Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Între perfectul simplu și perfectul compus

Între perfectul simplu și perfectul compus

Citiți previzualizarea

Între perfectul simplu și perfectul compus

Lungime:
274 pages
3 hours
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786067000856
Format:
Carte

Descriere

Auzim adesea pe câte cineva spunând, Viața mea e un roman! Dar câți dintre noi au curajul să zugrăvească în cuvinte și să pună pe hârtie ceea ce li s-a întâmplat de-a lungul anilor?

Elena Dican este unul dintre foarte puținii care și-au transformat amintirile într-un roman. Domnia-sa nu numai că a trecut testul curajului, dar a și dovedit că are toate calitățile necesare pentru a duce un astfel de proiect la bun sfârșit: ușurința de a construi scene memorabile, de a da viață ființelor evocate, creând personaje veridice, gata să sară din pagină în viața reală, precum și capacitatea de a medita pe marginea celor văzute, auzite, experimentate și rememorate.

În acest fel, scrierea Elenei Dican creează nu un jurnal al vieții sale, ci un adevărat roman, cu toate valențele și atributele romanului, dar care păstrează în același timp și valoarea de document al vremurilor ceaușiste și al vremurilor de azi. Prin mijloacele specifice acestei specii literare, autoarea direcționează cu mare pricepere curiozitatea și imaginația cititorului către mesajul pe care îl are de transmis.

Un mesaj plin de căldură, de umanitate, de încredere în viață și de recunoștință pentru ceea ce este frumos și atrăgător pe această lume.

Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786067000856
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Între perfectul simplu și perfectul compus

Cărți conex

Previzualizare carte

Între perfectul simplu și perfectul compus - Dican Elena

Curajul de a-ți povesti viața

Auzim adesea pe câte cineva spunând, Viața mea e un roman! Dar câți dintre noi au curajul să zugrăvească în cuvinte și să pună pe hârtie ceea ce li s-a întâmplat de-a lungul anilor?

Elena Dican este unul dintre foarte puținii care și-au transformat amintirile într-un roman. Domnia-sa nu numai că a trecut testul curajului, dar a și dovedit că are toate calitățile necesare pentru a duce un astfel de proiect la bun sfârșit: ușurința de a construi scene memorabile, de a da viață ființelor evocate, creând personaje veridice, gata să sară din pagină în viața reală, precum și capacitatea de a medita pe marginea celor văzute, auzite, experimentate și rememorate.

În acest fel, scrierea Elenei Dican creează nu un jurnal al vieții sale, ci un adevărat roman, cu toate valențele și atributele romanului, dar care păstrează în acelașit timp și valoarea de document al vremurilor ceaușiste și al vremurilor de azi. Prin mijloacele specifice acestei specii literare, autoarea direcționează cu mare pricepere curiozitatea și imaginația cititorului către mesajul pe care îl are de transmis.

Un mesaj plin de căldură, de umanitate, de încredere în viață și de recunoștință pentru ceea ce este frumos și atrăgător pe această lume.

Vasile Poenaru

Cine este autoarea acestei cărți?

Elena Dican s-a născut la 18 mai 1959.

Locul nașterii: Drăgășani-Vâlcea.

Școala generală: Comuna Godeni, Județul Argeș (1966-1974).

Liceul „Alexandru Odobescu", Pitești (1974-1978).

Facultatea de Planificare și Cibernetică Economică – Academia de Studii Economice București (1978-1982).

Căsătorită. Doi copii.

Pasiuni: literatura, arta, călătoriile.

Familiei mele, cu toată dragostea.

Mulțumiri

Mulțumiri pentru încredere și sprijin domnului Vali Popa – firma Nordexim Râmnicu Vâlcea.

Moto

„Popoarele se diferențiază mai puțin prin idei și inteligență decît prin caracter și valoare etică; inteligența e, în genere, o substanță omogenă; ideile circulă pretutindeni, se împrumută și se leapădă uniform; numai caracterul reprezintă un element constant și profund diferențiat."

EUGEN LOVINESCU

Între perfectul simplu și perfectul compus

M-am născut la...

M-am născut la vreo 15 ani după încetarea celui de-al doilea război mondial, așa că despre el și despre ce-a urmat imediat după, până la nașterea mea, am aflat din cărți. Oricum, tot cărțile sunt cele care mi-au relevat o parte din adevărul despre epoca în care m-am născut și în care am trăit până la treizeci de ani: partea ascunsă a lui. Căci adevărul era ceea ce trăiam noi, tot mai greu de la o zi la alta, dar și cel ce ni se ascundea, cel pe care-l intuiam și despre care auzeam, despre care vorbeam în șoaptă, cu teamă. Pe la colțuri.

Amintirile cele mai vechi le am de pe la trei ani. Râul Bratia curgea aproape de casa în care locuiam la vremea aceea, iar vara era acolo un scăldat despre care Nică al lui Ștefan a Petrei ar fi avut ce povesti.

Erau vreo trei camere, dar noi locuiam într-una singură. Că numai pentru aceea aveam mobilă, adică un pat pentru mine și pentru părinți, un leagăn de lemn, suspendat pe picioare tot din lemn, pentru fratele meu abia născut, o masă cu două scaune și un dulap. Mai era o cameră la care n-avea nimeni acces, fiind tot timpul încuiată. Ca în poveste. Bănuiesc că proprietarii își lăsaseră pe-acolo câteva lucruri rămase, adică era un fel de depozit al lor. Bănuiesc sau chiar voi fi auzit vorbindu-se prin casă, sau chiar voi fi zărit ceva pe fereastră. Dar n-am avut niciodată curiozitatea să descopăr singură ce e acolo, căci n-am fost din fire prea curioasă. Și nu consider că asta este neapărat o calitate. Dar, în general, nu mi-a plăcut să încalc regulile din cauza (datorită?) firii mele disciplinate. În privința asta sunt aidoma ardeleanului care, urcându-se în compartimentul unui tren pentru o călătorie și ajuns la destinație, povestește prietenilor cât de rău i-a fost pe parcursul călătoriei, fiindcă biletul îi fusese eliberat pentru un loc în care a trebuit să se deplaseze cu spatele, nu cu fața. Când prietenii își exprimă nedumerirea pentru faptul că acesta n-a rugat pe cineva din compartiment să facă schimb de locuri, ardeleanul răspunde că n-a avut cui cere voie deoarece în compartiment nu se mai afla nimeni. Nu întâmplător este una dintre glumele mele preferate pentru că răspunsul călătorului mi se pare a fi plin de profunzime, chiar dacă te face să zâmbești iar tâlcul glumei pare a fi altul la prima vedere.

Nu pot fi sigură de izbândă, dar am sperat și sper într-o minimă reușită a încercării de a împăca măcar rezonabil cele două laturi ale firii mele: cea disciplinată cu cea idealist-justițiară. Căci, oricât aș fi iubit regulile, aberațiile m-au revoltat adesea. Și, trăind o bună bucată a vieții mele într-o lume în care aberațiile, mai mici sau mai mari, te pândeau la tot pasul, m-am izbit și eu de ele, ca atâția alții. Îmi place, într-adevăr, să cred că m-am descurcat binișor și că înclinația mea către disciplină, nativă sau dobândită, n-a știrbit de tot manifestările concrete ale idealismului de care am „suferit de când mă știu și de care, uneori, sunt acuzată și azi. Pe nedrept, oarecum, fiindcă niciodată n-am pretins că aș excela în pragmatism. Idealismul nu e pentru toți, după cum nici pragmatismul nu se-mparte în mod egal și nicidecum tuturor. Din păcate sau din fericire, nici una, nici cealaltă nu se repartizează „fiecăruia după nevoi. Sau, poate, chiar asta se întâmplă.

N-am fost o rebelă, nici pe departe. Am suferit, e-adevărat, de un anume idealism revoluționar, dar nu știam asta atunci. Mai degrabă am fost o revoltată, dar numai în legătură cu eventualele nedreptăți ce se întâmplau în imediata mea apropiere. De aceea, probabil, am fost percepută ca fiind „omul care vrea să schimbe lumea. Numai că sintagma aceasta, pe care o lipeau de mine toți cei care ajungeau să mă cunoască, pe mine mă nedumerea cel mai tare. Sigur că mă măgulea, numai că nu-mi propusesem să întorc lumea cu susul în jos, n-am fost niciodată ceea ce se cheamă „un om de acțiune și nu pricepeam ce era „altfel în ceea ce spuneam și în ceea ce făceam eu. Știu că, într-adevăr, marea mea dorință era să devenim toți „mai buni, dar credeam că toată lumea dorește lucrul acesta. În mod sigur nu m-am gândit vreodată să captez „masele populare în scopul vreunei răsturnări sau al vreunei revolte, nu m-am simțit niciodată în stare de așa ceva și nici nu mi se părea necesar. Credeam cu toată ființa mea că noi trăiam în cea mai bună dintre lumi, iar despre „neregulile pe care le mai sesizam si eu câteodată îmi imaginam sincer că erau obstacole inerente pe care, cu certitudine, aveam să le depășim fără probleme pe măsură ce aveam să ne apropiem de înfăptuirea mărețelor țeluri de care tocmai ne ocupam.

Deoarece, cu siguranță, am fost ceea ce se numește un copil cuminte, ascultător, n-am pus niciodată la îndoială învățăturile primite de la părinți și nici pe cele primite în școală. Și, evident, multă vreme nu m-am îndoit de învățăturile „de partid și de stat cu care bravii noștri conducători ne asaltau și ne „hrăneau zi de zi. Și, într-un „plan superior, la fel de limpede mi se părea și faptul că este absolut necesar să respectăm legile, că n-avem voie să ne comportăm altfel de cum ne-o cereau normele scrise. Iar dacă sesizam, cumva, vreo contradicție între ceea ce se-ntâmpla și ceea ce scria pe hârtie, sigur acestea erau aspecte care aveau să se rezolve „pe parcurs.

Nici nu mi-am pus vreodată problema că normele acestea, scrise, ar putea fi puse la îndoială. Și nici n-aș fi îndrăznit să nu fiu de acord cu ele, chiar și în sinea mea. Nu din teamă față de cineva sau față de ceva. Pur și simplu nu-mi imaginam că regulile acestea, oficiale, erau contestabile. Cu atât mai mult nu-mi trecea prin minte să mă gândesc la un adevăr pe care alții, poate, îl știau. Eu, însă, nu. Anume, cum că ar putea să fie chiar inacceptabile. După cum am spus, nu vreo spaimă mă împiedica pe mine să fac asta. Iar lipsa fricii nu venea din vreun curaj nebun care să mă fi caracterizat pe mine în acele vremuri. Nu neapărat. Absența acestor spaime era consecința faptului că, pur și simplu, habar n-aveam că ar fi trebuit să mă tem și nici de ce ar fi trebuit să mă tem. Sau de cine. Eu îmi încredințasem destinul celor mai buni și mai competenți conducători de pe pământ care aveau în centrul preocupărilor lor grija față de om, adică și față de mine – de cine să mă tem? Nu acesta era țelul lor suprem, să-mi fie mie bine? Sigur, destinul nu eu îl încredințasem, îl luaseră ei, fără să-mi ceară părerea și fără ca pe mine să mă deranjeze absența consultărilor, câtuși de puțin. Dar, de luat, îl luaseră, și nu numai pe-al meu, la destin mă refer. Și nu numai că-l luaseră, îl înșfăcaseră de-a dreptul și îl țineau atât de strâns în mâini, încât numai târziu, cu greu și – știm asta deja sau, măcar, bănuim – forțați, l-au mai lăsat din mână… Iar cu celelalte, cu normele nescrise, m-am descurcat mult mai simplu fiindcă, cel mai adesea, doza de bun simț din acestea o depășea clar pe cea din normele oficiale. În acestea din urmă, în legi sau, poate, în aplicarea concretă a lor se greșise, nepermis de mult, dozajul acesta. Atunci ca și azi.

Încercările acestea, de armonizare a aspectelor măcar aparent contradictorii, specifice naturii mele, nu erau programate, intenționate, n-au presupus un efort special. Erau mai mult instinctive. Iar eu nu pretind azi că știu dacă și cât am reușit în osteneala asta a mea. Dar îmi dau silința în continuare, căci de aberații n-am scăpat nici acum când încercăm – Doamne!, cu câte zvârcoliri! – să găsim și noi calea.

În casa cu pricina...

În casa cu pricina mai era o cameră despărțitoare, un fel de hol mai mare, în care nu-mi amintesc să fi existat altceva în afară de un pat din scânduri de lemn, fără saltea, fără vreo pătură care să ascundă scândurile vechi, pline de așchii, și care să te ferească de zgârieturi în cazul în care îți găseai sălaș pe acolo. Și un dulap din lemn. Pe jos nu era așternut nimic, nici măcar un preș, dușumeaua era goală. Niște scânduri, și acelea. Îmi mai amintesc vag de o lampă din acelea cu gaz, pentru gătit, așezată pe undeva, cel mai adesea pe un scaun, de fapt un taburet de lemn cu patru picioare, și că mama gătea iarna la ea. Câte-o ciorbă, câte-o tocăniță, ce-o fi putut și ea. Presupun că erau timpuri grele pentru părinții mei. Dar nu numai pentru ei. Sau, pentru ei, mai puțin decât pentru alții. Eu mă simțeam însă foarte bine, exact cum trebuia să se simtă un copil de patru-cinci ani.

Masa din singura cameră ce servea drept dormitor, cameră de zi – ca să fiu și eu pretențioasă în exprimare, căci pe vremea aceea nici nu știam că existau locuințe ce posedau camere ce îndeplineau și astfel de funcțiuni – și ce-o mai fi fost ea, era așezată lângă fereastra de care-mi turteam eu nasul și pe care mă zgâiam atunci când ploua, când era frig sau când mă pricopseam cu vreo răceală și nu puteam ieși la joacă. Alteori mă zgâiam în așteptarea mamei care plecase la Stâlpeni după cumpărături sau ca să-și coafeze părul. Cam de două ori pe an, nu mai mult, se coafa și atunci mi se părea foarte frumoasă, ca o doamnă de la oraș. Cumpărături făcea ceva mai des.

Din când în când, pe fereastra cu pricina, zăream o pereche tânără de orășeni, îi știai după cum erau îmbrăcați și după ochelarii de soare. A trecut ceva timp până să-i recunosc de câte ori îi vedeam, până să-nțeleg că ei erau „moșii mei. „Moașa era sora cea mare a tatălui meu, iar „moșul era soțul ei, unchiul meu. Ei veneau pe la noi de la oraș, unde locuiau. De la Pitești soseau, adică de tare departe, așa îmi închipuiam, fiindcă eu nu ajunsesem nici măcar până la Stâlpeni, ceea ce-mi doream mult, era un vis ascuns al meu pe care încă nu îndrăzneam să-l rostesc cu voce tare, nu îndrăzneam să-l transform în rugăminte, ce să caute un copil ca mine tocmai până la Stâlpeni? La un oraș din acesta, important, precum Piteștiul, atât de îndepărtat în mintea mea de anonimul Bălilești al primilor mei ani de viață, cu Bratia care-l tăia pe mijloc, împărțindu-l, astfel, în două, nici nu-ndrăzneam să mă gândesc… N-aveam de unde să știu că voi descoperi minunea asta de oraș mare, căruia i se zicea Pitești, cam un deceniu mai târziu, odată cu începutul anilor de liceu… Deocamdată, însă, venea Piteștiul la mine, prin cei doi reprezentanți ai lui, pe lângă care eu mă învârteam veselă și cu gura căscată ca să-i aud cum vorbesc, cum povestesc, să-mi dau seama cum de erau ei „altfel, ce-i deosebea de noi, în afară de hainele frumoase, impecabil călcate, de ochelarii de soare de care eu nu văzusem nici în filme, din simplul motiv că până la trei-patru ani, câți aveam eu atunci, nu văzusem niciun film, ori nu-mi aminteam… Aveam și noi haine frumoase, nu foarte multe, dar aveam… numai că nu le-mbrăcam în fiecare zi, ci numai duminica și la sărbători. La noi, la țară, nu era ca la oraș, să-mbraci în fiecare zi hainele „de bune"…

Probabil că moșii mei de la oraș veneau plini cu bunătăți, dar eu nu-mi amintesc, fiindcă erau multe alte lucruri care mă uimeau… Nu numai ochelarii de soare care-i plasau, negreșit, în ochii mei, pe un soclu de pe care nu aveam să-i mai dau jos niciodată, chiar și după ce am devenit, eu însămi, la rândul meu, locuitoare a orașului… Dar mai era un lucru extraordinar care-mi atrăsese atenția, ceva despre care eu nu crezusem până atunci că „se poate", crezusem, desigur, că acesta era un privilegiu al bărbaților… Era vorba despre ceasul de la mână… Mai văzusem eu ceasuri de mână, purta și tatăl meu, ce mi se părea uluitor era că mătușa mea avea și ea ceas de mână, deși nu era bărbat… Pe mama n-o văzusem niciodată purtând un astfel de accesoriu, de-aia mă uluia cel de la mâna mătușă-mii, ca și gestul, atât de deosebit, după cum decretasem eu, în mintea mea, al consultării cadranului, când voia să afle cât e ora… Așa că soclul pe care îi ridicasem eu pe moșii mei orășeni era chiar un soclu, nu era un podium, adică îi așezasem pe amândoi la aceeași înălțime, că ceasul de la mâna mătușă-mii indica nu numai ora, dar și locul pe care, drept urmare, trebuia să-l ocupe, negreșit, mătușa mea, doamna cu ceas la mână…

…Cealaltă mătușă, copilul mijlociu, rămăsese în sat, aproape de părinții ei, bunicii din partea tatălui meu, că se măritase acolo. Mătușa rămasă la țară era tot „moașa mea, copie fidelă, mai tânără, a bunicii din partea tatălui, asemănarea fizică și comportamentală cu aceasta fiind izbitoare. Așa am și perceput-o eu tot timpul, ca pe o „maică-mare ceva mai tânără, ducând și ea viața mai grea a femeilor de pe-acolo. Aproape mai blândă decât o bunică, înghițind fără să crâcnească și bunele, și relele vieții, este unul dintre oamenii de la care eu n-am auzit niciodată o vorbă mai aspră, mai mult, chiar am simțit respect din partea ei pentru mine, copilul de atunci. Nu-i vorbă, eu eram nepoata plecată departe, pe care o vedea doar o dată pe an, dar nu era numai atât, așa era ea, cu toată lumea se purta la fel de blând și de prevenitor de parc-ar fi strâns în ea toate vinovățiile lumii și, parcă, de toate s-ar fi simțit responsabilă. Un om bun și blând, de mare bun simț. Și cu mare respect față de ceilalți.

Moașa mea de la țară locuia la vreo câteva case mai la vale de bunicii mei. La casa ei, acolo unde se măritase. Trecea adeseori pe la poarta bunicilor venind „din deal, de la vie unde muncea din răsputeri de primăvara până toamna. Dar aproape întotdeauna când trecea prin fața porții și a casei în care se născuse și în care copilărise, intra „oțâră în curte. Să mai schimbe câteva cuvinte cu maica-mare, dacă nu cumva va fi fost și aceasta plecată „în deal, la vie sau „în vale, la colectiv. Și să mă vadă. „Mânca-l-ar maica, vino la maica să-ți dea ceva, – parc-ar fi avut o sută de ani! – o aud și-acum cum îmi spunea când mă vedea. „Ia de la maica niște piersăce zicea ea desfăcându-și șorțul și scoțând de-acolo câteva piersici pe care eu le savuram că erau de-alea, adevărate. Sau niște „caisăne" cum le zicea ea – pe limba ei, cugetam eu – caiselor.

Moașa vorbea exact ca maica-mare. Iar eu mâncam „caisăne sau „piersăce până mă spărgeam. Cât timp stăteam acolo denumeam și eu la fel delicioasele fructe, așa cum foloseam și perfectul simplu al verbelor, ca să nu pară că le corectez, să nu se simtă ele prost cumva. Sau oricine de-acolo. Nici atunci nu-mi plăcea să rănesc sau să jignesc. Nu în mod gratuit. Nu persoane cu adevărat simple, sincere, total lipsite de ipocrizie, indiferent că mi-erau rude sau nu. Nu persoane inofensive. Probabil că despre asta era vorba, după cum explic azi, de-aceea solidarizam pe loc și foloseam „limba lor. Și dintr-o sinceră recunoaștere, la nivel intuitiv, cât eram în stare la vârstele acelea, a apartenenței și a rădăcinilor mele. Eu, de fapt, eram de-acolo, de-a lor, chiar dacă numai o lună pe an, în vacanța mare, „călcam pe la ei. Sigur că iubeam și că până azi am rămas cu o mare slăbiciune pentru locul în care trăiam cu părinții și cu fratele meu în cea mai mare parte a timpului și unde erau colegii mei de școală. Dar știam sau, cel puțin, simțeam care-mi sunt rădăcinile.

…Așa se-ntâmpla aproape mereu când trecea moașa pe la noi. Așa i se umpleau ochii de o și mai mare blândețe când mă vedea. Așa stătea ea de vorbă puțintel și cu maica-mare, că nu aveau timp săracele, nici una, nici cealaltă, dar nu știam eu ce vorbeau ele, că nu eram atentă. Târziu, când maica-mare ne-a strâns din nou pe toți lângă ea la ultima ei întâlnire cu noi, am aflat și eu că ele vorbeau despre ce aveau „pe suflet. C-așa zicea moașa de la țară printre suspine: „cui i-oi mai spune eu ce am pe suflet?.

Cam de când mă știu...

Cam de când mă știu, întâlnirile cu familia extinsă aveau să se petreacă mai cu seamă în vacanțe sau cu prilejul diverselor evenimente. Nunți, înmormântări. Botezuri – mai rar, și nu pentru că n-ar fi fost, ci pentru că n-aveam noi cum să ajungem la toate evenimentele, ne străduiam însă să fim prezenți măcar la o parte dintre ele. Ca azi când stau față în față cu veri și cu verișoare pe care nu i-am văzut de mult. Cu soții sau cu soțiile lor, iar pe unii dintre ei abia dacă-i mai recunosc fără să pot înlătura un sentiment de vină și de amărăciune în același timp. Sunt rudele din partea mamei pe care le-am întâlnit mai rar și mai puțin decât pe cele dinspre ramura paternă. N-am avut timp de ei sau n-am avut timp unii de alții. Așa a fost să fie, așa este și azi. Și, iată, ne-am strâns acum la o nuntă în familie, privindu-ne și vorbind ca și cum ne-am fi văzut ieri, eu încercând să reconstitui în minte lungile perioade în care am fost despărțiți și din frânturi de vorbe să-mi imaginez cum au crescut, cum au trăit, cum au devenit, să-mi amintesc de persoanele despre care vorbesc ei și cu care mi-am intersectat și eu viața în copilăria mea de vreo câteva ori, în cele câteva zile ale fiecărei vacanțe de vară pe care le petreceam la bunicii din partea mamei. Mi-amintesc vag niște nume pe care încerc să le lipesc de chipuri. Ne-am văzut de câteva ori în copilărie, de câteva ori în adolescență, ne-am trezit adulți ca să ne vedem și mai rar, ocupați cu treburi fiecare. Răzbate până la mine, în timp ce vorbim, un fel de reținere și o oarecare sfioșenie camuflată numai în parte de străduința lor de a da gesturilor și vorbelor o anume naturalețe, o doză apreciabilă de firesc. Sunt foarte atenți la modul în care mi se adresează, cred că le-ar fi mai ușor să folosească cu mine pluralul persoanei a doua și se străduiesc din răsputeri să folosească singularul, de, sunt verișoara care n-a copilărit cu ei, dar, totuși, verișoara lor! Am senzația că fac eforturi să-nțeleagă, să-și amintească în fiecare moment ce grad de rudenie ne leagă dar, din când în când, către mine se îndreaptă și câte un neadecvat, nostim și mult prea cuviincios „dumneavoastră" pe care îl ignorăm toți, fiindcă aduce între noi distanțe nejustificate, deși explicabile… Ei n-au școli înalte, unii au mai multe clase, alții mai puține. Îi urmăresc, de fapt îi studiez de-a binelea, impresionată de acest bun simț al lor aproape nealterat, de grija lor pentru felul cum vorbesc, pentru felul cum se comportă și pentru felul cum se îmbracă. N-am de gând și nici motive, nici predispoziție să-mi reneg firea impresionabilă așa că nu mă opun în niciun fel acestei duioșii care mă cuprinde, o duioșie învelită până aproape de camuflare într-un fel de mândrie, tocmai pentru că nu-i aud plângându-se, tocmai pentru că nu aud nicio tânguire, tocmai pentru că niciun fel de resentiment, niciun fel de reproș cu adresă concretă sau nedefinită, nu răzbate de la ei către mine. Și am o stare de bine, acea stare care aproape că te cotropește uneori în preajma acelor oameni care nu par să ceară nimic, nimănui, care nu par să fie mânați de ambiții nerealiste și deșarte, dar care nici n-au renunțat la aspirații și nici n-au abandonat lupta… Deși n-au, încă, vârsta mea, că eu sunt verișoara un pic mai mare, mie îmi par un fel de bunici, mai ales atunci când le privesc mâinile cu mai puțină discreție decât aș dori, decât sunt în stare și decât s-ar cuveni. Niște bunici mai tineri, desigur, și, fără îndoială, mai emancipați, mai atenți la detalii în comparație cu bunicii adevărați sau față de cum i-am păstrat eu în amintire pe aceștia din urmă. Așa că mâinile lor, îngrijite azi cu o atenție specială, în cinstea evenimentului care ne-a adunat pe toți, laolaltă, trădează nu atât cazna de a ascunde măcar azi, măcar acum, măcar în aceste circumstanțe, truda la care sunt supuse zi de zi, ci mai degrabă prețuirea pe care o dau sărbătorii acesteia. Nu e deloc dificil să observi, fără ca, totuși, să cazi în păcatul idealizării fără fundament, această firească și necăutată în mod expres, această neostentativă armonie dintre gest și cuvânt, dintre atitudine și ținuta vestimentară decentă, de sărbătoare, acest echilibru al lor cu ei înșiși… Nu știu când găsesc timp pentru reflecție, negreșit că prezența lor mă îndeamnă să fac asta. Și, poate, amărăciunea și părerea de rău că am risipit timpul copilăriei și nu mai am cum să aduc înapoi vremea jocurilor și a inocenței, fiindcă lor, verilor mei dinspre mamă, lor nu le-am acordat timp nici pentru zburdălniciile primilor ani, nici pentru febrilele destăinuiri ale adolescenței. Tot timpul care ne-ajungea pentru noi, atunci, în anii dintâi ai vieții noastre, era numai pentru a ne cunoaște, adică pentru a face cunoștință, iar eu, probabil că și ei, nici nu înțelegeam de ce era atât de important să știm unii despre alții, de ce era atât de important să nu ne pierdem… Imaginile mele cu noi, împreună, copii, sunt sărace, nedrept și trist de sărace și de puține, ca și decorul, sărăcăcios, în

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Între perfectul simplu și perfectul compus

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor