Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Pedeapsa

Pedeapsa

Citiți previzualizarea

Pedeapsa

Lungime:
135 pages
2 hours
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786068407371
Format:
Carte

Descriere

Prezenta operă a lui Emil Mladin, Pedeapsa, un roman de un realism apăsător, strivitor până la revoltă, demonstrează unde poate duce încrederea oarbă în acea ființă iubită care trădează această încredere și calcă în picioare iubirea însăși. În final, întregul Univers geme de durere, toată lumea suferă cumplit și moartea ia în stăpânire trupurile și mințile în suferință chiar înainte ca acestea să-și dea cu adevărat obștescul sfârșit.

Cruzimea dramei trăite de personajul principal nu cunoaște nici margini și nici vreo cât de vagă sursă de alinare.

Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786068407371
Format:
Carte

Despre autor


Previzualizare carte

Pedeapsa - Mlădin Emil

Emil Mladin

Pedeapsa

roman

eLITERATURA

2013

Pedeapsa de Emil Mladin

roman

Fotografiile folosite la ilustrarea cărţii, ne-au fost puse la dispoziţie gratuit

de site-ul Dreamstime. com.

Acestea sunt:

CEMETARY © Daniel76 | Dreamstime.com şi

GRAVEYARD © Teodor Ostojic | Dreamstime.com

Editura eLiteratura mulţumeşte pentru aceste fotografii autorilor lor şi site-ului Dreamstime.com.

Ediţie electronică PDF, protejată DRM şi difuzată de

Elefant.ro.

eLiteratura este editura societăţii

WWW.EPUBLISHERS.INFO SRL

CP 9—9, Bucureşti 024210 Tel. ++40213109420

ISBN ePub: 978-606-8407-37-1

ISBN pdf: 978-606-8407-36-4

© 2013 eLiteratura. Toate drepturile asupra ediţiei electronice sunt rezervate editurii eLiteratura.

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

Emil Mladin

Emil Mladin s-a născut la Bucureşti, pe 24 iulie 1949. E prozator şi dramaturg. A debutat editorial cu romanul Yesterday (1990). A publicat apoi: Anno Domini (1989, 1991); Haimanaua (1994, 2011); Părintele Mavrodin (1996, Premiul Academiei Române pentru proză); Pedeapsa (1997, în colectia „Prozatorii oraşului Bucureşti"); Champs-Elysées (1998); Ultima evadare (2004); Obsesia (2007).

Ca dramaturg, a publicat volumele Teatru (2002, nominalizat la Premiile UNITER şi A.S.B.); Caşalotul (2006, premiat la Festivalul Comediei Româneşti – FESTCO 2006); Avenida Populista (2007).

Prezenta operă, Pedeapsa, un roman de un realism apăsător, strivitor până la revoltă, demonstrează unde poate duce încrederea oarbă în acea fiinţă iubită care trădează această încredere şi calcă în picioare iubirea însăşi. În final, întregul Univers geme de durere, toată lumea suferă cumplit şi moartea ia în stăpânire trupurile şi minţile în suferinţă chiar înainte ca acestea să-şi dea cu adevărat obştescul sfârşit.

Cruzimea dramei trăite de personajul principal nu cunoaşte nici margini şi nici vreo cât de vagă sursă de alinare.

PEDEAPSA

— Nu ai şanse, domnule! Dacă nu accepţi ce-ţi propun eu, la revedere! …

Concis ca un zid de beton. Avocaţii ăştia, toţi o apă ş-un pământ! Cum naiba să-i explic eu ce vreau ?

— Aici e chestia, că eu nu vreau …

— Nu ai de-ales, domnule Mărcuş! Ascultă-mi sfatul şi acceptă!…

— Mai caută, dom’le, prin hârtiile alea, poate iese ceva! Lasă sfaturile cu împăcarea!

— Dom’ Mărcuş, eu nu am ce căuta. Uite ce scrie:… „reclamanta, prin avocat, a solicitat desfacerea căsătoriei"…

— Eu am vrut, eu nu mai puteam s-o suport!

— …„din vina pârâtului … cerere de menţinere a numelui de la căsătorie"…

— Nu se poate, domnule avocat!

— …„obligarea pârâtului la o pensie de întreţinere de la pronunţarea prezentei, atribuirea spaţiului locativ"…

— Domnule avocat, eu nici n-am fost la proces! De unde să ştiu eu toate astea?!

— „Pârâtul a declarat că este de acord cu cele solicitate de reclamantă". Punct, domnule Mărcuş!

— Minciună, domnule, minciună de la un cap la altul! Mă crezi idiot să-i las numele meu după ce m-a aruncat în stradă, mi-a vândut recamierul şi canarii, după ce a umplut cartierul cu veninul ei?!

— Există un articol de lege după care hotărârea…

— Lasă, domnule, articolele, lasă-le-ncolo şi spune-mi ce pot să fac, unde să mă prezint cu o cerere, ceva, că n-am casă, n-am pensie, că nu ştie poştaşul unde să mi-o aducă? Lasă-mă cu articolele alea!

— Păi, de ce-ai mai venit la mine, ce-s eu, primar? Du-te la poştă, ia-ţi pensia şi găseşte-ţi şi mata vreo gazdă pe unde să te culci pentru un timp. Până atunci, poate vă împăcaţi…

— N-am pe nimeni în oraş, cât despre împăcare, ţi-am mai spus…

— Pe la ţară, niscaiva naşi sau neamuri îndepărtate, chiar dacă nu-ţi plac… Găseşte-ţi ceva, până pun la punct un dosar solid pentru recurs! Fă ceva, că nu eşti chiar terminat!

— Mulţumesc!

— M-am uitat atent şi cred că se pot ataca declaraţiile martorilor cu privire la refuzul dumitale de a contribui la cheltuielile casei…

— Păi, numai eu am ţinut în spate casa asta, dracu’ s-o ia de casă…!

— Atacăm şi declaraţiile despre beţiile dumitale, umblăm şi la articolul 40 din codul familiei…

— Ce mai e şi ăsta?!

— Păstrarea numelui.

— Păi, atacăm, dom’le, că n-o las să-mi poarte numele! Să se-ntoarcă la ea-n Rusia, la numele de Babukina, că aici, cu numele ăsta, se face dracu’ de râs! Să o văd cum se mai laudă uscatelor ălora din bloc că a fost la un bridge! Babukina şi bridge-ul! Coţofana, nu ştia să răspundă la culoare…

— Nu asta-i important în proces! Să vedem cu locuinţa cum procedăm, că legea 5 din ‘73 e destul de interpretabilă şi facem cumva să-ţi recapeţi una din camere… poate şi acces la bucătărie şi baie…

M-am uitat lung la domnul avocat Merescu, fostul coleg de liceu al fratelui meu mai mare – Dumnezeu să-l ierte că nu l-a bătut mai bine în curtea şcolii sau nu m-a lăsat pe mine – am privit invidios canapeaua din piele pe care zăceau brambura două-trei duzini de dosare prăfuite şi m-am gândit că greşisem rău de tot atunci când apelasem la el. Coleg cu frate-meu. La naiba! Adică, din pacostea aia de hârtiuţă, el nu înţelesese că Olga, fosta mea nevastă, vipera ce-mi făcuse praf sănătatea, mă aruncase pe drumuri după atât amar de ani, că Olga Babukina era ultima persoană cu care mai puteam locui într-un apartament? Avocaţii ăştia sunt de felul lor tâmpiţi sau o iau razna după un număr fix de ani, în care sunt obligaţi să reţină mii şi mii de articole şi paragrafe? Altfel, politicos, omul.

— Domnule Merescu, dom’ avocat, vă rog foarte cuviincios să nu mi-o luaţi în nume de rău sau ca pe o emfază de prostănac, sosit din vreun fund de provincie, gata să dea lecţii tuturor, dar nu ai priceput nimic! Frate-meu îmi spunea că, pe când eraţi la şcoală, nu străluceai la vreo materie…

— Domnule… Cezar, te rog să te stăpâneşti…!

— Erai bun doar la muzică şi dirigenţie…

— Ieşi afară! Ieşi imediat, că nu ştiu ce se-ntâmplă! Bine ţi-a făcut nevasta aia, că eşti un apucat, un dement…!

— Rămân şi dorm eu pe canapea şi dosarele pe jos până e gata dosarul?

— Ieşi imediat afară! Uite-ţi dosarul, ca să nu zici că n-am vrut să mă ocup de dumneata. Am crezut că vârsta şi poziţia pe care ai avut-o ţi-au dat şi bun-simţ. La revedere!

Dosarul meu se lăfăia bine mersi pe biroul singurului avocat pe care mi-l permiteam. Refuzase onorariul anticipat, mă asigurase că nu-mi va lua decât banii pe care-i fixa baroul şi nimic în plus. Poate, o masă, după pronunţarea noii hotărâri. Firea mea blestemată îmi făcuse iar figura. De câte ori mă aflam în faţa unora ca el, îmi dădeam în petic fără să mai ţin cont de urmări. Cu banii pe care îi împrumutasem de la vecinul Stoica, nu aveam nici pretextul de a intra la alt avocat. Ăsta, Merescu, îmi oferise şi un coniac, o cafeluţă, găsise şi ceva frumos de spus despre anii în care stătuse în bancă chiar cu frate-meu, puşlamaua şcolii, citise atent hotărârea de divorţ şi eu, tot eu, cu gura mare! Ce dacă era tâmpit şi se ascundea în spatele unor texte de lege? Oricum, era avocat, nu cerea mult şi-mi mai amintea cu delicateţe că nu prea aveam unde să mă duc.

— Te rog, iartă-mi ieşirea, sunt la pământ şi ştii şi dumneata cum e cu cei ca mine. Te rog…!

— Bine, bine. Uite cum facem pentru dosar…

Mai bine de două ore m-a plimbat printre hârţoagele lui, mi-a mai oferit un coniac şi o gustare, m-a întrebat unde dorm şi, camaradereşte, m-a bătut pe umăr, urându-mi succes.

— Ne vedem poimâine, domnule Mărcuş! Mergi la un hotel, ia-ţi o cameră şi stai liniştit, că se rezolvă. Mă suni joi, între orele 16-18. Nu uita, joi!

Până să apuc să-i mai spun că nu am bani şi de hotel, m-am pomenit că-mi strecoară în mână un teanc de bancnote. Ca ultimului pomanagiu. Mie, Cezar Mărcuş, unul dintre cei mai cunoscuţi farmacişti din oraş! Mă rog, asta pe vremuri, înainte de a mă pensiona medical. Uşa masivă a vilei s-a închis înainte de a apuca să-i arunc banii în faţă. Un porc! Avocatul, singurul avocat care-mi putea câştiga recursul. În mod inconştient, am pornit spre poarta ce dădea în stradă, numărând mecanic umilitoarele hârtii de cinci mii. La un hotel mai prost, mi-ar fi ajuns pentru o săptămână. Porcul!

*

Olga, Olguţa, Olia… iapa mea nărăvaşă, nebunia mea de tinereţe, clocotul de la 20, 25, 30 şi chiar 35 de ani. Ziua, neruşinat de frumoasă, în care m-am văzut prezentat unei delegaţii de rusoaice venite la Bucureşti pentru schimb de experienţă. N-am avut nevoie să aflu ce aveau de schimbat. Olga, fetişcana zdravănă, cu jumătate de cap mai înaltă decât mine, bine înfiptă pe picioarele lungi şi vânjoase, mi-a întins tovărăşeşte o mână de macaragiu. M-am pierdut de tot în palma ei mare cât capacul de W.C., în privirea albastră ce promitea fiorul unei iubiri cum nu aveam să mai întâlnesc. Şi-n timp ce colegii mei se tăvăleau de râs de româneasca stâlcită a delegatelor din răsărit şi se făceau şi ei de râs încercând citate din Maiakovski, sughiţând după fiecare păhărel de vodcă, eu nu făceam decât să scrutez apele adânci, albastru închis, ale ochilor Olgăi, femeia ce-mi era sortită. De ce n-am fost şi eu beat ca ceilalţi, să-i fi tras vreo două palme peste crupa sănătoasă, un pupat înfocat pe obraji, întinzând-o apoi la o ciorbă de fasole cu costiţă, la cantina facultăţii? Mi-a crăpat obrazul de ruşine pentru bancurile idioate făcute pe seama sărmanelor rusoaice, care nu pricepeau nimic şi zâmbeau în neştire. Am încercat să fac, măcar eu, şeful de grupă, o figură demnă în momentul în care nesimţiţii de români, văzând că s-a terminat băutura, au înşfăcat cele câteva cutii cu sardele şi-au întins pasul spre ieşirea din Casa de Cultură a studenţilor.

— Nu supărat la tine, tofarăşu’ Mercuşu…

— Mărcuş! Cezar Mărcuş, anul III…

— Noi ştie asta, noi ştie, nu supărem pe tofarăşii studenţi.

Am încercat în zadar să le explic celor opt rusoaice, din care doar trei o rupeau prin nu ştiu ce minune pe româneşte, că băieţii nu erau obişnuiţi cu vodca rusească, cu rusoaicele în general şi nu aveau de unde să ştie că în cutii erau icre de Manciuria, şi nu sardele afumate. Olga, Olguţa mea cea

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Pedeapsa

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor