Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Club A 42 de ani. Muzica tinereții tale

Club A 42 de ani. Muzica tinereții tale

Citiți previzualizarea

Club A 42 de ani. Muzica tinereții tale

Lungime:
430 pages
6 hours
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786068342030
Format:
Carte

Descriere

Firește că, de la schimbarea de paradigmă numită apariția genurilor rock și folk (precedate de jazz, dar mai cu seamă de blues... și în măsură covârșitoare de explozia beat!), în România comunistă (încercând mereu să fie sincronă cu voga occidentală), lucrurile n-au fost tocmai roz. Unii chiar se bat în piept că de la ei încoace se poate vorbi de...; alții (implicați direct) sunt scârbiți de ceea ce se întâmplă, mai cu seamă în lipsa unei istorii oficiale și documentate, și își văd de treabă. În era net/Wikipedia, oricine se poate da în stambă, se poate lua la trântă (sub pavăza anonimatului, implicit a nesimțirii) cu orice; cum anticipa parcă Andy Warhol, a venit vremea în care oricine va fi fost vedetă 15 minute.

Dar au existat și vedete reale, grei ai genurilor așa-zis ușoare, monștri sacri! Celor acum în umbră (citește underground) le este dedicat acest volum. Mărturii orale puse cap la cap despre aceia care au trecut și – iată – se întorc în Clubul Arhitecturii. Dacă un Cenaclu „Flacăra“, la început genial în scopuri, a fost mai apoi răstălmăcit ideologic și impus aproape cu forța până la implozie, clubul – recte pivnița – din strada Blănari nr. 14 a rezistat peste decenii intrinsec; pe temelia solidificată de la o zi la alta, de la un artist la altul, de la o bere la alta... Din student în student (dar nu numai prin ei), ștafeta a tot fost preluată de generațiile care s-au perindat, iar astăzi ne-am trezit cu o întreagă istorie care apasă pe fundațiile clădirii vechi..., dar fără bulină roșie! Nu, Club A nu va cădea, așa cum va exista în continuare și Casa Studenților din București (ca și cele din Timișoara, Iași, Cluj...), și Radioul, și Televiziunea, și Electrecordul...

Din cuprins: Amintiri • Clubul de pariuri muzicale sau Cu... vânt înainte... din pupa! • A fost o dată... din 1969 • Primul Festival Național de Muzică Pop „Club A“ (16–22 decembrie 1969) • Roșu și Negru • Romanticii • Chromatic Grup • Sideral (Modal Quartet) • Olympic ‘64 • Phoenix • Coral... și Adrian Ivanițchi • Al doilea Festival Național de Muzică Pop „Club A“ (10–17 mai 1971) • Modern Grup • Metronom • Mondial • Timișoara, la vest de România • Carusel • Post-scriptum la al doilea festival • Folk în Club A • Mihai Munteanu „Michone“ • Dorin Liviu Zaharia „Chubby“ • Mircea „Ciocu“ Vintilă • Florian „Moțu“ Pittiș • Doru Stănculescu • Sorin Minghiat • Dan Oprina și Mircea Valeriu Popa • Nicu Vladimir • Marcela Saftiuc • Adriana Ausch • Anda Călugăreanu • Zoia Alecu • Catena • FFN • Valeriu Sterian (și Compania de Sunet) • Mircea Bodolan • Curtea Veche nr. 43 • Al treilea Festival „Club A“ (5–8 iunie 1979) • Metropol • Academica • Experimental Q • Modal Q • Mircea Florian (din Transilvania) • Al patrulea Festival „Club A“ (16–19 martie 1981) • Dan Andrei Aldea și Sfinx • Pro Musica • Accent • Redivivus • Basorelief • Gramophon/Post Scriptum și... Mircea Baniciu • Semnal M • Sorin Chifiriuc și Domino/Roata • Grup ‘74 • Club A – 15 ani (12–17 martie 1984) • Nicu Alifantis • Iris • Liviu Tudan & Roșu și Negru • Al cincilea Festival „Club A“ (28 februarie–1 martie 1990) • Compact • Holograf • Celelalte Cuvinte • Gala „Club A – 30 de ani“ (18 iunie 1999) / „Club A – 34 de ani“ (4 iunie 2003) • Sfinx (Experience) • Alexandru Andrieș • Cargo • Timpuri Noi • Sfatul „bătrânilor“ • Al șaptelea Festival „Club A“ (13–18 mai 2011) • Imagini „necenzurate“

Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786068342030
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Club A 42 de ani. Muzica tinereții tale

Cărți conex

Previzualizare carte

Club A 42 de ani. Muzica tinereții tale - Ionescu Doru-Emil

Doru Ionescu

Club A – 42 de ani

Muzica tinereţii tale

prefaţă de Emil Barbu Popescu

casa de pariuri literare

2011

© 2011 casa de pariuri literare

© pe copertă de la stânga la dreapta: Dan Tufaru, Nicu Vladimir, Doru Stănculescu (cu spatele), Mihai Diaconescu, Sorin Minghiat (cu spatele), Florian Pittiş, Mircea Florian (dincolo de difuzor) în Club A (1974, fotografie de Mirel Leventer).

seria Puzzle | colecţia Punctum

www.cdpl.ro

editura@cdpl.ro

tel.: 021.2607596; 0741.587259; 0726.407349

ISBN eBOOK: 978-606-8342-03-0

editor: Cristian Cosma (un cristian)

producţie: Victor Jalbă-Şoimaru

redactor: Silvia Dumitrache

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

Lansare eveniment. Da, dar numai că de data asta chiar este un eveniment, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, se întâmplă astăzi, 26 ianuarie 2006, ziua când ştiţi bine ce evenimente erau, în Bucureşti şi în ţară, într-un trecut nu prea îndepărtat [ziua lui Ceauşescu, râsete & comentarii – n.a.]. Aici nu prea era aşa şi tocmai asta voiam să spun: că aici se întâmpla altceva. Să dea Dumnezeu să-şi revină Clubul A şi să fie ce-a însemnat atunci.

Un eveniment de ce? Toţi cei de-aici din sală sunt mari specialişti în istoria muzicii rock româneşti. Dacă stai de vorbă cu ei şi le spui câte ceva, o să-ţi răspundă imediat: „Nu, nu-i aşa, păi să-ţi spun eu cum a fost, că eu sunt de-acolo, dinăuntru." Şi câţi participanţi la această idee rock românească au existat, cam atâtea istorii există şi astăzi.

De data aceasta, iată o încercare de povestire – nu pot să-i spun istorie – pusă pe hârtie. Este prima şi este cu atât mai emoţionantă şi este extraordinar ce se întâmplă pentru că aici, pe scenă, se află autorul cărţii, iar în sală sunt personajele. Într-un fel, mă simt cum probabil se simţea Caragiale la premieră la O scrisoare pierdută, el fiind pe scenă, şi în sală personajele. Numai că aici, în mod normal, ar trebui să luăm cartea şi să începem s-o citim. Şi să ajungem, să spunem, la Mircea Florian. Uite-l acolo, ăla e! La Andrei Oişteanu. Uite-l şi pe el. Mircea Baniciu – pe el îl mai ţineţi minte. Şi aşa mai departe.

Da, e extraordinar ce se întâmplă. Probabil că or să apară şi altele. Iar această carte nu este atât de „dinăuntru". Este scrisă de un individ care are spirit rock. Şi căutând în Televiziune, a văzut şi i-a văzut cu ochii lui pe cei despre care era vorba şi este vorba în continuare în atâtea şi atâtea legende, pe la toate localurile din Bucureşti. Şi a pus pe hârtie. Vă recomand din toată inima să citiţi această carte şi îmi pare bine că scrie acolo volumul I. (Să fie ca J.K. Rowling şi probabil că îl vom iubi cum îl iubim şi acum şi poate şi mai mult).

Florian Pittiş, 26 ianuarie 2006, cuvânt la lansarea

volumului I Timpul chitarelor electrice. Jurnal de călătorie în arhiva TVR

(Editura Humanitas Educaţional, 2006)

Celor plecaţi. Celor veniţi

Amintiri

În 1967, era în mare vogă ideea de club, în special în Polonia. Am făcut o călătorie cu un grup de arhitecţi, încercând să descopăr sensul acestui mit pe care îl percepeam noi. Nu am fost atras de multe lucruri, dar am venit convins că putem face numai şi numai în Arhitectură un altfel de club, reprezentând o comunitate studenţească aparte, care să capete popularitate şi faimă. Când s-a născut ideea de Club A, am început căutările pentru loc. Am lansat într-o dimineaţă manifestul pentru club pe foi de hârtie volante distribuite de un student din anul III, Nelu Popa, care tocmai se întorsese dintr-un tur al Europei pe bicicletă. Sloganul de bază a fost: „Studenţi, a sosit vremea să scăpăm de inerţia care nu ne caracterizează!"

Am căutat şase luni, am găsit un loc abandonat, Primăria l-a cedat, iar în toată această perioadă s-au strâns bani printr-o subscripţie publică din partea studenţilor, donatorii devenind membri fondatori (circa 800 – aproape toţi studenţii la Arhitectură). Mobilierul a fost confecţionat la un atelier de butoaie de varză, din stejar, idee genială, pentru că a rezistat din anii aceia până după 1992.

Amenajările au durat un an şi jumătate, perioadă în care am definitivat programul Club A. Fiecare student membru avea obligaţii, atribuţii faţă de club de la care nu se abdica. A fost un club cu circuit închis adresat studenţilor de la Arhitectură, care, în calitate de membri, aveau dreptul, o dată pe săptămână, să îşi aducă invitaţi.

Programele erau diverse, departajate pe zile ale săptămânii. S-au perindat nume de rezonanţă ale intelectualităţii româneşti: artişti, actori, regizori, din ţară şi din străinătate, precum şi tot ce a însemnat formaţii pop şi folk mai importante din România. Nu întâmplător, Club A a organizat, în 1969 şi în 1971, la Sala Palatului primul şi al doilea Festival Naţional de Muzică Pop (şi Folk), semnificând primele mişcări de anvergură ale muzicii de acest gen din ţară, organizate în întregime de studenţi, şapte zile (şi şapte nopţi), considerate de autorităţile de la acea vreme mai degrabă şapte păcate. Dar am trecut şi peste asta.

Emil Barbu Popescu

preşedintele Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu",

fondator Club A

Clubul de pariuri muzicale sau Cu… vânt înainte… din pupa!

Fireşte că, de la schimbarea de paradigmă numită apariţia genurilor rock şi folk (precedate de jazz, dar mai cu seamă de blues… şi în măsură covârşitoare de explozia beat!), în România comunistă (încercând mereu să fie sincronă cu voga occidentală), lucrurile n-au fost tocmai roz. Unii chiar se bat în piept că de la ei încoace se poate vorbi de…; alţii (implicaţi direct) sunt scârbiţi de ceea ce se întâmplă, mai cu seamă în lipsa unei istorii oficiale şi documentate, şi îşi văd de treabă. În era net / Wikipedia, oricine se poate da în stambă, se poate lua la trântă (sub pavăza anonimatului, implicit a nesimţirii) cu orice; cum anticipa parcă Andy Warhol, a venit vremea în care oricine va fi fost vedetă 15 minute.

Dar au existat şi vedete reale, grei ai genurilor aşa-zis uşoare, monştri sacri! Celor acum în umbră (citeşte underground) le este dedicat acest volum. Mărturii orale puse cap la cap despre aceia care au trecut şi – iată – se întorc în Clubul Arhitecturii. Dacă un Cenaclu „Flacăra", la început genial în scopuri, a fost mai apoi răstălmăcit ideologic şi impus aproape cu forţa până la implozie, clubul – recte pivniţa – din strada Blănari nr. 14 a rezistat peste decenii intrinsec; pe temelia solidificată de la o zi la alta, de la un artist la altul, de la o bere la alta… Din student în student (dar nu numai prin ei), ştafeta a tot fost preluată de generaţiile care s-au perindat, iar astăzi ne-am trezit cu o întreagă istorie care apasă pe fundaţiile clădirii vechi…, dar fără bulină roşie! Nu, Club A nu va cădea, aşa cum va exista în continuare şi Casa Studenţilor din Bucureşti (ca şi cele din Timişoara, Iaşi, Cluj…), şi Radioul, şi Televiziunea, şi Electrecordul…

Personal, am cunoscut clubul în anii ‘90 şi i-am resimţit măreţia în 1999, când sărbătorea 30 de ani la Sala Palatului. Iar când am început să realizez emisiunile muzicale „Remix la TVR, Nelu Stratone şi Paul Radu m-au atras la întâlnirile culturale puse la cale de ei: „Rock sub seceră şi ciocan! Mai apoi, următoarea serie derivată – „undergROund" (2001–2003) – a fost filmată practic integral, săptămânal, la club, fiind prezidată de Florin Silviu Ursulescu, Aurel Gherghel, Nelu şi cu mine. Temele propuse erau dezbătute de diverşi invitaţi, după o proiecţie cu arhivă (TVR şi Mirel Leventer) în Club A. De acolo, s-au transmis atâtea ecouri şi în cartea Timpul chitarelor electrice. Jurnal de călătorie în arhiva TVR (Humanitas Educaţional, 2006), şi pe DVD-ul omonim (TVR Media, 2009).

Din toamna lui 2003, a apărut un nou format TV, la sugestia colegului operator principal al emisiunilor, Vlad Micu: „Remix – Rock Forum", format îmbrăţişat din prima de sutele de operatori, sunetişti, asistenţi de imagine din TVR, la care s-au adăugat, pe absolut toate genericele de până în prezent, cei doi montajişti / editori de imagine Constantin Marciuc şi Daniel Niţă. Aceste întâlniri concertistice cu trupe şi artişti pop-rock, folk şi jazz aflaţi pe val sau prin preajmă au devenit emisiuni primite cu maximă solicitudine, din 2004, de Daniela Zeca-Buzura, director al TVR Cultural, atunci când TVR 2 le-a pierdut printre grilele succesive de programe. Imediat după lansarea primei cărţi, în echipă a apărut – exact când era mai multă nevoie, mi-am dat seama mai târziu – Raluca Tămaş, aka Raţa Furioasă, reporter şi mai apoi redactor care m-a secondat în tot ce-am întreprins. N-a putut să se angajeze la TVR, dar acum este redactorul revistei Popcorn şi are astfel în vizor şi generaţiile următoare de rockeri. Site-ul ei thegig.ro este pe val şi în ceea ce priveşte emisiunile TVR şi merge cot la cot cu articolele lunare pe care le semnez în Actualitatea muzicală, revista UCMR.

Cartea pe care o răsfoiţi acum punctează mai multe nume care au trecut prin club, pe la festivalurile sale, încercând să le poziţioneze într-o istorie orală şi dincolo de aceste tangenţe cu Arhitectura. Aşadar, exhaustivitatea nu există, ba văd deja un al doilea volum care să treacă în revistă sutele de trupe apărute după 1989 şi pe care am avut ocazia să le filmăm în Club A. Unele capitole nu au avut încă reflectare în emisiuni (neîndeplinind „masa critică), după cum nu am avut loc să dezvolt atâtea alte subiecte dintre sutele, dacă nu miile, de interviuri, filme şi casete beta. Sincere scuze celor care şi-ar fi dorit mai mult de la mine, într-un volum semnat până la urmă de un meloman, aşadar plin de subiectivism. „Remix a continuat, duminică de duminică, până în prezent, născând şi niscai pui. Vii: „Pop Cultura, „Jazz restitutio, „Retro-Clip, „Lumea şi noi (ediţiile „O poveste… cu cântec!", cu portrete ale românilor muzicieni emigraţi, filmate în 2010 în şase ţări pentru TVR Internaţional). De curând am numărat o mie de emisiuni, mai mari sau mai mici, despre vechi, dar şi noi, în aceşti 10–11 ani.

Din 2009, împreună cu Dan Cojocaru (sprijiniţi de o echipă TVR complexă, coordonată de Ionela Liţă), dezvoltăm pe TVR 2 „Timpul chitarelor", o emisiune de sâmbătă seară (format talk-show, dar mai ales cu muzică live) pentru toate vârstele, în care îşi găsesc locul titulaturi pop-rock, folk şi jazz, că sunt tineri aspiranţi, vedete sau foşti. Iar din mai 2011, la radio, Dan şi cu mine readucem muzica românească în contextul mondial al epocii.

Similar primei cărţi, marea provocare a acestui al şaptelea festival în cel de-al 42-lea an Club A este ca în toamnă să putem edita, pe baza arhivelor Cineclubului A păstrate de Mirel Leventer, un DVD care să însoţească cartea cu dovada! Până atunci, lectură plăcută! Mulţumiri TVR de ieri, de azi şi, sper, de mâine, pentru idee lui Paul Radu, managerului general Mihai Ionescu pentru finanţare, clubului pentru inspiraţie. La Mulţi F-Ani, Club A!

A fost o dată… din 1969

Înainte de a intra în carne, câte ceva despre… epidermă. Club A a fost înfiinţat oficial în martie 1969 (după ce a funcţionat câteva luni înainte, în acelaşi subsol) şi peste tot prin carte aveţi tot felul de amănunte organizatorice, despre filmări la diverse concerte, festivaluri şi baluri…

Speaking of the devil, arhiva TVR deţine un document foarte vechi (dacă nu cel mai vechi) cu un reportaj întreg de la un bal al bobocilor din 1967. Unde „orchestra" Sideral deschidea spectacolul, acompaniind-o mai încolo pe Puica Igiroşanu, apoi pe Dorin Anastasiu. De asemenea, mai cântau Andantino, singuri, dar şi cu Fraţii Menzel.

Tot aici am găsit mai nimerit să transcriu cum arăta programul unei săptămâni întregi, deşi în filmele lui Mirel Leventer există şi o astfel de „trecere în revistă"… În Buletin A, nr. 2 din octombrie 1975 (postat şi pe site-ul clubului), există un program pe zile care va oferi unora răspunsuri despre cum era posibilă acea oază de libertate în strada Blănari, nr. 14:

Sâmbătă (1 noiembrie): Discotecă – Bujor Pokorny, F.S. Ursulescu

Duminică: Film Artistic / Folk / Tradiţia japoneză în arhitectură şi muzică / Discotecă – Bebe Teodorescu

Luni: Vizionarea TV a desfăşurării lucrărilor Congresului X al UTC (dezbatere a lucrărilor congresului / arhitectură: diapozitive şi muzică. Prezintă prof. arh. Mihai Caffe)

Marţi: Invitatul serii – Adrian Rizza

Miercuri: Discuţii pe marginea lucrărilor Conferinţei X a UASCR şi Congresului X al UTC

Joi: Seară de muzică contemporană militară – corul

din opera Nabucodonosor de Verdi / Jazz – Aura Urziceanu

Vineri: Seară cultural-educativă realizată de anul III

Duminică: 9-13 BridgeClub „A" / 15 filme desene animate / 16.30 Folk – Mircea Popa – chitară, sitar / 17.30 Proiecţii diapozitive – Arhitectura modernă URSS / 19.00 Muzică Rock / 21.45 Discotecă – B. Pokorny, F.S. Ursulescu (Vin singur)

Luni: Radio-Televiziunea – Spectacol realizat de Comitetul UTC şi RTV (Mihaela Cristea şi Sorin Caracseghi): O seară de poezie patriotică contemporană – teatrul Podul / Camelia Stănescu / Sorin Caracseghi / Florian Pittiş

Marţi: Concert Folk – Mircea Florian, Mircea Vintilă, Gabi Căciulă, Andrei Oişteanu şi Ceata melezoică [o fi greşeală de tipar? – n.a.], Csaby (D.L. Zaharia)

Miercuri: 15-19 BridgeClub „A" / 20.00 Telecinemateca / 21.30 Filme documentare – Arta modernă (SUA)

Joi: Inaugurarea ciclului „Cultura modernă şi unele probleme ale sincretismului artelor: „I. Legătura artelor plastice cu arhitectura – Titus Mocanu

Vineri: 20.30 Program de club – jocuri, audiţie muzică pop, discotecă

Sâmbătă: 20.00 Program TV / 22.00 Discotecă – Costel Tutunaru.

Primul Festival Naţional de Muzică Pop „Club A" (16–22 decembrie 1969)

Revenind la muzica din club, prima „atestare" video descoperită de subsemnatul în Arhiva Multimedia TVR prin 2002 constă într-o filmare Sideral, de primăvară (nu-i exclus ca acele trei melodii filmate în regim de playback să fi fost incluse într-un program din apropierea deschiderii oficiale din martie, unul dintre spectatori fiind Nicu Covaci!). Cum mai găsisem o variantă filmată a piesei De-aseară latră, încă din 2001, care avea şi sunet, am recunoscut relativ uşor una dintre melodii, citind pe buzele soliştilor. Iar sunetul celorlaltor piese aveam să-l dibuiesc pe la sfârşitul lui 2003: Mai stai o clipă şi Am iubit. Data difuzării „Albumului cinematografic" (emisiunea în cauză): iunie 1969.

Şi am ajuns la oficializarea primului festival naţional de muzică pop organizat de studenţii arhitecţi în anul deschiderii. Din nou, arhive preţioase, dar nu din TVR: o sumă de fotografii de la Emilian Urse (conducătorul cineclubului „CineStud", cenaclul de film de la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti) absolut incredibile, care au declanşat emoţii puternice tuturor celor ce le-au văzut din 2007 încoace, atunci când dl Emilian mi le-a înmânat şi am început identificările (mult mai grele decât pe film).

Iată câteva extrase din presa vremii de la Andrei Ignat (Sideral Modal Quartet) cu mulţumiri înmulţite acum! Datorită claviaturistului (astăzi, arhitect cunoscut la Stockholm – printre multe altele, a fost în echipa care a proiectat clădirea Parlamentului suedez) am putut transcrie reacţii din presa vremii: România liberă, din 26 decembrie 1969, articol de Radu Rupea, intitulat „Premianţii pe strune / o floare pentru chitare despre primul festival de muzică pop „Club A din 16–22 decembrie 1969, de la CCS „Preoteasa" (cu gala la Sala Palatului):

„O amintire strălucitoare, cuprinzând mii de tineri aplaudându-şi colegii muzicieni. Festivalul a demonstrat, în primul rând, o multitudine de orientări estetice, care fac din acest gen muzical un adevărat continent. De la impecabila ţinută muzicală, amintind free-jazzul, a Sideralului şi a formaţiei Roşu şi Negru, la accesibilitatea şlagărelor lansate de Mondial, de la preocuparea, cu orice preţ, pentru expresie a Olympicului până la varietatea de inspiraţie a Phoenixului, Festivalul a demonstrat: studenţii, în ceasurile lor de răgaz, au izbutit să impună un stil românesc formaţiilor de chitare electrice şi el s-ar numi «seriozitate» (timp de patru ceasuri, în Sala Palatului, cu câteva rare excepţii, trei mii de tineri au ascultat, cu gravitate, o muzică ce a depăşit de mult limitele… muzicii de dans).

Festivalul şi-a avut eroii săi: strălucitorii instrumentişti Mugur Winkler şi atât de maturul baterist de… 15 ani, Ovidiu Lipan, Dimitrie Inglessis (Olympic) şi Liviu Tudan – compozitori oarecum cunoscuţi, organistul de mare subtilitate muzicală Andrei Ignat, formaţia Chromatic Grup care a dat o probă de înaltă colegialitate, punându-şi instrumentele şi la dispoziţia altor formaţii. Am simţit bătând un vânt de entuziasm şi generozitate pe care – mărturisim – nu-l vom putea uita. Numai un an pentru că, sperăm, peste un an să ne reîntâlnim. Nu numai zece formaţii câte am ascultat acum…

Palmaresul festivalului studenţesc de muzică uşoară: Trofeul «Club A» (Marele Premiu): Roşu şi Negru (Iaşi); Premiul pentru stil românesc şi concepţie de spectacol: Olympic ‘64; Premiul pentru virtuozitate instrumentală: Sideral Modal Quartet; Premiul pentru originalitate: Phoenix; Premiul pentru melodii de popularitate: Mondial; Premiul pentru cel mai bun chitarist solist: Mugur Winkler; Premiul pentru cel mai bun chitarist basist: Dan Dimitriu; Premiul pentru cel mai bun organist: Nancy Brandes; Premiul pentru cel mai bun baterist: Ovidiu Lipan; Premiul pentru concepţie muzicală: Liviu Tudan; Menţiune Specială pentru colegialitate: Chromatic Grup. Au mai participat: Orion şi Romanticii (Bucureşti), Cascada şi Clasic XX (Timişoara). În această săptămână veţi putea urmări selecţiuni din Festival."

Sânziana Pop în România liberă, cu articolul „La o închidere de festival": „Formaţiile existau, unele cunoscute deja – Sideral, Olympic ‘64 şi Phoenix –, altele necunoscute, numai iniţiativa de a le grupa la un loc, în cadrul unei serbări, a lipsit. Cutez chiar să afirm că virtuozitatea instrumentală şi cunoştinţele de muzică modernă ale câtorva dintre formaţiile pe care le-am aplaudat în cadrul festivalului împing valoarea artei lor interpretative în zona unor competiţii internaţionale. Fiindcă muzica pop, ca şi jazzul, vădind un coeficient de accesibilitate mai scăzut decât ceea ce numim şlagăr îndeobşte, dar situându-se mult mai sus din punct de vedere al dificultăţilor de interpretare, nu aproape, ci chiar lângă muzica simfonică, este o muzică ce reclamă, cred, neapărat profesionalizarea.

Cel puţin patru din cele zece formaţii ale festivalului, Roşu şi Negru, Olympic ‘64, Sideral Modal Quartet şi Phoenix, formaţii deţinătoare ale celor patru distincţii acordate de juriu, au prezentat un repertoriu apt a ţine afişul oricărei săli de spectacol şi al unui public oricât de pretenţios. Recunoscându-i fiecăreia dintre formaţii independenţa originală, am să remarc totuşi faptul că, în ansamblu, efortul comun evident a fost acela de creare a unui gen românesc, a unui stil recognoscibil, atât prin scriitura muzicală, pornind evident de la folclor, cât şi prin instrumentele muzicale folosite, legate strâns de melosul românesc. Se naşte, în felul acesta, indiferent dacă e uşoară sau nu, termenul e uzat şi nesigur, o muzică cu adevărat virtuoasă şi cu adevărat românească, o muzică reprezentativă şi care va suna distinct în concertul internaţional. Aşa încât, scriind acum câteva nume proprii cu majuscule: DORIN LIVIU ZAHARIA, DIMITRIE INGLESSIS, DAN DIMITRIU, LIVIU TUDAN, NANCY BRANDES, MUGUR WINKLER, SORIN TUDORAN, NICOLAE COVACI şi FLORIN BORDEIANU, nu fac decât să premerg o consacrare realizată în parte, în parte depinzând de viitor. Şi bine ar fi, formidabil de bine ar fi dacă acest viitor, care depinde în mare măsură de câteva instituţii cu nume concrete, cum ar fi OSTA, Electrecord, Radio-Televiziunea, Uniunea Compozitorilor, ar deveni un viitor activ şi util de pe-acum, un viitor practic în ceea ce priveşte destinul unei generaţii studenţeşti vădind virtuţi muzicale de absolută excepţie. Mai bine acum decât niciodată."

Roşu şi Negru

Grupul (celebru din perioada sa ieşeană, când a definitivat o componenţă realmente celestă) şi-a început saga la Bucureşti. Liderul primei perioade, Silviu „Nancy Brandes (intervievat în premieră în 2002, chiar în Club A) reface cum poate începuturile trupei, vorbind despre momentul ‘63, când era în clasa a X-a, la Liceul „Mihai Viteazul, şi îi enumeră pe colegi – toboşarul Costel, Florin, Dinu…, apoi sala de repetiţii de la Casa Scânteii, când au fost luaţi de Studioul cinematografic „Sahia… „Eram noi şi Olympic ‘64, singurele trupe de chitare electrice. Basistul Dinu Rădescu, trecut deopotrivă şi pe la Olympic, pomenea, tot la o întâlnire din subsolul Arhitecturii, de trupa cu Laghis, Nancy, Radu Constantin, singurele amintiri mai clare referindu-se la faptul că la modă era curentul străin, drept care şi ei doar asta cântau, prin restaurant ori bar.

Student la Conservatorul „George Enescu din Iaşi, Brandes se mută cu tot cu firmă acolo. De la Carmen Olaru şi TVR Iaşi, am o surpriză de proporţii: imagini fără sunet de la cineclubul studenţesc de la Iaşi, fără Ţăndărică, cu Nancy la triolă sau clavietă, cum s-o fi numind instrumentul de suflat cu clape de acordeon! Iar în 2010, Ţăndărică îmi dă telefonul lui Emil Trocan, chitarist şi basist strămutat de mult la Tulcea: „Imaginile provin dintr-un spectacol pe care l-am dat noi în toamna lui ‘67 la Casa de Cultură a Studenţilor. Atunci, Nancy a renumit trupa Roşu şi Negru, pentru că înainte ne spuseserăm Gaudeamus. Baterist era Bondy Stenzler, chitarişti – eu şi Florin Marcovici, Moby – basist.

Brandes rememorează momentul magic al apariţiei lui Ovidiu Lipan: „Aveam urgent nevoie de cineva la tobe şi aud de un copil de 13 ani, care cânta la o nuntă ţărănească. Mă duc şi observ nişte mişcări de baterist cum nu mai văzusem… De fapt, în timp ce bătea, trebuia să supravegheze şi o oală cu sarmale, aşa că el se străduia prin acele mişcări dezarticulate să alunge un câine care tot dădea târcoale… Aşa l-am cunoscut pe Ţăndărică, într-un balet ciudat!"

Primul dintre intervievaţi pe care l-am dus să revadă vechiul Roşu şi Negru în arhive (se întâmpla prin 2000) a fost Ovidiu Lipan „Ţăndărică", pornit pe o altă serie de amintiri: „Am repetat de copil, de pe la zece ani; în casă exista o tobă a bunicului meu, dar umblam şi pe la oale şi castroane. Cu prietenii, ne culcam şi ne sculam cu Beatles, apoi Rolling Stones, dar şi The Monkeys, Troggs, Kinks, The Who, apoi jazz şi jazz-rock, aia era epoca lor. De la Max Roach la Ginger Baker, am luat la rând toţi bateriştii, încercam să bat şi eu la două tobe mari… Blind Faith îmi mai plăceau mult, muzici complicate.

Când m-a luat Nancy, prin 1968, a venit şi Liviu Tudan. Când am început să repetăm pentru primul festival pop, am abordat deja ceva mai intelectual. Aveam şi un public al nostru, format din studenţi la Universitate, lume elitistă; pentru că era un fel de jazz-rock progresiv pe vremea aceea, o muzică mai profundă. Roşu şi Negru a fost, cred, primul grup care a cântat cu o Filarmonică, la Teatrul de Stat din Iaşi."

Aici e momentul marelui muzician de recunoaştere mondială Sabin Pautza, care le-a fost studenţilor ieşeni mentor şi colaborator, dincolo de profesorat: „Am început să orchestrez pentru ei, să colaborăm. Momentul cheie a fost când s-a ridicat Nicky Dorobanţu şi mi-a zis: «Maestre, ne tot predaţi Stravinski şi Brahms, dar ştiţi ce cântăm noi, ce ne place… nu putem face şi altceva?» Bine, a doua zi eram la ei cu discuri cu Jimi Hendrix, Rolling Stones şi Beatles… Din acel moment, toţi studenţii au fost de la prima oră la sala nr. 26, că auziseră de unul care făcea jazz şi rock în loc de folclor şi istoria muzicii; am şi avut probleme cu unii profesori mai în vârstă. Cât despre concertul de rock simfonic: maestru de sunet a fost Florin Bogardo, venise o săptămână în Iaşi. Maestrul Ion Baciu, directorul Filarmonicii, mi-a cerut să orchestrez câteva piese (ca şi lui Nancy Brandes, de altfel) în acel concert în care Roşu şi Negru era parte integrantă a unei orchestre simfonice. A fost ceva unic atunci, în ‘70 sau ‘71 cred, ei erau încă studenţi. Poate greşesc, dar parcă s-a ţinut în aer liber, un spectacol grandios."

Într-un dialog pe care-l intermediez între intervievaţii mei (maestrul Pautza e într-un turneu prin ţară, chitaristul îl tot sună din Germania pe mobil), Nicky Dorobanţu face conexiunile: „Concertul de la Filarmonică a constituit o apariţie unică la acel timp, însă fără ajutorul lui Sabin Pautza nu se putea realiza acest act. Printre altele, am cântat Prelude I de J.S. Bach. Regret şi acum că nu am luat parte la toate orele de Armonie pe care le-a predat; cântând noaptea în bar, eram prea obosit să mă trezesc dimineaţa la prima oră…"

Anul 2007, înainte de Paşti. Pătrund în premieră în Fonoteca TVR. În primul registru stau înscrise benzile audio corespunzătoare diverselor emisiuni muzicale, care au început să fie arhivate din 1971 (deşi TVR emitea de mult şi bine, din 1956). Nu e rost de enervare, ci de atenţie maximă. Şi la poziţia 28 dau de o selecţie de la Spectacolul de Gală al Festivalului studenţesc de muzică pop. Clar, e de fapt acest prim festival patronat de Club A, pentru că, imediat după aceasta, Sideral (de fapt, S. Modal Quartet) a dispărut. Iar Televiziunea a înregistrat şi acolo; Dumnezeule mare, de ce nu există imagini? Ştiu eu, dar o dau cotită, că n-am vizionat nici pe departe totul şi poate cineva din secolul XXX îi va da de capăt şi va afla ceva…

Nu ştiu dacă TVR a şi retransmis ceva pe post, cert e că realizatoarea Carmen Dobrescu a notat pe banda respectivă de magnetofon Roşu şi Negru cu două piese – Blues (un fragment cu multă orgă, compus de Tudan, îi recunosc vocea) şi Tăcerea, în limba engleză (aranjament Nancy Brandes), Opereta Phoenix prin Culegătorul de melci (melodie îndepărtată sau dispărută între timp), Sideral Modal Quartet cu două piese – Steaua (scoasă – se specifică – pentru a fi folosită la filmul Electronii, probabil pentru efectele de senzaţie care apăreau în atmosfera psihedelică de care şi-aduc unii aminte; formula cvasipsihedelică trebuie să le fi dat destule idei şi… efecte inedite de sunet realizatorilor filmului ştiinţific!) şi încă o piesă în engleză, de negăsit, din păcate –, plus două şlagăre Mondial, Atât de fragedă şi Romanţă fără ecou. Totul live.

Ascult înregistrările şi dau sfoară în ţară (de fapt, pe net, în ţara fără frontiere şi grăniceri), până la cei doi „foşti" SMQ, Andrei Ignat şi Şerban Ciurea, cu care mă mai conversasem, face to face sau la telefon. Andrei Ignat: „Am ascultat mp3-ul primit şi prima impresie este că nu e vorba de Sideral Modal Quartet, nimeni nu avea la noi o voce de blues asemănătoare (dar ar putea fi vocea şi basul lui Liviu Tudan cu Roşu şi Negru, sau Picky Inglessis), chitara solo nu cred că este a lui Mugur Winkler (el avea un ton mai lung, distorsionat şi cu mulţi «cârnaţi» legaţi), la tobe parcă ar fi Ţăndărică (Costin Dobrin avea bătaia pe premier a toboşarilor de jazz-swing, «necurată») şi la orgă probabil Nancy Brandes (şi eu improvizam blues cam la fel…). Sau Mondial ‘70–‘71 cu Mircea Drăgan?"

Încă o încercare, cu încă un răspuns: „Ceea ce am ascultat reprezintă Toccata şi Fuga în re minor de Johann Sebastian Bach, cred că sunt cântate de Nancy Brandes la orgă, cu Liviu Tudan şi Ţăndărică. Cei doi ar putea confirma autenticitatea înregistrării. Nicio altă trupă de la festivalul din 1969 nu ar fi fost capabilă de performanţa aceasta, cu excepţia celor de la Roşu şi Negru şi Sideral Modal Quartet. Şi noi cântam Bach, preludii la orgă după războiul instrumentelor, dar imprimarea nu este SMQ de la festival. Toboşarul nu este Costin Dobrin. Basistul ar putea fi Liviu Tudan, el a învăţat cadenţele la Grădina de vară… de la Johnny Răducanu. Sunetul de orgă ar putea fi de la un Hammond din studioul Radio, niciun organist de atunci nu avea posibilitatea materială de a cumpăra un astfel de instrument. Dar nici Vox sau Farfisa nu pot fi excluse. Sau poate un jam session? Muzica-mi aduce aminte de grupul olandez Ekseption şi de un duo suedez Hansson & Karlsson la începutul deceniului ‘70."

Între timp, adică în ianuarie 2008, în trecere prin TVR, Nancy şi Ţăndărică mi-au confirmat şi bluesul lung de 11 minute ca aparţinând tot recitalului Roşu şi Negru, cu Liviu Tudan solist şi basist, de altfel o compoziţie a sa. Plecat cu scandal din Conservatorul bucureştean şi, prin urmare, de la formaţia sa Sideral, Liviu Tudan a ajuns la Conservatorul din Iaşi: „N-aveam ce face, m-am dus la Iaşi, iar acolo am fost acostat chiar de Nancy Brandes, organistul de la Roşu şi Negru, pe culoarele şcolii. Mai erau Ovidiu Lipan «Ţăndărică» la tobe, Nicky Dorobanţu şi Florin Marcovici la chitare. Nu erau foarte cunoscuţi când am venit eu, mare vedetă la Sideral – care trupă primise invitaţie să cânte la primul Festival «Club A», exact când începuseră restructurările în grup. Şi-atunci, eu le-am propus organizatorilor să venim şi noi. S-a acceptat, şi aşa am cântat cu noul meu grup, la «Preoteasa», Nebunii care cred, în varianta originală Fool prayers. O dramă lirică free, i-am zis eu, care pleca din câteva teme de blues în solouri prelungite… până spre o oră jumate."

Întâlnit în mai 2010, acolo unde s-a stabilit de ani buni, pe malul Rinului, la Koblenz, chitaristul Nicky Dorobanţu şi-a mai amintit, fredonând inclusiv la pian: „La Bucureşti am cântat în primul rând solist vocal; ţin minte trei piese legate, din repertoriile lui Little Richard, Ray Charles şi James Brown. La altele am cântat şi cu chitara."

Abrupt, o prezentare a lui Alex Niţă şi Mihaela Mihai într-o emisiune muzicală TVR de la începutul lui ‘72: „Roşu şi Negru, formaţia care s-a bucurat de cele mai frumoase aprecieri în 1971, culegând la sfârşitul anului un adevărat buchet de locuri întâi din cele stabilite de topul revistei Săptămâna: Cea mai bună formaţie a anului 1971; Cadrane, compoziţia lui Nancy Brandes, conducătorul grupului – şlagărul anului 1971; Ovidiu Lipan – cel mai bun baterist al anului; Nancy Brandes – cel mai bun organist de muzică uşoară al anului. Pentru aceste performanţe, felicitări!"

Am ajuns, aşadar, la al doilea Festival „Club A", din primăvara lui 1971. Mare lovitură pentru ieşeni cu lucrarea amplă Soare şi vânt prezentată într-o formulă extinsă (după modelul Blood Sweat & Tears, dacă vreţi) cu suflători, coarde şi un set de percuţie impresionant cu care copilul minune Ovidiu Lipan a ţinut audienţa cu sufletul la gură, pe parcursul unui lung solo entuziasmant şi extenuant, de unde şi Premiul pentru cel mai bun baterist.

Ca şi la prima ediţie, liderul Nancy Brandes a fost premiat pentru prestaţia sa la claviaturi, dar nu trebuie uitat aici nici aranjamentul orchestral al întregului poem.

În arhiva TVR am avut norocul (mulţumită lui Dumitru Moroşanu – care, de altfel, a înregistrat un prim fragment pentru Radio Iaşi –, dar şi Aurorei Andronache) să găsesc chiar piesa titulară, filmată de două ori, cu flaut, violoncel, suflători cât cuprinde, instrumentaţie rock spre simfonic! Separat, am găsit-o şi în fonotecă, conservată impecabil (dar cine să o editeze?!). Lângă imaginile fără sunet de pe scena Sălii Palatului (film de 8 mm), am găsit la Mirel Leventer şi un jam-session din noaptea galei, din Club A, unde i-am putut vizualiza alături pe Tudan – Ţăndă – Nancy (plus Dan Aldea pe scaun lângă Liviu). Tudan dirijează, Nancy şi Ţăndă sunt în delir instrumental.

Filmări cu ieşenii sunt destule în TVR, după cele două festivaluri. Bunăoară Leopardul din Kilimanjaro – piesa (preluare B S & T) a şi fost editată pe primul disc mic al trupei, alături de Cântecul pădurii şi Cadrane, înregistrat în 1971. Aceasta din urmă (un mega-hit în acel an) a beneficiat de o senzaţională filmare de platou a colegilor mei din TVR de peste decenii, cu un ceas uriaş pe fundal, ca scenografie.

Apoi, De ce nu-mi vii (compoziţie Pautza), Oameni de zăpadă (cu grupul vocal Aurora), Iar şi iar, Şi dacă, Amurgul (temă de George Grigoriu, fructificată jazz-rock)… În aprilie 2011 (p-asta n-a văzut-o încă Ţăndă), a mai ieşit de la „răcoare şi un live de 12 minute în platoul TVR cu trioul Brandes–Lipan–Trocan dezlănţuit, incredibil! N-a mai apucat să apară în „Integrala Remix de trei ore din 2010, dar nu-i bai…

După 1971, perioada fastă continuă la Bucureşti, fără genialul basist, chitarist şi solist vocal (plecat dintre noi definitiv în 2000) Florin Marcovici. Imnul copiilor şi Pădurea l-a gonit, respectiv Pastorala şi Oameni de zăpadă sunt editate pe alte două discuri single. La bas, episodic, Geza Baranyi, înlocuit rapid de Bubu Viski, basistul care, ca şi Florin Marcovici în prima perioadă, apare în cele mai multe filmări. Imnul copiilor a fost editată şi pe debutul seriei Electrecord „Formaţii de muzică pop", în 1975, cu specificarea componenţei: Nancy Brandes – orgă, voce; Sorin Tudoran – chitară; Liviu Tudan – bas, voce; Ovidiu Lipan – baterie.

Deci Liviu Tudan again: „Am revenit într-o formulă senzaţională, inclusiv cu Mircea Vlad vocal. Super-grup e puţin spus, ăsta a fost vârful tehnic al adevăratului Roşu şi Negru din anii ‘70, cu melodii (înregistrate atunci) ca Pădurea l-a gonit şi Copiii păcii. Pe urmă Nancy a plecat în Israel, eu am refăcut trupa cu Nicky Dorobanţu şi un pachet de suflători; atunci am scos Vrei şi Drum în piatră, apoi a fugit Ţăndărică cu Phoenixul."

Aici se încheie şi prima perioadă Roşu şi Negru, cu sau fără Liviu Tudan. Cuvânt de final de la fondator, Nancy Brandes: „1975, pe 12 mai, nu uit ziua asta. Primim a douăzeci şi una oară răspuns negativ la cererea de plecare în străinătate, pentru un turneu. Şi nu era cine ştie ce – în Bulgaria, la Nisipurile de Aur, tot în lagărul socialist, pentru care nici nu aveai nevoie de viză! M-am dus la directorul de la ARIA, Bălan parcă, să-l întreb ce facem. «Tovarăşul Brandes, eu am un plan pentru dumneata, de spălare a dosarului, de curăţare: pleci la Slatina, la combinatul de aluminiu, ca instructor al brigăzii artistice a întreprinderii. Lasă Roşu şi Negru, tunde-te, stai trei ani, te întorci şi

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Club A 42 de ani. Muzica tinereții tale

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor