Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Elogiul bâlbâielii

Elogiul bâlbâielii

Citiți previzualizarea

Elogiul bâlbâielii

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
215 pages
2 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786065871243
Format:
Carte

Descriere

Noua lucrare a filosofului Ciprian Vălcan nu se prezintă cititorului nici sub o formă inedită, nici cu un conținut strict determinabil, ci cu un set nou de teme mai mult sau mai puțin actuale din sfera culturală, pe marginea cărora autorul țese un discurs foarte elegant, păstrându-și amprenta originală prin sarcasmul neașteptat de proaspăt și de bine temperat, dar și prin dezinvoltura cu care manipulează obiectele intelectului, obținând cu o reconfortantă ușurință formule originale și perspective noi acolo unde eruditul clasic simte imediat impulsul de a concedia orice tentativă de abordare, chiar după simpla anunțare a subiectului.

Autorul ocolește cu grație formele clasice – cum ar fi sinecdoca și chiasmul –,permițându-și-le doar acolo unde simte nevoia unui contrapunct odihnitor. Nu întâmplător cititorul va fi tentat să facă asocieri cu un discurs muzical, căci eseurile și reflecțiile din Elogiul bâlbâielii păstrează în permanență rezonanța proteică a unor construcții muzicale și ritmul ludic al secvențelor de lungimi moderate.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786065871243
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Elogiul bâlbâielii

Cărți conex

Previzualizare carte

Elogiul bâlbâielii - Vălcan Ciprian

VOCALIZELE

VENTRILOCILOR

Demonul şi sirena

Legenda lui Odiseu se construieşte în jurul seducţiei. Înzestrat cu o ascuţime de spirit fără de seamăn, întâiul dintre muritori prin iscusinţa-i inegalabilă, el stăpâneşte toate nuanţele limbii, toate resorturile ei ascunse, fiind capabil să mlădieze cuvântul în asemenea măsură încât să obţină accesul în cele mai intime profunzimi ale sufletului, înrobind astfel mintea tuturor celor care-i stau alături sau împotrivă, fie bărbaţi ori femei, fie monştri sau zei. Nimic nu rezistă persuasiunii lui demonice, redutele cad fără luptă, împotrivirea e inutilă, căci el găseşte mereu breşa, infima slăbiciune, rana nevăzută, înfigând pumnalul oţelit al intelectului său exact acolo unde trebuie pentru a obţine capitularea. E şi motivul pentru care lumea i se aşterne la picioare, iar olimpienii îl duşmănesc, urzindu-i la tot pasul capcane.

Cu toate astea, el nu e fericit, caută mereu înfruntarea, turnirul logic, prăpastia dialecticii, împins de o misterioasă nelinişte care-l obligă să supună, iarăşi şi iarăşi, alţi potrivnici. În cele din urmă, se trezeşte, practic fără rivali, proclamat campion absolut al virtuozităţii, deţinător al centurii cu diamante a inteligenţei la toate categoriile de greutate, imposibil de detronat. Totuşi, el are nevoie de încă o confirmare, porneşte din nou la luptă, străduindu-se să inventeze alte provocări, deşi inamicii potenţiali nu sunt prea numeroşi, într-o lume în care Hercule, Ahile, Tezeu sau Meleagru fac legea, tranşând disciplinat monştri mitologici, artefacte magice ori tirani insolenţi. Îl tentează să-şi încerce puterile cu Sfinxul, infinit-sofisticatul distribuitor de enigme şi ghicitori, însă Oedip i-o ia înainte. Îi mai rămân doar sirenele şi, pentru ca întâlnirea cu ele să pară mai dramatică, asistăm la o regie atentă, la o rafinată construire a situaţiei. Catarg, dopuri în urechi, frânghii fixate strâns în jurul trupului, ispitirea languroasă a fiinţelor mării, dorul de abis, rezistenţa obţinută doar graţie previziunii şi ajutorului oamenilor săi, depăşirea amară a obstacolului, plauzibila infiltrare a regretului în spatele măştii irezistibilului erou, preţioasa victorie, Ithaca.

Scenariul fusese pregătit cu mult înainte ca întâlnirea să se producă, viclenia lui de nedepăşit făcea biruinţa-i imposibil de răsturnat, barzii locului aveau deja la dispoziţie copii ale discursurilor rostite, precum şi descrieri precise ale protagoniştilor, ceea ce avea să se întâmple parcă nici nu mai conta, fiindcă povestea fusese deja scrisă şi avea să ne fie transmisă de Homer. Odiseu a ajuns la locul stabilit pentru înfruntarea tentaţiei, s-a lăsat legat potrivit instrucţiunilor pe care tot el le împărţise marinarilor şi a început să aştepte. Sirenele au apărut la timp şi totul părea să se desfăşoare potrivit minuţioasei planificări, confirmând măiestria şi stăpânirea de sine a eroului. Cu toate astea, sirenele n-au scos niciun cuvânt, s-au mulţumit să-l fixeze în tăcere, scrutător şi indiferent.

Mai întâi a crezut că tovarăşii săi au uitat să-i scoată dopurile din urechi; apoi, că şi-a pierdut auzul; în cele din urmă – că visează. Niciun cuvânt nu se desprindea de pe buzele rămase lipite ermetic, nicio urmă de sunet nu străbătea din piepturile lor fabuloase. Odiseu a început să se zbată, să spumege, să ameninţe, să urle. Cerşea vorbe, insinuări, argumente imbatabile, revelaţii adânci, dezlegări de enigme. Se socotea înşelat, dispreţuit, transformat într-o paiaţă ridicolă, plângea de neputinţă, în vreme ce zâmbitorii lui companioni, purtându-şi cuminţi dopurile în urechi, îl priveau cu admiraţie, preţuindu-i priceperea de comediant şi socotind că totul se petrecea potrivit scriptului, victoria fiind aproape. Sirenele rămâneau impasibile, istovitor de rigide, însă privirile lor nu-l slăbeau nicio clipă, părând să-i cerceteze cele mai tainice cotloane ale minţii. În cele din urmă, corabia s-a îndepărtat, zbuciumul lui Odiseu a încetat, a fost eliberat din strânsoarea funiilor şi camarazii săi l-au purtat pe braţe, sărbătorind cel mai de preţ triumf, fără să ştie că tocmai asistaseră la umilitoarea lui înfrângere.

Fără să bănuiască, Kierkegaard a explicat cel mai exact semnificaţia adevăratei istorii a întâlnirii lui Odiseu cu sirenele: „Răufăcătorul înveterat nu vrea să mărturisească (tocmai în aceasta constă şi demonicul, că nu vrea – comunicând cu binele – să-şi ispăşească pedeapsa). Contra unui asemenea om există o metodă, chiar dacă este rar întrebuinţată. Este tăcerea şi puterea ochiului. Un inchizitor înzestrat cu puterea fizică şi elasticitatea spirituală de-a rezista, fără să-i slăbească încordarea, având puterea să reziste – fie şi 16 ore –, reuşeşte să facă în cele din urmă să răbufnească involuntar mărturisirea. Nimeni care are mustrări de conştiinţă nu poate răbda tăcerea… Singurul care poate sili închiderea în sine să vorbească este ori un demon mai înalt (căci fiecare michiduţă îşi are tartorul lui), ori binele, care ştie să tacă absolut."

Ventrilocul lui Nietzsche

I

În celebrul său articol „Ce este un autor? Michel Foucault distinge două domenii de discurs: acela al ficţiunii (dar şi al istoriei, al biografiei, al filosofiei şi al poeziei), în care „funcţia de autor rămâne relativ puternică, şi cel al ştiinţei (dar şi al corespondenţei private, al contractelor juridice, al publicaţiilor politice), în care această funcţie nu apare. Observând că lucrurile nu au stat întotdeauna la fel, fiindcă în Evul Mediu majoritatea povestirilor nu aveau un autor cunoscut, în schimb erau cunoscute numele tuturor autorilor tratatelor ştiinţifice, Foucault consideră că răsturnarea de perspectivă în acest domeniu s-a produs între secolele XVII şi XVIII: „Atunci, discursurile ştiinţifice au început să fie acceptate pentru ele însele, în anonimatul unui adevăr stabilit şi mereu posibil de demonstrat; apartenenţa la un ansamblu sistematic, şi nu referinţa la individul care le-a produs, constituia garanţia lor. Funcţia de autor s-a estompat şi numele inventatorului n-a mai servit decât la botezarea unei teoreme, a unei propoziţii, a unui efect particular, a unei proprietăţi, a unui corp, a unui grup de elemente sau a unui sindrom patologic. În paralel, discursurile literare n-au mai fost acceptate decât atunci când erau dotate cu funcţia de autor. Astăzi, în legătură cu orice text poetic sau de ficţiune, ne întrebăm de unde vine, cine l-a scris, când, în ce împrejurări, cu ce scop? Semnificaţia care îi este atribuită şi statutul sau valoarea care îi sunt acordate depind de modul în care răspundem la aceste întrebări… În consecinţă, funcţia de autor joacă astăzi un rol important în percepţia noastră asupra operelor literare."

Foucault propune o distincţie suplimentară, împărţind sfera producătorilor de texte în două categorii: aceea a autorilor şi aceea a întemeietorilor de discursivitate. Dacă autorul este acela căruia îi poate fi atribuită în mod legitim producerea unui text, a unei cărţi, a unei opere, întemeietorul de discursivitate este autorul unei teorii, al unei tradiţii sau al unei discipline în sânul cărora îşi vor găsi loc alte cărţi şi alţi autori; el stă în spatele posibilităţii de a elabora alte texte şi regulile care ţin de producerea lor, creând în acest fel variante infinite de discurs.

În eseul „Autori şi scriitori", Roland Barthes schiţează cu subtilitate şi concizie o altă tipologie a domeniului, care se opune celei elaborate de Foucault. Pentru Barthes, esenţială e raportarea la actul scriiturii, la modul în care cel care scrie interiorizează actul de a scrie. Autorul exercită o funcţie, scriitorul exercită o activitate, autorul produce o operă, scriitorul – un text. Pentru un autor, a scrie e un verb intranzitiv; pentru un scriitor, e un verb tranzitiv. Autorul se raportează la limbaj ca la un scop în sine, în vreme ce scriitorul vede în limbaj un simplu mijloc de comunicare, un vehicul al gândirii, util pentru a explica, a informa sau a instrui.

Miza distincţiilor propuse de Foucault şi Barthes pare să fie aceea a descoperirii unor criterii care să permită înţelegerea specificităţii operelor marilor întemeietori, a spiritelor de rangul întâi ale culturii europene, pornind chiar de la caracteristicile interne ale creaţiei lor. Dacă pentru Foucault însemnătatea unei opere e dată de potenţialităţile ei de a întemeia un alt tip de discurs, de a pune la dispoziţia discipolilor şi epigonilor un mecanism nou pentru interpretarea lumii, deci, în cele din urmă, de puterea ei de a se înrădăcina în mediul intelectual în care e generată şi de durata influenţei pe care o exercită, pentru Barthes nu contează atât potenţialul de difuzare al ideilor conţinute de operă, cât mai ales angajarea scriitorului în agonica încleştare cu limbajul, ceea ce transformă scriitura sa într-o experienţă unică şi irepetabilă.

Într-un superb eseu consacrat lui Cioran, „Revanşistul dezinteresat, încercând să stabilească felul în care ar putea fi măsurată însemnătatea unui gânditor, Peter Sloterdijk ajunge la concluzia că ea este în relaţie directă cu durata perioadei în care acesta reuşeşte să scape de imitatori, mai ales de aceia care trec drept comentatorii săi fideli şi care pretind că au vocaţia de a prelungi impulsurile date de către el. Filosoful german constată că, dacă cei pe care îi numeşte „marii maeştri ai dizidenţei moderne, adică Heidegger, Sartre, Adorno şi Derrida puteau să-şi calculeze succesul în funcţie de mulţimile de imitatori ai demersului lor, Cioran, „mai mândru, mai demonic, mai disperat decât autorii citaţi mai sus, şi-a recunoscut succesul în faptul de a-şi descuraja potenţialii imitatori chiar în momentul în care ei se pregăteau să încerce. El era conştient că orice imitaţie sfârşeşte într-o parodie şi că acela care acordă mai multă importanţă ideilor sale decât succesului lor le protejează de parodiile pe care le aduce cu sine reuşita. Fiind, potrivit lui Sloterdijk, unicul gânditor de înalt nivel de după Kierkegaard care a arătat că nimeni nu poate să se lase pradă disperării urmând metode sigure, Cioran „şi-a acceptat decadenţa, morbiditatea, condamnarea la un scepticism văzut ca otravă a fiinţei, distilându-şi scrierile ca tot atâtea contraotrăvuri. Cei care ştiu şi cei care au nevoie pot să le folosească aşa cum li se pare înţelept, însă imitatorii nu vor găsi în farmacia lui Cioran ceea ce caută orgoliul lor.

II

„Gânditorii «blestemaţi» pot fi recunoscuţi după trei caracteristici: o operă întreruptă brutal, nişte rude abuzive care îngreunează publicarea postumelor şi existenţa unei cărţi-mister, a «Cărţii» căreia îi presimţim la nesfârşit secretele. (Michel Foucault, Gilles Deleuze, „Introducere generală la ediţia de Opere filosofice complete ale lui Nietzsche publicată la Gallimard.)

Pare greu de stabilit dacă formidabila influenţă a lui Nietzsche asupra filosofiei contemporane are vreo legătură cu plasarea sa în categoria gânditorilor blestemaţi sau dacă ea ţine mai degrabă de eforturile lui histrionice aproape nemăsurate care l-au transformat treptat într-un mit, într-un adevărat model al acelor autori moderni care, potrivit lui Susan Sontag, se străduiesc să se păstreze la distanţă de mecanismele de recunoaştere socială, refuză să fie utili din punct de vedere moral comunităţii şi se prezintă nu ca nişte critici ai societăţii, ci ca magi, aventurieri spirituali şi paria. Însă, indiferent de concluziile la care am putea ajunge în această privinţă, rămâne constatarea importanţei demersului nietzschean pentru cristalizarea gândirii unora dintre cei mai originali filosofi ai secolului. Apărut ca un Attila metafizic, după spusele lui Léon Daudet, Nietzsche a acţionat asemenea unui buldozer, înlăturând cu tenacitate şi răbdare toate barierele impuse de stilul convenţional de filosofare. Reflecţiile lui, vii, discontinue, contradictorii, subiective şi intempestive au inaugurat un spaţiu al libertăţii speculative de care au profitat gânditorii de după el; ei au înţeles că nu există teme privilegiate şi teme minore, totul putând fi materie a gândirii, imbold pentru încercarea de a scruta teribilul haos al devenirii şi continua agonie a formelor.

Dacă ar trebui să răspundem la întrebarea De ce Nietzsche e un filosof-dinamită? am fi nevoiţi să procedăm în etape, construind treptat soluţia unei asemenea chestionări:

1. Nietzsche e un adversar al limbajului şcolilor filosofice, al tehnicismului sterp, al esoterismului pur formal; esoterismul său e unul al sensului, al alunecării semnificaţiei de la fragment la fragment, un esoterism al elipticului. Tocmai de aceea scriitura lui impune o adevărată virtuozitate a lecturii, măiestria cititorului de elită. („Îngăduitorii mei prieteni, cartea aceasta [Aurora] nu-şi doreşte decât cititori şi filologi desăvârşiţi: învăţaţi să mă citiţi bine!")

2. Nietzsche e un ispititor: gândirea lui e tentaţie şi experiment, muzică şi teatru, balet al satirilor şi expoziţie de cinism; cel slab piere sub vraja cuvintelor lui unduitoare, pe când cel puternic se pregăteşte să-şi capete porţia de adevăr, doza pe care e în stare să o suporte spiritul său. („Cât adevăr îndură, cât adevăr cutează un spirit? Acesta mi-a devenit din ce în ce mai mult criteriul de măsurare exactă a valorilor. Eroarea (credinţa în ideal) nu este orbire, eroarea e laşitate… Nu îndoiala, ci certitudinea este cea care te face nebun… Dar pentru a simţi astfel trebuie să fii adânc, să fii abis, să fii filosof… Cu toţii ne temem de adevăr…")

3. Nietzsche e o arhivă de măşti, un inventar aproape complet de sosii, o colecţie maniacală de unghiuri şi perspective („Orice filosofie ascunde o altă filosofie; orice opinie este totodată un ascunziş, orice cuvânt – o mască. „Există o mulţime de ochi. Şi sfinxul are ochi. Prin urmare, există o mulţime de «adevăruri» şi niciun adevăr.)

4. Nietzsche e un eretic, un adversar sarcastic al locurilor comune, un profet al insolitului. El pare să gândească mereu împotriva curentului, pare să se pregătească din timp pentru domesticirea nebuniei. („Nu adevărul şi certitudinea reprezintă opusul lumii nebunilor, ci generalitatea şi obligativitatea aceleiaşi credinţe; într-un cuvânt, excluderea bunului plac în aprecieri. Şi cea mai grea muncă de până acum a oamenilor a fost aceea de a cădea împreună de acord asupra a nenumărate lucruri şi de a-şi impune o lege a concordanţei – indiferent dacă lucrurile sunt adevărate sau false… Acea credinţă, credinţa tuturor, le produce neîncetat minţilor mai rafinate dezgust şi o nouă lăcomie, iar ritmul lent pe care îl cere pentru toate procesele

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Elogiul bâlbâielii

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor