Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Critica rațiunii inutile și insuficiente
Critica rațiunii inutile și insuficiente
Critica rațiunii inutile și insuficiente
Ebook422 pages4 hours

Critica rațiunii inutile și insuficiente

Rating: 1 out of 5 stars

1/5

()

Read preview

About this ebook

O contribuție originală la confuzia generală.



Dan Stoica (Jemapel) și Costin Oproiu (Jemanfu) au absolvit în `84 Facultatea de Automatică și Calculatoare. De atunci au făcut ce-au știut mai bine pentru doza zilnică de țigări și bere. Astăzi Jemapel se ocupă de arta programării în Ottawa, iar Jemanfu de contemplație zootehnică pe dealurile transilvane, de care împrejurimile Brașovului nu duc lipsă. De vorbit au scris tot timpul sub formă de e-mailuri despre una și alta. Într-un puseu recent de generozitate față de contemporani au stabilit că a sosit vremea să adune într-un volum o parte din cugetări.



Cine suntem



Avem în pregătire autobiografiile romanțate, iar în proiect biografiile oficiale și reciproce. Pe termen scurt, ceea ce interesează în mod sigur cititorul este cum ne-am întâlnit. Exista 4 versiuni:



1) Martorul descrie întâlnirea ca fiind mai degrabă rece și protocolară, într-o budă cazonă prin anii `79, servind patria:



- Jemapel.



- Jemanfu.



2) Martorul susține că întâlnirea a fost pur întâmplătoare, Jemapel formând greșit un număr de telefon, el căutându-l de fapt pe Jemanfish. S-a prezentat cu calm și politețe british, dar i s-a răspuns cu tupeu latin, indicând iminenta intrare în UE:



- Jemapel.



- Jemanfu!!!



3) Martorul plasează cu exactitate momentul în perioada recesiunii economice românești, adică în ultimii 45 de ani. Jemapel vorbește singur, e cu privirea pierdută și pașaportul în mână, indicând atât spiritul boem, dar și ravagiile timpului, tutunului și alcoolului. Pe de altă parte, Jemanfu stă demn pe o bordură, fără acte, fără bani, practic în curu` gol, indicând cam același lucru, dar și o mai îndelungată perioadă petrecută printre ai săi.



- Jemapel???



- Jemanfu!



4) Martorul aduce o versiune contamporană a evenimentului, ce face aluzie la probleme de vedere, inevitabile cu vârsta. În același timp se sugerează și unele probleme cu auzul apărute prin compensație, simetrie sau exercițiu social. Ne referim la martor, evident:



- Jemapel!!!



- Jemanfu???

LanguageRomână
PublisherALL
Release dateJun 14, 2016
ISBN9786065870758
Critica rațiunii inutile și insuficiente

Related to Critica rațiunii inutile și insuficiente

Related ebooks

Philosophy For You

View More

Reviews for Critica rațiunii inutile și insuficiente

Rating: 1 out of 5 stars
1/5

1 rating0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Critica rațiunii inutile și insuficiente - Dan Stoica

    J&J

    Partea întâi

    Introduceri

    NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

    Ediţie neîngrijită, aspect neglijent, într-un cuvânt – vraişte. Este o idee bună să aştepţi ediţia a II-a, dragă cetitorule. Sau, dacă tot ai cumpărat-o şi n-ai ce face, poţi s-o îngrijeşti şi s-o adnotezi singur. Atenţie însă, Ediţia de lux vine cu creioane colorate. Este chiar detaliul care o face luxoasă. Sau poate merită să aştepţi puţin pentru celelalte ediţii în pregătire.

    Se vorbeşte deja despre Ediţia critică. Ea va veni cu 200 de pagini notate „intenţionat albe", pe care le vei găsi utile în diverse împrejurări, asupra cărora nu insistăm. Evident, va trebui să ai la îndemână Ediţia de lux, măcar pentru creioane. Negreşit, faci astfel o economie, dispensându-te de efortul financiar de a achiziţiona Ediţia comparată.

    Ediţia comparată oferă spre comparaţie două exemplare din ediţia obişnuită la preţ de 3. Te întrebi de ce atunci să nu cumperi două exemplare normale. Răspunsul este: Păi se compară? De unde şi numele ediţiei.

    Ediţia princeps, o surpriză plăcută pentru bibliofili, va fi publicată mai târziu. Identică în toate privinţele cu ediţia ordinară, cu excepţia preţului enorm, care te va ajuta să distingi cu uşurinţă între cele două. Preţul, imprimat în cifre, litere şi cod de bare pe banda autoadezivă, va fi lipit pe coperta întâi. În cazul în care oferi cadou cartea şi dezlipeşti preţul, acesta va rupe şi o parte din suprafaţa coperţii, lăsând o urmă enervantă, care îi va aduce mereu aminte posesorului că e vorba de ediţia princeps. Efecte similare pot fi obţinute râcâind coperta cu briceagul sau pur şi simplu băgând-o în maşina de spălat. Dacă ai copil mic, acesta împreună cu un pumn de carioci... Dar, mă rog, la banii pe care-i dai pe carte, nu ideile lipsesc, schema e mai generală şi se aplică nu numai ediţiilor princeps, ci unei game mai largi de obiecte de valoare.

    Ediţia prescurtată va fi şi ea la fel, cu excepţia notiţei „Ediţie prescurtată", care, paradoxal, o va face mai lungă. Nu cu mult, ceea ce justifică oarecum denumirea.

    Ediţia prelungită e şi ea identică (v-aţi obişnuit deja), în schimb se va vinde împreună cu un prelungitor, preponderent la raioanele de electrocasnice. Avantajul major este că poţi beneficia de creditare în sistem rate sau leasing.

    Ediţia de buzunar a fost iniţial gândită să apară în câteva dimensiuni standard de buzunare, după principiul „o carte după buzunarul fiecăruia". Cum este însă imposibil să satisfacem toate dimensiunile existente sau viitoare, marketingul discută despre un format flexibil care să permită ajustarea volumului la specificul garderobei. Se pare că formatul de ziar, uşor de împăturit sau de decupat, va fi soluţia preferată. Mai ales că rezolvă elegant problema Ediţiei periodice şi, simultan, pe cea a Ediţiei cartonate.

    Ediţia ilustrată va fi un regal de prezentare grafică. Poze cu sau fără legătură cu conţinutul, dar cu legătura între ele, pliante atractive, hărţile oraşelor mai importante cu toaletele marcate vizibil, jocuri (ex. Nu te supăra frate, cu un carton din care pot fi decupate piesele), sfaturi gospodăreşti, o colecţie completă de cure de slăbire cu poze înainte şi după (sunt delicioase!), calendar cu femei despuiate, ghid de plante medicinale, un xerox ieftin al Lumii animalelor, de Behm, modurile de întrebuinţare ale principalelor electrocasnice de pe piaţă, inclusiv schiţele de despachetare, telefoane utile (poliţia, salvarea, pompierii, damele de consumaţie), o istorie ilustrată a artelor plastice şi arhitecturii şi, mai ales, reclame la te miri ce. Totul însă integrat cu un desăvârşit bun gust. Va apărea în două variante: alb-negru şi color panoramic.

    Ediţia multimedia adăugă la cea ilustrată un amplu set de DVD-uri cu filme şi muzică, inclusiv Pe aripile vântului şi arii din Aida, de Verdi. Merită! Cumpărătorii sunt rugaţi insistent să respecte codul bulinelor, dar şi etichetele, cum ar fi „Pe acest disc unele lucruri sunt explicitate dincolo de bunul gust. Numai pentru cunoscători şi curioşi", aplicată pe DVD-ul Să-nvăţăm să gătim singuri; sau cea cu „Accesul minorilor este discutabil" pe discul Alegerea, utilizarea şi întreţinerea protezelor dentare – prezentare PowerPoint.

    Ediţia pentru copii este în lucru, a demarat greu şi s-a blocat, întrucât această audienţă preferă, în mod tradiţional, cărţi cu subiect. Probabil se va merge pe benzi desenate, cu personaje antitetice, bine conturate fizic, etic şi moral: Miştocel şi Aburel.

    Cu Ediţia bilingvă a fost mai uşor. Încercarea de a decide ce altă limbă este demnă pentru traducere ne-a răscolit naţionalismul şi am decis că Anexele să fie scrise în limba română populară, atât de subtilă şi expresivă. Este convenabil atât pentru noi, cât şi pentru cei care au tendinţa să sară la sfârşit sau nu ştiu şi nici nu vor să înveţe o limbă străină. Ediţia va fi însoţită de un ghid de conversaţie care îi va ajuta, de pildă, pe francezi să cumpere bere în afară Quebecului, pe români să cumpere pâine în Sf. Gheorghe sau pe nemţi să răspundă când sunt înjuraţi în română.

    Ediţia jubiliară este cea de faţă, desigur. Vârsta, raţiunea, reumatismele – toate ne fac să credem că nu apucăm ediţia centenară, iar Ediţia postumă nu ne interesează pe moment. Aceasta este deci Ediţia jubiliară Zero, o cifră cât se poate de rotundă şi plină de rezonanţe.

    Ediţia electronică va veni de la sine, important e să ai răbdare, tutun şi internet. Trăim vremuri minunate, în care tot ce este valoros sfârşeşte magic pe un server din America sau, în funcţie de conţinut, din Rusia, prin efortul unor anonimi generoşi care se prefac că n-au auzit de copyright. Ediţia va fi, inevitabil, plină de greşeli de ortografie, altele decât cele originale şi greu de deosebit. Nerecomandabilă din acest motiv.

    Ediţia necenzurată este de fapt cea de lux. Cu creionul negru ai ocazia, motivul şi mijlocul să cenzurezi în voie orice ţi se pare în plus sau în minus, întrucât cartea îţi aparţine.

    În orice caz, insistăm să atragem atenţia că, dincolo de bunele noastre intenţii mercantile, există probabilitatea ca această carte să nu se reediteze în timp util. Catastrofe naturale, criza economică mondială, conspiraţii infame, apocalipsa – toate pot fi astfel de cauze. O idee bună este să cumperi în vrac acum, cât mai apuci. În caz că eşti întrebat de ce o faci, răspunde cu demnitate, siguranţă în glas şi perfect articulat: Pentru cornete, mânca-ţi-aş!

    MULŢUMIRI

    Mulţumim pe această cale tuturor celor care ne-au îndemnat să scriem, foarte puţini la număr, de fapt nimeni. Dar numărul este irelevant, fiindcă oricând putem găsi pe cineva pe stradă dispus să ne îndemne la scris contra a 5$. Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac. Ce să-i faci, ţară săracă, nevoi multe, dezordine morală cât cuprinde. Dezordine care explică pe de o parte de ce se scrie atâta şi, pe de altă parte, existenţa lui Dumnezeu. Şi atunci, noi de ce nu? ne-am zis. Este aproape o obligaţie.

    Mulţumim pe această cale tuturor celor care ne-au îndemnat, din invidie oarbă probabil, să nu scriem. Noi, fini observatori ai naturii umane – vai, atât de delicată, fragilă şi parşivă –, înţelegem şi iertăm. Ce nu înţelegem şi nu iertăm este înverşunarea lor, care este mai mare decât a noastră. Faptul ne-a enervat teribil şi ne-am decis în consecinţă.

    Mulţumim pe această cale tuturor celor care nu au auzit de noi, care ne ignoră şi, prin urmare, nu ne vor citi niciodată. Părerea lor despre noi nu se va schimba de-a lungul timpului, într-un exces de loialitate de care nici cei mai buni prieteni nu sunt în stare şi pentru care nu au nici un merit. Gândul la ei ne-a lăsat de cele mai multe ori indiferenţi. Câteodată ne-a făcut să sărim de la una la alta, să batem câmpii sau pur şi simplu să aţipim. De câteva ori ne-a îndemnat s-o lăsăm baltă. N-am făcut-o până la urmă, şi nu neapărat în pofida lor. Aşa că aceste mulţumiri sunt perfect nejustificate. Oricum, ei n-o să le citească şi, în definitiv, poate ar trebui să ne mulţumească ei nouă că nu le băgăm cartea pe sub uşă. Ce nesimţiţi!

    Mulţumim pe această cale nouă înşine şi reciproc. Logic, cartea de faţă n-ar fi fost posibilă fără ajutorul celuilalt sau, mai bine zis, fără iritarea permanentă provocată de celălalt. Şi, cum n-avem nici interes sau obligaţie să lămurim cititorul cu ceva (el trebuie să gândească şi să se lămurească singur şi, dacă vrea neapărat să ţină minte ce a gândit, poate să-şi noteze în jurnalul intim), am decis să publicăm sub pseudonim. De asemenea, ca să reţinem uşor propriile pseudonime, am decis ca Dan să fie Costin iar Costin să fie Dan. Cu această clarificare scutim de asemenea istoria literară de efortul de a ne scotoci prin sertare, saltele, lenjerie intimă etc., de a ne contacta cunoscuţii şi mamele după adevărata identitate. Da, în special mamele trebuie menajate, căci ar fi, nu-i aşa, prea mult pentru bietele femei să afle că fiii lor, pentru care au trudit atâta să-i ţină în şcoală şi le dea o educaţie, s-au apucat de scris.

    DE CE SCRIEM

    Scriem fiindcă avem un defect de vorbire: de câte ori deschidem gura, spunem ori măscări, ori tâmpenii. În primul caz ne alegem cu bătaie, iar în al doilea nu suntem lăsaţi să terminăm. Lesne de înţeles, în ambele cazuri este foarte frustrant. Deci ne-am gândit că este timpul să ne corectăm şi să încercăm alte metode de comunicare cu contemporanii. Dacă nu reuşim nici aşa, cauza este doar lipsa noastră de experienţă, deci cititorul trebuie să înţeleagă şi ne încurajeze, recomandând cartea mai departe sau măcar cumpărând cartea în vrac (ne repetam, dar contexul este diferit). În orice caz, am fost curioşi să cercetăm motivele altora care au scris şi au umplut rafturile bibliotecilor de nu mai ai loc de ei: ei bine, motivele lor sunt adesea rizibile, întotdeauna subiective sau conjuncturale, în mod clar nu i-a ameninţat nimeni cu moartea şi, în concluzie, ar fi putut să aibă decenţa să se abţină. Nu este însă cazul nostru, care, după cum spuneam, avem justificări de natură medicală. În plus, lucrurile s-au precipitat recent: surorile medicale ne-au interzis categoric să ne mai trimitem bileţele, pe motivul subţire că agităm ceilalţi pacienţi.

    Dar asta se întâmpla ceva mai demult... Între timp ne-a slăbit memoria, iar căutatul bileţelelor devenise un chin cotidian. Foarte adesea le-am rătăcit definitiv şi am fost nevoiţi să repetăm aceleaşi prostii. Pe de altă parte, într-o bună zi menajera s-a enervat rău şi a ţipat: Da’ de ce nu strângeţi toate prostiile astea într-o carte, ca toată lumea?!

    DE CE CITIM

    Nu citim, de unde aţi mai scos-o şi pe asta?! Titlul conţine o eroare care va fi menţionată în erata la ediţia a II-a.

    Suntem oameni normali şi ne petrecem timpul la fel ca toţi semenii noştri: metro, boulot, bistro, dodo. În pauze aşteptam pensia şi ne uităm la televizor. Întrebarea de ce ne uităm la televizor nu s-a pus încă, pentru că programul nu s-a terminat, bere e destulă şi seminţe se găsesc la nonstop.

    În plus, cititul e riscant. Toată lumea ştie că biblioteca din Alexandria a ars. Dar numărul cititorilor care au pierit în catastrofă e trecut sub tăcere. De ce? De ce Hamlet o trimite pe Ofelia la mănăstire şi nu la bibliotecă, cum ar fi fost normal? Pentru că o iubea! De ce guvernul vrea să reînfiinţeze bibliotecile comunale? Mâine probabil o să ne plătim impozitele acolo! Ţineţi minte Numele Trandafirului, filmul? Ştiţi că a ars biblioteca mănăstirii şi lucrurile s-au terminat prost. De ce peste tot în lume cârciumile sunt pline şi bibliotecile sunt goale? Din instinct de conservare! De ce bibliotecile prosperă în special pe lângă şcoli şi unităţi militare? Ei?! Pentru că cititul se face doar din obligaţie!

    Nu în ultimul rând, cititul duce la slăbirea vederii. Problemele de vedere se rezolvă cu ochelari, iar ochelarii îţi conferă un aspect de intelectual. Adică de om care citeşte. Aici e un cerc vicios pe care moda îl rezolva cu eleganţă şi cheltuieli corespunzătoare. S-au inventat lentilele de contact şi ochelarii de pus în păr. E adevărat că şi imaginea intelectualului s-a transformat în consecinţă. S-au impus bigudiurile!

    CUVÂNT ÎNAINTE

    Ne vom ocupa de judecaţi în general şi de judecăţile lor în particular, întotdeauna insuficiente şi adesea ne-necesare, măcar pentru faptul că nu avem nevoie de ele decât pentru amuzament ocazional; de infatuarea de a crede că putem spune ceva verificabil, în timp ce Socrate ţipă la noi de două mii de ani să dăm un argument la orice argument; de faptul că nimeni nu ştie pe ce se bazează cele trei principii ale logicii – deşi nimeni nu le pune la îndoială –, despre care, din fericire, prea puţini ştiu; de faptul că metoda inducţiei, singura cunoscută ca generând altceva decât truisme şi care te ajută să generalizezi elegant orice aiureală, este refutată de o bună bucată de vreme şi nimeni n-a aflat; de faptul că, de îndată ce te încumeţi dincolo de cele două silogisme aprobate de Aristotel, este mai bine să taci, dar este inuman; în sfârşit, de faptul că orice gândire sistematică eşuează sistematic în paradox. Şi de cum se face că toate aceste neajunsuri nu afectează nicidecum apetitul general de a emite judecaţi neîntemeiate. Ba chiar dimpotrivă, am putea spune. Această carte este cel mai bun exemplu.

    Autorii.

    PREFAŢĂ

    O prefaţă este un paradox, ne-a explicat mai demult Kierkegaard. Cu excepţia anului 1844, când a publicat Prefeţe şi nimeni n-a mai scris o prefaţă, piaţa fiind saturată, prefeţe s-au scris cu îndârjire fie din ignoranţă, fie din rea-voinţă. Da, nu exagerăm dacă afirmăm că s-a ajuns ca fiecare carte să aibă o prefaţă. Oricât ar părea de straniu, s-au scris prefeţe lungi, prefeţe late, prefeţe lungi şi late, după posibilităţile şi timpul fiecăruia. Aparent, în zilele noastre nu se poate face mare lucru pentru a stopa acest fenomen, stând probabil în natura umană să se promită ceva clar înainte, pentru ca mai încolo să se eşueze în lungi explicaţii confuze.

    Paradoxul este evident: să presupunem că cititorul învaţă ceva parcurgând cartea (o prejudecată larg răspândită pe care o preluăm aici). Atunci el nu va înţelege concluzia cărţii decât dacă a citit cu atenţie cartea, de la cap la coadă (statistic, se poate arăta că există şi astfel de indivizi). Înţelegerea concluziei este deci condiţionată de înţelegerea conţinutului şi, dacă o prefaţă prezintă concluzii, atunci i-ar sta mai bine că postfaţă. Sau, dacă o prefaţă se presupune a fi o punte de legătură spre subiectul cărţii, atunci locul său ar fi mai degrabă în conţinutul cărţii şi nu în afara lui. Deci nu poate fi o punte de legătura şi, ca urmare, este redundantă.

    Pe scurt, fiindcă te vedem derutat şi obosit deja, dragă cititorule, este fals să crezi că poţi înţelege prefaţa unei cărţi fără să-i citeşti conţinutul. Dar după ce ai înţeles conţinutul nu mai are niciun rost să citeşti prefaţa.

    Ca să ieşim din paradox şi să evităm acuzaţia că, iată, am scris o prefaţă dar nu vrem să recunoaştem, rugăm a se considera următoarele nuanţe esenţiale.

    Aceasta nu este o prefaţă în sensul obişnuit – este un surogat. Titlul corect ar fi fost Pre-prefaţa sau Anti-prefaţa. Sau Despre prefeţe, caz în care ar fi fost plasată la conţinut. Dar rămâne aici sub acest titlu doar fiindcă cititorul tradiţional s-a dedulcit la prefeţe şi, dacă n-o găseşte la locul potrivit, se simte frustrat, trist, are apetit sexual scăzut, se sinucide şi nu vrem să ne asumăm o asemenea responsabilitate. De fapt, nu vrem să ne asumăm niciuna.

    Greu de imaginat, totuşi, ce va face cititorul în lipsa unei prefeţe adevărate. Buimac, se va repezi nervos la postfaţă pentru ajutor. Dar postfaţa lipseşte în mod premeditat. Buimăceala va dura zile, ani poate, însă speranţa noastră sinceră este că dragul nostru cititor, astfel încolţit, îşi va învinge temerile şi va găsi într-un târziu drumul spre conţinut.

    Partea a II-a

    În loc de cuprins

    Capitolul 1

    Despre citate

    Motto: Acordarea dreptului la vot pentru fiecare nu i-a făcut pe oameni mai înţelepţi sau mai liberi mai mult decât creştinismul i-a făcut mai buni.

    H.J. Mencken

    Jemanfu: Asta m-a întristat de-a binelea. Reţeta americănească: o inocenţă ipocrită care seamănă uneori cu cinismul care are uneori haz. Nu ştiu de ce, dar mi-aduce aminte de bietul X [cenzurat]: Amestecă 200 de cuvinte şi publică periodic rezultatul în speranţa că o să treacă testul Turing. (V. mai jos „Alte exemple revelatoare".)

    Jemapel: Citatul zice aşa: A <= B. Te-a iritat asocierea? Ei bine, din text nu reiese nici că e de bine şi nici că e de rău. Te lasă să judeci. Similaritatea îmi pare pertinentă, fiindcă democraţie şi religie au un punct comun: ideea de libertate.

    – Mă deranjează reţeta: se ia un conector logic, se iau două pălării (A şi B) etc. Uneori chestia reuşeşte să surprindă. Alteori se obţine fie o tautologie, fie un nonsens, şi rezultatul poate fi dat prin tocător. În ultimul caz asocierea e pertinentă, dar niciuna din părţi nu are relevanţă. Cine crede că creştinismul face oamenii buni sau democraţia îi face liberi? Ah, da, cei printre care e răspândită confuzia între instituţie şi exerciţiu individual. (Dar ăia nu râd la glume de-astea! Sau ăia râd din orice?)

    – Reţeta cu pălăriile A şi B este foarte veche, foarte răspândită şi se numeşte „analogie". Exemplu clasic: Te-ai îmbătat ca un porc. Are, bineînţeles, limitele ei: atât timp cât compari mere cu pere şi nicidecum pere cu elefanţi, este fain. Dar eu aş categorisi citatele/maximele care nu-mi plac altfel: cele care seamănă cu o supă lungă şi au oarece aromă nedefinită şi cele care seamănă cu o ciorbă groasă cu de toate. Ciorbele americane sunt rezonabile, au ceva abrupt şi demn de reţinut în ele, fiindcă autorii lor s-au abţinut să citească autori francezi sau germani.

    – (Alt exemplu clasic – Iarna nu-i ca vara. Nu pare analogie, dar nu contează prea tare.) Sigur că e veche, a funcţionat foarte bine o perioadă îndelungată pe bătrânul continent, de multe ori cu o singură pălărie (rudă săracă, deh; conjectura: emigraţia are motive metafizice, nevoia pălăriei B), reuşind să spună chestii miştoace despre lucrurile din afara pălăriei. Metoda a evoluat cuminte, maturizându-se corect în perioada clasică şi îmbătrânind senin în variante pedagogic academizante sau stupid manieriste. Iată însă că americanul mediu şi pragmatic s-a întrebat pe ce principiu a fost scrisă impresionanta bibliografie pe care n-o va citi niciodată (nici europeanul n-o citeşte, dar nu e în chestiune). A înţeles, a inventat şi a patentat (a treia zi) dispozitivul (device) de generat citate descris mai sus. Succesul e garantat de „mass production: 250 de milioane de oameni sârguincioşi, cu timp liber şi acces la internet pot bate la cur 2 500 de ani de cultură chiar în condiţii statistice extrem de vitrege (de ex. doar 0,1% din rezultate sunt lizibile). Pun pariu că deja mulţi GB de foldere „Trash sunt pline cu Totul curge sau Iubeşte şi fă ce vrei, scoase din circuit pe criterii care ne scapă (prea scurte? lipsa poantei?). Procesul va fi denumit mai târziu de un român Marea Mecanizare Stahanovistă a Culturii.

    Aşa cum bine ai remarcat, problema e cu ce ne alegem noi doi. Căci tâmpeniile spuse pe malurile Senei, Tamisei sau Potomacului rămân fundamental tâmpenii, în ciuda diferenţelor stilistice. Păi s-ar putea ca până la urmă tocmai astea (diferenţele stilistice¹*) să conteze. Aşa că: o anumită sistemă vecină cu înverşunarea mi se pare nepotrivită în domeniul producţiei de citate. Iar dacă, din nevoia de răgaz, atragi atenţia producătorului că e tâmpit sau se repetă, el de obicei înţelege că nu e destul de harnic şi-şi sporeşte eforturile. În plus, alţi 7 (concurenţa + militanţii pentru libertatea de expresie şi cei de la dreptul la imagine²*) vor tăbărî pe tine. Aşadar, numai efecte adverse/perverse!

    – Well, nu americanul mediu a inventat device-ul cu pricina. El, pragmatic fiind, doar l-a preluat. Fiindcă orice emigrant dinspre Europa are prin buzunare ceva înţelepciune clasică pe care, la nevoie, o poate folosi să umilească intelectual orice negru. Astfel, emigratul grec vine cu un dispozitiv uriaş, Aristotel: Natura nu face nimic fără scop sau fără intenţie. (Dacă plouă, sigur scopul este ca grădina mea să arate bine; mai greu de înţeles în cazul uraganelor, când natura exagerează şi-mi zboară casa, şi nici măcar grădina nu arată bine.) Emigrantul german apare cu un dispozitiv mai mititel, dar dibaci, marca Brecht: Întâi mâncarea, apoi moralitatea. (Mai exact, câtă mâncare îţi trebuie, în definitiv, ca să te numeşti moral? Sunt oare graşii automat morali? Obezii – nişte sfinţi? Iată câteva întrebări dificile de care ne vom ocupa într-un capitol următor.) Deci iată de ce prefer cel mai mare filosof american, de fapt singurul, care a spus simplu, cu o claritate care poate veni numai dintr-o enormă modestie şi sinceritate: Sunt cel mai tare (Cassius Clay).

    – Începem cu o mică paranteză: ai nevoie exact de atâta mâncare cât să te saturi. După ce ne săturăm devenim mai buni (n-ai observat?), mergem şi facem pipi, ne spălăm pe dinţi şi ne culcăm. Nu ştiu cât de sfinţi sunt obezii, dar au un avantaj major: ies greu din casă. Asta-i face net superiori tuturor derbedeilor de care ne frecăm în metrou, sau şefului pe care trebuie să-l pupăm în cur când ţipă la noi. Altfel, Clay are dreptate, vezi mai jos.

    – Revenind la dispozitiv: echipat deci cu o sculă perfect funcţională în toate situaţiile, americanul şi-a dat seama de timpuriu că este inutil să citeşti toate imbecilităţile scrise (unele scrise cu mare abilitate, recunosc) în ultimii 2 500 de ani. De acest fapt beneficiază direct sau indirect întreaga omenire, ceea ce-l împiedică să citeze autori obscuri, aşa cum face orice european nepragmatic care se respectă cât de cât. Dar americanul n-o face neapărat din generozitate sau din motive ecologice (să salvăm pădurile!), să ne înţelegem bine aici, ci doar din încăpăţânarea – nejustificată de nimic – de a-şi închipui că, dacă nu eşti în primii zece, atunci eşti nimeni. Asta indiferent dacă faci filosofie, artă sau hamburgeri.

    – Regăsim aici acea sistemă de care mă plângeam anterior. Orice mijloc e bun dacă obţii un citat rezonabil. Asta include şi uitatul sub perna lui Aristotel, scotocitul în poşeta lui Brecht sau trasul cu ochiul în chiloţii lui Muhamad Ali. Cazul tipic e al lui Brecht. Se înscrie într-o serie celebră care începe cu Primum bibere..., în realitate o colecţie de mici aide memoire-uri pe care lipsa de discernământ ne-a făcut să o luăm drept filosofie. Brecht îşi notase de fapt să nu uite să mănânce niţel înainte să-i administreze o corecţie fiului său. În aceeaşi tradiţie o suită întreagă de astfel de bileţele şi notiţe au fost luate drept taxonomii fundamentale sau prescripţii de viaţă, puse pe internet şi/sau predate în universităţile americane drept filosofie europeană. O neînţelegere, vezi şi cazul Concorde.

    Una peste alta, iată că dl. Pleşu vine să ne ajute în discuţie: O formă răspândită de incultură este citatul standardizat. Nu citeşti Blaga, dar ştii că „veşnicia s-a născut la sat". Ne ajută într-un sens şi ne încurcă în alt sens. De exemplu, tocmai l-am citat pe Pleşu înainte să-i termin cartea. Asta mă face incult sau semidoct? Nu era mai bine să nu-i citesc deloc cartea?

    Sigur, după ce Clay a stabilit adevărul acela superb şi definitiv se impune întrebarea: De ce mai citim (şi altceva decât Clay)? Iată răspunsul: Clay nu poate fi contrazis. Au încercat câţiva, nu intru în detalii, episoadele au fost popularizate suficient prin intermediul televiziunii, la timpul potrivit. Firea umană, veşnic nemulţumită şi cârtitoare, n-a suportat perfecţiunea ontologiei lui Cassius şi, invidioasă, l-a exilat la periferia bibliografiei. Ne-am dorit dintotdeauna, alături de un mic şi o bere, o polemică. Vrem şi noi, în chip legitim, să ne simţim, măcar temporar, oricât de puţin, mai deştepţi, dacă nu puternici. Această slăbiciune ne face ca, după câteva clipe (cât zice arbitrul) de contemplare a lui CC, să ne furişăm spre Pleşu, sau, mai rău, spre Liiceanu. Care începe prin a admite că Ali îl poate încremeni în propriul proiect cu un simplu croşeu, după care continuă pe tot parcursul unei cărţi nu foarte subţiri cu tot felul de bombăneli şi nemulţumiri care, evident, nu-i pot satisface decât pe frustraţii care nu intră în primii 10.

    Aşadar: sigur că era mai bine să nu citeşti. Luai trei beri şi te uitai toată seara la televizor. Dar ăsta e blestemul nostru, ne mulţumim cu puţin şi nu ne învăţăm minte decât după…

    1 Le style c’est l’homme, cum a zis Buffalo Bill (tot americanii au pus punctul pe y!). Un oarecare, nefamiliarizat cu subtilităţile şi delicateţea limbii franceze, ar putea înţelege Stilul defineşte omul. Cu totul diferit de banalitatea Omul îşi defineşte stilul sau de vulgaritatea Haina face pe om. Este o variaţiune rafinată a jocului cu pălăriile, care nu putea veni decât de la francezi, desigur, o variantă unde schimbi rapid pălăriile A şi B între ele, ca la alba-neagra, scopul fiind să buimăceşti auditoriul cu mărimea pălăriilor şi calitatea lor pariziană, astfel încât auditoriul scapă cu uşurinţă din vedere că sub pălării nu se află nimic altceva decât nişte sunete familiare.

    2 Ce zici de o organizaţie neguvernamentală pentru alte drepturi ale omului, neacoperite de organizaţii similare sau nedescoperite încă?

    O asemenea organizaţie nu poate să existe, din păcate. Or, de îndată ce un nou drept este descoperit, el dispare automat din lista de activităţi sau, dacă există, dar este neacoperit, se va ivi imediat o organizaţie concurentă care o va duce la faliment. De exemplu Multe şi nebănuite alte drepturi, neacoperite de organizaţii... O organizaţie cu adevărat utilă, care ar atrage instantaneu o grămadă de simpatizanţi ar fi Organizaţia pentru multiplicarea şi adâncirea drepturilor Noastre în detrimentul Lor. Nu că n-ar exista deja, însă numele lor nu sunt destul de clare, iar oamenii sunt derutaţi în consecinţă.

    Deci, de dorit ceva dinamic, vom scoate în fiecare zi un drept nou, vom face concursuri (dreptul săptămânii) etc. După care vom putea milita pentru retragerea unor drepturi (= scandal) care împiedică (împiedică? alt scandal) exercitarea altora, astfel încât vom putea maximiza confuzia. Banii îi facem din licenţe şi publicitate.

    Alte exemple revelatoare:

    Un marţian obez e ca un morcov cu mustaţă. Bineînţeles că morcovii şi marţienii sunt total diferiţi fizic. Am văzut asta în desene animate. Dar faptul că erau prieteni spune că aveau afinităţi, ceea ce-i face cumva asemănători. Se sugerează political correctness, o chestie în vogă.

    [Comentariu din public: Exact, fiind oarecum asemănători, nu văd de ce unui marţian obez nu i-ar sta bine cu mustaţă sau de ce un morcov mustăcios n-ar putea fi corpolent. Deci comparaţia suferă de frivolitate.]

    Un pachet de prezervative te face viril pe cât 5$ te fac bogat. Asta ar putea sugera că, dacă n-ai decât 5$, mai bine îţi iei o bere decât prezervative. Sau poate fi considerată o pledoarie pentru cultură, în ideea că ai putea cheltui banii pe cărţi; există ţări în care sexul e gratis şi berea ieftină, dar asta depăşeşte oarecum cadrul discuţiei.

    [Comentariu din public: După ce abia la bătrâneţe am avut şansa să văd filme porno, pot să spun cu siguranţă că virilitatea este un domeniu care nu-mi aparţine. Cu alte cuvinte, 5$ în plus sau în minus nu fac nicio diferenţă.]

    100$ nu te fac deştept, dar nici lipsa lor nu te face frumos. Mi-au ieşit numa de-astea cu bani, e o obsesie, mai încerc.

    [Comentariu din public: Mă rog, pe mine 100$ mă fac şi mai frumos, şi mai deştept. Dar presupun că asta este diferit la fiecare.]

    Deşi suntem tot mai mulţi mâncăm, bem şi ne regulăm tot mai puţin. Asta parcă mai merge. O interpretare ar putea fi „unirea face puterea", adică am putea mânca mai mult dacă am mânca mai des împreună. Hmm.

    [Comentariu din public: Poate că regulăm mai puţin, dar o facem calitativ mai bine, sau cel puţin aşa ne place să credem. Similar cu celelalte activităţi.]

    Capitolul 2

    Despre liberul arbitru

    Motto: acelaşi...

    Revenind la umorul american... Nu-i nimic de râs aici. Un motiv pentru care nici americanii nu râd este că prea puţini au auzit de Mencken. Alt motiv ar fi că toţi oamenii au un instinct natural pentru liberul arbitru şi, iarăşi, nu-i nimic amuzant aici. Dar indiferent ce semnificaţie sau ce alt nume are această expresie magică pentru unul sau altul, cert este că:

    1) este ceva de bine

    2) este ceva legat de libertate şi

    3) este ceva de luat, nu de dat. Iar dacă este ceva de luat, atunci acest ceva nu poate veni decât de la o instituţie (biserică, guvern etc.); şi încrederea în instituţii este cea care ne deosebeşte de animale.

    Doar că:

    1) fiind de luat, singurul lucru care contează e să apuci, restul poate fi stabilit ulterior acasă, imediat după despachetare.

    2) toţi oamenii care au auzit că liberul arbitru e de luat au un instinct natural în a fi preocupaţi, măcar pentru scurtă vreme, dacă au şi ei.

    Aici se impun câteva precizări de ordin practic:

    a) Fiind de luat, de pomană şi în cantităţi limitate (trebuie să ajungă pentru toţi, nu?), este important de reamintit că reclamaţiile ulterioare privitoare la calitate şi cantitate sunt total indecente, conform zicalei Darul divin nu se caută, este imanent. Altfel ajungem la situaţii jenante şi contradictorii, de genul: Ion, ajuns acasă şi despachetând, îi dă în cap lui Gheorghe cu sapa (jenant), suspectându-l că a apucat mai mult. Deci Ion dovedeşte că de fapt poseda

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1