Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Haimanaua

Haimanaua

Citiți previzualizarea

Haimanaua

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
285 pages
6 hours
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786069308349
Format:
Carte

Descriere

Autor a numeroase romane și piese de teatru, Emil Mladin ocupă un loc foarte important în literatura română de azi.

Despre prezenta operă, Traian T. Coșovei a afirmat: „În proza românească contemporană, Emil Mladin este printre rarii autori de o virilitate textuală remarcabilă; romanul său Haimanaua este deopotrivă biografie, viață trăită, cât și ficțiune. Romancierul are, în opinia noastră, „brutalitatea“ narativă a lui Hemingway și sensibilitatea rănită a unui Jack London muntean. Avem certitudinea că romanul său nu va fi numai un eveniment editorial al anului (...), ci și un best-seller ce nu face concesii setei de senzațional, în favoarea unei acute, dureroase autenticități.“

Destinul cărții confirmă cu brio previziunile lui Traian T. Coșovei. Citiți - și îmbogățiți-vă sufletește, receptând capodopera unui mare scriitor contemporan.

Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786069308349
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Haimanaua

Cărți conex

Previzualizare carte

Haimanaua - Mlădin Emil

I

— Deșteptareaaa! Deșteptareaaa!

— Ce mai vrea și ăsta, ce urlă așa?

— Pe dracu’, ce să vrea! Zi-i Mopsu și gata!

— Bă, voi nu auziți, bă, că am dat deșteptarea, ce dracu’ mai stați în pat?

— Gata, dom’ șef, gata…

— Bă, ăla mic, tu ce faci? Trage dracu’ nădragii pe tine și mai repede la curățenie! N-auzi?

— Am auzit, am auzit, gata…

— Ce-ai zis, bă, gata?! Te ia dracu’ acu’!

— Gata, gata, dom’ șef, imediat…

— Cum te cheamă, bă, ăsta mic?

— Radu, Radu Tristu, dom’ șef.

— Hă, hă, hă! Cum ai zis, Tristu?

— Da, dom’ șef, Tristu.

— Bă, vezi cum te porți, că „te-ntristez" eu acum! Câți ani ai, bă?

— Zece, dom’ șef.

— Aha, la grupa a doua! Vezi de paturile ălora de colo și după aia te faci la mine să te prelucrez puțin, că ești nou și nu prea știi ce-i pe la noi.

Acesta a fost primul contact cu Mopsu, supraveghetorul cu ochi de câine turbat. Privindu-l, aveai mereu senzația că are și bale la colțurile gurii. Înalt, noduros, negru și nespălat, era pus să aibă „grijă de grupele I și II, să ne învețe cum să ne purtăm, să fim recunoscători că nu căutăm prin lăzile de gunoi ale orașului. Știa, știa bine ce să ne „predea. Trebuia să nu uităm cine eram, de unde veneam, unde eram. Era o lecție pe care era de preferat să o înveți chiar din primele zile și să o repeți în gând ani în șir.

Eram nou în școala specială, creată pe lângă orfelinatele bucureștene. Era una din cele câteva școli care aveau ca singură menire strângerea și trierea celor fără părinți, a celor fugiți de acasă sau abandonați în anii de foamete de după război. Nu prea interesa pe nimeni dacă viitoarele promoții ale școlii erau pregătite sau nu la nivelul școlilor normale. Esențialul era să se facă o curățenie generală în București, capitala golanilor, țiganilor, a abandonaților prin gări, a moldovenilor alungați de secetă și foame, a borfașilor din Brăila și Galați, capitala a tot ce era mai rău prin țară.

În fiecare săptămână, primeam noi „colegi" de școala. Sporea numărul celor nenorociți, pescuiți de miliție și dați spre îngrijire statului.

Eram mai degrabă mic de statură, cu picioarele ca niște fuse și pieptul ușor deformat din cauza rahitismului. Nu prea eram făcut spre a mă impune printre cei din școală, nu aveam forța necesară pentru a stăpâni pe careva, poate doar o anume încăpățânare în a fi mai colțos decât ceilalți. Cu toate că aveam o experiență de șase-șapte ani la un orfelinat, eram buimăcit de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu, de toată agitația, de urletele celor mari, de regimul infernal impus de supraveghetor.

Trecuseră două zile de când eram în orfelinat și tot nu puteam să-mi revin, eram speriat de tot ce vedeam, de toate câte mi se întimplau, eram năuc. Dimineața, mai mergea cum mai mergea, dar seara, după ce ne întorceam de la masă, era ceva groaznic, începând cu programul de dezbrăcare, cu „serviciile" făcute celor din grupa I, cu snopeala încasată pe nimic, și terminând cu spălatul WC-urilor la 12 noaptea.

Intra în sarcina celor din grupa noastră să-i spălăm pe picioare pe cei mari, să le facem paturile pentru culcare, să le facem masaje că de, erau obosiți. Trebuia să apeși până simțeai că îți cad mâinile fără vlagă, trebuia să apeși spinările negre și transpirate, să apeși fesele împuțite ale celor mari. Deseori, unii aveau chef și de mai mult. N-aveai voie să te plângi, imediat primeai un picior în burtă sau o palmă peste ochi. Asta era, de obicei, prima parte a programului.

Când se simțeau în sfârșit satisfăcuți de „servicii, începeau pariurile. Se paria pe noi ca pe cai, la curse. Ne aliniam, patru-cinci băieți, pe intervalul dintre paturi și așteptam comanda. Se „programau curse dus-întors de alergare în patru labe, mers în genunchi, târâș pe burtă. Pariurile erau făcute pe țigări, pe porții de mâncare – ale noastre, bineînțeles – poze cu femei și alte chestii dintr-astea. Noi, cei care urma să luăm startul, știam ce ne aștepta dacă pierdeam: scuipături în față, șuturi, pumni, tot felul de porcării, care mai de care. Doar se pierdeau țigări, poze, mâncare! Eram puși în linie și la semnal porneam.

N-am să uit toată viața senzația pe care o aveam, dorința de a nu pierde, dorința de a-i da dracului cu școala lor cu tot, să nu-i mai aud cum urlă din paturi, cum ne mai „îndeamnă" cu câte un șut. Mi-era greață de tot, dar trăgeam, trăgeam să nu pierd, să nu fiu luat în serie.

De obicei, pe mine paria Ramon. Ăsta știa și să scuipe, și să bată. Trebuia să câștig.

Când se săturau și de pariuri, cei mari ne lăsau în „pace, să mai spălăm și noi un WC sau un culoar, să mai dăm o mătură pe scări. Toate se făceau sub privirea înțelegătoare a Mopsului, care „intervenea și el, dacă cei mari mai scăpau cumva câte ceva. Pentru unii, programul nocturn continua și după miezul nopții.

În a treia noapte de când mă aflam în internat, am auzit la un moment dat ceva lângă patul meu. Am deschis speriat ochii. Era Bledea. După ce mi-a făcut semn să tac din gură, s-a așezat pe marginea patului și s-a uitat așa la mine vreo cinci-șase minute. Mă cântărea. Știam de la orfelinat ce înseamnă asta.

— Auzi, mă, Tristule, tu, așa, tu n-ai nici un prieten pe- aici să te apere, să-ți mai dea o porție de mâncare, ha?

— Nu, n-am. Sunt nou și…

— Lasă, mă, că știu eu că ești nou, dar ești prea singur…

— N-am nevoie de nimeni, n-am…

— Ai, mă, ai. Dacă n-ai pe nimeni, te halesc ăștia. Uite, mie îmi pari un băiat mai așa, mai de treabă.

— Eu n-am pe…

— Lasă, mă, că știu eu ce ai și ce n-ai. Auzi, hai până la baie să mai discutăm, că aici ne-aude ăștia, hai!

M-am sculat din pat hotărât să-i spun…

— Hai, mă, că nu-ți fac nimic, nu te bat! Hai!

Am intrat la dușuri, a aprins lumina și s-a uitat peste tot. A scotocit fiecare WC.

— Să nu fie careva pe aici să ne audă, că e nasoi ăștia, gata merg la Mopsu cu tira!

Și-a aprins un chiștoc și prin fumul albăstrui se uita subțire la mine.

Mestecând chiștocul în colțul gurii, s-a apropiat de mine, a întins o mână grea și murdară, mi-a pipăit umerii, pieptul și m-a mai măsurat de vreo două ori din cap până-n picioare.

— Ești cam slăbănog, mă, Tristule, n-ai prea mâncat pe unde ai fost?

— Nu prea.

— Nu-i nimic, nu-i nimic, las că aici te ajut eu să-ți mai revii! Da’, auzi, de ce ai pieptul așa, ieșit în afară? Parcă ești femeie!

— Nu, n-am pieptul…

— Cum nu, mă, cum nu? Ia, dă-ți pijamaua jos să văd și eu de ce ești așa… Hai!

Calculam cam ce putea să-mi facă, nu era atât de sigur pe el ca alții. La dormitoare, era mare și tare, aici nu mai era. Se milogea parcă. M-am decis. Mi-am scos bluza de pijama. Era tot numai cu ochii pe mine. Îl simțeam în așteptare.

— Da, mă, ai ceva la piept, ai ceva că parcă-i prea mare! Ia să văd…

A început să mă mângâie. Îi simțeam mâna cum mi se plimba pe umeri, pe piept, pe omoplați, pe burtă. Îl așteptam.

— Uite, mă, eu n-am ca tine, uite!

Și-a desfăcut bluza de pijama, care era prinsă și de pantaloni cu un nasture. A rămas gol, ca un animal, el cu poftele lui. Îl simțeam că nu mai poate. Mi-a luat mâna. mi-a pus-o pe piept și a început să o poarte peste tot, din ce în ce mai scârbos.

— Vezi, mă, vezi, sunt normal! Uite la tine…

Cu cealaltă mână a început din nou să mă pipăie. Venea, venea cu toată duhoarea poftei bolnave. Îl simțeam, îl așteptam. A început să coboare pe piept, pe abdomen. Se plimba cu degetele pe buricul meu, căuta, căuta să coboare, să coboare fără să mă sperie. Transpirase, iar gura întredeschisă vărsa un firicel de salivă. Mă mângâia, se plimba cu degetele pe buricul meu, căuta, căuta.

N-a mai rezistat. S-a năpustit cu degetele spre șnurul pijamalei mele și a tras de el. Gâfâia. Nu mai era stăpân pe el. În aceeași secundă, cu mâna pe care mi-o plimba pe burta lui, l-am pocnit cât am putut de tare. Un urlet animalic a cutremurat spălătorul. Era jos, la picioarele mele, se tăvălea ținându-se cu mâinile între picioare, mare, murdar, josnic.

În următoarea clipă, ușa spălătorului s-a izbit de perete. Mopsu. Se uita stupefiat la scena porcoasă din fața lui. Eu, dezbrăcat până la brâu, cu chipul răvășit de frică, de scârbă, cu mâinile tremurând încă după cele întâmplate. Jos, în apa murdară de la țeava spartă a unui closet, Bledea, gemând și plângând de umilință, de durere, un Bledea în pielea goală, tăvălindu-se bătut de unu’ din grupa mică. În spatele Mopsului se adunase tot dormitorul. Nu-și credeau ochilor.

Toată noaptea a vuit internatul. Așa ceva nu se mai întâlnise. Nu era Bledea primul care încercase ceva cu cei noi, dar era primul pus la pământ. Mi-a fost de ajuns să surprind privirile lui Nuțu, unul dintr-a VII-a, ca să-mi dau seama ce aveam de tras.

În noaptea aceea, m-au lăsat în pace. Era prea cald cazul lui Bledea, aveau ce comenta, nu aveau timp de corecția pe care oricum aveau să mi-o aplice într-una din nopțile următoare. Dimineața m-a găsit lângă ușa care dădea în holul mare. Nu dormisem nici măcar un minut de frică.

— Bă, ăla mic, ce stai acolo?

După ce mi-a „explicat cu ajutorul palmelor ce greșeală făcusem, Mopsu m-a trimis în dormitor să fac paturile lui Nuțu, Ramon și Bledea. Am primit numai șuturi și palme peste ceafă, într-un val de înjurături și amenințări. După ce am terminat cu paturile, am fost „îndrumat spre pișoare, să le fac să lucească și să dau și o cârpă pe jos.

În timp ce mă lăsam în genunchi să dau cu cârpa, am simțit cleștele unor degete apăsându-mi gâtul jos, mai jos, mai jos.

— Bă, te fac eu! Pupă acolo, acolo, bă, unde am stat eu azi-noapte întins, mama mă-tii de-mpuțit! Pupă, bă, acolo!

Mă împingea tot mai tare, eram deja cu fața lipită de zoaiele de pe jos. Simțeam cum îmi intră în urechi, în păr, mizeria ce puțea îngrozitor. Stăteam cu capul întors într-o parte, ca să nu mă pună cu gura în jos, să nu-mi apese gura în urina de pe jos.

— Nu vrei, nu?

— …

— Las’ c-o să mă rogi tu să te pun să săruți pe jos, mă, rahatule…

Nu mai rezistam, nu mai puteam, gata! Eram în stare să bag odată gura, să-i fac pe plac. Mă ținea strâns în cleștii cu unghiile lungi ce-mi intrau în carne. Cu mâna stângă, rămasă liberă, încerca să se desfacă la pantaloni. Am zvâcnit, am explodat. Tot ce eram eu, toți anii petrecuți în orfelinat, toată durerea din mine, totul a explodat. Eram iar în picioare, eram pentru încă o secundă, două sau trei, liber. Tremura carnea pe mine, eram în stare de orice. Bledea era pentru a doua oară întins pe jos, în mizeria în care fusesem întins eu cu două-trei secunde în urmă.

M-am uitat îngrozit după ceva, aveam nevoie de ceva, de cineva. Ușa era blocată de Nuțu, care râdea parșiv. Știa că nu scap teafăr de data asta.

— Vezi, bă, dacă făceai cum ți-a spus Bledea, pupai și tu puțin p-acolo pe jos și gata! Ha, ha, ha! Puțin pe la botic și scăpai, da’… miroase, puișor, nu?!

În aceeași secundă, am văzut mătura. O lăsasem într-un colț, lângă ultimul closet. M-am aruncat pur și simplu, am înșfăcat-o și, strângând-o cât mă țineau puterile, m-am întors spre cei doi. Le spărgeam capetele dacă se apropiau, le…

Am rămas ca paralizat. Bledea era în picioare, orb de furie, cu un cuțit în mână.

Ăsta era în stare de orice, nu, nu, nu puteam să cred. În numai două secunde eram lac de transpirație. Cuțitul! Pentru ce? Eram gata să-i cer iertare, să fac tot ce spunea, mi-era frică, frică de moarte.

Se apropia încet-încet. Mă uitam hipnotizat la cuțit. Nu-i vedeam decât lama ce lucea, ce se apropia, era tot mai aproape. Instinctiv, brațele mi-au zvâcnit în față. Lovitura dată cu coada de mătură l-a buimăcit. Am avut o secundă a mea în care m-am aruncat spre el. Nici nu știam dacă mai avea cuțitul în mână sau nu. Am izbit cu capul în pieptul puternic. M-am dezechilibrat și am făcut un pas în spate. Suficient. M-a plesnit peste gură, năpraznic, ca mardeiașii de la mahala, cu dosul palmei. Am aterizat pe spate, lovindu-mă rău de soba din colț. S-a lăsat în genunchi, nemaipăsându-i că își murdărește de tot pantalonii, voia să mă termine, eram al lui.

— Ce-i aici, elev?

Lovitura nimicitoare s-a sfărâmat în mii de cioburi, la câțiva centimetri de capul meu. Eu o așteptam, știam că trebuie să vină. Nu înțelegeam de ce nu vine, de ce… Am deschis ochii, am vrut să văd de ce nu dă, de ce nu mă termină. Bledea nu mai era, ba parcă era, dar undeva departe, parcă stătea drepți în fața cuiva. Nu știam cine era acel cineva.

M-am sculat și am privit buimac în jur, la cei din fața mea. Nuțu, Nuțu, Bledea și… directorul școlii. Imposibil! Ce căuta aici, cine-l adusese exact când aveam nevoie?…

În ușă apăruse și Mopsu. După ce a discutat puțin cu el, directorul a plecat.

— Bravo, Tristule, bravo, ești tare! De-abia ai venit și gata, te-ai pus cu bătaia pe ăștia, bravo! Ascultă la mine, acum pune mâna pe mătură și să văd tot internatul bec! Nu mergi la masă, oricum, văd că ești „puternic", n-ai nevoie de mâncare! Mătura-i de tine, bă, asta o să faci tot timpul aici și cred că… nici în viață n-ai să faci nimic! Mătura e de tine, bă! Ha, ha, ha!

Asta a fost singura „apreciere pe care am auzit-o din gura Mopsului. Din ziua aceea nenorocită, ștampila mi-a fost pusă: „elev dificil!

Viața în școală era extrem de dură, dar nu insuportabilă. După ce terminam curățenia de dimineață în internat, ne încolonam în curte pentru a intra în sala de mese. Intram cu mâinile ridicate deasupra capului, pentru a putea fi controlați dacă nu furaserăm nimic din dormitoare. De câte ori ajungeam eu în dreptul celui care făcea controlul, primeam o înjurătură, un scuipat sau o palmă. Cei mari nu-mi iertau chestia cu Bledea.

Eram controlați numai noi, cei mici. În timpul controlului, ne dispărea din buzunare ba una, ba alta. Cei mari erau lăsați de capul lor, ei fiind de fapt cei care făceau controlul în locul instructorilor și al educatorilor. De, cei mai mulți dintre ei erau turnători la cancelarie, la direcție.

Nu intram în sala de mese decât câte doi. Ne așezam câte șaisprezece la o masă care, în mod normal, era făcută pentru opt. Primeam bucata de pâine și cana de ceai și, după ce primeam și permisiunea să mâncăm, înfulecam la iuțeală pâinea, ca nu cumva să apară vreun instructor și să dea comanda de ieșire în coloană din sală. Nu era voie să ieși cu pâinea din sală.

Mulți dintre cei mici nu apucau decât să-și bea ceaiul și să muște o dată din pâine. Asta era masa de dimineață. Ieșeam încolonați din sală și eram încă o dată controlați, de data asta ca nu cumva să fi furat pâine. Numai noi, cei mici.

Pe platou ne împărțeam pe clase. Se făcea apelul nominal, după care, toți, încolonați, ne deplasam spre sălile de clasă. Aici, eram într-adevăr fericiți. Ne puteam în sfârșit odihni. Adevărata fericire!

Cât timp ne predau profesorii, ne mai odihneam și noi, mulți chiar adormeau de-a binelea. Dacă ne prindeau dormind la ore, căpătăm douăzeci de bețe la palmă și nu mai mâncam la prânz. Dar ce conta pentru noi…

Atunci am învățat să moțăim cu ochii deschiși, de se mirau profesorii cât de atenți și cuminți ne făcuserăm. Mult mai târziu, în armată, m-am perfecționat. Am învățat să dorm mărșăluind în coloană. Dar pe atunci, stilul primitiv al moțăitului cu ochii deschiși nu dădea întotdeauna roade. Ba îi mai cădea câte unuia capul în piept, ba altul, mai „atent", era întrebat câte ceva de profesori… în orice caz, erau orele noastre fericite.

Singurul lucru rău la clase era frigul. Clasele erau încălzite două câte două de câte un singur godin așezat într-o spărtură făcută în zid. Căldură nu aveam, ci numai fum care înțepa, care îi enerva pe profesori, iar nervii lor se abăteau asupra noastră. Dar și așa tot era mai bine la clase.

Școala nu se afla în același corp de clădire cu internatul, înainte, în clădirea veche fuseseră grajdurile unei garnizoane, iar școala era și azi plină de duhoarea de paie, bălegar și spinări transpirate de cai. Din acest motiv, nici nu erau mulți profesorii care să reziste în școală mai mult de un an-doi. Și asta în vremuri în care un post în învățământ însemna totuși ceva. Lecțiile erau predate în silă, iar noi le primeam cum primeam și pedepsele, ca pe ceva impus, de care nu aveai cum să scapi. Acum îmi dau seama câtă scârbă trebuie să fi avut profesorii din școala aceea. Să lucrezi în condiții de cocină și cu niște elevi ca noi… „Noroc" cu salariile ce nu-i lăsau să moară de foame.

Culoarele lungi și friguroase erau o adevărată spaimă pentru elevi. Odată intrat acolo, aveai impresia că nu mai scapi viu. Erau lugubre. Noi, cei mici, ne temeam să le străbatem singuri dimineața, când mai era încă întuneric. Mergeam la closet câte doi-trei, ținându-ne de mână. Ne întorceam fericiți în clasă, cu un aer semeț. Ne ocupam locurile în bănci și adormeam.

Nu ne interesa absolut nimic la clase, decât să apucăm să ne mai odihnim. Să dăm cât mai târziu ochii cu Mopsu. Dacă întâmplător eram ascultați la ore și nu știam lecția, și de obicei nimeni nu știa nimic, eram pedepsiți cu 10-l5 bețe la palmă, mers în genunchi pe culoare și spălatul latrinei din curte. Profesorii-instructori nici nu se mai oboseau să ne pedepsească ei. Ne dădeau pe mâna celor mari.

Eram obligați să ne ducem cu biletul pe care era înscrisă pedeapsa la Nuțu, Ramon ori Bledea, iar ei să ne-o aplice. De fiecare dată, la pedeapsa indicată în bilet se adăugau pumnii și palmele lor. Dacă trecea o zi în care să nu fiu bătut era mare minune. Dar nu cred să fi prins vreodată trei zile la rând fără bătaie. La mine se știa cine aplică pedeapsa. Bledea. Toată școala știa de „prietenia noastră. Câțiva instructori chiar mă „căutau în mod deosebit la ore, numai să mai vadă spectacolul în reluare.

De frică, începusem să învăț. Stăteam noaptea, după ce terminam porția de șmotru, și toceam de tâmpit tot ce trebuia și nu trebuia, că nu știam ce întrebări urmau a doua zi. Începusem să-i enervez pe unii profesori, care nici nu mai așteptau spectacolul cu Bledea și mă pocneau ei, personal.

Spre deosebire de ceilalți, pentru mine și orele de clasă deveniseră de la un timp un calvar. Pe cât încercam să răspund mai bine, pe atât se întețeau pedepsele. Chiar și cei din clasa mea mă priveau de la o vreme pe sub sprâncene. Eram vinovat. Demonstram, prin prostia mea, că se putea învăța, că și profesorii erau puși pentru ceva în școală.

Zilele treceau, și săptămânile, și nu reușeam, nu reușisem să-mi fac măcar un prieten. Eram singur. La clasă, se uitau chiorâș la mine cei din bănci, cel de la catedră. La dormitor, Mopsu, flancat de Nuțu, Ramon, Bledea și cam toți ceilalți se întreceau în a-mi da de făcut tot felul de chestii, una mai stupidă decât cealaltă.

Snopeala era în toi pentru toată grupa mică și, în special, pentru mine. Ajunsesem să nici nu-mi mai pese de câte o palmă sau un șut în fund. Eram bine bătătorit, fiindcă lucraseră temeinic la mine din primele zile. Doar după-amiaza, la magazie, mă simțeam mai bine. Să fac curățenie în curte, la magazie, să spăl pe jos prin bucătărie sau să curăț cartofi, cam asta era tot ce-mi doream. Știam că, după ce dădeam peste cap cana de ceai, urma programul de seară al Mopsului. Și asta zi de zi, seară de seară și în fiecare noapte, până târziu. Dimineața la ora cinci, eram din nou în picioare și o luam de la capăt. Zi de zi, săptămână de săptămână.

Într-una din dimineți, fiindu-mi rău, nu am apucat să mă scol din pat la comanda Mopsului. De cu seară, fusesem la infirmeria internatului: 38,4. Peste noapte îmi fusese rău de tot.

Priveam buimac în jur.

— Scoal’, putoare, n-auzi?

— Dom’ șef…

— Mama mă-tii de putoare!

A ridicat mâna. Nu aveam putere nici să-mi feresc fața. Vedeam cum pumnul mare, negru și transpirat, se apropie, se apropie. Nu am apucat să mă feresc. Lovitura a fost năpraznică. Bucăți mari de os, oasele pumnului sparte în sute de bucăți, mi-au intrat în ochi, în creier, în gură. Îmi alunecau pe gât, le simțeam în mine. Veșnicia fulgerului amplifica în mine șocul teribil, durerea cumplită. Viața mea fusese izbită de un pumn.

Am rămas întins în pat, pe perna îmbibată cu sânge, mai bine de o oră. N-am simțit nimic în această oră. Nici nu știu dacă a fost o oră. Așa mi-a zis Mihai. Mihai Ciudoiu, elev cu doi ani mai mare decât mine. Se pare că mi-am revenit abia după ce mi-a turnat o căldare cu apă în cap, căldarea în care se clăteau cârpele de spălat pe jos. Chiar dacă aș fi știu și asta, nu cred că mi-ar fi făcut greață atunci… și nici acum.

După aproape o oră, am reușit, șontâc-șontâc, să ajung la infirmerie. Închis! Nu era nimeni. Era marți. M-a adus Mihai înapoi în dormitor.

Trei zile nu am fost la ore. Mă târam ca un câine bătrân până la closet și înapoi. Nici la masă nu mă puteam deplasa. Din când în când, Mihai mai reușea să fure câte un colț de pâine, pe care mi-l dădea pe ascuns noaptea. Nimeni nu m-a băgat în seamă în acele zile. Nimeni nu a întrebat în școală de mine. La dormitor, treceau toți indiferenți pe lângă patul meu. Puteam să și crăp, unu’ mai puțin!

A patra zi, am încercat să mă târâsc până la sala de mese. Am reușit. Am încercat să mănânc ceva, dar mi s-a întors

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Haimanaua

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor