O inimă de Broscuță. Volumul 2. Primii pași spre maturitate

Gheorghe Vîrtosu

O INIMĂ DE BROSCUŢĂ

Volumul al II-lea

Primii pași spre maturitate

Poveste pentru toate vârstele

Redactor: Adriana Nicorici

Recenzor: Liviu Antonesei

Corector: Maria Petrea

Ilustrații: Simion Coadă

Coperta și ilustrații: Ciprian O. Dudaş

ISBN ePUB: 978-606-92767-7-8

ISBN PDF: 978-606-93447-0-5

ISBN print: 978-606-92767-9-2

Editura Adenium, Iași 2012

Toate drepturile rezervate. Este interzisă publicarea sau reproducerea sub orice formă (electronică, mecanică, fotocopiere) precum şi transmiterea oricăror părţi din această carte, fără acordul editurii.

Ilustraţiile, numele, personajele şi locurile sunt mărci înregistrate, copyright Gheorghe Vîrtosu, © 2012.

Cei interesaţi vor putea pătrunde în lumea mirifică a prietenilor inimii de broscuţă şi prin intermediul benzilor desenate.

www.oinimadebroscuta.org

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

Cel de-al doilea volum al seriei „O inimă de broscuţă" este o dedicaţie pentru Tatăl meu: un spirit puternic, deosebit de viu, care sper să-şi fi găsit locul cuvenit, în acest miraculos univers.

Îi închin astfel un pios omagiu nu doar pentru că îi datorez viaţa – divin Răsărit – ci mai ales pentru educaţia pe care mi-a oferit-o. Pentru că nu a fost una obişnuită, ci cu totul specială, ieşită din tiparele clasice. Au fost momente în care m-am întrebat dacă nu cumva nu educaţia lui, ci Tata însuşi a fost special, deosebit de alţi părinţi?! Cine ştie...

A încercat să îmi inoculeze o viziune cât mai clară asupra vieţii şi nu a făcut-o într-un spirit moralist, care să îmi inducă o stare de teamă sau de saturaţie faţă de sfaturile sale! Nu! Tata mi-a deschis ochii către lume cu ajutorul miilor, al nenumăratelor proverbe, zicale, poveşti cu tâlc, multe din ele născocite chiar de el, însă fiecare fiind spusă la momentul potrivit.

Ce-i absolut fantastic este faptul că Tata se străduia pe cât posibil să nu mi le repete, pentru a nu le transforma în rutină! Şi atunci, deveneam foarte atent! Desigur, de vină fiind vârsta-mi zburdalnică, de fiecare dată când îmi vorbea credeam că Tata glumeşte; deşi avea o atitudine gravă, o mimică serioasă felul în care mi se adresa, mă captiva! Abia aşteptam să aud o nouă povaţă, ajungând să îi trăiesc spusele cu fiecare fibră a fiinţei mele!

Voi reda aici doar două din „învăţăturile" Tatei, pe care conştiinţa mea pur şi simplu şi le-a tatuat pe corpul său, să le putem vedea mereu împreună, pentru tot restul vieţii. Nici pe celelalte nu le-am uitat, le voi păstra cu grijă în arhiva nepreţuită a amintirilor copilăriei mele. Le voi presăra, asemenea tatălui meu, la momentul potrivit, chiar în paginile Inimii de broscuţă.

Cea dintâi învăţătură...

Deseori mi se întâmpla să scap ceva din mână, nu de puţine ori chiar în prezenţa Tatei. Mă cerceta cu privirea de fiecare dată, dar nu mă „dojenea" dintru început. Aştepta cu răbdare până când era convins că şi privirile sale îmi spuseseră destul.

Într-o zi însă, când deja crescusem, mi s-a întâmplat din nou: am scăpat ceva din mână. M-am grăbit să ridic obiectul, simţindu-i privirea arzândă a Tatei, pironită asupra mea.. Şi atunci mi-a spus cu o autoritate blândă:

— Fiule, nu e prima oară... Imaginează-ţi însă, că acum te-ai fi aflat deasupra unei fântâni şi ai fi scăpat acest lucru, la care văd că ţii destul de mult... Sau ţi l-ar fi înghiţit flăcările unui foc nemilos, sau o prăpastie fără fund! Cum ţi l-ai mai fi recuperat?

Tăcea, apoi, şi mă ţintuia cu privirea lui pătrunzătoare. Voia să se convingă de pricep tâlcul vorbelor sale. Desigur, eu zâmbeam şugubăţ, luam totul în glumă, ca de obicei. Vizualizam spusele lui, dar mândru de mine, mă aplecam să ridic obiectul scăpat, să-i arăt că realitatea era cu totul alta. Deci nu avea de ce să-şi facă griji.

În ziua aceea însă, Tata m-a prins de umeri, privindu-mă în ochi. Aproape că m-am speriat de reacţia lui!

— Nu râde, copile! Vreau să VEZI, dragul tatei! Vreau să VEZI că nu le-ai mai fi putut recupera, în situaţiile amintite de mine...

— Da, tată, VĂD! i-am şoptit, privindu-l în ochii de un albastru ceresc.

— Mă bucur... mi-a răspuns, îmbrăţişându-mă. Trebuie să fii cu băgare de seamă cu tot ceea ce vei ajunge să „ţii în mână", de-a lungul vieţii! Ca nu cumva să scapi, din neatenţie, vreun dar primit de Sus! Şansele în viaţă sunt unice! Priveşte orice eveniment, orice clipă, ca pe o Şansă! De se va dovedi că nu îţi pasă, că o vei ignora, nicicând nu se va mai întoarce!

— Da, Tată... am şoptit închizând ochii, vizualizând Şansa de care îmi vorbise şi lipindu-mă la pieptul lui.

Mi-a ridicat Tata obiectul pe care îl scăpasem. L-a şters cu grijă şi mi l-a aşezat în palmă. Apoi mi-a închis mânuţa, strângând-o uşor în pumnul lui protector, ferecându-l parcă, să nu mai poată scăpa vreodată.

— Vino aici, dragul Tatei! şi-a deschis larg braţele, aplecându-se asupra mea.

M-a îmbrăţişat din nou, m-a sărutat pe frunte şi apoi a plecat în treburile sale, lăsându-mă să mă gândesc în linişte la tâlcul vorbelor rostite.

Voi fi deschis cu voi, dragi cititori, şi vă voi mărturisi că abia după mulţi ani mi-am însuşit cum trebuie zicerea Tatei. Nu ştiu, poate vârsta fragedă să fi fost de vină atunci, de luam totul în glumă? Acum conştientizez limpede că trebuie să respect şi să preţuiesc orice îmi este dat, ca nu cumva pierzându-l, să ajungă în mâinile cuiva care l-ar putea folosi chiar şi împotriva mea şi a tot ce-mi este drag...

A doua învăţătură importantă a Tatei, pe care aş vrea să v-o împărtăşesc este următoarea:

— Fiule, niciodată să nu-i dezamăgeşti pe cei care au încredere în tine! Ca un bumerang viaţa îţi va întoarce totul şi grea îţi va fi suferinţa, simţindu-l!

De câte ori să mi-o fi spus Tata pe aceasta? Mi-e greu să-mi amintesc: ori de câte nu-l ascultam pe el sau pe Mama...

Anii au trecut şi am reuşit să experimentez pe propria-mi piele adevărul acestor cuvinte. Mintea mi le-a adus în prim plan zi de zi, mai ales când m-am trezit singur, într-o celulă rece, întunecată, neprimitoare, uitată de Dumnezeu, despre care înainte nici nu-mi puteam imagina că există în această lume. Căci da, amară e dezamăgirea când eşti trădat de toţi cei în care ai avut încredere!

Străduindu-mă să nu clipesc, priveam soarele printre gratiile celulei blestemate, care se hrăneau cu parte din zilele vieţii mele. Îmi lăsam ochii pe mâna razelor soarelui, care se grăbeau să-i pedepsească, aşa cum fac ele cu oricine îndrăzneşte să le înfrunte. Îmi mascam astfel „bocetul durerii", dând vina pe raze, nevoind să le ofer satisfacţie zidurilor închisorii, care se hrănesc numai cu suferinţa celor care ajung dincolo de ele. Lacrimile îmi şiroiau fierbinţi, dar simţeam că odată cu plecarea lor, corpul mi se purifică. Şi mă gândeam la Tata... Regretam că-l dezamăgisem de atâtea ori, când eram copil...

Părinţii mei, doi îngeri acum, nu m-au lovit niciodată. Nici măcar nu m-au certat! Educaţia lor nu a fost una moralistă! Mi-au spus cum e bine să procedez în diverse situaţii, dar m-au lăsat să aleg singur calea pe care o voi urma.

Dintotdeauna am trăit intens sentimentul de libertate deplină, simţindu-mă ca o pană purtată de adierea vântului, ce nu i se opune în niciun fel acestuia. De aceea consider că poate am fost un copil deosebit de ceilalţi, de vârsta mea. Mi-a plăcut sentimentul şi am vrut să rămân astfel mereu, iar el mi-a răsplătit fidelitatea, ajutându-mă să descriu poveşti pe care mi le doresc la fel de deosebite.

Libertatea şi sănătatea mi se par Darurile cele mai de preţ care mi-au fost oferite odată cu viaţa. Şi de la Tata am învăţat că trebuie să le preţuiesc cum se cuvine, să nu dezamăgesc pe Cel ce mi-a oferit aceste Daruri şi, mai ales, să nu le „scap din mână" niciodată!

Să ne continuăm drumul!

Liviu Antonesei

Să citeşti o carte, să parcurgi pagină după pagină un volum de benzi desenate, chiar să urmăreşti un film, seamănă foarte mult cu aventura străbaterii unui drum. Când cartea are mai multe volume, când o mulţime de poveşti secundare se întretaie cu povestea principală, drumul pare pe deasupra unul plin de peripeţii, pentru că ai de străbătut cale lungă, fiind înconjurat de peisaje miraculoase, ai de făcut ocoluri surprinzătoare, trebuie să-ţi porţi paşii peste poduri şi viaducte. Este chiar situaţia ciclului de faţă, al „Inimii de broscuţă, despre care mă conving tot mai mult că este scris „pentru toate vârstele, adică şi pentru bunici ca mine, nu doar pentru nepoţii mei.

În volumul acesta, Picătura de Sânge, cu care am făcut cunoştinţă în primul volum, pare să fie ostenită şi trage la odihnă. Puricele şi Viermişorul de Mătase, în schimb, par atât nu doar de odihniţi, ci şi atât de curioşi şi vorbăreţi, încât nu tac o clipă pe parcursul celor vreo trei sute de pagini. Puricele, mai mare şi mai experimentat, îi spune Viermişorului puzderie de poveşti miraculoase, solicitându-i celui din urmă doar să nu fie întrerupt! Dar ţi-ai găsit!

Poţi face să nu pună sute, poate mii de întrebări o vietate atât de minusculă, dar

atât de vioaie! Ca orice alt copil, Viermişorul e plin de „de ce"-uri, iar Purice

le, în ciuda nemulţumirilor prefăcute, se străduie să le răspundă tuturor. Şi astfel, aflăm şi noi, laolaltă cu micul Viermişor, o mulţime de lucruri despre vise şi interpretarea acestora, despre înţelepciunea puricilor, despre păţaniile cornutelor sau despre puterea amintirilor. Însă, peste toate, probabil memorabilă rămâne povestea mai amplă, care se interpătrunde cu unele din cele amintite, a înmormântării Bătrânului Şobolan, fostul stăpân al puricelui şi al familiei sale. Ca şi în alte locuri ale acestui ciclu, şi aici este cu totul impresionant modul

în care sunt introduse elementele mitologice, ce ţin de creştinismul primitiv şi folcloric unele, de păgânism altele, în această poveste cumva „realistă", chiar dacă scrisă în cheia fantasticului şi a miraculosului.

Pentru cititor, indiferent de vârstă după cum îmi pot da seama, lectura acestor volume sunt cu siguranţă o desfătare. Pentru cititorul tânăr, foarte tânăr, pentru cel care încă nu citeşte, ci i se citeşte, este însă şi un fel „carte de învăţătură", prin intermediul căreia îşi poate explica şi ceea ce trece de primul strat al receptării sau poate lua contact cu dimensiunea etică a existenţei noastre în lume. Felicitări autorului, spor la lectură cititorilor de orice vârstă, iar în ce mă priveşte, rămân în aşteptare. În aşteptarea viitoarelor volume, vreau să spun.

9 Iunie 2011, în Iaşi

Dragi cititori,

În prefaţa primului volum al acestei serii de carte pentru copii – „Peniţa aurie, înger sau călău? – am încercat să vă descriu pe scurt modul în care s-a născut povestea „O inimă de broscuţă. Astfel, prefaţa volumului I s-a transformat (fără voia mea) într-o altă povestioară, pe care la cererea voastră, o vom continua. Vom merge în paralel cu misterioasa istorie a „Inimii de broscuţă" care a făcut primii paşi în închisoare, precum şi cu aventurile personajelor cunoscute de acum vouă, Picătura de Sânge, Puricele, Viermişorul de Mătase.

Lectură plăcută!

Poveste încarcerată II

Se făcuse dimineaţă.

Umplusem deja toate paginile primului caiet, cu mii de rânduri gârbovite, conştiente de „greutatea" conţinutului poveştii care se năştea. Mâinile mânuiau pixul cu o dibăcie ieşită din comun, în timp ce pe parcursul întregii nopţi, mă lăsasem pradă unui zbor ameţitor prin lumea de poveste care prindea contur.

Emoţiile mă copleşiseră, îmi puseseră stăpânire pe întregul trup. Scotocind toate ungherele minţii şi ale inimii, descopeream valuri de gânduri şi trăiri, pe care mâinile le aşterneau pe hârtie cu un entuziasm terifiant.

Am scris în neştire până când elanul avea să-mi fie trunchiat la un moment dat, de o întâmplare neprevăzută: ajunsesem la ultima pagină a caietului. M-am intristat atât de tare, încât flacăra lumânării ce-mi ţinuse companie cu loialitate întreaga noapte, s-a speriat. Chipul care până atunci îmi radiase de bucurie nedefinită, mi se întunecase instantaneu. Vedeam cum lumânarea îmi cercetează cu înfrigurare încreţiturile ce-mi apăruseră pe frunte şi se mişcau neliniştite, ca nişte şerpi înfometaţi, urmărindu-mi trăirile ca pe o pradă.

Însă îngrijorarea mea era întemeiată. Nu mai aveam un alt caiet, nu mai aveam pe ce să scriu...

Povestea mea era în plin proces al naşterii, într-o celulă friguroasă... Şi niciun„doctor sau vreo „moaşă nu se afla prin preajmă. Nu aveam cu cine împărtăşi bucuria venirii sale pe lume, nici durerea neputinţei de a o continua.

Aveam nevoie urgentă de foi curate care să îmbrăţişeze, să înfeşe noul născut. Aşa cum tinerii părinţi primenesc în pelincuţe noi, albe ca zăpada, odoraşul care le va schimba viaţa prin naşterea lui, căutând să-i ofere protecţie, păstrându-i nepătate căldura, dragostea de care se bucurase în corpul care îi dăruise viaţă... Singura şansă de a încerca să mă simt cât de cât mai bine, era să respir adânc. Un oftat sfâşietor mi-a inundat sufletul. Am aşezat pixul cu grijă în căuşul dintre ultima pagină şi coperta caietului. Mi-am desfăcut încet degetele; câteva încheieturi au trosnit, apostrofându-mă că le lipseam de atingerea pixului.

Le priveam absent. Resemnarea mă făcuse să nu dau atenţie pretenţiilor pe care le ridicau; ştiam că sunt obosite, dar dornice de lucru... Doar munciseră întreaga noapte. Mai ales cele trei degete ale mâinii drepte, mare, arătător şi mijlociu, aveau acum fiecare câte o gropiţă plăcută pe obrajii lor rumeni. Am observat cum îşi aruncau priviri discrete şi pline de dragoste cu pixul care se odihnea, cuibărit pe caiet... El le zâmbea pe sub mustăţi, mulţumit că reuşise să le ofere degetelor acele gropiţe. Făcuse asta intenţionat, pentru ca acestea să se gândească la dânsul până aveau să fie din nou împreună. Exact ca un băieţel înţelept care întotdeauna va dori să creeze impresii bune înainte de a părăsi un cerc de fete, pentru ca acestea să-i ducă dorul până când îl vor vedea din nou.

Aşa făcuse şi pixul cu degetele mele: în noaptea aceea le provocase, purtându-le prin poieniţele pline de mister ale poveştii, iar acum acestea se simţeau importante.

Am zâmbit privindu-le; cu degetele mâinii stângi, le-am mângâiat uşor gropiţele acelea simpatice, astfel încât să fie vizitate de puţin sânge cald care să le alinte tandru şi să le pregătească pentru somnul care le aştepta cu răbdare de multă vreme.

Un zâmbet uşor îmi flutură pe buze şi adierea lui îşi croi drum direct spre flacăra lumânării. Firavă şi gingaşă, aceasta se plecă uşor şi mişcarea ei îmi atrase privirea. Un gând de recunoştinţă mi se desprinse atunci din sertarele minţii şi se îndreptă către ea. Întreaga noapte se jertfise stând alături de mine, dar mai găseatotuşi putere să-şi creioneze o umbră jucăuşă pe masa roasă din lemn. Vedeam însă, cum începea încet-încet să-şi piardă puterile magice: printre gratiile ferestrei îşi făcea loc cu îndrăzneală lumina zilei. Soarele îşi pregătea întronarea de fiecare zi pe bolta cerului.

Razele de lumină inundau curioase celula, fără să ceară voie nimănui. Din contra: ignorau totul, lunecând neînfricate, pline de mândrie. Erau conştiente, frumoasele, de cât de dorite sunt ele întotdeauna: înaintau spre masa mea, spre lumânare.

Deşi blândă, cu suflet mare, o vedeam totuşi pe aceasta copleşită de gelozie pe puterea de necontestat a luminii zilei, în faţa căreia se micşora supusă, conştientă de neputinţa ei... O priveam îndelung, pe sub gene, ca să nu mă observe şi să se incomodeze. Îmi era milă de lumânare: arsese mai mult de jumătate; îşi ţinea îngrijorată faţa gălbejită cuibărită în palme şi-mi ţintuia cu privirea fruntea încruntată. Nu-i plăcea să mă vadă astfel. Părea să mă certe din priviri că acceptasem vizita cutelor sălbatice.

I-am intuit nemulţumirea şi, ca să-i fac pe plac, am zâmbit larg, alungând la culcare încreţiturile care o neliniştiseră. Observându-le, lumânarea îşi îndreptă iute privirea spre mine. Îmi zâmbi la rândul său, bucurându-se că nu-mi erau indiferente emoţiile ei. Îşi lăsă oarecum stânjenită mânuţele pe lângă corp, îşi opri flacăra din legănat şi, sfioasă, se făcu mică-mică, că de-abia o mai vedeam. Pentru o clipă chiar am avut senzaţia că se stinsese. Dar mă înşelasem: mai pâlpâia încă. Aşa făcea mereu odată cu sosirea razelor soarelui. Era înţeleaptă, îşi folosea flacăra cu deosebită cumpătare, voind să-şi lungească viaţa cât mai mult timp cu putinţă. Îmi era fidelă, o simţeam gata să se jertfească pentru mine, având grijă să poată să-mi slujească cu lumina ei magică, cât mai multe nopţi.

Cu o privire languroasă, mă urmărea atentă: ştia că în curând aveam să o sting, aşa cum făceam întotdeauna odată cu apariţia luminii zilei. Mă îngrijeam de fiecare clipă a vieţii sale. Ziua s-ar fi pierdut, însă împreună cu prietena ei lumânarea, noaptea, avea ocazia să devină stăpâna încăperii pe care eu i-o încredinţam cu toată încrederea, în fiecare seară. Era conştientă că trebuie să fac asta în fiecare dimineaţă, cu toate acestea o simţeam nemulţumită când mă vedea apropiindu-mă şi ţuguindu-mi buzele, pregătindu-mă să-i sting flacăra jucăuşă cu care se mândrea atât de tare. O neliniştea faptul că eu voi rămâne singur întreaga zi, trebăluind prin cameră, în absenţa ei. Era un soi de gelozie care o încolţea faţă de toate celelalte lucruri din celulă, chiar dacă acestea erau puţine. Se întrista ştiind că acelea rămân să-mi ţină companie, în timp ce ea trebuie să se culce...

Îmi era milă de lumânarea mea dragă. Se uita la mine cu ochii înroşiţi de oboseală. Privirea ei galeşă m-a determinat să mă hotărăsc:

— N-o voi mai stinge eu în dimineaţa asta, mi-am zis.

M-am ridicat încetişor şi m-am apropiat de fereastră: era acoperită cu un strat gros de zăpadă. Vântişorul adunase cu grijă fulgii şi acoperise totul, lăsând doar un ochi de geam dezgolit, prin care abia mai puteam vedea ce se petrece afară. L-am zărit: era un vânticel tinerel, care stătea cu spatele la mine. Furios, arunca nămeţii într-o parte şi în alta, făcea bolovani mari, pregătindu-se parcă pentru o luptă grea. Se încăpăţâna să nu lase fulgii de omăt să poposească peste natura îngheţată, ca nu cumva să o încălzească cu puful său cristalin.

— Mda... E supărat rău, vântişorul! mi-am zis, privind în jur, voind să descopăr pe cel care-l necăjise.

Dar nu era nimeni. De la un moment dat, mi s-a părut chiar că se înverşunase şi mai tare şi ridica cu toate puterile micii bulgări pe care şi-i făurise, împroşcând cu ei în toate părţile. Pentru o clipă am crezut că probabil mă zărise şi voia să-mi demonstreze de ce este în stare. Se crease o mare învălmăşeală, care curând se transformă în vijelie.

Junele vânt era din ce în ce mai îndrăzneţ: probabil era una din primele sale ierni cu care se confrunta?! L-am văzut încercând să-şi măsoare forţele chiar şi cu sârma ghimpată cu care nu-şi prea punea nimeni mintea, din lipsă de curaj. Nimeni nu îndrăznea să o jignească sau să o atingă! De multe ori văzusem nişte biete păsărele care, în puritatea lor, ar fi dorit poate să o mai îmbuneze pe sârma zgrimţuroasă, aşezându-se cu blândeţe pe ea... Dar atingând-o, îşi găseau sfârşitul, sărmanele, ajungând să putrezească acolo, la picioarele ei... Altădată, văzusem şi nişte picături fine de apă, care s-au încumetat să-i aline sălbăticia sârmei ghimpate, cu atingerile lor delicate, însă tot fără niciun rezultat... De aceea,sfătuite de nori, picăturile părăseau sârma ghimpată, lăsând-o pe mâna aeruluiumed, singurul care pare să-i facă bine. Îl crede lipsit de putere, însă naiva nu-şi dă seama că tocmai de la dânsul îi va veni sfârşitul! Căci, în timp, fără să-şi dea seama, se va trezi îmbrăcată din cap până-n picioare cu haina morbidă a ruginei. Umezeala e tare vicleană şi înşelătoare!

Ştiu ele, picăturile, că sârma ghimpată va ajunge atunci din nou la ele! Le va ruga cu lacrimi în ochi să se aşeze pe corpul său înţepenit să i-l mângâie măcar pentru o clipă, dăruindu-i viaţă şi alinându-i durerea sufocantă.

E conştientă că e creată de nişte mâini blestemate, având menirea să preia suferinţa acestora şi s-o transmită altora, mai departe, fără întrerupere. E conştientă că e făcută din acelaşi material din care e croită şi coasa morţii, care sădeşte groaza în sufletele tuturor celor cărora le iese în cale. Au acelaşi caracter: nu ştiu să ierte, nu ştiu să iubească. Şi-au însuşit menirea din şcolile întunecate ale răului, lipsite de lumina vieţii, de căldura iubirii. Nu ştiu decât să cosească din plin, fără milă, vieţile făpturilor nevinovate, cărora clepsidra timpului a ajuns să le cearnă ultimul fir de nisip. Împărăţia morţii are nevoie în permanenţă de noi trupuri, care să întărească şi să îngroaşe tavanul tărâmului dintre cele două lumi, pentru ca niciodată razele soarelui să nu pătrundă în Împărăţia întunericului.

Imaginea grotescă căreia îi dădusem viaţă în mintea mea, mă înfioră. Am scuturat repede din cap, voind s-o înlătur cât mai curând. Am revăzut atunci vântul care se luase la trântă cu natura în curtea închisorii, pedepsind fără milă bulgării de omăt. În acele clipe se întâmplă să treacă pe acolo o cioară îngâmfată. Parcă era prietenă veche cu vântul aprig, nu se sinchisea deloc de prezenţa lui! Din contra: părea să fi venit să dea o raită, să vadă cum se descurcă el pe-acolo... Sau cine ştie: o fi având şi ea vreo misiune specială în acea dimineaţă, pe deasupra închisorii!

Dar mă înşelam: pentru că atunci când o depistă, vântul se şi legă de cioara îndrăzneaţă. O nimeri repede cu un bulgăre de zăpadă. Ţintise şi aruncase în ea cu toate puterile! Ai fi zis că voia s-o-nveţe minte pe pasărea pierzaniei, să nu mai îndrăznească să iasă din casă în momentele în care el avea de purtat nişte negocieri cu copiii naturii. Să ţină minte altădată că el, vântul, nu e un oarecine! Şi să-i poarte respectul cuvenit!

Am văzut cum bulgărele pornise către cioara urâcioasă. Îi auzeam şuieratul ce-i însoţea viteza furibundă. Cred că l-a auzit şi cioara, de vreme ce imediat s-a întors, privind cu mirare, să vadă ce se întâmplă. Reuşise, vicleana, să se ferească când a văzut pericolul ce o pândea. Vârsta ei o proteja. Însă, prefăcută cum este,cioara nu se mulţumi cu atât: după ce bulgărele trecuse pe lângă ea, a înţeles că are de-a face cu un copilandru şi, vicleana, se prinse cu mâna de inimă, ca şi cumfusese lovită. Ba chiar căzu la pământ!

Vântul s-a bucurat, naivul! Cioara îl pândea cu coada ochiului să vadă ce va face el mai departe. Când l-a văzut râzând, s-a întors şi i-a arătat fundul, batjocorindu-l!

Atât i-a trebuit vântului. Tare s-a mai enervat! Nici una, nici două, luă un bulgăre pe care îl modelă, strângându-l tare în pumni pentru a-i mări forţele. Începu să o bombardeze. Dar nici cioara nu-mi era de ici-colea: avea ea destulă experienţă de viaţă, căci prinse a „dansa, legănându-se în „hora morţii într-o parte şi în alta, ferindu-se cu măiestrie de bulgării de mânie ai vântului! Nu o nimeri niciunul!

La un moment dat, vântul obosise. Cioara îi depistă osteneala şi îl strâmba în toate felurile: îşi scotea limba la el, îi arăta fundul...

— Prostule! cârâi la un moment dat. Nu eşti bun de nimic! îi râse în nas, în cele din urmă.

Atunci tânărul vânt se încordă, îmbufnat că fusese jignit, îşi adună toate puterile şi cu un vârtej nebun, culese laolaltă toată zăpada din curtea închisorii. Îşi făcu o mulţime de bulgări de zăpadă pe care şi-i aşeză la îndemână şi reîncepu artileria. Voia neapărat să o doboare!

Cioara simţea acum că nu mai era de glumit cu vântul cel aprig şi am văzut cum o luă la sănătoasa, voind să părăsească curtea penitenciarului. Nu i-ar fi ajutat la nimic dacă vântul ar fi rănit-o, din dorinţa lui de răzbunare. Cu siguranţă şi-ar fi găsit sfârşitul în mâinile gardienilor, dacă neputinţa ar fi obligat-o să poposească pe teritoriul închisorii. Şi totuşi, când ajunse în dreptul sârmei ghimpate, cioara se uită cu atenţie, ca nu cumva să se rănească în zborul pe deasupra ei. Vântul profită de acel moment în care ea nu-l observa şi aruncă din nou cu un bulgăre de zăpadă. De data aceasta o nimeri! Chiar în fund!

Biata cioară! Căzu sub greutatea loviturii. Avusese însă noroc că trecuse totuşi de gardul închisorii. Avea să se ridice şi să se scuture de nămeţi, zburând mai departe. Confruntarea cu vântul cel tânăr, avea să fie o lecţie de neuitat pentru ea...

Vântul era satisfăcut. Zâmbea mulţumit. L-am privit mai atent şi atunci l-am recunoscut: era firicelul de vânt care cu o seară înainte îmi fusese în celulă şi îmi împrăştiase totul pe jos: caietul, pixul... M-am bucurat să-l revăd. Am înţeles că toată noaptea stătuse lângă fereastră, ţinând-o în captivitate. O acoperise cu zăpadă, lăsând doar un ochi prin care probabil mă urmărise din când în când.

Am bătut încet cu degetul în sticla geamului. Voiam să-i atrag atenţia. A auzit zgomotul bătăii mele şi când m-a văzut că îl privesc râzând, în doar câteva clipe ajunse lângă fereastră. Mă privea puţin enervat în timp ce-şi ştergea fruntea de sudoare. Părea să se întrebe de ce l-am chemat. I-am arătat cu degetul, şoptindu-i încet:

— Şterge-mi fereastra!

— Nu! flutură el din cap, cu încăpăţânare.

Nu mă privea în ochi. Se vedea că nu-i trecuse mânia din seara trecută. Însă nu m-am lăsat: am bătut mai tare, zicându-i din nou:

— Şterge-mi, te rog, geamul şi te voi lăsa din nou să intri în celula mea!

Se linişti pe dată când îmi auzi promisiunea. Se oprise din zbuciumul său şi mă privea cu coada ochiului. Ba chiar se îmblânzise. În aceeaşi clipă trase adânc aer în piept şi suflă, împrăştiind zăpada de