Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Despre lucrurile ultime

Despre lucrurile ultime

Citiți previzualizarea

Despre lucrurile ultime

Lungime:
139 pages
1 hour
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786065871601
Format:
Carte

Descriere

Are femeia vreun rol în evoluția spirituală a bărbatului? Ce anume, în iubire și în erotism, declanșează intuiții și trăiri care depășesc datul, ordinarul, norma? Otto Weininger, un gânditor catalogat drept misogin și antisemit, repune în discuție opera Peer Gynt al lui Ibsen, stăruind asupra temelor sale favorite: superioritatea masculinului, asociat spiritului, față cu femininul, asociat instinctualității oarbe, lipsite de spirit, de perspectivă, deci și de valoare. Aforistica acestui autor, deopotrivă prezentă în volumul de față, abordează problematica sadismului și a masochismului, imoralitatea dusă până la ilegalitate și crimă, culminând cu – sau decurgând din – păcatul originar.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786065871601
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Despre lucrurile ultime

Cărți conex

Previzualizare carte

Despre lucrurile ultime - Otto Weininger

autor.

AFORISME POSTUME

Cea mai înaltă expresie a oricărei morale este: Fii!

Omul să acţioneze astfel încât individualitatea sa ca întreg să se manifeste în orice moment.

Cu siguranţă că somnul şi visul au ceva în comun cu starea de dinainte de naştere.

Algebra este conceptuală, aritmetica – vizuală.

Prezentul este forma eternităţii: judecata despre actual are aceeaşi formă ca şi judecata despre veşnicie. Conexiune cu morala, care vrea să transforme întregul prezent în veşnicie, care vrea să cuprindă în îngustimea conştiinţei întreaga anvergură a lumii.

Ceea ce va duce întotdeauna spre determinism (printre altele) este faptul că avem mereu nevoie de luptă. În cazurile individuale decizia se poate adopta pe deplin etic, omul se poate decide în favoarea binelui; decizia nu este, însă, una de durată, el trebuie să lupte din nou. Libertatea, am putea spune, există numai pentru moment.

Iar acest lucru intră chiar în conceptul de libertate. Ce fel de libertate ar fi aceea pe care eu mi-am creat-o printr-o faptă bună, dintr-o perioadă oarecare din trecut: mândria omului rezidă tocmai în faptul că în fiecare clipă poate fi din nou liber.

Prin urmare, pentru viitor, ca şi pentru trecut, nu există libertate; asupra lor omul nu are nicio putere.

De aceea, omul nici nu le poate înţelege: el însuşi este un act atemporal, un act pe care el îl desăvârşeşte mereu şi nu există un moment în care el să nu îndeplinească acest act aşa cum trebuie să fie el, pentru ca el să se înţeleagă pe sine.

Etica se exprimă astfel: acţionează pe deplin conştient, adică astfel încât în fiecare moment să fii tu pe de-a-ntregul, în fiecare moment să existe întreaga ta individualitate. Omul trăieşte această individualitate de-a lungul vieţii sale numai în comunitate; de aceea timpul este amoral şi niciun om nu este desăvârşit, oricât ar fi de sfânt. Dacă omul acţionează o singură dată cu cea mai puternică voinţă astfel încât întreaga universalitate a Sinelui său (şi a lumii, deoarece el este deja microcosmosul) să se instaureze în fiecare moment, atunci el a biruit timpul şi a devenit divin.

Cele mai puternice motive armonice ale muzicii universale sunt acelea în care se încearcă această întrerupere a timpului în timp, crearea unei breşe afară din timp, acelea în care un ton este urmat de o furtună care face să se resoarbă restul melodiei (aceasta, ca întreg, reprezintă timpul; punctele individuale, pe care Eul le asamblează) şi care, astfel, pune capăt melodiei. Finalul motivului Graalului din Parsifal, motivul lui Siegfried reprezintă astfel de melodii.

Există, totuşi, un act care, ca să spunem aşa, resoarbe viitorul, care percepe aprioric drept vină orice viitoare cădere în imoralitate, la fel ca şi orice trecut imoral, şi care, astfel, trece dincolo de amândouă: o stabilire atemporală a caracterului, renaşterea. Este actul prin care ia fiinţă geniul.

Porunca morală sună aşa: în fiecare acţiune trebuie să se manifeste întreaga individualitate a omului, fiecare trebuie să fie o biruire completă a timpului, a inconştientului, a îngustimii conştiinţei. Însă, în cea mai mare parte a cazurilor, omul nu face ceea ce vrea, ci ceea ce a vrut. Prin deciziile sale, dă mereu o anumită direcţie, în care el se mişcă apoi până în următorul moment de reflecţie. Noi nu vrem constant, voinţa noastră funcţionează numai temporal, pe termen scurt, din aproape în aproape. Astfel ne scutim de a mai voi: este principiul economiei de voinţă. Dar omul superior resimte acest lucru întotdeauna ca profund imoral.

Prezentul şi veşnicia sunt înrudite: judecăţile atemporale, generale, au forma prezentului (logica este etica împlinită); şi, tot aşa, în fiecare prezent se află toată veşnicia. Nu trebuie să ne lăsăm determinaţi de interior; trebuie evitat şi acest ultim pericol, această ultimă aparenţă de autonomie.

„Să vrei!" înseamnă: Să te vrei pe tine în întregime!

În socialism singurul lucru corect este acela că fiecare om, ca sine însuşi, trebuie să-şi găsească particularitatea şi să aspire să se găsească pe sine, trebuie să aspire să-şi dobândească mai întâi particularitatea; şi aici el nu trebuie să lase ca exteriorul să-şi limiteze aprioric posibilităţile. Un om poate fi mândru de bogăţia dobândită şi, pe bună dreptate, să o privească drept simbol etic al travaliului lui interior.

Psihologismul este cea mai confortabilă concepţie despre viaţă, deoarece, conform lui, nu mai există, de fapt, probleme. Prin urmare, el condamnă aprioric şi toate soluţiile, din moment ce acordă la fel de puţină importanţă atât problemelor reale, cât şi conceptului de adevăr.

Nu există întâmplare. Întâmplarea ar fi o negare a legii cauzale care impune existenţa unui motiv şi coincidenţa temporală a două serii cauzale. Accidentul ar nimici posibilitatea vieţii, el l-ar abate din drumul său pe om, care, la început, este în măsură să învingă răul. Accidentul ar face imposibilă telepatia, care este, totuşi, o certitudine. El ar şterge conexiunile dintre lucruri, unitatea universului. Dacă nu există accident, atunci nu există nici Dumnezeu.

Plăcerea este corelativul psihic al creaţiei. Voluptatea este însoţită de durere intensă deoarece în ea confluează creaţia şi nimicirea.

Non-fiinţarea criminalului este, de aceea, cea mai mare dintre dureri; ea este iadul propriu-zis.

Speranţă – frică: psihologia jucătorului. Orice jucător pasionat suferă profund de frică.

Oare planta cunoaşte plăcerea şi durerea? Orhideele, poate? Voluptatea împreunării pare să le lipsească! Hermafroditismul plantelor!

Îngustimea conştiinţei şi a timpului nu sunt două lucruri diferite, ci unul şi acelaşi fapt. Li se opune paralelogramul forţelor: două mişcări diferite se pot uni într-una şi pot fi îndeplinite de acelaşi corp în acelaşi moment. La nivel psihic există varietatea, chiar oscilaţia. Viaţa psihică a plantelor trebuie, deci, să fie astfel încât să-i lipsească limitarea conştiinţei. Acestui fapt îi corespunde acela că planta nu se poate mişca şi că ea nu are organe de simţ; deoarece dezvoltarea motilităţii şi a sensibilităţii sunt mereu paralele şi legate. Limitarea conştiinţei (timpul) este forma de mişcare a psihicului.

Se înţelege că Nietzsche are dreptate atunci când spune că nu există crimă în scop de jaf. Nu există crimă de dragul banilor. Dar jaful nu este o „sugestie a judecăţii slabe" a criminalului, ci aparţine crimei: jaful reprezintă o ucidere completă; victima ar mai avea realitate dacă ar poseda bani: de aceea ea trebuie jefuită, adică trebuie ucisă complet.

Dintre toate problemele care se pot rezolva principial, cea mai grea este aceea a relaţiei dintre voinţă şi valoare sau, ceea ce revine la acelaşi lucru, a relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Oare voinţa creează valoarea sau valoarea creează voinţa? Oare Dumnezeu creează omul sau numai omul este acela care conferă realitate divinităţii? Oare voinţa poartă asupra binelui sau binele este cel care pune stăpânire pe voinţă? Aceasta este problema graţiei divine, cea mai înaltă, ultima problemă a dualismului, în timp ce păcatul originar reprezintă însăşi problema dualismului. Aceasta se poate rezolva, cred, în felul următor: valoarea devine ea însăşi voinţă atunci când intră în relaţie cu timpul; deoarece Eul (Dumnezeu) în calitate de timp este voinţa. Nu poate fi vorba de crearea voinţei sau a valorii: problema se înrudeşte, aici, cu aceea a păcatului originar. Dimpotrivă, voinţa devine valoare (omul devine Dumnezeu) atunci când este total atemporală; valoarea este o existenţă-limită a voinţei, iar voinţa este o existenţă-limită a valorii. Când Dumnezeu se face timp, atunci El devine voinţă, adică în felul în care s-a instalat fiinţa în raport cu nefiinţa. Orice voinţă nu vrea decât să se întoarcă la fiinţă (spune păcatul originar) şi este ceva între non-fiinţă şi fiinţă. Nu poate fi vorba de creaţie. Omul se comportă faţă de Dumnezeu aşa cum se comportă ochiul faţă cu soarele. Nici soarele nu este soare doar pentru că ochiul îl vede, nici ochiul nu este acela care face să fie soarele.

Idioţia este echivalentul intelectual al stării crude.

Epilepsia este neajutorare totală, catalepsie, deoarece criminalul a devenit jucăria gravitaţiei. El nu poate păşi. Senzaţia epilepticului: ca şi cum s-ar fi stins lumina şi lipseşte orice sprijin din exterior. Ţiuitul urechilor în cădere: este posibil ca atunci când dispare lumina să apară zgomotul. Un epileptic are viziuni roşii: iad, foc.

Poate că nu ne mai putem aminti nimic din starea noastră de dinainte de naştere deoarece suntem prea profund scufundaţi prin faptul de a ne fi născut: ne-am pierdut conştiinţa şi am pretins să ne naştem în exclusivitate pulsionali, fără judecăţi raţionale şi fără cunoaştere, de aceea nu cunoaştem absolut nimic din acest trecut.

Crima reprezintă o autojustificare a criminalului; prin crimă el caută să dovească faptul că este nimic.

Omului nu îi este permis să vrea să se determine cauzal în genul „acum mă voi justifica printr-o acţiune şi, astfel, voi fi în regulă pentru totdeauna şi voi acţiona bine de la natură, pentru că nu aş putea altfel". În acest fel renunţăm la libertatea care, în fiecare moment, poate nega întregul trecut şi, astfel, se opune memoriei pasive (animale). Dacă ne dedăm unei astfel de cauzalităţi facem din noi un obiect; deoarece morala la care suntem constrânşi nici nu mai este morală.

Oare nu cumva cu cât există mai multă voluptate şi mai multă poftă senzuală în relaţia bărbatului cu femeia, cu atât mai scăzut va fi nivelul etic al copiilor? Nu cumva cu atât mai criminal va fi fiul, cu atât mai târfă va fi fiica?

Ne iubim părinţii biologici; iată, aici, o dovadă pentru faptul că i-am ales.

Starea copilăriei omului este mult mai nefericită decât cea a animalului nou-născut sau a plantei nou-răsărite şi numai omul trebuie să fie crescut şi educat, aceasta din cauză că sufletul lui s-a pierdut, într-un mod atât de cumplit. De aceea şi copilul omului este atât de neajutorat şi de slab, de aici şi pericolul de moarte (mortalitatea infantilă!), mult mai pregnant decât la adult; omul suferă, în plus, şi de maladii ale copilăriei, pe care animalele şi plantele nu le cunosc.

Dacă omul nu s-ar fi

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Despre lucrurile ultime

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor