Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Opere esențiale, vol. 9 – Studii despre societate și religie

Opere esențiale, vol. 9 – Studii despre societate și religie

Citiți previzualizarea

Opere esențiale, vol. 9 – Studii despre societate și religie

Lungime:
792 pagini
12 ore
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737076045
Format:
Carte

Descriere

Sub acest titlu sunt reunite scrierile in care Freud dezbate tensionantele relatii intre societate si individ ca urmare a confruntarilor dintre propria viata pulsionala si exigentele realitatii celuilalt.


Volumul cuprinde texte fundamentale precum: Psihologia multimilor si analiza Eului Viitorul unei iluzii si Disconfort in cultura si scrieri in care Freud discuta doua dintre cele mai importante mituri ale sale mitul hoardei primitive (Totem si tabu) si mitul lui Moise (Moise si religia monoteista).


Consecintele moralei sexuale asupra formarii nevrozelor ale marilor reflexii provocate de Primul Razboi Mondial si reinnoite de cel de-al doilea asupra fragilitatii amenajarilor sociale in fata dezlantuirii pulsionale formeaza obiectul unor articole de mai mica intindere.


Cuprins:


Consideratii actuale despre razboi si moarte (1915) (Trad. Roxana Melnicu)Nota introductivaI Dezamagirea razboiuluiII Relatia noastra cu moarteaPsihologia maselor si analiza Eului (1921) (Trad. George Purdea si Vasile Dem. Zamfirescu)Nota introductivaI. IntroducereII. Sufletul maselor in descrierea lui Gustave Le BonIII. Alte conceptii asupra vietii psihice colectiveIV. Sugestia si libidoulV. Doua mase artificiale: biserica si armataVI. Alte obiective si directii de cercetareVII. IdentificareaVIII Iubirea si hipnozaIX. Instinctul gregarX. Masa si hoarda primitivaXI. Despre una dintre treptele de dezvoltare ale EuluiXII. Cateva consideratii suplimentareViitorul unei iluzii (1927) (Trad. Roxana Melnicu)Nota introductivaDisconfort in cultura (1930 [1932]) (Trad. Roxana Melnicu) ..Nota introductivaDe ce razboi? (1933 [1932]) (Trad. Roxana Melnicu)Nota introductivaTotem si tabu. Cateva corespondente intre viata psihicaa salbaticilor si cea a nevroticilor (1912–13) (Trad. Raluca Hurduc)Nota introductivaPrefataPrefata la editia ebraicaI. Oroarea de incestII. Tabuul si ambivalenta miscarilor afectiveIII Animism magie si omnipotenta gandurilorIV Revenirea infantila a totemismuluiDespre obtinerea focului (1932[1931]) (Trad. Daniela Stefanescu)Nota introductivaMoise si religia monoteista. Trei eseuri(1939 [1934-1938]) (Trad. Daniela Stefanescu)Nota introductivaI. Moise egipteanII. Daca Moise a fost egiptean...III. Moise poporul sau si religia monoteistaPartea intaiObservatia preliminara IObservatia preliminara IIA. Premisa istoricaB. Perioada de latenta si traditiaC. AnalogiaD. AplicareaE. DificultatiPartea a douaRezumat si recapitulareA. Poporul IsraelB. Marele omC. Progresul in spiritualitateD. Renuntarea la pulsiuniE. Continutul de adevar al religieiF. Intoarcerea refulatuluiG. Adevarul istoricH. Dezvoltarea istoricaBibliografieLista abrevierilorIndice de nume si termeni

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737076045
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Opere esențiale, vol. 9 – Studii despre societate și religie

Citiți mai multe de la Freud Sigmund

Cărți conex

Previzualizare carte

Opere esențiale, vol. 9 – Studii despre societate și religie - Freud Sigmund

Notă asupra ediţiei

Actuala culegere de texte freudiene reuneşte scrieri din perioade diferite ale evoluţiei teoriei psihanalitice, puse toate sub semnul explorării relaţiei tensionate, chiar conflictuale, între individ şi societate. Cu timpul, se conturează tematica esenţială a reflecţiei freudiene despre societate, dar şi despre structura psihicului uman. Astfel iese în evidenţă dualitatea greu reconciliabilă între, pe de o parte, pulsionalitatea individului, fie că este vorba despre pulsiunile sexuale, fie că este vorba despre cele agresive şi, de cealaltă parte, cerinţele societăţii. Dacă în scrierile timpurii acestea din urmă apar ca un dat, în lucrările mai târzii ele sunt înţelese prin raportare la structura psihicului uman, ceea ce se constituie într-o abordare creatoare de modernitate, care îşi capătă o expresie închegată în Psihologia maselor şi analiza Eului.

Ideile lui Freud despre religie sunt strâns legate de cele despre societate, cele mai multe referiri la religie prezentând-o ca pe o preţioasă instituţie socială, nuanţele argumentării trecând de la ideea de „opium pentru popor" la cea de progres în ordinea spiritualizării, aşa cum se manifestă în magistrala scriere despre Moise.

Un alt punct de interes este constituit de posibilitatea de a urmări evoluţia opiniei freudiene despre unul dintre cele mai controversate „experimente sociale" care aveau loc în epocă. Este vorba despre experimentul comunist, faţă de care Freud păstrează mai întâi rezervă, considerând că nu posedă suficiente date spre a se pronunţa. Tonul său însă este mai degrabă sceptic faţă de posibilitatea de a crea o societate total lipsită de fricţiuni, de conflictualitate, prin eliberarea unor pulsiuni a căror satisfacere este altminteri îngrădită. Astfel, la început este vorba despre canalizarea agresiunii către un duşman din interior, burghezii, apoi despre o oarecare libertate sexuală. Odată cu apariţia scrierii despre Moise, Freud apreciază cu claritate că acest experiment s-a soldat cu costuri imense, constând în totala privare de libertate a indivizilor. Acest verdict priveşte în egală măsură experimentul fascist, dar prototipul este cel comunist, şi nu invers.

MORALA SEXUALĂ „CULTURALĂ" ŞI NERVOZITATEA MODERNĂ

(1908)

Notă introductivă

Dintre lucrările lui Freud, poate că aceasta este prima în care el discută detaliat antagonismul dintre cultură şi viaţa pulsională, dar ideile sale despre această temă se formaseră deja cu mult timp înainte. În notiţele pe care i le trimite lui Fließ în 31 mai 1897, Freud scrie: „Incestul este... antisocial – cultura constă în această renunţare continuă (Freud, 1950a, Manuscrisul N). Convingeri asemănătoare stau la baza unor pasaje din „Sexualitatea în etiologia nevrozelor (1898a), unde scrie că „pe bună dreptate, pentru răspândirea neurasteniei am putea face răspunzătoare şi civilizaţia noastră". De fapt, acest antagonism era deja conţinut implicit în teoria de ansamblu despre acţiunea perioadei de latenţă asupra dezvoltării sexualităţii masculine şi pe ultimele pagini din Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii (1905d) Freud vorbeşte despre „relaţia de opoziţie între cultură şi libera dezvoltare sexuală".

Tema principală a prezentului studiu este alcătuită de aspectele sociologice ale antagonismului; Freud s-a întors adesea, în scrieri ulterioare, asupra acestor chestiuni. Astfel, având în vedere mai multe consideraţii, putem menţiona în special cele două ultime paragrafe din „Despre cea mai generală dintre înjosirile vieţii amoroase (1912), un lung pasaj din „Consideraţii actuale despre război şi moarte (1915), primele pagini din „Viitorul unei iluzii (1927) şi pasajele finale din scrisoarea deschisă către Albert Einstein, „De ce război? (1933). Cea mai lungă şi cea mai fundamentală tratare o are această temă în Disconfort în cultură (1930).

Lucrarea de faţă nu conţine o analiză a surselor profunde, sufleteşti, ale culturii; restricţiile aduse de civilizaţie vor fi prezentate mai curând ca fiind ceva impus din afară, iar pulsiunile al căror conflict cu cultura va fi considerat aici sunt doar pulsiunile sexuale.

În recent publicata sa Sexualethik (Etică sexuală¹*), von Ehrenfels zăboveşte asupra deosebirii între morala sexuală „naturală şi cea „culturală. Prin morala sexuală „naturală" se înţelege acea morală sub al cărei imperiu seminţia umană încearcă să-şi prezerve durabil sănătatea şi vitalitatea; prin morala sexuală culturală înţelegem acea morală a cărei urmare îi stimulează pe oameni să realizeze un proces cultural mai intensiv şi mai productiv. Această opoziţie va fi cel mai curând lămurită prin confruntarea zestrei constitutive şi a celei culturale a unui popor. Având în vedere că pentru a putea aprecia în continuare această importantă filieră de gândire îndrum spre lucrarea lui von Ehrenfels, eu voi releva din ea doar atât cât îmi este necesar pentru introducerea propriei mele dezvoltări.

E uşor de presupus că sub dominaţia unei morale sexuale culturale sănătatea şi vitalitatea indivizilor umani pot fi supuse unor prejudicieri şi că în sfârşit această vătămare a indivizilor ajunge, prin jertfa care le este impusă, la un grad atât de înalt, încât pe această cale ocolită chiar obiectivul cultural final este pus în pericol. Von Ehrenfels indică într-adevăr şi o serie de păcate ale moralei noastre contemporane occidentale, pentru care trebuie să o facă răspunzătoare şi, cu toate că el îi recunoaşte pe deplin capacitatea de a promova cultura, ajunge să dea sentinţa că ea necesită o reformă. Pentru morala sexuală culturală care ne domină ar fi caracteristice transferul cerinţelor feminine asupra vieţii sexuale masculine şi interzicerea oricărui raport sexual cu excepţia celui marital-monogam. Considerarea diferenţei naturale între sexe face apoi necesar în toate cazurile ca abaterile bărbaţilor să fie pedepsite mai puţin riguros şi astfel să se accepte de fapt pentru bărbat o morală dublă. Dar o societate care se angajează în această morală dublă nu poate să ajungă în ceea ce priveşte „iubirea de adevăr, onestitatea şi umanitatea"² dincolo de o anumită măsură, strict limitată, şi trebuie să-i ducă pe membrii ei spre voalarea adevărului, spre o manie a edulcorării, spre autoamăgire, ca şi spre amăgirea altora. Încă şi mai vătămator acţionează morala sexuală culturală prin aceea că, privilegiind monogamia, paralizează factorul selecţiei virile, doar prin influenţa acestuia putându-se câştiga o îmbunătăţire a constituţiei, dat fiind că la popoarele culturale selecţia vitală este redusă la minimum prin umanitate şi igienă.³

Dintre vătămările provocate de morala sexuală culturală, medicului îi scapă cea a cărei semnificaţie va fi explicată aici în continuare. Mă refer la nervozitatea modernă care rezultă din aceasta, adică la nervozitatea care se răspândeşte cu repeziciune în societatea noastră contemporană. Un bolnav nevrotic îl face ocazional el însuşi pe medic atent la opoziţia între cerinţele constituţiei şi cele ale culturii, opoziţie ce trebuie să fie luată în consideraţie în cauzarea suferinţei, exprimându-se astfel: „În familia noastră am devenit toţi nervoşi, pentru că am vrut să fim ceva mai buni decât putem fi după obârşia noastră. Medicul este pus pe gânduri destul de des de observaţia că nervozităţii îi cad pradă tocmai urmaşii acelor taţi care, provenind din condiţii simple şi sănătoase de la ţară, vlăstare ale unor familii grosiere dar puternice, vin în marele oraş ca nişte cuceritori, iar copiii lor se ridică, într-un scurt interval de timp, la un nivel cultural înalt. Înainte de toate, chiar medicii neurologi au proclamat sus şi tare relaţia între „nervozitatea în creştere şi viaţa culturală modernă. Unde caută ei întemeierea acestei dependenţe trebuie elucidat prin anumite extrase din expunerile unor observatori eminenţi.

W. Erb (1893): „Întrebarea care stă la origine este dacă acele cauze ale nervozităţii prezentate aici sunt date într-o măsură atât de ridicată în existenţa noastră modernă, încât pot explica o creştere marcantă a acesteia – şi la această întrebare trebuie fără ezitare răspuns afirmativ, după cum va arăta o privire rapidă asupra vieţii noastre moderne şi a configuraţiei acesteia."

„Reiese cu claritate deja dintr-o serie de fapte generale: la extraordinarele cuceriri ale contemporaneităţii, la descoperirile şi invenţiile în toate domeniile, la menţinerea progresului faţă de concurenţă în creştere s-a ajuns doar printr-un mare travaliu spiritual şi ele nu pot fi întreţinute decât printr-un astfel de travaliu. Pretenţiile de capacitate de muncă a individului în luptă pentru existenţă au crescut considerabil şi individul nu le poate satisface decât cu uzul întregii sale forţe spirituale; în acelaşi timp, au crescut în toate cercurile şi trebuinţele individului, pretenţiile de a savura viaţa; un lux nemaiauzit s-a răspândit în straturi ale populaţiei care nu fuseseră mai înainte atinse de acesta; pierderea religiozităţii, nemulţumirea şi aviditatea au pătruns în cercuri ale poporului din ce în ce mai largi; prin circulaţia care creşte nemăsurat, prin reţelele mondiale de sârmă ale telegrafului şi telefonului s-au schimbat total relaţiile în modul de viaţă: totul se petrece în grabă şi iritare, noaptea este folosită pentru a călători, iar ziua pentru a face afaceri, chiar «călătoriile de plăcere» se transformă în hărţuiri ale sistemului nervos; marile crize politice, industriale, financiare produc incitarea unor cercuri ale populaţiei mult mai largi decât până acum; participarea la viaţa politică a devenit generală: luptele politice, religioase, sociale, activitatea de partid, agitaţiile în jurul alegerilor, viaţa de asociaţie care creşte nemăsurat inflamează capetele, obligă spiritele la eforturi mereu noi şi răpesc timpul pentru distracţie, somn şi odihnă; viaţa în marile oraşe devine tot mai rafinată şi mai neliniştită. Nervii vlăguiţi îşi caută recreaţia în excitaţii crescute, în plăceri puternic condimentate, ca prin acestea să nu obţină decât o şi mai mare oboseală; literatura modernă se ocupă predominant cu probleme de cele mai îndoielnice, care răscolesc toate pasiunile, senzualitatea şi căutarea plăcerii, care promovează dispreţul tuturor principiilor etice şi idealurilor; ea aduce în faţa ochilor cititorului configuraţii patologice, probleme sexual-psihopate, revoluţionare şi altele; urechea noastră este incitată şi suprastimulată de o muzică administrată în doze mari, supărătoare şi zgomotoasă, teatrele iau prizoniere toate simţurile cu reprezentările lor senzaţionale; şi artele plastice se îndeletnicesc de preferinţă cu lucruri dezgustătoare, urâte şi excitante şi nu se sfiesc să înfăţişeze dinaintea ochilor noştri, cu o revoltătoare realitate, chiar şi cele mai groaznice lucruri pe care le oferă viaţa reală."

„Astfel, acest tablou general arată deja o serie de pericole în dezvoltarea noastră culturală modernă; acest tablou poate fi desăvârşit în special prin alte câteva trăsături!"

Binswanger (1896): „Neurastenia a fost desemnată în mod special ca o maladie esenţialmente modernă, şi Beard, căruia îi datorăm⁴* prima prezentare cuprinzătoare a acesteia, a crezut că a descoperit o nouă boală de nervi ivită mai ales pe pământ american. Această presupunere era desigur greşită, dar faptul că un medic american a fost cel care a putut primul să discearnă şi să susţină trăsăturile particulare ale acestei boli pe temeiul unei experienţe bogate caracterizează strânsele relaţii dintre această boală şi modernitate, graba nestăpânită şi vânarea de bani şi poziţii, colosalele progrese în domeniile tehnice, care au făcut iluzorii toate impedimentele temporale şi spaţiale ale circulaţiei."

Von Krafft-Ebing (1895): „Modurile de viaţă ale nenumăraţilor oameni civilizaţi prezintă în zilele noastre o mulţime de factori antiigienici, care lasă în mod direct să se observe că nervozitatea se extinde fatalmente, dat fiind că aceşti factori vătămători acţionează cel mai adesea şi cel mai mult asupra creierului. În raporturile politice şi sociale ale naţiunilor culturale, în special în cele mercantile, industriale, agrare, s-au petrecut de-a lungul ultimelor decenii transformări; profesia, poziţia socială, proprietatea s-au modificat puternic, şi anume pe spezele sistemului nervos, care trebuie să facă faţă pretenţiilor sociale şi economice în creştere, printr-o cheltuială sporită de energie de concentrare, cu recreeri insuficiente."

La aceste teorii – şi la altele care sună la fel – trebuie să obiectez nu faptul că ele sunt greşite, ci că se dovedesc insuficiente pentru a explica particularităţile manifestărilor din tulburările nevrotice şi că ele lasă în afara atenţiei tocmai cei mai semnificativi dintre factorii eficienţi etiologic. Făcând abstracţie de manierele mai nespecifice de a fi „nervos şi abordând formele propriu-zise ale stării de boală nevrotică, influenţa vătămătoare a culturii se reduce în esenţă la reprimarea vătămătoare a vieţii sexuale a popoarelor (sau păturilor sociale) civilizate, prin morala sexuală „culturală care domneşte la ele.

Am căutat dovada în favoarea acestei afirmaţii într-o serie de lucrări de specialitate⁵; nu o mai pot repeta aici, dar voi menţiona şi în acest loc principalele argumente din cercetările mele.

O observaţie clinică ascuţită ne dă dreptul să deosebim între stările de boală nevrotică două grupe: nevrozele propriu-zise şi psihonevrozele. La primele, tulburările (simptomele) care se pot manifesta în funcţiile somatice sau psihice par să fie de natură toxică: ele se comportă absolut asemănător cu manifestările supradozajului sau ale deprivării de anumite substanţe psihotrope. Aceste nevroze – cel mai adesea cuprinse sub numele de neurastenie – pot deci să fie induse prin anumite influenţe vătămătoare ale vieţii sexuale, fără a fi necesară conlucrarea din partea unei încărcături ereditare – şi anume forma de îmbolnăvire corespunde cu felul acestor vătămări, astfel că putem utiliza destul de des numai tabloul clinic ca indiciu pentru deducerea unei etiologii sexuale speciale. Nu există însă o astfel de corespondenţă regulată între forma îmbolnăvirii nevrotice şi celelalte influenţe culturale vătămătoare, despre care autorii pretind că ar duce la îmbolnăvire. Trebuie să evidenţiem deci şi factorul sexual ca fiind esenţial în determinarea nevrozelor propriu-zise.

În psihonevroze influenţa ereditară este mai semnificativă, iar determinarea mai puţin transparentă. Metoda particulară de cercetare care este cunoscută ca psihanaliză a permis însă să se recunoască faptul că simptomele acestor suferinţe (isteria, nevroza obsesională etc.) sunt psihogene şi că ele depind de activitatea complexelor de reprezentări inconştiente (refulate). Dar aceeaşi metodă ne-a făcut să cunoaştem aceste complexe inconştiente şi ne-a arătat că ele au, vorbind în termeni generali, un conţinut sexual; ele izvorăsc din trebuinţele sexuale ale oamenilor nesatisfăcuţi şi reprezintă pentru ei un fel de satisfacţie de substitut. Aşadar, trebuie să vedem în toţi factorii care afectează viaţa sexuală, care îi reprimă activitatea, care îi deplasează scopurile, nişte factori patogeni şi ai psihonevrozelor.

Valoarea distincţiei teoretice între nevrozele toxice şi cele psihogene nu va fi diminuată prin faptul că la cele mai multe persoane nevrotice pot fi observate tulburări de ambele origini.

Cine este pregătit acum să caute împreună cu mine etiologia nervozităţii, înainte de toate, în influenţele vătămătoare asupra vieţii sexuale va dori să urmărească şi explicaţiile care vor urma, care sunt menite a introduce tema nervozităţii crescânde într-un context general.

Cultura noastră este în general construită pe reprimarea pulsiunilor. Fiecare individ a cedat o parte din proprietatea sa, din desăvârşirea sa întru putere, tendinţelor agresive şi vindicative ale personalităţii sale; din aceste contribuţii a luat fiinţă zestrea culturală comună de bunuri materiale şi ideale. În afara exigenţelor vieţii, este vorba desigur şi de sentimentele familiale deviate din erotică ce i-au determinat pe indivizi să facă această renunţare. Renunţarea a fost una progresivă de-a lungul dezvoltării culturale; progresele izolate ale acesteia au fost sancţionate de către religie, partea de satisfacţie pulsională la care individul a renunţat i-a fost oferită ca jertfă divinităţii; binele general astfel dobândit a fost considerat „sacru"⁶*. Cel care nu se poate împăca, din pricina constituţiei sale îndărătnice, neînduplecate, cu această reprimare a pulsiunilor apare pentru societate în poziţia de „delincvent", de „outlaw, atâta timp cât poziţia sa socială şi capacităţile de care dispune nu îi permit să se statueze în ea ca un om mare, ca „erou.

Pulsiunea sexuală – sau mai corect spus: pulsiunile sexuale, căci cercetarea psihanalitică ne învaţă că pulsiunea sexuală este alcătuită din mai multe componente, pulsiuni parţiale – este probabil mai puternic constituită la oameni decât la cele mai multe animale superioare şi în orice caz mai constantă, dat fiind că a învins aproape deplin periodicitatea de care este legată la animale. Ea pune la dispoziţia procesului cultural cantităţi extrem de mari de forţe, şi aceasta datorită proprietăţii ei deosebit de pronunţate de a putea să-şi deplaseze scopul fără a-şi pierde în mod esenţial din intensitate. Numim capacitate de sublimare această capacitate de a schimba scopul original sexual cu un altul, care nu mai este sexual, dar este înrudit cu el, psihic. În opoziţie cu această capacitate de deplasare în care constă valoarea sa culturală, la pulsiunea sexuală apare şi o fixaţie deosebit de persistentă, prin care ea devine nevalorificabilă şi degenerează uneori spre aşa-zisele anormalităţi. Puterea originară a pulsiunii sexuale este probabil de mărimi diferite la diferiţii indivizi; cu siguranţă că suma destinată de ea sublimării este oscilantă. Ne imaginăm că organizarea corespunzătoare hotărăşte mai întâi cât de mare este la fiecare individ partea de pulsiune sexuală care se poate sublima şi valorifica; în afară de acestea, influenţele vieţii şi influenţarea intelectuală a aparatului psihic reuşesc să aducă în sublimare încă o altă parte. Dar acest proces de deplasare nu poate desigur continua la nesfârşit, la fel de puţin ca şi transformarea căldurii în lucru mecanic la maşinile noastre. O anumită cantitate de satisfacere sexuală directă pare indispensabilă pentru cele mai multe organizaţii şi refuzul acestei dimensiuni variabile în funcţie de individ se pedepseşte prin manifestări pe care trebuie să le socotim patologice, în urma vătămărilor funcţionale pe care le produce şi a caracterului lor subiectiv de neplăcere.

Perspectivele se deschid în continuare dacă luăm în considerare faptul că pulsiunea sexuală a oamenilor nu serveşte deloc la origine scopurilor reproducerii, ci are ca scop anumite feluri de obţinere a plăcerii.⁷* Ea se manifestă astfel în copilăria oamenilor, în care scopul obţinerii plăcerii nu este atins doar prin organele genitale, ci şi prin alte locuri din corp (zone erogene) şi de aceea poate să facă abstracţie de alte obiecte în afară de aceste obiecte confortabile. Numim acest stadiu – stadiul autoerotic şi îi desemnăm educaţiei sarcina de a-l restrânge, pentru că zăbovirea în acest stadiu ar face pulsiunea sexuală pe mai departe de nestăpânit şi de nevalorificat. Dezvoltarea pulsiunii sexuale ajunge apoi de la autoerotism la iubirea obiectală şi de la autonomia zonelor erogene la subordonarea acestora primatului organelor genitale aflate în slujba reproducerii. În timpul acestei dezvoltări o parte din excitaţia sexuală furnizată de corpul propriu este inhibată, ca nefiind folosibilă pentru funcţia reproducerii şi dedicată în caz favorabil sublimării. Forţele favorabile pentru procesul cultural sunt astfel în mare parte obţinute prin reprimarea părţilor aşa-zis perverse ale excitaţiei sexuale.

În legătură cu această istorie a dezvoltării pulsiunii sexuale, s-ar putea deosebi deci trei stadii culturale: un prim stadiu în care exercitarea pulsiunii sexuale este liberă şi dincolo de scopul reproducerii, un al doilea, în care la pulsiunea sexuală este reprimat totul până la ceea ce serveşte reproducerii, şi un al treilea în care este admisă ca scop sexual doar reproducerea legitimă. Acestui al treilea stadiu îi corespunde morala noastră sexuală „culturală" contemporană.

Dacă examinăm nivelul celui de-al doilea stadiu, putem constata imediat că, din cauza organizaţiei lor, un număr de persoane nu îndeplinesc cerinţele acestuia. La serii întregi de indivizi dezvoltarea pulsiunii sexuale de la autoerotism la iubirea de obiect, cu scopul unirii organelor genitale, pe care am menţionat-o, nu este corect şi suficient de temeinic îndeplinită şi din aceste tulburări de dezvoltare rezultă două devieri vătămătoare de la sexualitatea normală, adică cea favorabilă din punctul de vedere al culturii, care se comportă una faţă de cealaltă de-a dreptul ca pozitiv şi negativ. Este vorba mai întâi – făcând abstracţie de persoanele care au o pulsiune sexuală deosebit de puternică şi de neinhibabilă – de diferite tagme de perverşi, la care o fixaţie infantilă la un scop sexual provizoriu a stăvilit primatul funcţiei reproducerii, şi de homosexuali sau invertiţi, la care, într-un mod încă incomplet explicat, scopul sexual a fost deviat de la sexul opus. Dacă vătămărea se produce în ambele moduri de o tulburare a dezvoltării mai puţin decât ne-am fi putut aştepta, această benignitate trebuie atribuită tocmai complexei alcătuiri a pulsiunii sexuale, care face posibilă încă şi atunci o configuraţie finală utilizabilă a vieţii sexuale, când una sau mai multe componente ale pulsiunii s-au închis dezvoltării. Constituţia celor afectaţi de inversiune, a homosexualilor, se distinge destul de frecvent printr-o capacitate deosebită a pulsiunii sexuale pentru sublimarea culturală.

Dezvoltări mai puternice şi uneori exclusive ale perversiunilor şi homosexualităţii îl fac în orice caz pe purtătorul lor nefolositor social şi nefericit, astfel că pretenţiile culturale însele din cel de-al doilea stadiu trebuie să fie recunoscute ca sursă de suferinţă pentru o anumită parte a umanităţii. Soarta acestor persoane care deviază din punct de vedere constitutiv de la celelalte este variată, după cum ei s-au ales cu o pulsiune sexuală puternică sau mai slabă. În ultimul caz, la o pulsiune sexuală în general slabă, perversului îi reuşeşte reprimarea totală a acelor tendinţe care îl pun în conflict cu cerinţele morale ale stadiului cultural în care se află. Dar din punct de vedere ideal aceasta rămâne şi singura activitate care îi reuşeşte, căci pentru această reprimare a pulsiunii sale sexuale el uzează de forţele pe care altminteri ar fi trebuit să le folosească la procesul cultural. Perverşii sunt la fel de inhibaţi în ei înşişi pe cât sunt de paralizaţi în raport cu exteriorul. Lor li se întâmplă ceea ce vom repeta mai târziu despre abstinenţa bărbaţilor şi femeilor, care este pretinsă de cel de-al treilea stadiu cultural.

Pentru o pulsiune sexuală mai intensă, dar perversă, există două posibilităţi de ieşire. Prima, pe care nu o vom examina mai departe, este ca cel în cauză să rămână pervers şi să trebuiască să suporte consecinţele abaterii lui de la nivelul cultural. Cel de-al doilea caz este de departe mai interesant – el constă în aceea că, sub influenţa educaţiei şi cerinţelor sociale, se atinge într-adevăr o reprimare a pulsiunilor perverse, dar un fel de reprimare care, de fapt, nu este deloc reprimare şi ar fi mai bine desemnată ca eşec al reprimării. Pulsiunile sexuale inhibate nu se exteriorizează atunci, ce-i drept, ca atare; în asta constă succesul – însă ele se exteriorizează în alte feluri, care sunt la fel de vătămătoare pentru individ şi care îl fac la fel de nefolositor pentru societate ca şi satisfacerea neschimbată a acelor pulsiuni reprimate; în asta constă atunci eşecul procesului, care pe termen lung face mai mult decât doar să contrabalanseze succesul. Manifestările substitutive, care apar aici ca urmare a reprimării pulsiunilor, creează ceea ce noi descriem ca nervozitate, mai ales ca psihonevroze. Nevroticii sunt acea clasă de oameni care, cu o organizare rezistentă, ajung sub influenţa cerinţelor culturale la o reprimare doar aparentă şi tot mai eşuată a pulsiunilor lor şi care din această cauză îşi menţin aportul la activităţile culturale doar cu mari cheltuieli de forţe, în condiţiile unei sărăciri interioare sau trebuie să se manifeste vremelnic ca bolnavi. Am desemnat nevrozele ca „negativ al perversiunilor pentru că în cazul lor mişcările perverse se manifestă după refularea din inconştientul psihic, pentru că ele conţin în stare „refulată aceleaşi tendinţe ca şi cele pozitiv perverse.

Experienţa ne învaţă că pentru cei mai mulţi oameni există o graniţă dincolo de care constituţia lor nu mai poate urma cerinţele culturale. Toţi cei care doresc să fie mai nobili decât le permite constituţia cad pradă nevrozei; s-ar fi simţit mai bine dacă le-ar fi rămas posibil să fie mai răi. Intuiţia potrivit căreia perversiunea şi nevroza se comportă una faţă de cealaltă ca pozitivul şi negativul îşi află adesea o întărire neîndoielnică prin observaţie în interiorul aceleiaşi generaţii. Se întâmplă destul de frecvent ca printre copiii aceleiaşi familii fratele să fie un pervers sexual, iar sora, înzestrată ca femeie cu o pulsiune sexuală mai slabă, să fie o nevrotică, ale cărei simptome exprimă însă aceleaşi tendinţe ca şi perversiunile fratelui mai activ din punct de vedere sexual şi, în mod corespunzător, în multe familii bărbaţii sunt sănătoşi, dar imorali într-o măsură social nedorită, iar femeile sunt nobile şi suprarafinate, dar sever nevrotice.

Una dintre nedreptăţile sociale cele mai făţişe este atunci când standardul cultural pretinde de la toate persoanele aceeaşi conduită în viaţa sexuală, care pentru unii reuşeşte fără efort, graţie organizării lor interne, în timp ce altora le pretinde cele mai grele jertfe psihice – este desigur o nedreptate, de cele mai multe ori zădărnicită prin nerespectarea preceptelor morale.

Până acum am pus la baza consideraţiilor noastre cerinţele celui de-al doilea stadiu cultural presupus de noi, în urma căruia fiecare aşa-numită activitate sexuală perversă este interzisă, pentru a lăsa în schimb cale liberă relaţiei sexuale numite normală. Am constatat că şi la această împărţire a libertăţii şi limitărilor sexuale un număr de indivizi sunt înlăturaţi, ca fiind perverşi, şi alţii, care se străduiesc să nu fie perverşi, în timp ce de fapt ar trebui să fie astfel, corespunzător constituţiei lor, sunt târâţi în nevroză. Este atunci uşor să prezicem rezultatul care se va instala, dacă se restrânge şi mai mult libertatea sexuală şi pretenţiile culturale se ridică la cel de-al treilea stadiu, deci orice altă activitate sexuală decât cea din căsătoria legitimă este interzisă. Numărul celor puternici care se află în opoziţie deschisă faţă de cerinţele culturale va spori într-o măsură extraordinară şi la fel va spori şi numărul celor slabi care, în conflictul lor dintre presiunile influenţelor culturale şi rezistenţa constituţiei lor, fug în boală, în nevroză.

Ne propunem să răspundem la trei întrebări care se ivesc aici: 1) ce sarcini îi fixează individului cerinţele celui de-al treilea stadiu cultural, 2) dacă satisfacţia sexuală legitimă îngăduită poate oferi o despăgubire acceptabilă pentru restul renunţării, 3) în ce raport stau eventualele vătămări prin această renunţare cu întrebuinţările sale culturale.

Răspunsul la prima întrebare atinge o problemă tratată adesea, care nu poate fi epuizată aici, anume problema abstinenţei sexuale. Cel de-al treilea stadiu cultural cere de la indivizii de ambele sexe abstinenţa până la căsătorie şi pretinde abstinenţa de-a lungul întregii vieţi de la toţi cei care nu intră într-o căsătorie legitimă. Afirmaţia agreată de toate autorităţile, anume că abstinenţa sexuală nu este nocivă şi nu este deloc greu de respectat, a fost multiplu reprezentată şi de medici. Putem spune că sarcina stăpânirii unei excitaţii atât de puternice ca aceea a pulsiunii sexuale altfel decât pe calea satisfacerii este una care poate mobiliza toate forţele unui om. Stăpânirea prin sublimare, prin devierea forţelor pulsionale sexuale de la scopul sexual spre scopuri mai înalte, culturale, îi reuşeşte doar unui număr mic de persoane şi chiar şi acestora doar vremelnic, iar dintre vârste, cel mai puţin uşor în tinereţea focoasă. Dintre ceilalţi, cei mai mulţi devin nevrotici sau suferă astfel de prejudicii. Experienţa arată că majoritatea oamenilor care alcătuiesc societatea noastră nu fac faţă constituţional sarcinii abstinenţei. Cel care s-ar fi îmbolnăvit chiar în cazul unei limitări sexuale mai blânde se îmbolnăveşte, sub pretenţiile moralei noastre sexuale culturale de astăzi, cu atât mai frecvent şi intens, căci împotriva ameninţării tendinţelor sexuale normale prin predispoziţii deficitare şi tulburări de dezvoltare nu cunoaştem o mai bună asigurare decât însăşi satisfacţia sexuală. Cu cât cineva este mai predispus la nevroză, cu atât mai greu suportă abstinenţa; căci pulsiunile parţiale care s-au sustras de la dezvoltarea normală, în sensul precizat mai sus, au devenit în acelaşi timp şi cu atât mai neinhibabile. Dar şi cei care ar fi rămas sănătoşi sub pretenţiile celui de-al doilea stadiu cultural sunt acum atraşi în număr mare în nevroză. Căci valoarea psihică a satisfacţiei sexuale sporeşte odată cu frustrarea ei; libidoul în stază este pus acum în situaţia de a detecta volumul dintre punctele mai slabe, rareori absente, în construcţia vita sexualis, pentru a răzbi acolo spre satisfacerea substitutivă nevrotică, în formă de simptome maladive. Cel care se adânceşte în studiul condiţionărilor îmbolnăvirii nevrotice îşi va forma curând convingerea că sporirea îmbolnăvirilor nervoase în societatea noastră rezultă din creşterea limitărilor sexuale.

Ne apropiem de întrebarea dacă nu cumva relaţia sexuală în căsătoria legitimă poate oferi o despăgubire completă pentru îngrădirile dinaintea căsătoriei. Materialul pentru un răspuns negativ la această întrebare este atât de bogat, încât ne revine sarcina de a da cel mai lapidar rezumat. Înainte de toate ne amintim că morala noastră sexuală culturală îngrădeşte chiar şi comerţul sexual în căsătorie prin aceea că le impune soţilor constrângerea de a se mulţumi cu un număr de obicei foarte mic de procreaţii. Ca urmare a acestei consideraţii, în căsătorie nu există o relaţie sexuală satisfăcătoare decât timp de câţiva ani, bineînţeles şi cu excepţia perioadelor necesare cruţării femeii, din motive igienice. După aceşti trei, patru sau cinci ani, căsătoria eşuează, în măsura în care a promis satisfacerea trebuinţelor sexuale; căci toate mijloacele folosite pentru prevenirea concepţiei strică plăcerea sexuală, tulbură sensibilitatea mai fină a ambelor părţi sau acţionează chiar direct patologic.⁸* Odată cu teama de urmările contactului sexual, dispare mai întâi tandreţea fizică a soţilor unul pentru celălalt, apoi de multe ori şi cea sufletească ce era menită să preia moştenirea pasiunii tumultuoase de la început. În condiţiile dezamăgirii sufleteşti şi lipsei trupeşti, care reprezintă soarta celor mai multe căsnicii, ambele părţi sunt traspuse la starea de dinainte de căsătorie, sărăcite doar cu o iluzie şi din nou pradă necesităţii de a-şi domina şi devia pulsiunile sexuale. Nu trebuie să cercetăm în ce măsură această sarcină îi reuşeşte bărbatului matur; experienţa arată că el se foloseşte frecvent de picul de libertate sexuală care îi este îngăduit chiar şi de cea mai strictă ordine sexuală, chiar dacă numai în mod tacit şi silit; morala sexuală „dublă care este valabilă pentru bărbat în societatea noastră este cea mai bună dovadă că nici măcar societatea care a emis preceptele nu crede în capacitatea lor de a fi urmate. Dar experienţa mai arată şi că femeile, cărora, în calitate de purtătoare propriu-zise ale intereselor sexuale ale omului, le revine numai în mică măsură darul sublimării pulsiunilor, cărora le ajunge în calitate de obiect sexual substitutiv sugarul, dar nu şi copilul mai mare, că femeile deci se îmbolnăvesc, sub dezamăgirile căsniciei, de nevroze severe şi îndelung invalidante. În condiţiile culturale de azi, mariajul a încetat de mult timp să fie leacul universal pentru suferinţele nevrotice ale femeii; şi dacă noi, medicii, le sfătuim totuşi încă în aceste cazuri să se căsătorească, ştim că, dimpotrivă, o fată trebuie să fie pe deplin sănătoasă ca să „suporte căsnicia şi îi descurajăm stăruitor pe clienţii noştri masculini să ia în căsătorie o fată deja nevrotică. Leacul împotriva nevrozei care provine din căsătorie ar fi mai curând infidelitatea maritală; cu cât o femeie este educată mai strict, cu cât ea se supune mai bine cerinţelor culturale, cu atât mai mult se teme de această ieşire şi, în conflictul între dorinţele ei şi sentimentul datoriei, ea îşi caută din nou adăpostul – în nevroză. Nimic altceva decât boala nu îi apără mai bine virtutea. Starea maritală, căreia i-a fost încredinţată pulsiunea sexuală a omului cultivat în timpul tinereţii sale, nu poate deci să acopere cerinţele întregii vieţi personale a individului; nici nu poate fi vorba să-l despăgubească pe acesta pentru renunţarea mai timpurie.

Şi cei care admit aceste vătămări prin morala sexuală culturală pot afirma, drept răspuns la a treia noastră întrebare, că beneficiul cultural obţinut din limitarea sexuală atât de larg practicată cântăreşte în balanţă mai mult decât aceste suferinţe care afectează, în manifestarea lor cea mai pronunţată, doar o minoritate. Mă declar incapabil să pun corect aici în balanţă câştigul şi pierderea, dar pot să mai avansez o serie de lucruri despre aprecierea aspectului de pierdere. Întorcându-mă la tema mai sus schiţată a abstinenţei, trebuie să afirm că abstinenţa mai aduce şi alte vătămări în afara nevrozelor şi că aceste nevroze nu sunt de cele mai multe ori evaluate la deplina lor semnificaţie.

Încetinirea dezvoltării şi activităţii sexuale spre care tind educaţia şi cultura noastră este în mod imediat inofensivă; ea apare ca o necesitate, dacă luăm în considerare cât de târziu le este îngăduit tinerilor din păturile educate să acceadă la independenţă şi la câştigarea existenţei. Ne amintim aici de altfel de dependenţa intimă între toate instituţiile noastre culturale şi de dificultatea de a schimba o parte din acestea fără să luăm în considerare întregul. Dar abstinenţa cu mult după vârsta de douăzeci de ani nu mai este lipsită de riscuri pentru bărbatul tânăr şi duce la alte vătămări, chiar acolo unde nu duce la nevroză. Spunem, ce-i drept, că lupta cu pulsiunile puternice şi necesara întărire a tuturor forţelor etice şi estetice ale vieţii sufleteşti „oţelesc" caracterul – şi aceasta este adevărat, pentru unele naturi deosebit de favorabil organizate; pe deasupra, trebuie admis că în zilele noastre diferenţierea atât de pregnantă a caracterelor individuale a devenit posibilă abia prin limitarea sexuală. Dar în marea majoritate a cazurilor lupta împotriva senzualităţii consumă energia disponibilă a caracterului, şi asta tocmai într-un moment în care bărbatul tânăr are nevoie de toate forţele sale pentru a-şi cuceri partea şi locul în societate. Raportul între sublimarea posibilă şi activitatea sexuală necesară variază desigur mult pentru diferiţii indivizi şi chiar şi pentru diferitele grupe de profesii. Putem cu greu concepe un artist abstinent, dar un tânăr savant abstinent nu este nicidecum o ciudăţenie. Ultimul poate câştiga prin înfrânare forţe libere pentru studiul său; la primul prestaţia artistică va fi probabil impulsionată de trăirea sa sexuală. În general nu am impresia că abstinenţa sexuală ar ajuta la formarea unor oameni de acţiune, energici şi independenţi sau a unor gânditori originali, a unor eliberatori şi reformatori îndrăzneţi, ci mult mai frecvent pregăteşte oameni cuminţi şi slabi, care se vor scufunda mai târziu în marea masă ce obişnuieşte să urmeze fără tragere de inimă impulsurile date de indivizii puternici.

Faptul că pulsiunea sexuală se comportă, în întregul ei, voluntar şi independent se exprimă şi în rezultatul eforturilor de abstinenţă. Educaţia culturală aspiră numai la vremelnica ei reprimare până la încheierea căsătoriei şi încearcă apoi să o lase liberă, pentru a-şi vedea de ale ei. Dar împotriva pulsiunii influenţările extreme reuşesc mai uşor încă decât temperările; reprimarea a mers foarte adesea prea departe şi a dat rezultatul nedorit că pulsiunea sexuală pare, după eliberarea ei, vătămată durabil. De aceea abstinenţa adesea totală în tinereţe nu este cea mai bună pregătire a unui tânăr pentru căsătorie. Femeile presimt asta şi îi preferă pe acei pretendenţi care au fost deja la alte femei şi au corespuns aşteptărilor. Foarte grave sunt vătămările provocate femeii prin pretenţia strictă de abstinenţă până la căsătorie. Educaţia nu preia în mod evident prea uşor sarcina de a reprima senzualitatea fetei până la căsătoria ei, căci ea lucrează cu cele mai stricte mijloace. Ea nu interzice numai comerţul sexual şi pune recompense înalte pentru păstrarea castităţii femeieşti, ci sustrage individul feminin pe cale de a se maturiza şi tentaţiei, prin aceea că menţine femeia în necunoaşterea a tot ceea ce ţine de fapt de rolul menit ei şi nu-i îngăduie nicio pornire amoroasă care nu poate duce la căsătorie. Rezultatul este că, atunci când autoritatea parentală le permite brusc să se îndăgostească, fetelor nu le reuşeşte activitatea psihică şi intră în căsătorie cu nesiguranţa propriilor sentimente. În urma amânării artificiale a funcţiei iubirii, ele îi pregătesc numai dezamăgiri bărbatului care şi-a rezervat pentru ele toate dorinţele; prin sentimentele lor psihice, ele depind încă de părinţi, a căror autoritate le-a format reprimarea sexuală, iar în comportamentul fizic ele se arată frigide, ceea ce stânjeneşte la bărbat orice plăcere sexuală mai de calitate. Nu ştiu dacă tipul femeii anestezice apare şi în afara educaţiei culturale, dar mi se pare verosimil. În orice caz, el este de-a dreptul întărit şi ocrotit prin educaţie, şi aceste femei care concep fără plăcere au apoi o disponibilitate mică să nască, adesea cu dureri. Astfel, prin pregătirea pentru căsătorie înseşi scopurile căsătoriei sunt zădărnicite; dacă apoi amânarea dezvoltării la femeie este depăşită şi, pe culmile existenţei ei femeieşti, îi este trezită întreaga capacitate de a iubi, raportul ei cu soţul este de mult deteriorat; ca răsplată pentru supunerea ei de până acum îi rămâne alegerea între dorul nepotolit, infidelitate şi nevroză.

Comportamentul sexual al unui om este adesea exemplar pentru întregul său mod specific de reacţie în lume. Pe cel care, în calitate de bărbat, cucereşte energic obiectul său sexual îl credem capabil de energii la fel de lipsite de consideraţie şi în urmărirea altor scopuri. Cel care dintr-o serie de considerente renunţă la satisfacerea puternicelor sale pulsiuni sexuale se va comporta şi altminteri în viaţă mai degrabă conciliant şi resemnat decât gata de acţiune. O aplicare specială a acestui principiu despre exemplaritatea vieţii sexuale pentru alte exercitări de funcţiuni se poate constata uşor la întregul sex femeiesc. Educaţia le interzice femeilor preocuparea intelectuală cu problemele sexuale, pentru care ele au totuşi cea mai mare dorinţă de cunoaştere, le sperie cu dezaprobarea conform căreia o asemenea dorinţă de cunoaştere nu este feminină şi este semnul unei înclinaţii păcătoase. Astfel ele sunt descurajate la gândire în general, iar cunoaşterea este devalorizată pentru ele. Interdicţia de a gândi depăşeşte sfera sexuală, în parte din cauza dependenţelor inevitabile, în parte automat, la fel ca şi interdicţia religioasă de a gândi la bărbaţi sau ca cea loială la bunii vasali. Nu cred că opoziţia biologică între munca intelectuală şi activitatea sexuală explică „debilitatea fiziologică" a femeii, aşa cum a prezentat-o Moebius în lucrarea sa multiplu contestată.⁹ Dimpotrivă, eu sunt de părere că faptul neîndoielnic al inferiorităţii intelectuale a atâtor femei trebuie pus pe seama inhibiţiei de gândire cerută pentru reprimarea sexuală.

Când se pune problema abstinenţei, mult prea puţin strictă este deosebirea între două forme ale acesteia: înfrânarea de la orice activitate sexuală în general şi înfrânarea de la comerţul sexual cu celălalt sex. Multor persoane care se laudă cu abstinenţa lor reuşită aceasta le-a devenit posibilă doar cu ajutorul masturbării şi al unor satisfacţii asemănătoare, ataşate activităţilor sexuale autoerotice din copilăria timpurie. Dar, tocmai din cauza acestei legături, aceste modalităţi substitutive pentru satisfacerea sexuală nu sunt în niciun caz inofensive, ele predispun la numeroasele forme de nevroză şi de psihoză determinate de regresia vieţii sexuale la formele sale infantile. Nici masturbarea nu corespunde în niciun caz cerinţelor ideale ale moralei sexuale culturale şi îi împinge pe oamenii tineri în aceleaşi conflicte cu idealurile educaţiei în întâmpinarea cărora voiau să vină prin abstinenţă. Ea corupe apoi caracterul prin răsfăţ în mai mult decât un singur fel: în primul rând prin aceea că învaţă atingerea scopurilor importante fără efort, pe căi confortabile, în loc de încordarea energică a forţelor, deci după principiul exemplarităţii sexuale şi, în al doilea rând, prin aceea că, în fantasmele care însoţesc satisfacerea, ridică obiectul sexual la un nivel care este greu de regăsit în realitate. Plătind cu aceeaşi monedă, un scriitor spiritual (Karl Kraus, în revista vieneză Fackel), a putut să exprime adevărul în cinismul: „Coitul este numai un surogat insuficient pentru onanie"¹⁰*.

Rigoarea pretenţiilor culturale şi dificultatea sarcinii abstinenţei au conlucrat în a face din evitarea unirii organelor genitale ale sexelor opuse sâmburele abstinenţei şi a favoriza alte feluri de activităţi sexuale care echivalează, ca să spunem aşa, cu o supunere parţială. De vreme ce raportul sexual normal este persecutat atât de nemilos de morală – şi, din cauza posibilităţilor de infecţie, este condamnat şi de igienă –, aşa-numitele moduri perverse de raport între ambele sexe, în care alte locuri din corp preiau rolul organelor genitale, au câştigat neîndoielnic în semnificaţie socială. Aceste activităţi nu pot fi însă judecate ca fiind la fel de inofensive ca devierile analoage în contactele amoroase, ele sunt reprobabile din punct de vedere etic, dat fiind că degradează relaţiile de iubire între doi oameni de la un lucru serios la un joc confortabil, fără pericol şi fără participare sufletească. O altă urmare a îngreunării vieţii sexuale normale este răspândirea satisfacerii homosexuale; la toţi cei care sunt deja homosexuali conform organizării lor sau care au devenit astfel în copilărie se adaugă şi numărul mare al celor cărora în anii maturităţii, din cauza barării fluxului principal al libidoului, li s-a deschis larg canalul lateral al homosexualităţii.

Toate aceste consecinţe inevitabile şi neintenţionate ale cerinţei de abstinenţă se reunesc într-un singur conglomerat că ele corup fundamental pregătirea pentru căsătorie, care ar fi trebuit să fie totuşi, după intenţia moralei sexuale culturale, unica moştenitoare a tendinţelor sexuale. Toţi bărbaţii care, în urma exercitării sexuale masturbatoare sau perverse, şi-au plasat libidoul în alte situaţii şi condiţii de satisfacere decât cele normale dezvoltă în cadrul căsătoriei o potenţă micşorată. Şi femeile cărora, numai prin remedii asemănătoare acestora, le rămâne posibil să-şi păzească fecioria se arată, în cadrul căsătoriei, anestezice în faţa raportului sexual normal. Căsătoria începută cu o capacitate redusă de iubire de ambele părţi cade pradă procesului de dizolvare mai repede decât o alta. Din cauza scăzutei potenţe a bărbatului, femeia nu este satisfăcută; ea rămâne anestezică şi atunci când predispoziţia ei spre frigiditate, adusă cu sine de educaţie, ar fi putut fi biruită prin trăiri sexuale puternice. Unei astfel de perechi şi tehnicile anticoncepţionale i se par mai dificile decât alteia sănătoase, dat fiind că potenţa slăbită a bărbatului suportă greu folosirea unui mijloc de protejare. Într-o astfel de situaţie derutantă, se renunţă curând la raportul sexual, el fiind sursa tuturor stânjenelilor, părăsindu-se astfel chiar temeiul vieţii conjugale.

Le cer tuturor cunoscătorilor să confirme că nu exagerez, ci înfăţişez situaţii care pot fi observate la fel de acut, oricât de des. Într-adevăr, pentru neavizaţi este cu totul incredibil cât de rar se găseşte potenţa normală printre bărbaţi şi cât de frecvent se găseşte frigiditatea la jumătatea feminină a perechilor conjugale care se află sub dominaţia moralei noastre sexuale, de ce renunţări este legată căsătoria, adesea pentru ambele părţi, şi la ce se limitează viaţa maritală, fericirea căutată cu atâta dor. Am arătat deja că, în aceste condiţii, cea mai la îndemână soluţie este refugiul în nevroză; însă vreau să mai adaug în ce fel acţionează o astfel de căsnicie asupra copiilor proveniţi din ea – unici sau puţin numeroşi. Apare atunci senzaţia unui transfer prin moştenire, care, la o examinare mai atentă, se dizolvă în efectul unor impresii infantile puternice. Femeia nevrotică nesatisfăcută de bărbatul ei este, ca mamă, de o tandreţe şi o îngrijorare exagerate faţă de copilul ei, asupra căruia transferă nevoia ei de iubire, trezind în acesta o maturizare sexuală timpurie. Proasta înţelegere între părinţi incită viaţa afectivă a copilului, îl face să simtă intens, la cea mai fragilă vârstă, iubire, ură şi gelozie. Educaţia strictă, care nu îngăduie nicio activitate a vieţii sexuale atât de timpuriu trezite, oferă puterea reprimatoare şi acest conflict la această vârstă conţine tot ceea ce este necesar pentru cauzarea unei nervozităţi pe toată viaţa.

Mă reîntorc deci la afirmaţia mea anterioară, anume că în aprecierea nevrozelor nu se ţine seama de obicei de întreaga lor semnificaţie. Nu înţeleg prin aceasta subestimarea acestor simptome, care se manifestă în îndepărtarea uşuratică din partea aparţinătorilor şi în asigurările orgolioase din partea medicilor, conform cărora câteva săptămâni de hidroterapie sau câteva luni de odihnă şi convalescenţă ar putea îndepărta simptomele. Acestea sunt doar păreri ale medicilor şi profanilor absolut ignoranţi, în cel mai bun caz doar vorbe menite spre a-i oferi suferindului o consolare de scurtă durată. Este mai degrabă cunoscut faptul că o nevroză cronică, chiar şi atunci când nu suprimă total capacitatea pentru existenţă, reprezintă un handicap serios al individului, ceva de ordinul unei tuberculoze sau boli cardiace. Am putea să tolerăm asta dacă îmbolnăvirile nevrotice ar exclude de la travaliul cultural doar un număr de indivizi oricum mai slabi şi celorlalţi le-ar îngădui să ia parte la el cu preţul doar al unor necazuri pur subiective. Aş dori mai degrabă să atrag atenţia asupra punctului de vedere că nevroza, atât cât poate ea pătrunde şi la oricine se întâlneşte, este întotdeauna capabilă să zădărnicească intenţia culturală şi de aceea ea face de fapt treaba forţelor sufleteşti reprimate, duşmane culturii, astfel încât societatea, dacă trebuie să plătească docilitatea faţă de prescripţiile ei ample cu sporirea nervozităţii, nu poate să consemneze un câştig obţinut prin jertfă, ci absolut niciun câştig. Să luăm, de exemplu, cazul atât de frecvent al unei femei care nu îşi iubeşte bărbatul, pentru că nu are niciun motiv să-l iubească, date fiind condiţiile căsătoriei ei şi experienţele vieţii ei maritale, dar care ar vrea totuşi să-şi iubească bărbatul, pentru că doar aceasta corespunde idealului căsătoriei pentru care a fost educată. În consecinţă, ea îşi va reprima toate pornirile care vor să dea expresie adevărului şi contrazic tendinţele ei spre ideal şi va face eforturi deosebite spre a juca rolul unei partenere iubitoare, tandre şi grijulii. Urmarea acestei autoreprimări va fi îmbolnăvirea nevrotică, şi această nevroză va da în scurt timp răzbunarea împotriva soţului neiubit, provocându-i acestuia tot atâtea neplăceri şi griji câte i-ar fi produs înţelegerea adevăratei stări a lucrurilor. Acest exemplu este de-a dreptul tipic pentru acţiunile nevrozei. Un eşec asemănător al compensaţiei poate fi observat şi după reprimarea altor porniri duşmane culturii, care nu sunt direct sexuale. De exemplu, cel care, prin reprimarea violentă a unei înclinaţii constituţionale spre asprime şi cruzime, a devenit un om prea bun va fi adesea atât de despuiat de energie, încât nu va mai întreprinde tot ceea ce ar corespunde mişcărilor sale de compensare şi per ansamblu el va face mult mai puţin bine decât ar fi înfăptuit fără reprimare.

Să adăugăm că la un popor, odată cu limitatea activităţii sexuale, se produce în general o creştere a anxietăţii de viaţă şi a angoasei de moarte, care tulbură capacitatea indivizilor de a simţi plăcerea şi le suspendă disponibilitatea de a lua asupra lor moartea pentru vreun scop, ceea ce se manifestă în scăderea tendinţei spre procreere şi exclude acest popor sau acest grup de oameni de la participarea la viitor – astfel că trebuie să ne punem întrebarea dacă morala noastră sexuală „culturală merită sacrificiile pe care ni-l impune, mai cu seamă dacă nu ne-am eliberat suficient de hedonism, pentru a nu admite o anumită cantitate de satisfacţie şi fericire individuală printre scopurile dezvoltării noastre culturale. Nu este desigur treaba medicilor să facă ei înşişi propuneri de reformă; aş fi totuşi de părere că aş putea susţine urgenţa acestora, dacă extind prezentarea lui von Ehrenfels despre prejudicierile prin morala noastră sexuală „culturală, cu indicaţia semnificaţiei lor pentru răspândirea nervozităţii moderne.

1* (1907). Christian von Ehrenfels (1859—1932), profesor de filosofie la Praga, va fi lăudat de către Freud în capitolul al treilea din Cuvântul de spirit (1905), datorită criticii sale curajoase faţă de instituţia căsătoriei. (N. t.)

2 Sexualethik, p. 32 şi urm.

3 Ibid, p. 35.

4* Cf. Beard (1881) şi (1884). Neurologul american G.M. Beard (1839-83) este menţionat de Freud în unele dintre explicaţiile sale mai timpurii asupra neurasteniei. (N. t.)

5 Sammlung kleiner Schriften zur Neurosenlehre, Viena, 1906.

6* Cuvântul „sacru" va fi examinat încă o dată în partea a treia a lucrării Moise şi religia monoteistă (1939), vezi mai jos. (N. t.)

7* Drei Abhandlungen zur Sexualtheorie (1905d) – [Freud, Opere, vol. 6, Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii, Editura Trei, 2001, N. ed.]

8* Tema mijloacelor anticoncepţionale a fost tratată deja de către Freud în articolul său mai vechi „Sexualitatea în etiologia nevrozelor" (1898). (N. t.)

9 Cf. P.J. Moebius, Über den physiologischen Schwachsinn des Weibes, 1903.

10* Freud a preluat o anecdotă despre Karl Kraus şi în scrierea sa despre Cuvântul de spirit (1905c). (N. t.)

CONSIDERAŢII ACTUALE DESPRE RĂZBOI ŞI MOARTE

(1915)

Notă introductivă

La baza celui de-al doilea capitol al acestui eseu – cel despre moarte – stă o comunicare ţinută de Freud în 1915 în faţă societăţii B’nai B’rith („Fiii uniunii"), clubul evreiesc a cărui lojă vieneză îl acceptase ca membru.

Ambele părţi sunt scrise cam la şase luni după izbucnirea Primului Război Mondial, Freud fiind animat şi de reacţii personale, care vor sta probabil în aceeaşi măsură în planul secund al unei alte lucrări, „Trecător (1916 SIGMUND FREUD). Este de remarcat evoluţia concepţiei lui Freud privind conflictul între cultură şi viaţa pulsională, prin compararea acestui eseu despre război cu scrisoarea deschisă adresată lui Einstein în 1932 „De ce război?.

I. Dezamăgirea războiului

Cuprinşi de vârtejul acestui timp de război, informaţi unilateral, fără distanţă faţă de marile transformări care s-au petrecut deja sau care încep să se petreacă şi fără a presimţi viitorul care se conturează, ne derutează chiar pe noi semnificaţia impresiilor care ni se impun şi valoarea judecăţilor pe care le facem. Ne pare că niciodată până acum vreun eveniment nu ar fi tulburat într-atât un bun public aşa de preţios al umanităţii, nu ar fi dezorientat atât de multe dintre cele mai clare inteligenţe, nu ar fi înjosit atât de temeinic ceea ce era înalt. Însăşi ştiinţa şi-a pierdut imparţialitatea lipsită de patimă; slujitorii ei, amărâţi până în adâncuri, caută să extragă din ea arme, spre a aduce o contribuţie la lupta împotriva duşmanului. Antropologul trebuie să declare că adversarul său este nevrednic şi degenerat, psihiatrul trebuie să pronunţe diagnosticul tulburării sale mentale sau psihice. Dar probabil că noi resimţim peste măsură de puternic răul acestui timp şi nu avem niciun drept să îl comparăm cu răul altor timpuri pe care nu le-am trăit.

Individul care nu a devenit el însuşi un luptător şi deci o părticică a giganticei maşinării de război se simte derutat în orientarea sa şi inhibat în capacitatea sa de muncă. Cred că acestuia îi este binevenit orice mic semn care i-ar face mai uşor să se descurce cel puţin în interiorul său. Aş vrea să evidenţiez şi să tratez aici doi dintre factorii care au provocat mizeria sufletească a celor rămaşi acasă şi a cărei depăşire le pune o sarcină atât de dificilă: dezamăgirea pe care a cauzat-o acest război şi schimbarea atitudinii faţă de moarte la care el – ca şi toate celelalte războaie – ne obligă.

Când vorbesc despre dezamăgire, oricine ştie imediat ce înţeleg prin ea. Nu este nevoie să fii vreun sentimental, poţi să înţelegi necesitatea biologică şi psihică a suferinţei pentru economia vieţii omeneşti şi totuşi să condamni războiul, cu mijloacele şi scopurile sale, şi să doreşti curmarea sa. Ne-am spus, ce-i drept, că războaiele nu ar putea să înceteze atât timp cât popoarele trăiesc în condiţii atât de diferite, atât timp cât evaluările vieţii individuale se deosebesc atât de mult în sânul acestor popoare şi atât timp cât duşmăniile care le despart reprezintă nişte forţe pulsionale psihice atât de puternice. Eram pregătiţi deci ca omenirea să fie preocupată încă suficient timp cu războaie între popoarele primitive şi cele civilizate, între rasele umane care se deosebesc după culoarea pielii, chiar cu războaie între populaţiile europene mai puţin dezvoltate sau sălbăticite. Dar am îndrăznit să sperăm altceva. De la naţiunile de rasă albă care domină lumea, cărora le-a revenit conducerea seminţiei umane, pe care le ştiam preocupate cu susţinerea intereselor mondiale, care creează progresele tehnice în dominarea naturii ca şi valorile culturale artistice şi ştiinţifice, de la aceste popoare ne-am fi aşteptat ca ele să înţeleagă şi să rezolve pe alte căi neînţelegerile şi conflictele de interese. În interiorul fiecăreia dintre aceste naţiuni erau stabilite pentru individ norme etice înalte, norme după care acesta trebuia să-şi orienteze mersul vieţii dacă voia să ia parte la întreprinderea culturală comună; aceste precepte adesea prea riguroase cereau mult de la individ, o limitare serioasă de sine, o renunţare largă la satisfacţia pulsională. Înainte de toate îi era interzis să se folosească de avantajele extraordinare pe care i le creează utilizarea minciunii şi înşelăciunii în rivalitatea cu aproapele. Statul civilizat punea la baza existenţei sale aceste norme etice, el intervenea serios dacă cineva încerca să le lezeze, adesea declara intolerabil chiar ca cineva să le supună unei verificări prin raţiune critică. Era deci de presupus că el însuşi vrea să le respecte şi nu plănuieşte să întreprindă nimic împotriva lor; prin aceasta şi-ar fi contrazis fundamentul propriei sale existenţe. În sfârşit, el putea, ce-i drept, percepe că în interiorul acestor naţiuni culturale erau răspândite anumite resturi de seminţii care erau foarte nepopulare şi de aceea erau admise numai în silă şi nu în totalitate să ia parte la travaliul cultural comun, pentru care ele se arătaseră suficient de înzestrate. Dar am putea fi de părere că marile popoare însele ar avea atât de multă înţelegere pentru ceea ce au în comun şi atât de multă toleranţă pentru diferenţele lor, încât nu mai au voie să contopească, precum în Antichitatea clasică, într-un singur concept ideile de „străin şi „duşmănos.

Cu încredere în această unire a popoarelor culturale, nenumăraţi oameni şi-au schimbat domiciliul din patria lor cu rezidenţa în străinătate şi şi-au dedicat existenţa relaţiilor comerciale între popoarele prietene. Însă cel pe care mizeria vieţii nu l-a ţintuit mereu în acelaşi loc şi-a putut alcătui, din toate avantajele şi atracţiile ţărilor culturale, o nouă patrie, mai mare, în care se desfăşura neinhibat şi liber de suspiciuni. Astfel, el se bucura de marea albastră şi cenuşie, de frumuseţea munţilor înzăpeziţi şi de pajiştile verzi, de farmecul pădurilor nordice şi splendoarea vegetaţiei sudice, de armonia peisajului pe care se sprijină mari amintiri istorice şi de liniştea naturii neatinse. Această nouă patrie era pentru el şi un muzeu, plin cu toate comorile pe care le-au creat şi lăsat în urma lor de multe veacuri artiştii umanităţii culturale. În timp ce se plimba dintr-o sală a acestui muzeu în alta, putea să constate cu o recunoaştere imparţială cât de diferite sunt tipurile de desăvârşire pe care le făuriseră amestecurile de sânge, istoria şi particularităţile Pământului Mamă asupra compatrioţilor săi, în sens larg. Ici era dezvoltată în cel mai înalt mod energia rece, neînduplecată, colo – arta graţioasă, pentru a înfrumuseţa viaţa, iar în altă parte se dezvoltaseră simţul ordinii şi al legii sau alte însuşiri care au făcut din om stăpânul pământului.

Să nu uităm nici că fiecare cetăţean al lumii cultivate îşi crease un „Parnas deosebit şi o „Şcoală din Atena¹¹*. Dintre cei mai mari gânditori, poeţi, artişti din toate naţiunile, el îi alesese pe aceia cărora credea că le datora ce era mai bun din ceea ce îi devenise accesibil la plăcerea vieţii şi la înţelegerea vieţii şi îi alăturase bătrânilor nemuritori în preţuirea sa aidoma maeştrilor familiari lui ai propriei sale limbi. Niciunul dintre aceşti mari oameni nu i se păruse străin pentru că vorbise în altă limbă, nici cercetătorul fără egal al patimilor omeneşti, nici visătorul îmbătat de frumuseţe sau profetul puternic ameninţător, ori zeflemistul subtil, şi niciodată nu şi-a reproşat că şi-ar fi trădat propria naţiune şi iubita sa limbă maternă.

Savurarea comunităţii culturale a fost ocazional tulburată de voci care avertizau că din cauza diferenţelor tradiţionale sunt inevitabile şi războaie între membrii acesteia. Nu voiam să le credem, dar cum era imaginat un asemenea război dacă urma să se ajungă acolo? Ca un prilej de a indica progresele făcute în sentimentul comunitar al omului faţă de vremurile în care Amphictyonii greceşti interziseseră ca vreunul dintre oraşele membre ale alianţei să fie distrus, să i se taie măslinii şi să i se curme apa. Ca o încrucişare cavalerească la arme, care ar fi vrut să se limiteze la stabilirea supremaţiei uneia dintre părţi, cu evitarea pe cât posibil a unor mari suferinţe, care nu ar putea contribui cu nimic la această hotărâre, şi cu cruţarea completă a răniţilor, care trebuie îndepărtaţi de luptă, ca şi a medicilor şi infirmierilor care le oferă asistenţă. Natural, cu consideraţie pentru partea necombatantă a populaţiei, pentru femeile care rămân departe de meşteşugul războiului şi pentru copii care, odată crescuţi, trebuie să fie prieteni şi tovarăşi între ei şi cu cei din cealaltă parte. Şi cu respectarea tuturor întreprinderilor şi instituţiilor internaţionale în care se întruchipase comunitatea culturală în timp de pace.

Un astfel de război ar fi conţinut încă destule lucruri înspăimântătoare şi greu de suportat, dar nu ar fi întrerupt dezvoltarea relaţiilor etice între marii indivizi ai omenirii, între popoare şi state.

Războiul în care nu am vrut să credem a izbucnit acum şi a adus dezamăgirea. Nu numai că e mai sângeros şi mai plin de pierderi decât oricare dintre războaiele de până acum, din cauza armelor de atac şi apărare puternic perfecţionate, ci este cel puţin la fel de îngrozitor, amarnic, necruţător ca şi oricare dintre acestea. El a trecut peste toate limitările prevăzute în timp de pace, numite drept internaţional, nu recunoaşte privilegiile răniţilor şi medicilor, deosebirea între părţile civile şi cele combatante ale populaţiei, cerinţele proprietăţii private. Aruncă la pământ tot ce îi stă în cale, într-o mânie oarbă, ca şi cum nu ar mai trebui să existe după el niciun viitor şi nicio pace între oameni. Distruge toate punţile de conlucrare între popoarele aflate în luptă şi se ameninţă să lase în urma sa o amărăciune care va face mult timp imposibilă reconectarea acestora.

El a mai adus în prim-plan şi fenomenul greu de conceput că popoarele culturale se cunosc şi se înţeleg între ele atât de puţin, încât se pot îndrepta unul împotriva altuia, cu ură şi silă. Da, că una dintre marile naţiuni culturale este atât de nesuferită de toţi, încât se poate încerca îndepărtarea ei, ca fiind „barbară", de la comunitatea culturală, deşi ea şi-a demonstrat de mult capacitatea prin cele mai măreţe contribuţii. Trăim din speranţa că o istoriografie nepartizană va aduce dovada că tocmai această naţiune, cea în a cărei limbă scriem, pentru victoria căreia se luptă cei dragi nouă, este cea care s-a abătut cel mai puţin de la legile comportamentului civilizat uman, dar în asemenea timpuri cine ar avea voie să apară ca judecător în propria sa cauză?

Popoarele sunt reprezentate aproximativ prin statele pe care le formează; aceste state sunt reprezentate prin guvernele care le conduc. Cetăţeanul individual poate constata în acest război cu groază ceea ce voia să i se impună uneori deja în timp de pace, anume că statul i-a interzis individului folosirea nedreptăţii nu pentru că ar vrea să o îndepărteze, ci pentru că vrea să o monopolizeze, ca sarea şi tutunul. Statul beligerant îşi arogă orice nedreptate, orice silnicie care l-ar dezonora pe individ. Se foloseşte împotriva duşmanului nu numai de viclenia îngăduită, ci şi de minciuna conştientă şi de trădarea intenţionată, şi aceasta chiar într-o măsură care pare să depăşească cele obişnuite în războaiele anterioare. Statul cere de la cetăţenii săi supunere şi jertfă de sine până la extrem, dar îi pune sub interdicţie printr-un exces de tăinuire şi o cenzură a comunicării şi exprimării opiniei, care fac ca starea celor astfel reprimaţi intelectuali să fie neputincioasă împotriva oricărei situaţii nefavorabile şi a oricărui zvon deşert. El se desprinde de asigurările şi tratatele prin care se legase împotriva altor state, se dedă neînfricat cupidităţii şi dorinţei lui de putere, pe care apoi individul trebuie să le aprobe, din patriotism.

Să nu se obiecteze că statul nu poate renunţa la uzul nedreptăţii, deoarece el s-ar pune astfel în dezavantaj. Şi pentru individ urmarea normelor etice, renunţarea la uzul brutal al forţei sunt de regulă foarte dezavantajoase; şi doar rareori statul se arată capabil să-l despăgubească pe individ pentru jertfa pe care i-a cerut-o. Însă nici nu trebuie să ne mirăm că slăbirea tuturor relaţiilor etice între marii indivizi ai umanităţii a prezentat un efect retroactiv asupra moralităţii indivizilor, căci conştiinţa noastră nu este judecătorul neînduplecat pe care îl văd în ea eticienii, ci ea este, la originea ei, „angoasă socială" şi nimic altceva. Acolo unde comunitatea suspendă reproşul, încetează şi reprimarea poftelor rele şi oamenii comit acte de cruzime, perfidie, trădare şi brutalitate pe care le credeam incompatibile cu nivelul lor cultural.

Astfel, cetăţeanul lumii cultivate, pe care l-am introdus mai sus, poate rămâne descumpănit în lumea care i-a devenit străină, marea lui patrie fiindu-i distrusă, proprietăţile comune pustiite, concetăţenii dezbinaţi şi umiliţi.

Spre critica dezamăgirii sale, ar fi câte ceva de observat. În mod riguros ea nu este îndreptăţită, căci ea constă în distrugerea unei iluzii. Iluziile se recunosc prin aceea că ne cruţă sentimentele de neplăcere şi ne lasă să gustăm în locul lor satisfacţii. Trebuie atunci să acceptăm fără să ne plângem faptul că ele se vor izbi odată de un fragment de realitate, de care se vor zdrobi.

Două lucruri ne-au accelerat dezamăgirea în acest război: slaba moralitate faţă de exterior a statelor care se dădeau în interior drept paznicii normelor etice şi brutalitatea în comportamentul indivizilor pe care nu i-am fi crezut capabili de ceva asemănător în calitate de participanţi la cea mai înaltă cultură umană.

Să începem cu cel de-al doilea punct şi să încercăm să cuprindem într-o singură propoziţie lapidară concepţia pe care dorim să o criticăm. Cum ne reprezentăm de fapt procesul prin care un om individual ajunge la un stadiu etic mai înalt? Primul răspuns va suna: de la naştere şi de la început el este înclinat spre bine şi nobleţe. Acest răspuns nu va mai fi examinat aici. Un al doilea răspuns va porni de la presupunerea că aici trebuie să stea la bază un proces de

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Opere esențiale, vol. 9 – Studii despre societate și religie

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor