptele și principiile psihanalitice fundamentale prin excelență ar trebui să fie revăzute cu un ochi critic la fiecare cotitură, și putem anticipa că cele mai multe vor fi socotite în cele din urmă depășite. Așa se întâmplă în știință. Psihanaliza practică înseamnă să rămâi cu mintea deschisă în ceea ce privește teoria, considerând că nimic nu e axiomatic; și înseamnă să păstrezi tot timpul o abordare experimentală în ceea ce privește tehnica — adică să cauți orice mod de a lucra împreună cu pacientul, care pare să înregistreze progrese în direcția obiectivelor stabilite pentru tratament.

Dacă psihanaliza practică nu poate fi definită în termenii niciunei teorii sau tehnici anume, atunci cum poate fi definită? Modul rațional, de bun-simț, prin care se cuvine definită psihanaliza practică, ar fi în termenii domeniului său de studiu și ai obiectivelor sale. Științele se definesc de obicei din punctul de vedere al domeniilor specifice pe care le abordează, iar științele aplicate, din cel al obiectivelor pe care le urmăresc (de exemplu, chimia este studiul substanțelor, iar farmacia este crearea medicamentelor folositoare prin aplicarea în practică a cunoștințelor de chimie). Psihanaliza este un studiu științific al minții umane, iar psihanaliza clinică este un mod de aplicare a științei psihanalitice în contextul terapiei. Psihanaliza clinică practică este o metodă de tratament care caută să-l ajute pe pacient să resimtă mai puțină nefericire și mai multă satisfacție în viața de zi cu zi, printr-o mai bună înțelegere a felului în care mintea lui funcționează. Sau, într-o formulare ușor diferită, analiza practică reușită este aceea care îl ajută pe pacient să revadă diverse aspecte ale modului în care construiește mental realitatea, rezultatul fiind că pacientul se simte mai bine.

Am putea chiar adopta o concepție tradițională, urmându-l pe Freud, și să adăugăm că analiza practică aduce inconștientul în conștient. Touși, dacă vrem să folosim în continuare această concepție, trebuie să fim pregătiți să ne actualizăm definiția „inconștientului". Lui Freud îi aparține ideea că psihanaliza clinică aduce în planul conștientizării anumite gânduri la care conștiința are acces, dar care rămân inconștiente pentru că pacientul are motive să nu le conștientizeze — ceea ce Freud a numit gânduri refulate sau inconștientul dinamic. Și e perfect adevărat că analiza practică reușită presupune, de obicei, într-o anumită măsură, ca pacientul să identifice idei, sentimente și amintiri pe care, dintr-un motiv sau altul, n-a vrut până atunci să le conștientizeze. Dar tot atât de adevărat este că o parte semnificativă din ceea ce se petrece în cadrul analizei practice constă în aceea că pacientul devine conștient de gânduri pe care nu le-a refulat niciodată, ci, pur și simplu, n-a avut până atunci ocazia să se oprească asupra lor. Aceste gânduri decurg din perspectivele inedite pe care i le-a deschis analistul — explicit sau implicit, intenționat sau neintenționat — pe parcursul unui demers intim și reciproc angajat de explorare împreună cu pacientul a dificultăților acestuia.

În orice comunitate profesională există unii psihanaliști care îi tratează practic pe pacienții lor. Acești clinicieni își ajută pacienții să obțină câștiguri terapeutice cât mai rapid posibil. Pacienții se simt mai bine, calitatea vieții lor se îmbunătățește, iar prietenii și membrii familiei pot vedea acest lucru. Din acest motiv, psihanaliștii practici, contrar tendinței generale, sunt recomandați de la un pacient la altul în mult mai mare măsură decât ar putea face față, iar pacienții care le umplu cabinetele nu sunt nici viitori psihanaliști în curs de pregătire, nici bieți nefericiți încurajați să rămână ani de zile sub tratamente care nu produc niciun fel de atenuare semnificativă a simptomelor.

Din păcate, se întâmplă rar ca psihanaliștii practici să publice articole despre ceea ce fac ei cu pacienții; în liniște, ei lasă deoparte multe teorii și metode psihanalitice socotite tradiționale și purced să aplice ceea ce funcționează. Foarte bine pentru psihanaliștii practici și pacienții lor! Dar nu e deloc bine pentru domeniu. Există mulți clinicieni care și-ar dori să afle mai multe despre cum se aplică un tratament psihanalitic practic și mulți pacienți care și-ar dori să știe cum poate fi recunoscut un astfel de tratament. Cartea aceasta li se adresează cititorilor din ambele categorii.

În capitolele care urmează, voi vorbi despre ceea ce am constatat că sunt principiile de bază ale tratamentului psihanalitic practic. Voi folosi un format de tip cazuistic, prezentând conceptele prin intermediul unor exemple clinice ilustrative. Procedez așa din două motive: în primul rând, pentru că, am constatat eu, formulările abstracte despre teoria și metoda psihanalitică sunt greu de înțeles prin ele însele, deci cu atât mai puțin lesne de aplicat în lucrul direct cu pacienții; și în al doilea rând, pentru că recomandările mele nu au la bază concluziile unei cercetări empirice sistematice și controlate (recomandările nimănui nu au asemenea baze, în psihanaliză, dat fiind că nu s-au elaborat încă niște metode de cercetare adecvate) și vreau să le împărtășesc cititorilor mei, pe cât de bine îmi stă în putință, experiențele clinice care m-au condus la aceste concluzii.

Volumul de față nu se dorește a fi o lucrare academică. N-am prezentat o trecere în revistă a literaturii de specialitate, notând ale cui idei au fost identice sau similare cu ale mele și ale cui au fost diferite. Nu e nevoie de niciun fel de pregătire în psihanaliză, pentru a înțelege ceea ce am scris. Atunci când vorbesc despre un „analist", nu mă refer la cineva care să fi urmat un program oficial de formare psihanalitică; mă refer doar la un psihoterapeut care să fie avizat în privința psihanalizei — și, dat fiind că majoritatea ideilor importante ale lui Freud au pătruns de mult în mediul sociocultural, orice psihoterapeut contemporan care posedă cât de cât o orientare eclectică va fi în mod inevitabil avizat psihanalitic. Scopul meu este să discut de o manieră pragmatică și nepretențioasă ceea ce, în experiența mea, ar fi util ca atât analistul, cât și pacientul să aibă în vedere atunci când colaborează în strădania de a-l face pe acesta din urmă să se simtă mai bine; și cred că modul cel mai potrivit în care pot face acest lucru este prin a oferi o culegere de istorisiri cu tâlc, împreună cu reflecțiile mele despre ele.

2

SIMPTOMELE ȘI ELIMINAREA LOR

Nu poți trata cu succes un pacient fără a ști pentru ce anume încerci să-l tratezi și e imposibil să apreciezi progresul unui tratament dacă nu știi ce rezultat se presupune că ar trebui să obții în urma tratamentului. Prin urmare, primul pas crucial în demersul psihanalitic clinic eficace constă în a ajunge la o înțelegere comună cu pacientul a simptomelor sale și a ceea ce ar putea reprezenta atenuarea sau eliminarea lor.

Prin simptom, eu înțeleg un lucru pe care pacientul trebuie să-l schimbe în privința propriei persoane, pentru că îi provoacă o stare de nefericire. Pacientul decide care sunt simptomele sale. Acest aspect nu va fi niciodată îndeajuns subliniat. Fără îndoială, procesul de identificare a simptomelor este un act de colaborare între pacient și analist, în care contribuțiile analistului pot fi foarte importante, dar pacientul este acela care trebuie să aibă ultimul cuvânt, pentru că analiza clinică nu are niciun efect, atunci când pacientul este tratat pentru ceva ce lui nu i se pare că ar fi o problemă — chiar dacă analistul este convins că e o problemă. Impasurile în analiză apar adeseori din cauză că analistul încearcă să trateze un pacient pentru ceea ce analistul consideră că ar fi simptomele acestuia, fără să fi cercetat atent părerea pacientului despre simptomele sale. După care analistul și pacientul deopotrivă pornesc în mod eronat de la premisa că urmăresc amândoi un obiectiv comun, când, de fapt, fiecare are o concepție mult diferită despre ce înseamnă simptomele și eliminarea lor. Cei doi lucrează o vreme vorbind despre lucruri diferite, până ce, într-un final, incompatibilitatea se face simțită; dar, chiar și atunci, cei doi s-ar putea să nu-și dea seama că de vină pentru problema lor este o lipsă fundamentală de consens privind scopurile tratamentului. Clasica anecdotă cu becul exprimă perfect situația: de câți psihanaliști e nevoie ca să schimbi un bec? Numai de unul singur, dar și becul trebuie să vrea să fie schimbat!

Nu este câtuși de puțin obligatoriu ca un pacient să vină cu o idee clară despre simptomele sale, pentru a putea fi tratat. Foarte des, un pacient va veni să ceară ajutor fără nicio idee precis definită asupra a ceea ce trebuie să schimbe la el însuși. Pacientul nu știe decât că se simte nefericit și că vrea să se simtă mai bine. În acest caz, primul punct pe agenda de lucru este ajungerea la un oarecare nivel de claritate și consens privind simptomele pe care le are pacientul și în ce ar consta eliminarea lor. Iată o sarcină deloc ușor de îndeplinit, în multe cazuri. Uneori, efortul necesar, prin el însuși, aduce foloase terapeutice importante.

Spre exemplu, unii pacienți recunosc de bunăvoie că au nevoie de ajutor, dar, când descriu ceea ce îi face să ceară ajutor, problemele lor se dovedesc întotdeauna a fi provocate de cauze exterioare: parteneri de viață care nu-i înțeleg, colegi de serviciu abuzivi, afecțiuni somatice sau alte situații independente de voința lor; nu văd nimic la ei înșiși care să fie de vină pentru nefericirea lor. Sau se poate întâmpla exact invers: unii pacienți caută cu disperare trăsături patologice de caracter la ei înșiși, pe care să poată lucra în cadrul analizei, pentru că vor să evite cu orice preț recunoașterea faptului că nefericirea lor provine din circumstanțe exterioare — parteneri de viață abuzivi care nu vor să se schimbe, copii cu probleme ale căror tulburări vor să le minimalizeze sau alte realități din viața lor pe care sunt reticenți să le înfrunte. Când un pacient ale cărui supărări declarate se bazează pe externalizare sau pe negare devine până la urmă capabil să vadă limpede care îi sunt simptomele, recunoașterea, în sine, poate reprezenta o realizare semnificativă, care aduce cu sine un câștig terapeutic considerabil.

Se întâmplă câteodată ca un pacient să se arate nesigur în privința a ceea ce vrea să rezolve prin efortul analitic, iar lămurirea acestui lucru se dovedește a fi tot ce avea nevoie, de fapt. Iată un exemplu.

RALPH

Într-o seară, am dat peste un amic de-al meu la o petrecere. Director general de succes al unei mari companii, era extrem de sceptic în privința psihoterapiei; așadar, avea un aer de amuzament cumva invidios când mi-a spus că vrea să-mi spună o poveste despre care crede că mi-ar face plăcere s-o aud. Tocmai avusese plăcerea să angajeze, pe un post extrem de bine plătit, un ins pe nume Ralph, cu care prietenul meu se cunoștea chiar foarte bine, dar pe care nu-l mai văzuse de zece ani. Amicul meu a fost uimit să constate cât de mult se schimbase acest Ralph. Cu zece ani în urmă, Ralph n-ar fi fost în stare să facă față unei responsabilități manageriale importante. Deși foarte deștept, fusese întotdeauna teribil de deprimat și ineficient. Viața lui personală era un dezastru — dădea impresia unui bărbat ținut sub papuc și nefericit. Acum însă Ralph era în mod evident stăpân pe situație, într-un mod foarte agreabil. Veșnica lui șovăială dispăruse: vorbea decis și clar. De unde înainte obișnuia să se codească, timid, până te scotea din minți, invocând la nesfârșit condiții de context pentru tot ce spunea, acum îți dădea impresia unui om serios și modest, dar sigur pe sine. În timp ce se puneau la curent unul pe celălalt cu ce se mai întâmplase în viețile lor personale, amicul meu a băgat de seamă că Ralph vorbea despre soția lui pe un ton de indiscutabilă plăcere și afecțiune.

Atât de impresionat a fost amicul meu de acea vizibilă transformare, încât nu s-a putut abține să nu remarce acest lucru cu voce tare și să-l întrebe pe Ralph cum de a reușit. „Am avut parte de o psihoterapie foarte bună, a venit răspunsul. „Am găsit un psihanalist care m-a ajutat să descopăr lucrurile pe care aveam nevoie să le știu despre mine însumi. Gândindu-se că poate va dori, într-o zi, să recomande cuiva un terapeut care chiar îi ajută pe oameni, amicul meu a întrebat cum îl cheamă pe psihanalist și, spre marea lui surpriză, a aflat că Ralph fusese tratat de mine. Coincidența mi-a făcut foarte mare plăcere, desigur, dar ceea ce m-a interesat în mod deosebit la toată această poveste a fost un lucru pe care Ralph nu-l menționase: psihoterapia aceea extrem de eficace despre care Ralph i-a vorbit amicului meu constase într-o singură vizită la cabinetul meu!

Îmi aminteam perfect ședința cu pricina. Atunci când a venit la consultație, Ralph părea să fie exact așa cum îl descrisese amicul meu: tulburat și șovăitor. Ralph mi-a vorbit despre starea lui generală de disconfort psihic, despre problemele la serviciu, despre dificultățile maritale, despre teama lui că nu era un tată bun pentru cei doi copii pe care-i avea și despre o sumedenie întreagă de alte lucruri care-l îngrijorau. Mi-a povestit câte ceva și despre trecutul lui, schițând ezitant ceea ce mie mi s-a părut a fi, probabil, tabloul unor observații foarte perspicace despre sentimentele amestecate cu care se raporta la un tată iubitor, dar oarecum dictatorial, despre identificarea lui contradictorie cu o mamă discret competentă, și despre anxietățile lui în privința unei surori mai mici care îl adora.

După un timp, l-am întrebat pe Ralph ce voia să obțină prin terapie. A stat pe gânduri un moment, apoi mi-a răspuns într-un mod pe care n-aș fi putut sub nicio formă să-l anticipez. A spus că lucrul pe care i-ar plăcea realmente să-l poată face ar fi să se simtă în stare să dedice un an întreg studiului chitarei. Din câte se pare, Ralph era un chitarist foarte talentat și pasionat de acest instrument muzical. Putea să exerseze ceasuri întregi, fără să-și dea seama cum a trecut timpul. Cânta mai ales muzică de jazz și era îndeajuns de bun încât să urce pe o scenă de club, în serile dedicate amatorilor; dar nu urmase niciodată cursuri de chitară și știa că și-ar îmbunătăți enorm nivelul dacă ar putea petrece un an consolidându-și abilitățile, studiind chitara la un conservator. Era foarte convins că ar reuși să fie admis la unul de bună calitate.

Ralph nu știa unde l-ar duce acest lucru; cu siguranță, nu se aștepta să-și poată câștiga existența ca muzician profesionist, dar știa că vrea să meargă mai departe cu cântatul la chitară. În același timp, știa că, în acest caz, ar trebui să renunțe la venituri pentru o vreme. Salariul soției sale era prea modest ca să poată întreține cu el toată familia. Ar fi nevoiți să-și folosească toate economiile, iar riscul ca Ralph să nu mai poată găsi un post de manager bine plătit, după revenirea pe piața muncii, era unul cât se poate de real. Ralph se simțea prins în strânsoarea unei dileme insolubile: nu voia să-și supună nevasta și copiii unui asemenea risc, în ciuda asigurărilor lor că îl vor susține, dacă avea nevoie să renunțe la slujbă timp de un an; pe de altă parte, rămânea în continuare preocupat, neatent și necăjit, pentru că nimic din viața lui nu părea să aibă vreun rost, dacă el nu-și putea duce la îndeplinire visul.

Ascultând toate acestea, am avut impresia că Ralph nu-mi descria, de fapt, o alegere pe care încerca s-o facă. În mult mai mare măsură, el își descria reticența față de a acționa conform unei alegeri pe care deja o făcuse. Părea limpede că simte că n-ar putea fi fericit dacă nu studiază chitara și că n-ar putea studia chitara fără a le cere soției și copiilor să îndure un anumit grad de risc și sacrificiu. I-am comunicat lui Ralph această impresie a mea și el a confirmat-o. L-am întrebat dacă simte că ar avea dreptul să facă ceea ce își dorea să facă. A stat destul de mult pe gânduri, înainte de a răspunde, într-un târziu, că nu era sigur.

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Cu cărțile pe față. Elemente de psihanaliză relațională

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor