Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
O zi. Ultima

O zi. Ultima

Citiți previzualizarea

O zi. Ultima

Lungime:
169 pages
4 hours
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786069274194
Format:
Carte

Descriere

45.538 de cuvinte. Atâtea stau strânse în cartea asta. Așa îmi indică un contor al softului în care am editat textul. Ceea ce înseamnă că în această prezentare a ei, a cărții, trebuie să mă comport ca un gospodar care ar încerca să hrănească toată păsărimea satului cu o singură mână de grăunțe. N-am cum. Și nici n-aș vorbi despre ea așa cum o facem despre copiii noștri, care sunt mereu ăi mai deștepți, mai frumoși sau măcar mai înalți decât ai altora. În momentul ăsta, tot programul de editare mă salvează. Observ că are posibilitatea de a rezuma textul meu în numai zece sentințe: De riduri. De paradigmă. Nu de om, ci de măgar [...] De necurăție. De școală. De efeminat. De care uitasem. De muncă. De butie. De păreri. Îmi dau seama însă că posibilul cititor interesat, ori librarul care ar dori să vândă cartea, nu are cum să înțeleagă prea multe din asta. Nu pricep nici eu de unde apetența programului pentru prepoziția de. Sunt singur în casă, nimeni nu-și poate da cu părerea despre volumul ăsta, editorii mă sună rugând să le trimit acest sinopsis. În clipa aia, Cimbru, câinele meu, cel care mă înțelege mereu atât de bine, își fâlfâie coada pe lângă cracii pantalonilor mei. Îi pun manuscrisul în față și-l rog să mă ajute cumva. Îl miroase curios, de două, trei ori, până își dă seama că nu-i bun de mâncat. E clar, cartea asta nu este bună de mâncat! Poate o fi bună la altceva. Nu știu, măcar ca paletă de ping-pong.

Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786069274194
Format:
Carte

Despre autor


Legat de O zi. Ultima

Cărți conex

Previzualizare carte

O zi. Ultima - Torsan Călin

luat

22 – ora două în vis

M-am întors acasă destul de târziu. Nu am luat chiar ultimul tramvai, dar nici mult nu mai aveam până să o fac. Era răcoare, deşi abia se sfârşea luna iulie. Pielea mi s-a zburlit de câteva ori, însă într-un fel plăcut. Mi-era foame, dar apropierea de casă o transforma şi pe aceasta într-o plăcere. Mă gândeam că voi mânca roşii cu ceapă. Călite. Un soi de mâncărică pe care, nu ştiu cum şi nici când, mă obişnuisem să mi-o pregătesc seara. Chiar dacă aveam frigiderul doldora de alte lucruri. Obiceiul ăsta al meu ajunsese să o irite pe nevastă-mea. Se bosumfla că nu hăpăiesc din tocăniţele ei. Că am ceva cu ea. Câteodată, chiar dacă nimerea mâncărurile la fix – o făcuse de sute de ori – eu aveam poftă de roşiile mele perpelite împreună cu ceapa. Mă atrăgea la ele un soi de aciditate, de care pare că aveam nevoie. Întindeam ceasul mesei la ore ezoterice, atunci când toată casa dormea. Şi soacra, şi soaţa, şi copilu’. Stomacul meu dorea să fie provocat, zgândărit. Un stomac de beţivan, care se îndepărtează de dulciuri şi caută numai gusturile extreme: ori foarte acru, ori amar – cazul andivelor peste care în nu ştiu câte seri, nopţi am vărsat lacrimi întregi de lămâie. Preferam prăjelile – ştiam că nu este sănătos – sau mâncăricile calde. Încălzite. Aveam nevoie de un fel de afecţiune alimentară. Măcar de un aşa fel de afecţiune. La ceea ce sperasem, construcţia la care lucrasem ani de zile – căldura familială – nu mai reprezenta de mult timp ceva pentru mine. Obişnuinţa dintre soţi, părerea cumva iluzorie că fiecare îşi permite orice faţă de celălalt îmi căliseră ideea că jumătatea ideală nu există. Nu are cum. Deşi de multe ori pusesem umărul, ca Sisif, pentru această construcţie falsă.

În tramvai am încercat să citesc câte ceva. N-a fost nevoie să mă năpustesc ca un uliu pentru a ocupa loc, aşa cum obişnuiesc pensionarii. Era târziu, şi în afară de câţiva cocalari care îşi ţineau pizdele în braţe, ascultând manele la telefonul mobil, nu prea mai găseai oameni. Doi, trei angajaţi la firme. Se citea asta după îmbrăcămintea lor. Care s-ar fi potrivit mai degrabă cu o maşină, decât cu hurducăielile tramvaiului. Costume cu cravată, deux-piece-uri îngrămădind sâni, fese şi nevoia de-a iubi. De-a fi iubit. Pantofi lungi, flencănind la oricare pas făcut, sandale dezvăluind glezne, degete lăcuite atent, dar umflate. Umflate cu pompa.

Am răsfoit mai întâi Gazeta Sporturilor. Titlurile principale, apoi pagina despre câinii mei roşii. Am aruncat ceva priviri şi spre tabăra steliştilor – începea un nou campionat şi eram curios de achiziţiile lor –, apoi pe paginile despre fotbalul internaţional. Timp în care tramvaiul a parcurs trei staţii. Eram undeva spre fostul Bingo, peste drum de benzinăria care funcţionează non-stop. Am aruncat o privire scurtă către Casa Poporului. Am surprins câte ceva din strălucirea ei nocturnă. Casa mea mă aştepta în beznă. La ora asta dormeau deja soacra, nevasta şi copilu’. Manipulantul a smuls tramvaiul din letargie – probabil o manevră făcută în pripă –, iar acesta şi-a văzut mai departe de drum. Am exfoliat după aceea Ring, ziarul gratuit de la metrou, aşa cum cureţi o ceapă. Aşa cum aveam să curăţ peste câteva minute, nu multe, cepele şi roşiile cu care îmi propusesem să mă hrănesc. După o zi de foamete. Mai mult sau mai puţin impusă. Ceva ştiri despre Răduleasca, altele prezentând viitoarele concerte din Bucureşti, o rubrică despre starea vremii, două pagini de sport, din care nu aveam ce să mai aflu nou. Sudoku pe ultima pagină şi o dulceaţă juvenilă prezentând cea mai nouă lectură a ei, în sutien şi chiloţi, prefabricat modest al unei minţi de copywriter.

Încă o privire pe geam… Ajunsesem în dreptul unei biserici. Nu ştiu ce hram poartă, deşi am mers de mai multe ori cu soţia şi copilu’ acolo, de fiecare dată în prima zi de Paşti. Atunci când trotuarele par vitralii, în joaca creată de cojile ouălor ciocnite în noaptea Învierii.

În sfârşit, am scos din rucsacul roşu, unul şantaliu, căruia nu i se mai închideau de mult timp clamele, cartea din care, de fapt, aş fi vrut să citesc. Ziarele le iau ca pe seminţe, ca pe bătutul darabanei în masă, ca pe cusutul din picior. Acte reflex. Ticuri. Nimic serios, consistent. Mai aveam vreo patru staţii, timp în care aş fi putut devora câteva pagini. Nu multe. M-am aruncat cu furie în mijlocul cuvintelor, undeva, într-o istorisire de acum cinci sute de ani. Atunci când nu exista tramvai. Manelele cocalarilor au început să se audă din ce în ce mai tare. Şi râsetele lor. La nişte glume de stai în cap.

Cu o staţie înainte de a coborî m-am ridicat în picioare. M-am agăţat serios de una dintre bare, pentru că vatmanul forţa iarăşi posibilităţile vehiculului. Eram şi puţin grizat, berile băute cu ceva ore înainte, pe un stomac aproape gol, începeau să îşi spună cuvântul. Am coborât. Tentaţia a fost să îmi mai iau o bere. Pentru digestie… Urma să înfulec mâncărica de ceapă. Mi-am scotocit buzunarele şi am dat peste trei lei. Exact o bere. Am parcurs peronul uşor – nu aveam de ce mă grăbi, ai mei dormeau cu toţii – după care am traversat pe roşu. Era absurd să aştept verdele, la o oră la care nu mai circulau decât maşinile gunoierilor şi cele ale poliţiei. Am cotit pe lângă blocul cu zece etaje, am trecut de taraba aprozarului, după care m-am proţăpit de tejgheaua buticului încă deschis.

— Sărut mâna!

— Bună seara!

— O bere, vă rog. Silva neagră, la cutie.

— Doi lei şi cincizeci de bani.

— Uitaţi.

— Vreţi pungă?

— Nu, mulţumesc, stau aproape. Sărut mâna. Noapte bună.

— Bună seara.

Treaba asta cu stau aproape este absurdă. Mai totdeauna, la astfel de ore, cumpăr de la acelaşi butic. Unul cine ştie cum scăpat demolărilor. Adică, ştiu cum. Cu şpagă. Cine ştie cui dată. Un butic ascuns între blocuri, fără prioritate pentru edili. De multe ori, vânzătoarea mă anunţă să nu mai cumpăr lapte pentru copilu’, pentru că deja a cumpărat nevastă-mea. De fiecare dată, însă, refuzul pungii necesită o explicaţie: stau aproape.

Am urcat. Nu cine ştie ce, până la etajul unu. Cheia de la intrare nu mi-a mai făcut figuri, uşa a scârţâit atât cât trebuie să scârţâie o uşă. Păsările ciripesc, porcii grohăie, iar uşile, în general, scârţâie. Nimeni nu s-a trezit. Am intrat în casă. Şi fiecare casă miroase într-un anume fel. Acarienii… M-a întâmpinat mirosul casei mele. Am intrat în hol, ca un fur, am păşit încet în sufragerie – acolo dorm de câţiva ani de zile, ca oricare soţ incapabil să ofere o scorbură familiei sale, ca oricare bărbat renunţând la condiţia lui, de element activ, de dragul lui copilu’, băltind într-o ecuaţie cu soacră şi apartament străin –, unde m-am descălţat. Duhoarea ciorapilor a întregit mirosul casei. I-am scos imediat, şi tot imediat m-am îndreptat spre baie. Către baia mică, cea de serviciu. M-am spălat mai întâi pe picioare. De mai multe ori, cu săpun. Am turnat după aceea spirt. Şi iarăşi am lăsat apa să şiroiască pe ele. Am frecat după aceea ciorapii, puturoşii, unul de altul. Praful şi vopseaua prost fixată în ţesătura lor – marfă ieftină, chinezească – au umplut chiuveta cu o apă neagră. I-am clătit sub câteva jeturi reci, atât cât să nu îşi modifice dimensiunile. Am ieşit pe balcon, era răcoare, i-am întins la uscat, după care m-am liniştit. Nimeni şi nimic nu mă mai puteau obliga la ceva. Eram liber, o libertate de două, trei ore, până când abdicam sub dulceaţa somnului.

N-am avut energia necesară pentru a mă apuca de gătit. Nu era cine ştie ce, dar să beleşti nişte cepe, să le căleşti apoi în ulei – gest care putea deconspira, atât prin sfârâit, cât şi prin mireasmă –, să tai apoi roşiile felii, feliuţe, să le mai fierbi puţin împreună cu ceapa deja rumenită, să echilibrezi totul cu sare, piper, cimbru şi curry era un consum energetic de care, pe moment, nu mă simţeam în stare. Aşa că m-am tolănit în faţa televizorului. Cu berea cumpărată sub nas. Pe TVR 1 am stat câteva minute. Un lider sârb fusese prins/trădat/extrădat. Nu ştiu de ce, lucrul ăsta m-a întristat. Întotdeauna i-am admirat pe sârbi. N-am stat prea mult să analizez conjuncturile, justificările politice de tot felul. De fapt, nu ştiu istorie. N-am citit. Dar vâna aia a lor, aceea care i-a făcut să înfrunte atacurile aeriene americane formând lanţuri vii, copiipărinţibunici pe podurile strategice, n-a putut decât să mă entuziasmeze. Mi-am dat seama că pe lumea asta mai pot exista şi gesturi pornite clar dintr-un soi de naivitate. Din bucuria de a le face.

Pe Antena 1, o pizdă blondă e coadă de topor. Pentru o afacere benefică. Super tare. Îşi câştigă banii fraierind oameni. Păcălindu-i. Dacă ăştia se pot numi oameni. Şi se pot numi, chiar numai pentru faptul că un prieten a sunat şi el ca să participe la concurs. Despre ce concurs este vorba… Pe ecran apar, chiar acum, literele: C, I, O, P, A, R. Bineînţeles, este căutat cuvântul. Cuvântul magic, anagramă a acestor litere, care să aducă 10. 000 de lei celui care îl descoperă. Bineînţeles, ciorap. 10. 000 de lei, ceva fabulos. Pizda se tot prosteşte, se maimuţăreşte, încercând să ţină interlocutorul cât mai mult timp pe fir. De ce… Pentru că, undeva, vezi Doamne, legal, cu litere infime stă scris: 1, 19 €/apel TVA inclus. Cu caractere şi mai mici este redat textul pervers: selectarea participanţilor care urmează să intre în concurs se face aleatoriu, prin calculator. Asta înseamnă că dai telefon. Mi-a confirmat-o şi prietenul. După care, chiar dacă oferi răspunsul corect – numai handicapaţii nu ar putea să o facă – eşti ţinut pe fir, astfel încât nota telefonului tău să se încarce peste măsură. Precum ciorchinii toamna. Prietenul ăsta al meu a reuşit să intre în direct cu pizda, o altă pizdă blondă decât cea din seara aceasta, pentru care un ciorap pare miza întregului Univers. De două ori. În aceeaşi seară. A livrat răspunsurile corect: un nume de judeţ, altul de capitală. A fost ţintuit la capătul receptorului. Minute întregi. Astfel că 1, 19 € au devenit, probabil, 11, 9, după care 119. Omul a câştigat. Toată tărăşenia tinde să aibă un aer legal, aşa că fiecare gest apare pe nota telefonică. Aceea lunară. Deci, a câştigat. Vreo 200 de lei. Însă totalul costurilor, acela obţinut prin obturarea clientului de a intra instantaneu în direct, prin ţinerea lui pe fir, a fost de vreo 450 lei. Sosiţi şi ei pe factură. Câştigul său s-a fărâmat în plata datoriei. Măcar nu a pierdut chiar 450 de lei. A putut acoperi din câştig jumătate din sumă.

Pe Antena 3, violenţe la Belgrad. Vâna aia, de care vă vorbeam. Statele Unite şi-au anunţat cetăţenii aflaţi pe teritoriul Serbiei să părăsească imediat spaţiul conflictual.

OTV este epocal. Nu este noapte să nu mă otvesc cu el. De multe ori, hăpăiesc tocăniţa de ceapă holbându-mă la anomalia asta de post. Apar, în postură de jurnalişti, toţi agramaţii, toţi dobitocii, complexaţi, curviştine cu ceva cursuri de ziaristică făcute la particulară, dând mij în stânga şi-n dreapta pentru note mai bune. Cu faţa de pergament, Dan Diaconescu matronează totul. Mare porc. Jigodie. Titlurile zilei acoperă întreg ecranul. Abia mai poţi dibui câte ceva, ca un suferind de glaucom descoperit tardiv, din cauza textelor care brăzdează televizorul: Cazul deţinutului Bocârnea Ioan, serialul Elodia episodul 200 (e vorba de o femeie dispărută, până la urmă!), Mădălina Motrună, Vasilica Mihai – ambele cu pozele postate lângă cea a Elodiei –, OTV, Dan Diaconescu direct, credeţi că taximetristul Ionuţ a omorât-o şi pe Elodia?, posibilele răspunsuri ale telespectatorilor, reprezentate grafic, sub forma a două coloane, una albastră, cealaltă roşie, sub care scrie Da, Nu, 50%, 50%, trimite SMS la 1710, tarif 1, 19 €, TVA inclus (aceeaşi sumă funestă), un 15 încercuit, probabil interdicţie pentru puberi, Din casa Elodiei lipseşte un cearceaf flauşat, un prompter pe care apar mesajele telespectatorilor, bieţi huhurezi nocturni şi, în sfârşit – a mai rămas ceva loc? – o altă bandă, albă, pe care scrie Program OTV – 12: 10 – Adevăratele Ştiri. M-apucă greaţa. Şi teama. În ce lume te-am adus, copilu’…

OTV-ul ăsta are puterea de a te fleşcăi. Nu mai poţi acţiona telecomanda. La ce ar fi bun? Aici ai totul. Drumul întreg parcurs de prostie. Forţa ignoranţei. Majoritatea ei. Sting.

Mi-am făcut între timp mâncărica, am şi digerat-o, după care duc vasele în bucătărie. Să le spăl. Câteodată, mi se întâmplă să mai scap câte un castron metalic în chiuvetă, iar zgomotul ăsta îmi pare că ar putea scula morţii din morminte. Dar soacra, femeia, copilu’ continuă să doarmă. Se aude şi un sforăit. Vag. În liniştea nopţii.

Mă întorc în cameră. Aş bea ceva, dar nu mai am ce. Mă dezbrac pe întuneric, îmi pun pijamaua şi mă întind pe canapeaua portocalie. Meşterită dintr-un material care imită pielea. E răcoroasă. Caut poziţia optimă, încercând să acopăr cât mai mulţi centimetri de spaţiu reavăn. Spun Tatăl Nostru, timp în care mă hucin ca un orfan în patul internatului. Lipsă de afecţiune. Câţiva câini latră, dar cu ce mă pot ameninţa ei?, o portieră este trântită probabil de ultimul taximetrist al zilei, ceva răcnete, foşnet, atât.

Privit din exterior, aşa cum bat câmpii ăia care spun că au intrat în moarte clinică, corpul meu pare o fleaşcă lunguiaţă. Suntem ceva mai lungani în timpul somnului. Chestiune de încheieturi relaxate. Stau pe burtă, dar nu chiar pe burtă, ci puţin înclinat pe partea dreaptă. Piciorul stâng este îndoit, ca al câinelui care se pişă sub pom. Respir regulat, fără efort, nu sforăi, n-am făcut-o niciodată. Mă mai

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre O zi. Ultima

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor