Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
O inimă de Broscuță. Volumul 4. Botezul maturității

O inimă de Broscuță. Volumul 4. Botezul maturității

Citiți previzualizarea

O inimă de Broscuță. Volumul 4. Botezul maturității

Lungime:
452 pages
8 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789738097971
Format:
Carte

Descriere

Cel de-al patrulea volum din seria O inimă de Broscuță este un Imn închinat Bunicilor.



Tabloul este perfect, dar așa cum ne-a obișnuit deja Gheorghe Vîrtosu, cititorul va fi contrariat să afle că acesta nu și-a cunoscut niciodată bunicii! Deși tragică, această realitate i-a oferit autorului un Dar neprețuit: dintre toți bătrânii satului, i-a ales pe cei mai înțelepți, pe cei mai harnici, pe cei mai frumoși. A luat ce era mai bun de la fiecare și, punându-și imaginația la treabă, și-a creionat bunicii perfecți.



Un volum dedicat bunicilor universali, învățăturilor lor, dragostei lor înveșnicite față de nepoței, o opera de artă ce își va găsi admiratorii și se va regăsi cu adevărat în fiecare cititor.



Când vei ști că ai atins pragul maturității?



Un pariu pe această temă, între doi frați purici, se transformă într-o adevărată tragedie pentru întreaga lor familie și într-un adevărat „botez al maturității“ pentru eroul povestirii.



Cum vor rezolva acest conflict și învățămintele ce se desprind dintr-un maraton de întâmplări neașteptate, puteți afla din volumul al IV-lea al seriei.



„...Căutam cu înfrigurare acel bob de Speranță. Îmi spuneam că, dacă l-aș fi găsit, l-aș fi cules cu mare grijă și l-aș fi găzduit în cămara cea mai luminoasă a inimii mele, urmând să-l îngrijesc la fel ca pe cea mai gingașă floare. Iar ea, floarea, în semn de recunoștință pentru grija pe care i-o port, să-mi ofere în dar ultima sa petală!



Dar care nu e o petală oarecare! Închipuiți-vă cel mai pur joc al dragostei, când, luând un fir gingaș de romaniță, plin de emoție, începi să rupi petală după petală, voind astfel, într-o frumoasă naivitate, să descoperi finalul unei înfrigurate așteptări...“

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789738097971
Format:
Carte

Despre autor


Legat de O inimă de Broscuță. Volumul 4. Botezul maturității

Titluri în această serie (31)
Cărți conex

Previzualizare carte

O inimă de Broscuță. Volumul 4. Botezul maturității - Gheorghe Vîrtosu

GHEORGHE VÎRTOSU

poveste pentru toate vârstele

BOTEZUL MATURITĂŢII

Volumul al IV-lea

Redactori

Adriana Nicorici

Gabriel Cheşcu

Redactori: Adriana Nicorici, Gabriel Cheşcu

Recenzor: Liviu Antonesei

Corector: Maria Petrea

Copertă şi ilustraţii: Ciprian O. Dudaş

Tehnoredactare: Ciprian O. Dudaş

ISBN ePUB: 978-973-8097-97-1

ISBN PDF: 978-973-8097-98-8

ISBN PRINT 978-973-8097-09-4

Toate drepturile rezervate. Este interzisă publicarea sau reproducerea sub orice formă (electronică, mecanică, fotocopiere), precum şi transmiterea oricăror părţi din această carte fără acordul editurii.

Ilustraţiile, numele, personajele şi locurile sunt mărci înregistrate.

Copyright Gheorghe Vîrtosu, © 2013.

Cei interesaţi vor putea pătrunde în lumea mirifică a prietenilor Inimii de Broscuţă şi prin intermediul benzilor desenate.

e-mail: editorial@adenium.ro

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată în colaborare cu elefant.ro

Închin cel de-al patrulea volum al Inimii de Broscuţă bunicilor mei.

Veţi fi contrariaţi, însă, să aflaţi că nu i-am cunoscut. Multă vreme le-am ştiut doar numele: îl silabiseam pe crucile din cimitir. Deşi tragică, această realitate mi-a oferit un dar nepreţuit: dintre toţi bătrânii satului, i-am selectat pe cei mai înţelepţi, pe cei mai harnici, pe cei mai frumoşi. Am luat ce era mai bun de la fiecare şi imaginaţia mea a trecut la treabă, creându-mi bunicii perfecţi.

Astfel, bunicii mei sunt imaginea ideală a felului în care aş fi vrut să fiu în trecut şi a felului în care aş vrea să fiu în viitor. Bunicii mei, în imaginaţia mea, sunt frumoşi, demni şi hotărâţi. Sunt sigur că nu s-au plecat în faţa nimănui. În mica lor lume, care se rezuma doar la mica lor gospodărie, erau cei mai pricepuţi!

Îmi place să cred că, pe măsură ce anii trec, semăn tot mai mult cu bunicii mei: în anumite momente la privire, în altele – la zâmbet, alteori la mânie! De multe ori mă întreb dacă sunt aşa cum şi-ar dori ei să fiu. Şi atunci mă opresc, dau jos din spate desaga amintirilor şi răscolesc… Caut amintiri netrăite, caut speranţa binecuvântării bunicilor…

Aştern în povestea mea poveştile bunicilor universali, învăţăturile lor, dragostea lor înveşnicită faţă de nepoţei, faţă de urmaşii neamului

Să-l cunoaştem pe Bătrânul Şobolan

Volumul al III-lea s-a încheiat cu moartea şi fabuloasa înmormântare a Bătrânului Şobolan, ce servise de gazdă şi stăpân numeroasei familii de purici din care face parte şi simpaticul Purice ce stă de vorbă cu Viermişorul de Mătase, cale de aproape trei volume până acum.

Dacă în cel dintâi volum participase la discuţii şi sărmana Picătură de Sânge, ce-şi pierduse familia, după aceea, aceasta a intrat într-un îndelungat proces de recuperare a puterilor, care să-i permită reluarea căutării celor dragi. Ca nişte copii neastâmpăraţi ce se întâmplă să fie, Puricele şi Viermişorul, în loc să doarmă, au stat la poveşti toată noaptea, povestitor principal fiind cel dintâi, şi de plăcere, dar şi pentru că nu putea rezista ispitirilor celuilalt: Viermişorul de Mătase, mai mic fiind de vârstă, de bună seamă că era prea plin de curiozităţi, de nenumărate „de ce-uri. Era el mai mic, dar nu era prost deloc! Impresionat de caracterul fastuos, cumva legendar, „de poveste, al înmormântării Bătrânului Şobolan, s-a gândit imediat că un aşa final trebuia să fie neapărat precedat de o viaţă pe măsură, de o viaţă nu doar lungă, ci şi bogată în întâmplări şi încercări felurite. Aşa că îl provoacă, după cum ştia mai bine, pe Purice să-şi conducă povestea în direcţia cu pricina.

Puricele s-a prins în joc şi a început să spună povestea Bătrânului Şobolan, începând cu ceea ce-i era mai familiar, mediul său de viaţă, deci trupul acestuia, într-o explorare ce-l conduce de la blana îmbătrânită şi ea, rănile şi cicatricile acestuia până la inimă şi globulele roşii, atât de secretoase şi de grijulii cu viaţa stăpânului lor. Iar datorită faptului că Fratele mai Mare al Puricelui fusese nevoit odată să fugă de acasă şi să se ascundă „la munte", spre capul Şobolanului, luăm cunoştinţă şi de botul, ochii şi, mai ales, urechile acestuia! Sunt ca nişte peşteri, pe care, drept răsplată pentru găzduire şi păstrarea secretului, Fratele mai Mare le supune, pentru prima oară, unei operaţiuni de igienă completă. Aflăm o puzderie de lucruri despre drumurile şi cărările ce străbat trupul Şobolanului, bine ascunse în blana lui ca într-o imensă pădure, abia întreruptă de micile zone, ca nişte poieni, din care smocuri de blană au fost smulse de feluritele şi periculoasele întâmplări ale vieţii. Şi să nu uit povestea din final, a confruntării dintre Păduche şi roiul de albine, când acesta şi Fratele mai Mare al Puricelui au vrut să se dedulcească cu mierea furată din stup.

Şi… un lucru foarte interesant: mă număr printre cei care nu nutresc o simpatie deosebită pentru purici, păduchi, şobolani şi nici pentru vederea sângelui. Cu toate acestea, de când am început să citesc seria Inimii de Broscuţă, nu am simţit niciun fel de repulsie faţă de personajele sale, atât de neobişnuite în cărţile de poveşti, ba dimpotrivă, am simţit mereu faţă de ele un fel de simpatie, ba chiar mi-au devenit tot mai apropiate. Autorul trebuie cu adevărat să fie bântuit de talent ca de un blestem, ca să poată provoca asemenea metamorfoze în sufletele cititorilor săi! Pentru că nu doar mie mi s-a întâmplat această transformare sufletească, ci mai multor cititori cu care am împărtăşit impresii de lectură.

Voi începeţi acum volumul al IV-lea, pe care eu l-am citit deja. În ce mă priveşte, abia îl aştept pe următorul, ceea ce cu siguranţă vi se va întâmpla şi vouă când veţi ajunge la capătul acestui volum.

19 iunie 2011, în Iaşi

Liviu Antonesei

Poveste încarcerată IV

Sufletul meu era pustiu în acele clipe. Era ca un deşert nemărginit, părăsit de orice adiere de vânt, fiind pedepsit astfel pentru egoismul de care dă dovadă, neacceptând nici o formă de viaţă pe întinsurile sale, pe care de veacuri le stăpâneşte.

Da, eram pustiit. Dinăuntrul meu, conştiinţa părea să se răzvrătească, să strige: „De ce? De ce, Doamne?. Umilinţa era deplină. Durerea era prea mare. Suferinţa ajunsese la apogeu. Mă ardea. Pentru o clipă, totul se năruise în jurul meu. M-am cufundat în beznă, asemenea unui orb. În minte îmi răsună dintr-odată ecoul vorbelor Mamei. Parcă o vedeam aievea, la sfârşitul unei zile de muncă, căutându-mă ca să plecăm acasă. Aveam obiceiul ca în amurg, când mi se părea că soarele „se ascundea după deal, să îl urmăresc, voind să văd unde se duce. Dădeam fuga după el, ca un mieluţ neastâmpărat într-o zi de primăvară, care, în naivitatea sa, voia să domine întreaga câmpie, să se simtă cel mai important din turmă!

Asemenea lui, alergam aşadar pe cea mai înaltă colină, aflată lângă parcelele noastre. Mă cocoţam acolo, voind neapărat să văd unde se va duce soarele să se culce la sfârşitul zilei. Eram confuz şi nehotărât. Voiam să-mi astâmpăr curiozitatea pe care mi-o alimenta în fiecare zi cu apariţiile şi dispariţiile sale misterioase. Pe de altă parte însă, mă gândeam că eram încă prea mic şi mi-era teamă să mă despart de cei ai casei, care îmi purtau dorurile…

Glasul Mamei făcea ca umbra mea să tresară, trezindu-mă din visare. Mama era speriată de cât fusese nevoită să mă caute şi era răguşită, căci strigase mult până să mă afle, iar cuvintele ei temătoare ajungeau la mine de parcă erau biciuite de însuşi ecoul lor! Le grăbea să ajungă la urechile mele, voind să le pedepsească, să mă facă să mă întorc din rătăcirea mea.

— Gheorghiţă! Măi, Gheorghiţă! striga Mama abia respirând de cât se agitase căutându-mă.

Când îmi vedea umbra tremurând pe colină, îmi spunea, bucuroasă că mă descoperise:

— Întoarce-te repejor! Că, iată, noaptea se apropie pe furiş şi te va fura! Te va duce în împărăţia ei şi va trebui să rămâi acolo pentru totdeauna ca să o slujeşti!

Când vocea caldă şi îngrijorată a Mamei răzbătea până la timpanele urechilor mele gâdilându-le, mă întorceam speriat. Într-adevăr, noaptea se apropia, tupilându-se vicleană: purta în spate un sac mare şi negru. Culegea şi punea în el cu mare grijă toţi norii din calea sa, care nu reuşiseră să plece odată cu lumina zilei, fiind mult prea mari şi grei, încărcaţi cu nenumărate picături de apă. Stăteau la ordinul nopţii ca nişte soldaţi pregătiţi pentru cine ştie ce botez al naturii, pe care aceasta ar fi urmat să îl facă în taină. Imaginea lor, nu ştiu de ce, mă făcea să cred într-adevăr că noaptea fură şi copii de-alde mine, rătăciţi pe câmpiile îndrăgostite de norii întunecaţi. Poate că de aceea nici nu se puteau despărţi de ei.

Ideea unei răpiri îmi întuneca imaginaţia: nu cumva, cu ocazia acelor botezuri tăinuite, urmau să mă dăruiască cine ştie cui? Poate vreunui copac ciudat, ca să-i ţin de urât pe timpul nopţii, mai ales când le va da viaţă muguraşilor, ca să aibă cine să-i admire? Ei, dar asta mi-ar fi plăcut! cochetam voios cu gândurile mele. Însă o întrebare mult mai fioroasă avea darul să mă înspăimânte de-a dreptul: dacă m-ar fi răpit şi m-ar fi dat pe mâna unui lup flămând? Nu, aşa ceva nu era posibil, mă împotriveam cu îndârjire. Noaptea are totuşi un suflet bun! Găzduieşte multe dintre binecuvântările naturii!

Trebuia să ajung la Mama. Se putea să aibă dreptate, ca întotdeauna, mai ales că strigătul său fusese atât de speriat, încât şi glandele îi fuseseră îngenuncheate!

Vorbele Mamei parcă îmi dăduseră o palmă la fund, făcându-mă să mă întorc mai repede! O luam la fugă în vale şi mă îndreptam într-un suflet către ea. Alergam atât de repede, încât simţeam că până şi cusăturile pantalonaşilor plesneau din cauza salturilor mult prea mari pe care mă străduiam să le fac. Nu mă opream decât în braţele Mamei, gâfâind şi cuibărindu-mă la pieptul ei, unde mă simţeam în siguranţă. După ce mă săruta apăsat de câteva ori, de parcă ar fi vrut ca sărutul ei să mi se întipărească pentru totdeauna pe chip, mă lua la întrebări:

— Dragul Mamei, ce cauţi iar pe colinele vecine?

Ce să-i răspund? Mă prevenise de atâtea ori să nu-mi umplu mintea cu dorinţe nesăbuite, iar eu îi promisesem că o voi asculta! Însă nu reuşeam să mă ţin de cuvânt, din cauza curiozităţii încăpăţânate, care era mult mai vânjoasă decât înţelepciunea mea fragilă. Nu mă lăsa în pace: dacă nu îi făceam pe plac, îmi răpea orice urmă de bună dispoziţie!

Aşadar, pentru ca Mama să nu mă certe, m-am hotărât să nu-i vorbesc despre gândurile mele legate de aventurile soarelui. Deşi abia mai crescusem doar cu câteva zile, mă simţeam deja mai stăpân pe mine şi încercam să îi mai ascund din nebuniile care îmi treceau prin cap.

— Ziua de azi, scumpa mea mămică, mi s-a părut mai lungă ca niciodată… începeam să-i explic cu un glas rugător, care să-i înmoaie inima. Şi am avut impresia că a fost îmbrăcată altfel decât în alte zile! Trena rochiei sale era astăzi atât de lungă, încât mi se părea că nu se mai termină! Avea şi o strălucire deosebită, parcă ar fi fost presărată cu stropi de diamante, a căror sclipire îmi făcea din ochi, îndemnându-mă să o urmez! De aceea am vrut să mă urc pe ea! înşiram eu vorbe fără noimă, dorind să îndepărtez temerile Mamei.

— De ce? se mira ea privindu-mă cu ochii mari. Nu cumva ai vrut să mă părăseşti, încă de pe acum, de la această vârstă? se alertă şi mai tare.

Am dat în bâlbâială:

— Nu, nu! Cum să te părăsesc? Doamne fereşte, măicuţă dragă! Fără tine nici nu mi-aş închipui cum aş putea trăi undeva… voiam eu s-o conving, dar şi să trag de timp, ca să găsesc un răspuns cât mai credibil. Pur şi simplu am vrut… ăăă… mă bâlbâiam eu. Am vrut să ajung pe culmile cele mai înalte ale luminii Zilei care s-a încheiat, să pot privi de-acolo cât de mare este meleagul nostru!

— Dar ce nevoie ai tu să ştii cât de mare e meleagul nostru? mă întreba Mama.

— Ca să-l pot descrie unei lumi întregi când voi creşte mare şi voi vizita întreg pământul. Să vorbesc despre el străinilor! Să mă mândresc cu frumuseţile lui! am improvizat eu pe loc un răspuns, privind în zare.

Culmea de pe care coborâsem mi-a răpit privirea: soarele care se pregătea să dispară în dosul ei o împodobea acum, creând imaginea unui vulcan. Mama mă îmbrăţişa din nou. Iar după ce mă săruta iarăşi, şi mai drăgăstos ca prima dată, îmi spunea:

— Puiul Mamei, ca să ajungi să escaladezi culmile cele mai înalte ale Luminii, urmând ca de acolo să vezi clar tot ce te înconjoară, va trebui întotdeauna să treci mai întâi prin focul suferinţei! Căci Lumina vine tocmai de la acest foc! Însă ea nu vine oricum: neapărat vrea să i se aducă o jertfă din partea celui care va dori s-o cucerească. De aceea îţi spun că nu-ţi va fi uşor: durerea te va batjocori aşa cum îi va veni la îndemână! Dar lecţiile nepreţuite pe care ţi le va oferi suferinţa sunt singurele care îţi pot dărui o viziune adevărată asupra Vieţii, încheia Mama cu un oftat rupt din sufletul său curat.

Trecuse şi ea prin acel foc, şi nu doar o singură dată, căci adusese pe lume mulţi copii drăgălaşi şi isteţi. Mă lua apoi pe după umeri, pornind împreună către ceilalţi frăţiori care ne aşteptau să mergem acasă.

Trecuse atâta timp de atunci! Clipele pe care le trăiam acum, încătuşat într-o maşină necunoscută, cred că au fost momentul meu de abandon suprem. Abia acum înţelegeam sensul cuvintelor de atunci ale Mamei. Resemnat, nu mai voiam decât să surprind suferinţa, să-i rup firul prin care, ca printr-un ombilic, mă alimenta cu acea energie otrăvitoare, luându-mi în schimb energia dătătoare de putere. Conştiinţa mea căuta un Strop de lumină în acel hău în care simţeam că mă scufund. Însă nu un Strop oarecare, ci acela care apare pe fruntea Zilei, la capătul miriadelor de clipe, de la răsărit până la apus, de-a lungul cărora, încoronată de căldura razelor străvezii, ea străbate pământul de la un capăt la altul, în prezenţa Luceafărului, ascuns vederii noastre. Căci numai acel Strop va fi unul binecuvântat de Dumnezeu, primind de la Creator putere sfinţitoare. Numai acel Strop de lumină, alunecând la sfârşitul Zilei de pe fruntea-i obosită, de-a lungul obrajilor săi catifelaţi, mi-ar fi putut „boteza" privirea, redându-mi vederea. O vedere cu o viziune nouă, din care să desprind din întunericul în care mă aflam un bob de Speranţă împodobit cu un fular de cristal, ţesut din Scânteia Vieţii. Aceasta este singura care poate reda speranţa celor care sunt loviţi pe neaşteptate de valurile dezamăgirii.

Părăsisem de mult cu mintea interiorul apăsător al maşinii în care mă aflam: căutam cu înfrigurare acel bob de Speranţă. Îmi spuneam că, dacă l-aş fi găsit, l-aş fi cules cu mare grijă şi l-aş fi găzduit în cămara cea mai luminoasă a inimii mele, urmând să-l îngrijesc la fel ca pe cea mai gingaşă floare. Iar ea, floarea, în semn de recunoştinţă pentru grija pe care i-o port, să-mi ofere în dar ultima sa petală! Dar care nu e o petală oarecare! Închipuiţi-vă cel mai pur joc al dragostei, când, luând un fir gingaş de romaniţă, plin de emoţie, începi să rupi petală după petală, voind astfel, într-o frumoasă naivitate, să descoperi finalul unei înfrigurate aşteptări…

Crezând deci în puterea sa de a face minuni, această petală – care voiam să fie călăuza Speranţei mele – urma să mă ajute să îmi adun puterile, care, în urma loviturilor primite, îşi pierduseră, sărmanele, orice culoare, orice dorinţă de a mai lupta.

Nu voiam să-mi pierd încrederea în mine! Nu voiam să găzduiesc în mintea mea nici măcar pentru o clipă amărăciunea deznădejdii: tot eu aş fi avut de suferit, încă şi mai mult, făcându-i pe cei de lângă mine să se simtă învingători.

Dar pustietatea îmi învăluise sufletul, copleşindu-l aşa cum face deşertul cu suprafaţa pământului. Cu toate acestea, ştiam că deşertul, chiar dacă deseori este pedepsit de vânt prin absenţe îndelungate, acesta tot se mai întoarce măcar din când în când să îl viziteze. Poate că nu din plăcere, e-adevărat! Dar poate i se face milă de ciulinii abandonaţi, care rătăcesc speriaţi încolo şi încoace prin nisipul fierbinte, pedepsit şi el mereu de razele soarelui. Aşadar, indiferent din ce motiv, vântul oricum va vizita din când în când deşertul… Se va apropia de culmi, ştiind că acestea sunt mereu bucuroase să îl revadă, el fiind singurul care poate să le mângâie coapsele uscate. Printr-un şuierat fermecat, le va şopti ceva ce numai ele ar putea să înţeleagă, pentru că, dacă ar afla Pustiul taina lor, le-ar pedepsi fără milă! Răzbunător din fire, ar şterge cu totul colinele de nisip de pe corpul său uscat. Răutatea i s-a cuibărit în suflet, căci şi el, la rândul său, se simte abandonat şi pedepsit de tot ceea ce este viu în jur…

De aceea, Vântul va fi prevăzător şi le va vorbi culmilor nisipoase cât mai tainic cu putinţă:

— Dragele mele, răbdarea şi suferinţa voastră vor fi răsplătite până la urmă de către Timpul nemuritor. Acesta vă va dărui la un moment dat o picătură din Elixirul vieţii, de care se bucură din belşug tot restul pământului.

Apoi le va mângâia uşor, astfel încât, înfiorate de atingerea lui, firele de nisip se vor ridica în văzduh, unduindu-se. Simţindu-le gata să i se supună, Vântul va adăuga:

— Îl voi ajuta şi eu pe nemuritorul Timp şi împreună vă vom purta peste meleaguri întinse! Veţi ajunge să vizitaţi multe alte locuri de pe acest pământ, să vă împărtăşiţi şi voi din bucuria vieţii lor! le va promite el cu un zâmbet sclipitor, cu care va aprinde fitilul încrederii în ele însele.

Pline de speranţă, colinele de nisip ar fi în stare în acele clipe să facă orice le va spune Vântul, numai ca promisiunile lui să prindă viaţă. Fără să stea mult pe gânduri, acesta le va propune un joc: un „meci de fotbal", în care, în loc de minge, vor folosi ciulinii rătăcitori, aflaţi în apropierea lor:

— Acest joc este o repetiţie pentru voi, li se va adresa Vântul în continuare dunelor de nisip. Îl veţi juca şi voi atunci când vom hotărî să ajungeţi în locurile promise de Timpul nemuritor! le va încânta el auzul colinelor deşertice. Pustiul întins, stăpânul vostru, este hain la suflet, nu v-ar lăsa de bunăvoie să plecaţi. Însă, dacă v-aţi antrena pentru diverse competiţii, aţi putea să ajungeţi pe alte meleaguri, unde chiar el vă va trimite! Îi veţi alimenta speranţa că i-aţi putea aduce cât mai multe cupe ale victoriei, făurite din cristalul gheţii de la Polul Nord, potolindu-i astfel setea veşnică!

— Dar cum îl vei putea convinge? îl vor întreba dunele de nisip cu dezamăgire în glas. Stăpânul nostru nu iubeşte jocurile, nu vrea ca pe teritori- ul împărăţiei sale să se desfăşoare vreun eveniment, mai ales întreceri sportive!

Vântul le va răspunde râzând:

— Ehei… Pustiul, stăpânul vostru, va accepta chiar şi rolul de arbitru al acestui meci de fotbal! Veţi vedea! Va fi de-ajuns să afle că este pusă în joc cupa de gheaţă adusă de la Polul Nord! Desigur, ca şi arbitru, el va ţine cu voi, voind ca dunele sale să câştige toate meciurile!

— Şi dacă vom pierde, ce se va întâmpla cu noi? îl iscodeau acestea cu aceeaşi neîncredere, cunoscând duritatea stăpânului lor în cazul unor eşecuri.

— Ha, ha, ha! râse Vântul. Staţi fără grijă, dragele mele, le va linişti el. Sunt bătrân şi ştiu cum să-i ating scopurile. Să vă spun ceva: el a fost lăsat spre moştenire pământului de către un Râu sclipitor. Apele lui poartă cu mândrie din înţelepciunea pământului pe care îl străbate.

Dunele de nisip îl vor asculta cu atenţie, astfel că Vântul le va şopti tainic:

— Se spune că, atunci când Dumnezeu l-a aşezat pe pământ, ca să despartă imaşul de pădurea deasă, Râul l-a întrebat pe Creator: „Care îmi este menirea, Doamne? De ce m-ai ales tocmai pe mine pentru acest loc fermecat? Pădurea şi imaşul se iubesc, vezi bine! De ce trebuie ca eu să le despart prin trecerea mea pe aici? De ce să brăzdez cu limpezimea apei mele verdele crud al mantiei lor?. Se zice că Domnul i-a răspuns plin de zâmbet, făcând şi o glumă nevinovată: „Pe lângă faptul că vei da Naturii mai multă frumuseţe şi un strop de viaţă în plus, prin poziţia ta, vei face ca oiţa nevinovată de pe imaş să rămână întreagă, iar lupul înfiorător ce va locui în pădurea cea deasă să se simtă mereu sătul!.

Spunând aceste cuvinte, Vântul tăcu. Proverbul este într-adevăr înţelept, căci ne învaţă că există un echilibru în toate. Desigur, e greu să-l descoperim, iar de multe ori este nevoie de compromisuri ca să îl atingem.

— Aceasta se numeşte diplomaţie, şuieră Vântul printre dinţi, făcându-le din ochi colinelor de nisip.

După care adăugă:

— Aşa voi face şi eu: îi voi spune Pustiului că cel care va câştiga acest meci va obţine cupa de cristal, adusă tocmai de la Polul Nord. Iar cel ce va pierde va colecta toţi ciulinii rătăcitori, urmând să îi poarte în spate pe toată întinderea pământului, ca semn al înfrângerii sale. Pustiul va fi de acord cu siguranţă! Va dori cu orice preţ să câştige cupa. Cu ajutorul ei, din când în când, îşi va putea împărtăşi sufletul uscat cu câte un strop purificator de apă. Iar eu mă voi lăsa învins, va şopti Vântul în final colinelor nisipoase. Voi dărui Pustiului cupa de gheaţă, presărată cu picături din Elixirul fermecat al Vieţii. Acesta este proiectul nostru secret, prin care dorim să dăruim viaţă deşertului, împotriva voinţei sale, va adăuga bătrânul. Şi sper din suflet că Pustiul se va îmblânzi, că nu va mai fi la fel de dur cu voi, dunele sale de nisip, şi nici cu ceilalţi rătăciţi, din întâmplare, pe întinderile sale. Cred că se va schimba când va simţi gustul vieţii…

— Dar tu ce vei face dacă vei pierde? Te vei face de ruşine! îl întrebară îngrijorate dunele de nisip pe bătrânul Vânt.

— Eu… răspunse Vântul gânditor. Păi, asta îmi şi doresc! Să pierd acest meci! Voi lua ciulinii în spate, recunoscându-mi înfrângerea. Îi voi scoate cu bucurie în afara deşertului, căci asta îmi va fi pedeapsa. Oricât aş fi de puternic şi de măreţ pe acest pământ, alături de Soare, alături de Ploaie, nu i-aş putea lua fără acordul Pustiului, fără buna învoire a acestuia. Dumnezeu ne-a dat să stăpânim acelaşi loc, însă legile trebuie respectate în orice colţ al pământului, indiferent de natura lor. Nimeni nu este favorizat de lege! Preţul suprem este jertfa însăşi, pentru ca existenţa să îşi urmeze cursul firesc.

Bătrânul Vânt voia să spună că Pustiul se va putea bucura de cupele victoriei, însă premiul cu adevărat important, de o valoare fără seamăn, era cel care îi revenea Vântului. Cu binecuvântarea Domnului, acesta îşi va vedea visul împlinit: va putea dărui ciulinilor un dar preţios: Libertatea însăşi! Este cel mai important dar al Vieţii, după Sănătate, pe care îl poate primi cineva!

Libertatea şi Sănătatea sunt singurele daruri pe care Dumnezeu ni le oferă împreună, legate prin veşnicia tainei „cununiei" de însuşi Dumnezeu, încă înainte ca noi să ne naştem. Nu putem să existăm în rutina de zi cu zi a Vieţii dacă una dintre ele ne lipseşte. În absenţa uneia dintre ele suntem ca nişte orbi care nu mai văd drumul pe care-l au de parcurs.

După ce îi va scoate de pe întinsurile pustii ale deşertului folosindu-se de darurile oferite de Domnul, Vântul le va mărturisi ciulinilor că nu a inventat acel joc din plăcere, ci de dragul şi de mila lor, pentru a-i elibera. Şi îi va sfătui ca ei să continue acest dar, să-l dea mai departe, ajutându-i la rândul lor pe cei care vor avea nevoie de ajutorul lor:

— Am vrut să vă eliberez, de aceea am inventat acest joc. Nu am făcut asta pentru stăpânul Pustiu, căci din cauza egoismului său nemăsurat acesta nu merită nici o atenţie! Acum sunteţi liberi! le va spune el ciulinilor, cu un aer de învingător. Liberi şi responsabili totodată să faceţi ceea ce trebuie cu libertatea voastră mai departe! Înainte de toate însă, să le spuneţi tuturor celor pe care îi veţi întâlni să ia aminte la sirenele înşelătoare ale Pustiului, în capcanele cărora se poate cădea cu mare uşurinţă. Aţi avut noroc de această dată, pentru că Pustiul nu v-a întemniţat în închisorile sale tăinuite sub temeliile colinelor abandonate… De acum, urmaţi-vă destinul! îi va îndemna Vântul pe ciulinii rătăcitori. Aveţi însă grijă să nu vă mai abateţi de la calea dreaptă! îi va mai avertiza el.

Vântul ştie că ciulinii nu poartă nici o vină, că sunt doar nişte biete victime, lipsite de orice speranţă. Au pornit aiurea prin deşert, mânaţi de cine ştie ce nălucă, ademeniţi fiind de ecourile înşelătoare ale acestuia! De aceea îşi propune să-i ajute, să le unească puterile, dăruindu-le din speranţa lui infinită, îndrumându-i să-l urmeze într-o călătorie plină de necunoscut, până la marginile nebănuite ale deşertului. Rotindu-i şi ducându-i mai departe, tot mai departe, Vântul le va şopti în taină că la capătul acestei rătăciri li se va înfăţişa din nou calea dreaptă pe care strămoşii le-o pregătiseră să o urmeze, dar de la cursul căreia ciulinii aventurieri s-au abătut.

La rândul lor, obosiţi şi copleşiţi de durerea neascultării, ciulinii sunt conştienţi că redescoperirea drumului drept cu ajutorul Vântului bătrân merită orice sacrificiu. De aceea, se supun tăcuţi voinţei acestuia, lăsându-l să îşi cânte imnul victoriei printr-un şuierat care le va stoarce orice urmă de viaţă din trupul lor uscat. Le va smulge fără milă, rând pe rând, toţi spinii care îi protejaseră odinioară. Pe aceştia Vântul îi va purta până la hotarul Pustiului, dar nu-i va lăsa să treacă hotarul deşertului înşelător. Îi va semăna chiar acolo, pe linia de hotar. Astfel, cei care vor încerca să treacă pe acest tărâm înşelător, mânaţi de iluziile care le domină mintea, vor simţi durerea înţepăturii lor şi vor conştientiza greşelile pe care sunt gata să le comită. Apoi şuieratul Vântului se va pierde, şerpuind discret printre dunele de nisip fierbinte. În felul acesta, ciulinii vor putea să le mulţumească acestora pentru că au acceptat planul Vântului bătrân.

Acesta era scenariul care se mi desfăşura în suflet. Vântul era conştiinţa mea. Colinele reprezentau speranţa, iar Pustiul era necazul în care mă aflam, pe când ciulinul rătăcitor eram eu însumi. Îmi era aşadar străin tot ce mă înconjura, după cum străin îmi eram eu mie însumi. Pustietatea e grea când te înconjoară, însă atunci când izvorăşte din propriul suflet devine o povară de nesuportat.

Îmi amintesc cum îmi povestea bunicul, când eram copil, că, atunci când puterile te părăsesc, lacrimile îţi devin mai sărate, iar saliva ţi se îndulceşte în mod înşelător, voind parcă să te ajute să lupţi să ieşi din prăpastie. Exact asta simţeam că mi se întâmplă. În colţul ochilor, lacrimile pe care hotărâsem cu orice chip să le ţin în frâu mă făceau să simt o mare usturime de la concentraţia lor mare de sare, în timp ce în gât îmi poposise un gust neplăcut, dulceag-amărui.

Am răsuflat adânc; era mai degrabă un oftat nestăpânit. Dezamăgit, îmi plecasem privirea şi am rămas dus pe gânduri. Voiam să-mi readun puterile, să mă concentrez asupra situaţiei în care mă aflam. Trebuia să mă echilibrez în măsura în care îmi stătea în putinţă, pentru că urma să mă înfăţişez, aşa cum îmi spusese traducătoarea, în faţa autorităţilor franceze. Fel de fel de gânduri îmi treceau prin minte, prin care îmi formulam tot felul de întrebări, de răspunsuri…

Cum stăteam astfel, cu ochii plecaţi şi cu gândurile împrăştiate, deodată, privirea mi se fixă pe mâinile pe care mi le sprijineam pe picioare. La început, emoţionat cum eram, nu am realizat ale cui erau acele „mâini" încătuşate. Am avut o astfel de reacţie deoarece cătuşele erau prinse peste manşetele negre ale puloverului meu! Imaginea asta m-a şocat! Un fulger însoţit de durere mi-a străpuns inima. Manşetele puloverului, zdrobite în strânsoarea lipsită de orice regret a cătuşelor, mi-au adus-o în prim-plan pe Mama mea, făcându-mă să simt suferinţa ei în acele clipe: conştiinţa mă îngenunchease sub greutatea părerii de rău pentru ceea ce îi făcusem. Am avut sentimentul că acele cătuşe îmbrăcau mâinile Mamei, pe care le ştiam crăpate de muncă, şi nu pe ale mele! Mâinile ei calde, care împletiseră pentru mine acel pulover, cu voia Domnului, din lâna aleasă a berbecului legendar…

Era ora la care în fiecare zi Mama mulgea vaca şi, prin perdeaua tristeţii care mă copleşise în acele clipe, mi-am imaginat-o pierdută. Mi-am imaginat cum, simţindu-mi durerea, scăpase vasul cu lapte din mână, fiind îngrozită de necazul fiului său. Cu siguranţă, inima ei de Mamă îi dăduse de veste că mă aflam tocmai în acel foc al suferinţei, despre care ea mă prevenise în copilărie.

Am ridicat privirea, voind parcă să-i întâmpin ochii plânşi cu care simţeam că mă privea pierdută. Dar ochii negri peste care am dat, ai doamnei de lângă şofer, m-au readus la realitate, căci ochii Mamei erau albaştri…

Traducătoarea mă privea cu tristeţe. Mâhnirea mea o sensibilizase. Voiam să o rog să-mi facă un serviciu:

— Dragă Mamă, cred că aveţi copii de seama mea… m-am trezit spunându-i.

Ea continua să mă privească, înclinând uşor din cap că da; ridicându-mi braţele încătuşate către ea, am rugat-o cu blândeţe:

— Vă rog foarte mult să scoateţi mânecile puloverului de sub aceste cătuşe blestemate. Îmi distrug propria-mi existenţă! Suflecaţi-mi-le, astfel încât să fie cât mai departe de fierul legii, lipsit de sentimente, al cătuşelor! Vă rog, nu mă refuzaţi! Acest pulover e făcut de mâinile Mamei mele! Dacă sunteţi de pe aceleaşi meleaguri ca şi mine, unde domină sfâşietoarele doine basarabene, trebuie să ştiţi legenda în care mamele împletesc un astfel de pulover, în speranţa că Dumnezeu le va dărui copilul pe care şi-l doresc! Cred că şi dumneavoastră sunteţi născută în urma aceleiaşi rugăciuni închinate Domnului de către Mama care v-a dorit mai mult decât orice pe lume! Cu siguranţă şi copilăria dumneavoastră v-a fost legănată de aceleaşi tradiţii, de aceleaşi legende… Suferinţa îmi este de nesuportat văzând cum aceste cătuşe îmi strâng fără milă puloverul care îmi este atât de scump! mi-am reluat rugămintea către ea. Văd mâinile Mamei stând „încătuşate" de ele, nu mâinile mele… Vă rog! am repetat ridicând uşor glasul, implorând-o, în timp ce în colţul gurii am simţit gustul sărat al unei lacrimi care îmi ţâşnise pur şi simplu din ochii rugători.

Rostisem ultimele cuvinte cu durerea ascuţită a neputinţei care mă încolţise, însă ecoul lor a sunat mai mult a

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre O inimă de Broscuță. Volumul 4. Botezul maturității

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor