Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Opere esențiale, vol. 5 – Studii despre sexualitate

Opere esențiale, vol. 5 – Studii despre sexualitate

Citiți previzualizarea

Opere esențiale, vol. 5 – Studii despre sexualitate

evaluări:
3/5 (3 evaluări)
Lungime:
395 pagini
7 ore
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737076007
Format:
Carte

Descriere

Cati dintre cei care aplica psihanalizei eticheta de pansexualism au citit la sursa ideile lui Freud? Acestora dar si celor care nu au prejudecati volumul al VI-lea le pune la dispozitie textele esentiale dedicate de intemeietorul psihanalizei sexualitatii si rolului pe care il joaca in viata psihica sanatoasa si maladiva. Centrul volumului il constituie fara indoiala „Trei eseuri asupra teoriei sexualitatii“ unde este expusa pe larg si cu deplina claritate conceptia lui Freud asupra sexualitatii infantile conceptie corelativa unor termeni psihanalitici fundamentali cum ar fi inconstient refulare complex Oedip fixatie conflict psihic inconstient etc. De asemenea probleme de interes foarte larg – psihologia vietii amoroase sexualitatea feminina educatia sexuala a copiilor – isi gasesc aici tratarea psihanalitica.


Cuprins:


Nota asupra traduceriiSexualitatea in etiologia nevrozelor (1898)Nota introductiva la editia romaneascaTrei eseuri asupra teoriei sexualitatii (1905)Nota introductiva la editia romaneascaCuvant inainte la a doua editieCuvant inainte la a treia editieCuvant inainte la a patra editieI Deviatiile sexuale[1] Deviatii in privinta obiectului sexual(A) Inversiunea(B) Imaturii din punct de vedere sexual si animalele ca obiect sexual[2] Deviatii in privinta scopului sexual(A) Transgresiuni anatomice(B) Fixarea scopurilor sexuale preliminare[3] Generalitati despre toate perversiunile[4] Pulsiunea sexuala la nevrotici[5] Pulsiuni partiale si zone erogene[6] Explicarea aparentei predominari a sexualitatii perverse in psihonevroze[7] Referire la infantilismul sexualitatiiII Sexualitatea infantila[1] Perioada de latenta sexuala a copilariei si intreruperile ei[2] Manifestarile sexualitatii infantile[3] Scopul sexual al sexualitatii infantile[4] Manifestarile sexuale masturbatorii[5] Investigatia sexuala infantila[6] Fazele de dezvoltare ale organizarii sexuale[7] Sursele sexualitatii infantileIII Transformari ale pubertatii[1] Primatul zonelor genitale si placerea preliminara[2] Problema excitatiei sexuale[3] Teoria libidoului[4] Diferentierea barbatului si a femeii[5] Descoperirea obiectuluiRezumatOpiniile mele despre rolul sexualitatii in etiologia nevrozelor (1906 [1905])Nota introductiva la editia romaneascaLamurirea sexuala a copiilor (scrisoare deschisa catre dr M. Furst) (1907)Nota introductiva la editia romaneascaDespre teoriile sexuale infantile (1908)Nota introductiva la editia romaneascaContributii la psihologia vietii eroticeI Despre un anumit tip de alegere a obiectului la barbat (1910)Nota introductiva la editia romaneascaII Despre cea mai generala degradare a vietii erotice (1912)Nota introductiva la editia romaneascaIII Tabuul virginitatii (1918 [1917])Nota introductiva la editia romaneascaDoua minciuni de copil (1913)Nota introductiva la editia romaneascaOrganizarea genitala infantila (o incursiune in teoria sexuala) (1923)Nota introductiva la editia romaneascaDeclinul complexului Oedip (1924)Nota introductiva la editia romaneascaUnele consecinte psihice ale diferentei anatomice dintre sexe (1925)Nota introductiva la editia romaneascaDespre tipurile libidinale (1931)Nota introductiva la editia romaneascaDespre sexualitatea feminina (1931)Nota introductiva la editia romaneascaBibliografieLista abrevierilorIndex

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737076007
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Opere esențiale, vol. 5 – Studii despre sexualitate

Citiți mai multe de la Freud Sigmund

Cărți conex

Previzualizare carte

Opere esențiale, vol. 5 – Studii despre sexualitate - Freud Sigmund

Notă asupra ediţiei

Volumul de faţă cuprinde o serie de texte asupra sexualităţii apărute de-a lungul întregii opere freudiene, ceea ce îi permite cititorului să remarce modul în care se conturează şi evoluează concepţia sa psihanalitică. Dacă în lucrările din anii de început se pot încă resimţi influenţele abordării fiziologice, vedem cum, treptat, Freud descoperă rolul covârşitor al proceselor psihice. Aşa cum remarcă Ernest Jones, Freud descoperise toate fazele principale ale dezvoltării psihosexuale înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi abia în „Trei eseuri" apare o notă de subsol în care vorbeşte despre alegerea de obiect din copilărie. Mai mult, în primele două ediţii ale Interpretării viselor el afirmă într-un pasaj că nu există dorinţe sexuale la copil. Putem crede că Freud ezita să facă publice constatările sale, aşteptând până ce experienţa îi va furniza argumente solide, după cum afirmă într-una dintre lucrările din acest volum („Unele consecinţe psihice ale diferenţei anatomice dintre sexe").

Găsim în acest volum lucrări care conţin pentru prima dată afirmarea rolului capital al sexualităţii în geneza tulburărilor psihice („Trei eseuri), semnificaţia fantasmelor în viaţa psihică („Opiniile mele despre rolul sexualităţii în etiologia nevrozelor), descoperirea rolului semnificativ pe care constatarea diferenţei anatomice dintre sexe îl are asupra dezvoltării copilului („Despre teoriile sexuale infantile), stadiul falic („Organizarea genitală infantilă).

Traducerea acestei serii de lucrări ce provin din diverse perioade ale operei freudiene presupune luarea în considerare a evoluţiei limbajului psihanalitic specific. Am realizat unificarea terminologică cu volumele apărute anterior, ţinând seama şi de variantele actuale ale unor termeni.

Astfel, în ceea ce priveşte formula Liebesleben („viaţa de iubire în traducere directă) am optat pentru varianta „viaţa erotică. Traducerea franceză a adoptat varianta „vie amoureuse, care, în româneşte, pare învechită şi inadecvată pentru un limbaj ştiinţific. Am considerat că „erotic cuprinde atât aspectul sufletesc, cât şi cel fiziologic al iubirii.

Am păstrat traducerea, operată în volumele anterioare, a lui „Es prin „Se şi a lui „seelisch („sufletesc în traducere directă) prin „psihic".

O altă opţiune a fost legată de traducerea titlului „Der Untergang des Öedipuskomplexes, „Untergang având diferite conotaţii, printre care: dispariţie, declin. Am ales termenul „declin" ţinând cont de conţinutul lucrării respective. Astfel, Freud vorbeşte de dispariţie în sensul refulării tendinţelor oedipale, al desexualizării şi inhibării lor în raport cu scopul. Este vorba totuşi, spune Freud, de mai mult decât de o refulare, iar dacă procesul se realizează în mod ideal, complexul este distrus, suprimat.

SEXUALITATEA ÎN ETIOLOGIA NEVROZELOR

(1898)

Notă introductivă

Acest studiu, pe care Freud îl considera, într-o scrisoare către Fliess, demn de dispreţ, a apărut la doi ani după „Despre etiologia isteriei (1896). În vara lui 1897, Freud îşi începuse autoanaliza şi în toamnă deja, aflăm din scrisorile către Fliess, abandona teoria despre etiologia traumatică a nevrozelor, descoperea complexul Oedip şi sexualitatea infantilă ca o realitate normală şi generală. În această lucrare însă, aceste descoperiri nu sunt menţionate, prima parte constituind o rezumare a opiniilor lui Freud despre etiologia nevrozelor, publicate până atunci. Potrivit lui Ernest Jones, această lucrare este semnificativă din două puncte de vedere. În primul rând, aici găsim prima menţionare a sexualităţii infantile. În al doilea rând, tema care îl preocupase pe Freud în anii anteriori, explicarea isteriei prin seducţia infantilă, nu este prezentă, ceea ce îl face pe Jones să presupună că intervenise ceva important în descoperirile lui. Noutatea pentru acel moment o reprezintă tratarea problemelor sociologice: criticarea atitudinii medicilor faţă de sexualitate (masturbare, mijloace contraceptive) şi faţă de problemele vieţii de cuplu, temă reluată de-a lungul operei lui Freud, de la „Morala sexuală culturală (1908) şi până la Disconfort în cultură (1930).

În ultimii ani, am ajuns prin cercetări amănunţite la descoperirea faptului că factorii ce ţin de viaţa sexuală reprezintă cauza cea mai imediată şi semnificativă din punct de vedere practic a fiecărui caz de îmbolnăvire nevrotică. Această teorie nu este cu totul nouă; în etiologia nevrozelor, a fost acordată, dintotdeauna şi de către toţi autorii, o anumită importanţă factorilor sexuali; pentru multe curente subterane din medicină, vindecarea „tulburărilor sexuale şi a „fragilităţii nervoase au fost asociate întotdeauna într-o unică promisiune. Nu ar fi deci dificil de contestat originalitatea acestei teorii, dacă s-a renunţat deja la negarea valabilităţii ei.

În câteva scurte articole, care au apărut în ultimii ani în „Neurologischen Zentralblatt"¹ (1894, 1895, 1896), în „Revue neurologique² şi în „Wiener Klinischen Rundschau³ (1895, 1896), am încercat să indic materialul şi punctele de vedere care oferă un suport ştiinţific teoriei „etiologiei sexuale a nevrozei". O expunere detaliată nu a apărut încă, în esenţă pentru că, într-adevăr, de la efortul de a clarifica contextul cunoscut realmente, se ajunge la probleme mereu noi, pentru a căror rezolvare lipseşte pregătirea. În niciun caz însă nu mi se pare prematură încercarea de a îndrepta interesul medicului practician asupra raporturilor pe care eu le afirm, pentru ca el să se convingă de justeţea acestor afirmaţii şi de beneficiile pe care le-ar putea deriva din cunoaşterea lor în folosul îndeletnicirii lui medicale.

Ştiu că nu vor lipsi eforturile de a-l opri pe medic să urmărească această temă, prin argumente de coloratură etică. Cine vrea să se convingă, în cazul bolnavilor săi, dacă nevrozele lor sunt corelate cu viaţa lor sexuală, acela nu poate evita să ia informaţii de la ei în legătură cu viaţa lor sexuală şi să insiste asupra informării fidele în legătură cu ea. În aceasta ar consta însă pericolul, atât pentru indivizi, cât şi pentru societate. Medicul, am auzit spunându-se, nu are niciun drept să se amestece în tainele sexuale ale pacienţilor săi, să le rănească pudoarea – mai ales persoanelor de sex feminin – printr-o examinare atât de grosolană. Mâna sa stângace poate doar să tulbure fericirea familiei, să rănească inocenţa persoanelor tinere şi să prejudicieze autoritatea părinţilor; din partea adulţilor va obţine o complicitate supărătoare, iar propria sa relaţie cu pacientul său va fi perturbată. Ar fi deci obligaţia sa etică ca întreaga problematică sexuală să fie lăsată deoparte.

Trebuie, fără îndoială, să răspundem: aceasta este manifestarea uneia din ipocriziile nedemne ale medicilor care maschează prost, prin argumente proaste, incapacitatea lor. Când într-adevăr momente din viaţa sexuală pot fi recunoscute ca fiind cauze ale bolii, investigarea şi discutarea acestor momente intră pe această cale în sfera de obligaţii a medicului, fără ezitări. Lezarea pudorii de care el se face vinovat, trebuie menţionat, nu este alta şi nici mai supărătoare decât în cazul în care el, pentru a vindeca o afecţiune locală, insistă să inspecteze organele genitale ale femeii, cerinţă la care însăşi şcoala îl obligă. Auzim încă povestindu-se deseori de către femei mai în vârstă, care şi-au petrecut tinereţea în provincie, că ele au ajuns la o stare de epuizare din cauza unor hemoragii genitale excesive, pentru că nu s-au putut decide să îi permită unui medic să le privească nuditatea. Influenţa educativă exercitată de medici asupra publicului a condus, în cursul unei singure generaţii, la faptul că la tinerele noastre soţii asemenea rezistenţe apar doar extrem de rar. Oriunde s-ar întâlni, ele ar fi dezaprobate ca fiind pudoare de neînţeles, ruşine care nu îşi are locul. Soţul ar întreba în acest caz dacă trăim oare în Turcia, unde femeia are voie să îi arate medicului doar braţul printr-o deschidere a unui perete.

Nu este adevărat că examinarea şi împărtăşirea problemelor sexuale îi procură medicului o putere periculoasă faţă de pacienţii săi. Aceeaşi obiecţie s-ar fi putut ridica, cu mai multă îndreptăţire la timpul ei, contra utilizării anesteziei, prin care bolnavul este privat de conştiinţă şi de voinţă, rămânând la latitudinea medicului dacă şi când le va recupera. Totuşi anestezia ne-a devenit astăzi indispensabilă, pentru că este mai utilă decât orice altceva în eforturile medicilor de a oferi ajutor, iar medicul a preluat responsabilitatea pentru anestezie printre celelalte obligaţii serioase ale sale.

Medicul poate leza întotdeauna dacă este neîndemânatic sau lipsit de scrupule; în cazul investigării vieţii sexuale a pacienţilor săi nu lezează nici mai mult, nici mai puţin decât în alte cazuri. Desigur, cel care dintr-o predispoziţie către autocunoaştere demnă de stimă nu are încredere în tactul său, în seriozitatea şi discreţia sa de care are nevoie la examinarea nevroticului, cel care ştie despre sine că dezvăluirile din viaţa sexuală vor suscita în el pofte senzuale în locul interesului ştiinţific, acela ar proceda corect dacă ar rămâne departe de teoria etiologiei nevrozelor. Mai pretindem doar ca el să se ţină departe şi de la tratamentul nevrozelor.

Nu este adevărat, de asemenea, că bolnavii opun o rezistenţă de neînvins investigării vieţii lor sexuale. Adulţii obişnuiesc ca după scurte ezitări să se comporte cum trebuie, spunându-şi: sunt totuşi la doctor, care trebuie să ştie tot. Numeroase femei care din cauza obligaţiei de a-şi ascunde senzaţiile sexuale, au rezistat destul de greu în viaţă găsesc o uşurare în faptul că la medic observă că nu sunt considerate altfel decât cu referire la vindecarea lor şi îi mulţumesc acestuia că au dreptul în sfârşit să se comporte deschis, omeneşte, în chestiunile sexuale. O idee vagă despre importanţa dominantă a aspectelor sexuale pentru apariţia nervozităţii, aşa cum eu încerc de curând să o exploatez în folosul ştiinţei, pare să nu fi dispărut niciodată din conştiinţa profanilor. Cât de des suntem martori la scene ca aceasta: avem în faţa noastră un cuplu din care una din părţi suferă de nevroză. După multe pregătiri şi scuze că pentru medicul care ar vrea să ajute în astfel de cazuri nu există limite convenţionale ş.a.m.d., li se comunică celor doi că presupusa cauză a bolii ar fi modul nenatural şi dăunător în care au loc raporturile sexuale, pe care trebuie să îl fi ales de la ultima naştere a soţiei. De regulă, medicii nu se interesează de aceste relaţii; însă un astfel de interes ar fi condamnabil doar dacă bolnavii nu ar dori să audă de aşa ceva. Apoi unul dintre ei se apropie de celălalt şi spune: vezi, ţi-am spus eu că asta o să mă îmbolnăvească. Iar celălalt răspunde: şi eu m-am gândit, dar ce să facem?

În alte situaţii, cum ar fi la tinerele fete, care sunt educate sistematic să îşi ascundă viaţa sexuală, trebuie să ne mulţumim cu foarte puţină cooperare sinceră. Atârnă însă greu în balanţă, dacă medicul specialist nu se confruntă nepregătit cu bolnavii şi de regulă nu le cere clarificări, ci doar confirmări ale presupunerilor sale. Cei care doresc să îmi urmeze indicaţiile în ceea ce priveşte modul în care îşi pot clarifica morfologia nevrozelor şi să o traducă în termeni etiologici, aceia au nevoie doar de puţine mărturisiri suplimentare din partea bolnavilor. În descrierea simptomelor pe care au dat-o mult prea prompt, de cele mai multe ori au trădat faţă de medic faptul că ei cunosc factorii sexuali care se ascund în spatele lor.

Ar fi de mare folos dacă bolnavii ar şti mai bine cu ce certitudine este posibilă acum clarificarea de către medic a problemelor lor nevrotice şi deducerea din acestea a etiologiei sexuale care a acţionat. Ar fi cu siguranţă un îndemn pentru ei să renunţe la tăinuire din momentul în care s-au decis să ceară ajutor pentru suferinţele lor. Avem însă cu toţii interesul ca şi în chestiunile sexuale, să existe între oameni obligaţia corectitudinii într-un grad mai înalt decât s-a pretins până acum. Moralitatea sexuală nu are decât de câştigat din aceasta. În prezent suntem cu toţii, bolnavi sau sănătoşi, nişte ipocriţi în privinţa sexualităţii. Ar fi numai în folosul nostru dacă, drept urmare a corectitudinii generale, ar căpăta însemnătate un anumit grad de toleranţă în privinţa chestiunilor sexuale.

De obicei medicul manifestă un interes foarte neînsemnat faţă de multe dintre întrebările care sunt discutate între neuropatologi în privinţa nevrozelor, cum ar fi dacă suntem îndreptăţiţi să facem o diferenţiere strictă între isterie şi neurastenie, dacă pe lângă acestea putem deosebi o istero-neurastenie, dacă obsesiile trebuie clasificate printre neurastenii sau recunoscute ca nevroze separate ş.a.m.d. Într-adevăr, asemenea distincţii îi pot fi indiferente medicului, cât timp nu decurge nimic din decizia la care s-a ajuns, nicio investigare mai profundă şi nicio indicaţie pentru terapie, cât timp bolnavul va fi trimis în toate cazurile la sanatorii balneare sau i se va spune că nu suferă de nimic. Altfel stau însă lucrurile dacă sunt adoptate punctele noastre de vedere cu privire la relaţiile cauzale dintre sexualitate şi nevroze. Atunci se trezesc noi interese pentru simptomatologia cazurilor particulare de nevroză şi devine de importanţă practică să descompunem corect tabloul complicat în componentele sale şi să le denumim corect pe acestea. Căci morfologia nevrozelor poate fi tradusă în etiologie cu eforturi neînsemnate şi din cunoaşterea acesteia derivă, ca de la sine, noi indicaţii terapeutice.

Decizia importantă care trebuie luată, şi pe care, cu siguranţă, o putem lua de fiecare dată prin evaluarea atentă a simptomelor, este dacă cazul are caracteristicile unei neurastenii sau ale unei psihonevroze (isterie, obsesie). Enorm de des există cazuri mixte, în care semnele neurasteniei se asociază cu cele ale psihonevrozei; dorim însă să lăsăm pentru mai târziu evaluarea acestora. Doar în cazul neurasteniei examinarea bolnavilor a reuşit să dezvăluie aspectele etiologice ce ţin de viaţa sexuală; acestea sunt, după cum e firesc, cunoscute bolnavilor şi aparţin prezentului, mai corect, perioadei de viaţă de la maturizarea sexuală (cu toate că nici această delimitare nu permite acoperirea tuturor cazurilor). În cazul psihonevrozei, o asemenea examinare nu este prea productivă; ea duce într-o oarecare măsură la cunoaşterea unor factori ce pot fi recunoscuţi drept cauze şi care pot sau nu pot fi legaţi de viaţa sexuală; în primul caz, ei nu se arată a fi diferiţi de factorii etiologici ai neurasteniei, deci ne permit pe deplin să observăm lipsa oricărei relaţii specifice în producerea psihonevrozei. Şi totuşi, etiologia psihonevrozei se află, de asemenea, în toate cazurile, tot în domeniul sexual. Printr-un ciudat ocol, de care vom vorbi mai târziu, se poate ajunge la cunoaşterea acestei etiologii şi afla că este de înţeles faptul că bolnavul nu ştie să ne spună nimic despre ea. Evenimentele şi influenţele care stau la baza oricărei psihonevroze nu aparţin perioadei actuale, ci unei epoci de viaţă de mult trecute, aşa-zis preistorică, a copilăriei timpurii, şi de aceea ele nu îi sunt cunoscute nici bolnavului. El le-a uitat – doar într-un anumit sens.

Deci etiologia sexuală există în toate cazurile de nevroză; dar la neurastenii ea este de tip actual, la psihonevroze factorii sunt de natură infantilă; aceasta este prima mare opoziţie în etiologia nevrozelor. O a doua apare când luăm în considerare diferenţele în simptomatologia neurasteniei însăşi. Pe de-o parte, aici se găsesc cazuri în care ies în prim-plan anumite tulburări caracteristice neurasteniei: senzaţie de presiune craniană, fatigabilitate, dispepsie, constipaţie, iritaţie a şirei spinării etc.). În alte cazuri, aceste semne trec în plan secundar şi tabloul clinic este alcătuit din alte simptome care permit recunoaşterea unei relaţii cu simptomul central, „angoasa (tendinţă către starea de anxietate liberă, nelinişte, anxietate anticipatorie, atacuri de anxietate complete, rudimentare şi suplimentare, vertij locomotor, agorafobie, insomnie, hipersensibilitate la durere ş.a.m.d.). Am lăsat celui dintâi tip numele de neurastenie, pe cel de-al doilea însă l-am diferenţiat cu numele de „nevroză de angoasă şi am motivat această separare în altă parte⁴, unde iau în considerare, de asemenea, faptul că de regulă ambele nevroze apar împreună. Pentru scopul nostru este de-ajuns să subliniem că diferenţierea dintre cele două forme, în ceea ce priveşte simptomatologia, merge în paralel cu diferenţele dintre etiologiile lor. Neurastenia poate fi întotdeauna explicată printr-o stare a sistemului nervos, cum ar fi cea la care se ajunge prin masturbare excesivă sau care apare spontan ca urmare a poluţiilor frecvente; la nevroza de angoasă găsim de regulă influenţe sexuale care au în comun factorul reţinerii sau satisfacerii incomplete cum ar fi: coitus interruptus, abstinenţa asociată cu un libido vivace, aşa-numita excitare frustrată ş.a. În scurtul studiu în care m-am străduit să introduc nevroza de angoasă, am enunţat formula că angoasa ar fi în general libido deturnat de la utilizarea lui (normală).

Acolo unde avem un caz în care simptomele neurasteniei se asociază cu cele ale nevrozei de angoasă, ne aflăm deci în faţa unui caz mixt, ne oprim la principiul descoperit empiric conform căruia unui melanj al nevrozelor îi corespunde o acţiune simultană a mai multor factori etiologici şi de fiecare dată aşteptările ne vor fi confirmate. Cât de frecvent aceşti factori etiologici sunt legaţi unul de altul în mod organic prin intermediul proceselor sexuale, de exemplu coitus interruptus sau potenţa insuficientă a bărbatului asociată cu masturbarea, acest lucru va merita pe deplin o expunere separată.

Dacă diagnosticăm cu certitudine un anumit caz de nevroză neurastenică şi clasificăm corect simptomele acestuia, atunci este posibil să traducem simptomatologia în etiologie şi apoi să îi cerem cu îndrăzneală bolnavului confirmarea presupunerilor noastre. Nu trebuie să ne lăsăm derutaţi dacă iniţial suntem contrazişi; insistăm ferm asupra deducţiilor noastre, şi în cele din urmă vom învinge orice rezistenţă subliniind caracterul de nezdruncinat al convingerii noastre. Aflăm astfel tot felul de lucruri despre viaţa sexuală a oamenilor, cu care am putea umple o carte utilă şi instructivă, aflăm, de asemenea, ceea ce este regretabil în toate privinţele, că ştiinţa contemporană despre sexualitate este încă privită ca fiind de proastă reputaţie. Întrucât devierile mai mici de la o vita sexualis normală sunt mult prea dese, pentru a putea acorda valoare descoperirii lor, vom admite drept explicaţii la bolnavii noştri nevrotici doar acele anomalii ale vieţii sexuale care sunt grave şi de lungă durată; faptul că am putea, prin insistenţele noastre, să determinăm un bolnav normal din punct de vedere psihic să se autoacuze în mod fals de delicte sexuale poate fi trecut cu vederea cu toată liniştea, ca fiind un pericol imaginar.

Dacă procedăm în acest mod cu bolnavii noştri, vom căpăta convingerea că nu există cazuri negative pentru teza etiologiei sexuale a neurasteniei. Cel puţin pentru mine, această convingere a devenit atât de puternică, încât am exploatat din punct de vedere diagnostic chiar şi rezultatele negative ale examinării, adică mi-am spus că asemenea cazuri nu pot fi de neurastenie. Astfel am ajuns, în mai multe cazuri, să presupun o paralizie progresivă în locul neurasteniei, căci nu reuşisem să demonstrez existenţa masturbării excesive, fapt necesar tezei mele, iar evoluţia acestor cazuri mi-a dat ulterior dreptate. Altă dată, când bolnavul, în absenţa unor modificări organice clare, se plângea de senzaţii de presiune intracraniană, dureri de cap, dispepsie, opunându-se cu sinceritate şi, după ce s-a gândit bine, cu siguranţă, suspiciunilor mele legate de viaţa sexuală, am bănuit o supuraţie latentă la unul din sinusurile nazale, iar un coleg specialist a confirmat această concluzie trasă din rezultatul negativ al examinării vieţii sexuale, prin aceea că îl elibera pe bolnav de necazurile sale prin golirea puroiului fetid din cornetele sale nazale.

Impresia că ar exista totuşi „cazuri negative" poate apărea şi în alt mod. Examinarea demonstrează uneori o viaţă sexuală normală la persoane a căror nevroză, la o observare superficială, se aseamănă într-adevăr destul de mult cu neurastenia sau cu nevroza de angoasă. Cercetarea, dusă mai în profunzime, relevă însă, întotdeauna, adevărata stare de lucruri. În spatele unor cazuri ce au fost luate drept neurastenie se află o psihonevroză, o isterie sau o nevroză obsesională. În special isteria, care imită atât de multe afecţiuni organice, poate cu uşurinţă să simuleze o nevroză actuală⁵ prin faptul că ridică simptomele acesteia la rangul de simptome isterice. Asemenea isterii, ce apar sub forma neurasteniei, nu sunt nici măcar foarte rare. Nu este însă o soluţie convenabilă să recurgem la psihonevroze în cazul neurasteniei la care informaţiile sexuale sunt negative; putem aduce dovada pentru acest lucru pe acea cale care demască fără greş isteria, şi anume calea psihanalizei, ce va fi menţionată ulterior.

Este posibil ca unii dintre aceia care sunt cu adevărat dispuşi să ţină cont de etiologia sexuală la bolnavii săi neurastenici să o critice totuşi ca fiind unilaterală, dacă nu au fost provocaţi să îşi îndrepte atenţia şi asupra altor aspecte care au fost menţionate în general de autori drept cauze ale neurasteniei. Nici nu mi-a trecut prin minte să substitui etiologia sexuală a nevrozelor oricărei alte etiologii, astfel încât să declar că eficacitatea acesteia din urmă este nulă. Aceasta ar reprezenta o înţelegere greşită a lucrurilor. Cred mai degrabă că tuturor factorilor etiologici cunoscuţi şi celor, pe bună dreptate, probabil, necunoscuţi menţionaţi de autori ca având un rol în apariţia neurasteniei li se adaugă cei sexuali, care nu au fost până acum apreciaţi îndeajuns. După cât consider eu, acestora merită însă să li se acorde o poziţie specială în rândul factorilor etiologici. Căci doar ei nu vor lipsi din niciun caz de neurastenie, doar ei vor fi capabili să producă nevroză fără ajutor suplimentar, iar ceilalţi factori vor părea reduşi la rolul unei etiologii auxiliare şi suplimentare; doar ei îi îngăduie medicului să recunoască relaţii mai certe între diversitatea acestora şi multiplicitatea tablourilor clinice. Dacă, dimpotrivă, însumez cazurile care în urma unei extenuări, a unei agitaţii sufleteşti sau a tifosului au devenit aparent asemănătoare cu neurastenia, ele nu îmi arată că ar avea ceva în comun în privinţa simptomelor; de asemenea, ştiu că nu este cazul să îmi construiesc pe baza naturii etiologiei nicio aşteptare în privinţa simptomelor, aşa cum invers, nu pot să fac nicio deducţie privind etiologia care a acţionat pornind de la tabloul clinic.

Cauzele sexuale sunt acelea care îi oferă medicului în cea mai mare măsură sprijin şi pentru acţiunea sa terapeutică. Ereditatea este fără îndoială un factor important, acolo unde este prezentă; ea permite să apară un efect patologic mai mare acolo unde ar fi rezultat unul foarte neînsemnat. Numai că ereditatea nu este accesibilă influenţei medicului; fiecare poartă cu sine tendinţele patologice ereditare; nu mai putem schimba nimic în această privinţă. De asemenea, nu trebuie să uităm că tocmai în privinţa etiologiei neurasteniei trebuie neapărat să îi refuzăm eredităţii primul loc. Neurastenia (în ambele ei forme) aparţine afecţiunilor pe care oricine care nu este încărcat ereditar le poate dobândi cu uşurinţă. Dacă lucrurile ar sta altfel, ar fi de neconceput creşterea uriaşă a numărului neurasteniilor, de care se plâng autorii. În privinţa civilizaţiei, de ale cărei păcate s-a scris deseori că ar fi cauze ale neurasteniei, autorii ar putea avea dreptate (cu toate că, probabil, pe o cu totul altă cale decât cea presupusă de ei); dar situaţia civilizaţiei noastre este pentru individ, de asemenea, imposibil de schimbat; în plus, acest factor, prin valabilitatea sa generală pentru oricare membru al societăţii, nu explică niciodată selectivitatea în apariţia bolii. Medicul, care nu este neurastenic, este sub aceeaşi influenţă a civilizaţiei pretins fatale, ca şi bolnavul neurastenic pe care acesta trebuie să îl trateze⁶. Importanţa influenţei epuizării continuă să existe, cu restricţia dată mai sus. Dar factorul „extenuării, pe care medicii îl admit cu atâta uşurinţă faţă de pacienţii lor drept cauză a nevrozei, este folosit în mod abuziv. Este deplin corect că fiecare dintre cei care s-au predispus la neurastenie prin activităţi sexuale nocive îndură cu dificultate munca intelectuală şi eforturile psihice, dar niciodată nimeni nu va deveni nevrotic doar prin muncă sau emoţii. Munca spirituală este mai curând un mijloc de protecţie contra bolii neurastenice; tocmai cei care lucrează intelectual cu cea mai mare tenacitate sunt cruţaţi de neurastenie şi ceea ce neurastenicul acuză drept „suprasolicitare patogenă nu merită de regulă să fie recunoscut nici în ceea ce priveşte calitatea, nici cantitatea drept „muncă intelectuală. Medicii vor trebui să se obişnuiască să le explice funcţionarului, care se „extenuează peste măsură la birou, sau gospodinei, a cărei gospodărie a devenit prea grea, că nu s-au îmbolnăvit pentru că au încercat să îşi îndeplinească datoriile lor care pentru o minte civilizată sunt de fapt uşoare, ci pentru că în acest timp şi-au neglijat în mod grosolan şi distrus viaţa sexuală. Mai mult, doar etiologia sexuală face posibilă înţelegerea tuturor detaliilor din istoricul bolii neurastenicului, ameliorările misterioase în mijlocul evoluţiei bolii şi de asemenea înrăutăţirile de neînţeles care sunt puse de obicei atât de doctori, cât şi de pacienţi în relaţie cu terapia adoptată. În colecţia mea, ce cuprinde mai mult de două sute de cazuri, este înregistrată, de exemplu, istoria unui bărbat care, după ce tratamentul medical la domiciliu nu i-a folosit la nimic, a mers la pastorul Kneipp⁷ şi de la cura acestuia a înregistrat timp de un an o ameliorare extraordinară a suferinţelor sale. Însă, un an mai târziu boala s-a agravat din nou şi el a căutat din nou ajutor la Wörishofen, dar această a doua cură nu a avut succes. O privire în cronica de familie a acestui pacient rezolvă dubla enigmă: la şase luni şi jumătate după prima sa întoarcere de la Wörishofen, soţia i-a născut un copil; deci el a părăsit-o, la început neştiind că este gravidă, şi a putut, după ce a revenit, să întreţină raporturi sexuale normale cu ea. Când această perioadă benefică pentru sănătatea lui a trecut, nevroza sa a fost din nou stârnită de noile coitus interruptus; cea de-a doua cură a trebuit să se dovedească lipsită de succes, pentru că sarcina menţionată mai sus a rămas ultima.

Un caz asemănător, în care, de asemenea, trebuia explicat un efect neaşteptat al terapiei, a evoluat într-un mod care este mai instructiv, căci conţine o alternare enigmatică a simptomelor nevrozei. Un adolescent nevrotic fusese trimis de către medicul său la un renumit sanatoriu balnear pentru o neurastenie tipică. Acolo starea lui s-a îmbunătăţit la început tot mai mult, astfel încât existau toate şansele ca el să plece de acolo ca adept recunoscător al hidroterapiei. Dar în a şasea săptămână a intervenit o schimbare bruscă; bolnavul „nu mai suporta apa, era din ce în ce mai nervos şi în cele din urmă a părăsit sanatoriul după alte două săptămâni, nevindecat şi nemulţumit. Când mi s-a plâns de această înşelătorie, m-am interesat puţin de simptomele care l-au copleşit în mijlocul curei. În mod curios, s-a petrecut o transformare în legătură cu ele. El a plecat la sanatoriu cu presiuni intracraniene, fatigabilitate şi dispepsie; ceea ce l-a deranjat în timpul tratamentului era: agitaţie, accese de panică, ameţeală în timpul mersului şi tulburări ale somnului. Acum îi puteam spune bolnavului: „Aţi făcut o nedreptate hidroterapiei. V-aţi îmbolnăvit, după cum ştiţi şi singur prea bine, ca urmare a masturbării pe care o practicaţi de mult timp. La sanatoriu aţi renunţat la acest mod de satisfacere şi de aceea v-aţi restabilit cu rapiditate. Însă când v-aţi simţit bine, aţi încercat, în mod lipsit de înţelepciune, să aveţi relaţii cu o doamnă, să presupunem cu o altă pacientă, care ar fi putut duce doar la excitare, fără satisfacerea normală. Frumoasele plimbări în împrejurimile sanatoriului v-au oferit o bună ocazie pentru aceasta. Din cauza acestei relaţii v-aţi îmbolnăvit din nou, şi nu din cauza unei intoleranţe apărute brusc faţă de hidroterapie. Mai mult, din starea dumneavoastră actuală, deduc că această relaţie o continuaţi şi în oraş. Vă pot asigura că bolnavul a confirmat ceea ce am spus punct cu punct.

Terapia actuală a neurasteniei, aşa cum este ea folosită în modul cel mai avantajos în sanatoriile balneare, îşi propune ca scop ameliorarea stării nervoase prin intermediul a doi factori: menajarea şi întărirea pacientului. Nu pot invoca nimic altceva contra acestei terapii, decât că nu ţine cont de condiţiile sexuale ale cazului. Potrivit experienţei mele, este în mare măsură de dorit ca medicului care conduce un asemenea sanatoriu să îi fie suficient de clar că nu are de-a face cu victimele civilizaţiei sau ale eredităţii, ci – sit venia verbo – cu infirmi din punctul de vedere al sexualităţii. Atunci ei îşi vor explica, pe de-o parte, succesele ca şi insuccesele cu mai mare uşurinţă, pe de altă parte vor obţine noi succese, care până acum erau lăsate la voia întâmplării sau a comportamentului neinfluenţat al bolnavului. Când trimitem o femeie

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Opere esențiale, vol. 5 – Studii despre sexualitate

3.0
3 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor