Contele de Monte-Cristo

octombrie

TABEL CRONOLOGIC

1802: La 24 iulie se naşte la Villers‑Cotterêts, Aisne, fiul generalului republican Thomas Alexandre Dumas‑Davy de La Pailleterie.

1811: Alexandre Dumas urmează, până în 1813, şcoala din Villers‑Cotterêts.

1817: Având în vedere situaţia materială precară a familiei, după moartea tatălui (1806), este nevoit să‑şi câştige existenţa, lucrând în birourile unor notari.

1819: Face cunoştinţă cu Adolphe de Leuven, care îl iniţiază în poezia modernă. Împreună scriu mai multe piese de teatru.

1823: Alexandre Dumas se stabileşte la Paris, unde intră în secretariatul ducelui d’Orléans, viitorul rege Louis‑Philipe. Îşi completează studiile şi descoperă viaţa literară pariziană.

1824: În iulie, se naşte Alexandre Dumas‑fiul, fructul legăturii lui Dumas cu Catherine Labay, pe care nu‑l va recunoaşte decât în 1831.

1825: În septembrie are loc prima reprezentare a piesei Vânătoarea şi dragostea, vodevil într‑un act, scris în colaborare cu Adolphe de Leuven.

1829: În februarie, la Comedia Franceză, se joacă piesa Henric al III‑lea şi curtea sa, care cunoaşte un mare succes. Graţie prietenului său Charles Nodier, Dumas îl întâlneşte pe Victor Hugo, de care îl va lega o prietenie furtunoasă.

1831: În ianuarie are loc la Odéon premierea piesei Napoleon, piesă care va fi un eşec. În mai, se joacă drama în cinci acte Antony, considerată cea mai caracteristică piesă a teatrului romantic şi cel mai mare eveniment literar al timpului.

1837: Este numit Cavaler al Legiunii de Onoare.

1838: Dumas publică în revista Le Siècle, sub formă de foileton, primul său roman, Căpitanul Paul. În decembrie, îl cunoaşte pe Auguste Maquet, un tânăr profesor de istorie care îl va ajuta pe Dumas să scrie primele sale romane. Folosindu‑se de o schiţă elaborată de Maquet, Dumas dezvoltă povestirea, adăugându‑i personajele secundare şi dialogurile.

1842: Publică Cavalerul d’Harmental, cunoscând primul său succes de romancier.

1844: Scrie romanul Cei trei muschetari, povestea aventurilor lui d’Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis, uniţi prin deviza „unul pentru toţi, toţi pentru unu". Auguste Maquet a fost colaborator, dar romanul este semnat doar de Alexandre Dumas.

1845: Publică După douăzeci de ani, Contele de Monte‑Cristo, Fiica regentului şi Regina Margot.

1847: Dumas inaugurează, în februarie, Teatrul Istoric cu Regina Margot.

1848: Publică Vicontele de Bragelonne. Participă la revoluţia din 1848 şi încearcă în van să fie votat deputat.

1850: Scrie Laleaua neagră.

1851: În decembrie, La Presse începe publicarea memoriilor sale.

1853: Dumas fondează cotidianul Le Mousquetaire, care va apărea până în 1857.

1857: Dumas lansează săptămânalul Le Monte‑Cristo, care va fiinţa până în 1860.

1860: Îl întâlneşte pe Garibaldi în Sicilia, pe care îl ajută, cumpărându‑i arme. Victorios, Garibaldi îl numeşte director al Artelor Frumoase, Dumas ocupându‑se mai ales de săpăturile arheologice de la Pompei. Fondează în Italia jurnalul franco‑italian L’Indipendente ce va apărea până în 1864. Publică Memoriile lui Garibaldi.

1869: În timpul verii scrie, în Bretagne, o carte de bucate Le Grand Dictionnaire de Cuisine, acceptând propunerea editorului Lemerre.

1870: Suferă, în septembrie, un accident vascular. Moare în 5 decembrie.

I Marsilia — Sosirea

La 24 februarie 1815, omul de veghe din Notre‑Dame de la Garde semnală corabia cu trei catarge, Faraon, care venea de la Smirna, prin Trieste şi Neapole.

Ca de obicei, un vas de coastă se desprinse numaidecât din port, trecu foarte aproape pe lângă castelul If şi se îndreptă către corabie, ca s‑o abordeze între Capul Morgion şi Insula Rion.

Numaidecât, tot ca de obicei, platforma bateriei fortului Saint‑Jean se umplu de curioşi, căci, la Marsilia, sosirea unei corăbii este întotdeauna un eveniment foarte important, mai ales când această corabie, cum era Faraonul, fusese construită, greată şi arimată pe şantierele anticei Foceea¹ şi aparţinea unui armator din oraş.

Între timp, corabia se apropia. Străbătuse cu bine strâmtoarea pe care vreun cutremur vulcanic o deschisese între insulele Calasareigne şi Jaros, trecuse pe lângă Insula Pomègue şi înainta, cu cele trei vele gabier, cu trinca şi cu randa întinse, dar atât de încet şi cu o înfăţişare atât de tristă, încât spectatorii, cu acel instinct care presimte o nenorocire, se întrebară oare ce accident se întâmplase la bord. Totuşi, cei mai pricepuţi într‑ale navigaţiei observară că, dacă avusese loc vreun accident, el nu vătămase corabia, căci aceasta se mişca uşor, dând toate semnele că răspunde perfect la comenzi. Ancora era gata să fie lăsată la apă şi hobanele bompresului erau desprinse. În apropiere de cârmaci, care se pregătea să conducă Faraonul prin intrarea îngustă a portului Marsiliei, stătea un tânăr cu gesturi iuţi şi ochii ageri, supraveghind fiecare manevră a vasului şi repetând fiecare ordin al cârmaciului.

Neliniştea nelămurită care plutea asupra mulţimii îl impresionase mai cu seamă pe unul dintre spectatorii de pe esplanada Saint‑Jean, ba într‑atât încât acesta nu mai răbdă să aştepte intrarea corabiei în port, ci sări într‑o barcă micuţă şi porunci vâslaşului să‑l ducă înaintea Faraonului, pe care îl ajunse în golfuleţul din faţa localului Réserve.

Văzându‑l pe localnic apropiindu‑se, tânărul marinar îşi părăsi postul de lângă cârmaci şi veni, cu pălăria în mână, să se aplece peste parapetul corăbiei.

Era un tânăr de vreo optsprezece sau douăzeci de ani, înalt, zvelt, cu nişte frumoşi ochi negri şi un păr ca abanosul. Din întreaga sa făptură se răspândea aerul acela de stăpânire de sine şi hotărâre, specific oamenilor obişnuiţi să înfrunte primejdiile încă din copilărie.

― Ah! Tu erai, Dantès? strigă omul din barcă. Ei, ce s‑a întâmplat şi ce‑i cu tristeţea asta de la bordul vostru?

― S‑a întâmplat o mare nenorocire, domnule Morrel! răspunse tânărul. O mare nenorocire, mai ales pentru mine. În dreptul portului Civitavecchia, l‑am pierdut pe bravul căpitan Leclère...

― Dar ce‑a păţit? întrebă armatorul, vizibil uşurat. Ce i s‑a întâmplat, mă rog, bravului căpitan?

― A murit.

― A căzut în mare?

― Nu, domnule. A fost răpus de o febră cerebrală, în chinuri cumplite.

Apoi, întorcându‑se către oamenii săi:

― Hei, atenţie! strigă el. La posturi, toată lumea! Pregătiţi‑vă de ancorare!

Oamenii îi dădură ascultare. Cât ai clipi, cei opt sau zece mateloţi care alcătuiau echipajul se repeziră care la scote, care la braţe, unii la fungi, alţii la carcabasurile focurilor şi, în sfârşit, alţii la strângătoarele velelor.

Tânărul marinar aruncă o privire lipsită de emoţii la acest început de manevră şi, văzând că ordinele sale îi erau îndeplinite întocmai, se întoarse către omul cu care vorbise până atunci.

― Dar cum s‑a întâmplat acest necaz? continuă armatorul, reluând discuţia de unde o lăsase tânărul marinar.

― Doamne sfinte, cu totul pe neaşteptate, domnule. După ce a stat îndelung de vorbă cu domnul comandant al portului, la Neapole, căpitanul Leclère a pornit la drum foarte neliniştit. Peste douăzeci şi patru de ore, se îmbolnăvea de febră. Peste alte trei zile, murea... I‑am făcut funeraliile obişnuite şi acum se odihneşte, înfăşurat cum se cuvine într‑un hamac, cu o ghiulea de treizeci şi şase la picioare şi cu alta de unu la cap, în dreptul Insulei El Giglio. I‑am adus văduvei sale medalia de onoare şi sabia lui. Merită, într‑adevăr, să te războieşti zece ani cu englezii, ca să ajungi să nici nu mori în patul tău, ca toată lumea! adăugă tânărul cu un zâmbet trist.

― Deh! Ce să‑i faci, domnule Edmond, răspunse armatorul care părea din ce în ce mai împăcat. Toţi suntem muritori şi chiar e bine‑venit ca bătrânii să lase locul celor tineri, altminteri n‑ar mai fi progres. Iar, din moment ce mă asiguri că încărcătura...

― Este în stare bună, domnule Morrel, aveţi cuvântul meu. Şi v‑aş sfătui să nu socotiţi câştigul din călătoria asta la mai puţin de 25 000 de franci.

Apoi, cum tocmai trecuseră de turnul rotund:

― Pregătiţi‑vă să învergaţi gabierul, trinca şi randa! porunci tânărul marinar. Nu vă lăsaţi pe tânjală!

Ordinul se execută cu aproape tot atâta promptitudine ca pe un vas de război.

― Strângeţi şi învergaţi restul pânzelor!

La această ultimă comandă, toate pânzele fură coborâte, iar corabia continuă să înainteze aproape pe nesimţite, cu viteza rămasă.

― Şi acum, dacă vreţi să urcaţi, domnule Morrel, zise Dantès, observând nerăbdarea armatorului, iată că tocmai iese din cabină contabilul dumneavoastră, domnul Danglars, şi o să vă dea el toate amănuntele pe care v‑aţi dori să le aflaţi. Eu unul trebuie să supraveghez ancorarea şi să arborez pavilionul de doliu.

Armatorul nu aşteptă să fie poftit a doua oară. Apucă de frânghia pe care i‑o azvârlise Dantès şi, cu o sprinteneală care i‑ar fi făcut cinste oricărui om al mării, se căţără pe cuiele de scară bătute în bordajul pântecoasei corăbii, în vreme ce tânărul, reîntorcându‑se la postul său de secund, lăsă conversaţia pe seama celui pe care îl anunţase cu numele de Danglars şi care, ieşind din cabina sa, venea, într‑adevăr, în întâmpinarea armatorului.

Noul personaj era un bărbat de douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani, cu înfăţişare destul de întunecată, slugarnic cu superiorii, obraznic cu subordonaţii. De aceea, pe lângă funcţia sa de contabil, dintotdeauna privită cu aversiune de marinari, Danglars nu era, în general, văzut cu ochi buni de echipajul care, în schimb, îl adora pe Edmond Dantès.

― Ei bine, domnule Morrel, zise Danglars, aţi aflat vestea rea, nu‑i aşa?

― Da, da, sărmanul căpitan Leclère! Ce om curajos şi cinstit era!

― Şi mai cu seamă era un marinar grozav, cu o experienţă de o viaţă între cer şi apă, aşa cum se cuvine să fie cineva însărcinat cu afacerile unei firme atât de însemnate ca Morrel şi fiul, răspunse Danglars.

― Bine dar, răspunse armatorul, urmărindu‑l din ochi pe Dantès, care căuta locul de acostare, mi se pare că nu este nevoie să fii un marinar atât de bătrân, precum spui dumneata, Danglars, ca să‑ţi cunoşti bine meseria, căci, uite, prietenul nostru Edmond şi‑o îndeplineşte pe a lui, după câte îmi dau eu seama, ca un om care nu mai are nevoie să ceară sfatul nimănui.

― Da, zise Danglars azvârlind spre Dantès o privire piezişă, în care scăpără o scânteie de ură. Da, este tânăr şi nu se dă înapoi de la nimic. Abia de murise căpitanul, când el a şi preluat comanda, fără să întrebe pe nimeni, apoi ne‑a făcut să pierdem o zi şi jumătate la Insula Elba, în loc să ne întoarcem direct la Marsilia.

― Că a preluat comanda corăbiei, zise armatorul, asta era de datoria lui, ca secund. Dar că a pierdut o zi şi jumătate la Insula Elba, aici a greşit. Cel puţin, dacă n‑a avut de reparat vreo stricăciune la corabie.

― Corabia era în cea mai bună stare, la fel cum sunt şi eu şi cum vă doresc să fiţi şi dumneavoastră, domnule Morrel. Am pierdut o zi şi jumătate doar pentru că aşa i‑a căşunat lui, pentru că a avut el poftă să pună piciorul pe uscat şi‑atâta tot.

― Dantès! strigă armatorul, întorcându‑se către tânăr. Vino puţin, te rog!

― Iertaţi‑mă, domnule, răspunse Dantès, vin într‑o clipă!

Apoi, adresându‑se echipajului:

― Ancora la apă! strigă el.

Numaidecât, ancora căzu, iar lanţul se desfăşură zgomotos. Dantès rămase la postul său, deşi se afla şi cârmaciul de faţă, până când şi această ultimă manevră se încheie. Apoi, strigă iarăşi:

― Coborâţi drapelul până la jumătatea catargului, puneţi pavilionul în bernă, încrucişaţi vergile!

― Vedeţi şi dumneavoastră, zise Danglars, se crede deja căpitan, pe onoarea mea!

― Chiar asta şi este, zise armatorul.

― Da, numai că‑i lipseşte numirea semnată de dumneavoastră şi de asociatul dumneavoastră, domnule Morrel.

― Păi, şi? De ce nu l‑am lăsa în postul ăsta? făcu armatorul. Este tânăr, ştiu bine, dar mi se pare foarte potrivit şi are deja foarte multă experienţă în meseria lui.

O umbră trecu pe fruntea lui Danglars.

― Iertaţi‑mă, domnule Morrel, zise Dantès apropiindu‑se. Acum, odată corabia ancorată, vă stau întru totul la dispoziţie. M‑aţi chemat, nu‑i aşa?

Danglars se dădu un pas înapoi.

― Voiam să te întreb de ce v‑aţi oprit la Insula Elba?

― Nu ştiu, domnule. A trebuit să îndeplinesc un ultim ordin al căpitanului Leclère care, înainte de a muri, mi‑a înmânat un pachet pentru marele mareşal Bertrand².

― Aşadar, l‑ai văzut, Edmond?

― Pe cine?

― Pe marele mareşal?

― Da.

Morrel privi în jurul său şi îl trase pe Dantès mai într‑o parte.

― Şi ce mai face împăratul? întrebă el cu însufleţire.

― Bine, după câte mi‑am dat eu seama.

― Aşadar, l‑ai văzut şi pe împărat?

― A intrat în cabinetul mareşalului, în timp ce mă aflam şi eu acolo.

― Şi i‑ai vorbit?

― Mai precis el mi‑a vorbit mie, domnule, zise Dantès zâmbind.

― Şi ce ţi‑a spus?

― Mi‑a pus câteva întrebări despre corabie, despre data plecării spre Marsilia, despre drumul pe care l‑a făcut şi despre încărcătură. Cred că, dacă ar fi fost goală şi dacă eu i‑aş fi fost proprietar, ar fi vrut s‑o cumpere. Însă i‑am spus că nu sunt decât secundul şi că vasul aparţine casei Morrel şi fiul. „Aha! a zis el. Cunosc firma. Aceşti Morrel sunt armatori din tată‑n fiu şi a existat un Morrel care servea în acelaşi regiment cu mine, pe când eram în garnizoană la Valence."

― Cât se poate de adevărat! strigă armatorul, foarte vesel. Acela era unchiul meu, Policar Morrel, care a devenit căpitan. Dantès, spune‑i unchiului meu că împăratul şi‑a amintit de el şi o să‑l vezi plângând pe bătrânul grognard³. Haide, haide, continuă armatorul, bătându‑l pe tânăr prieteneşte pe umăr, ai făcut bine, Dantès, că ai urmat instrucţiunile căpitanului Leclère şi te‑ai oprit la Insula Elba, cu toate că, dacă se află că i‑ai dat un pachet mareşalului şi că ai stat de vorbă cu împăratul, s‑ar putea să ai necazuri.

― Ce necazuri credeţi c‑aş avea, domnule? zise Dantès. Habar n‑am ce anume i‑am dus mareşalului, iar împăratul mi‑a pus nişte întrebări pe care le‑ar fi putut pune oricui. Ah! Trebuie să mă iertaţi, iată că ne sosesc controalele sănătăţii şi ale vămii. Îmi daţi voie, nu‑i aşa?

― Desigur, fă ce ai de făcut, dragul meu Dantès!

Tânărul plecă şi, când el se îndepărtă, Danglars se apropie:

― Ei, întrebă el, se pare că v‑a dat motive întemeiate pentru faptul că a aruncat ancora la Porto‑Ferrajo, nu‑i aşa?

― Excelente, dragul meu domn Danglars.

― Ah! Cu atât mai bine, răspunse acesta, căci este întotdeauna neplăcut să vezi că un tovarăş de‑al tău nu‑şi face datoria.

― Dantès şi‑a făcut‑o pe a sa, răspunse armatorul, şi nu i se poate reproşa nimic. Căpitanul Leclère i‑a ordonat escala.

― Fiindcă veni vorba de căpitanul Leclère, nu v‑a dat o scrisoare din partea lui?

― Cine?

― Dantès.

― Mie, nu! Avea vreuna?

― Mi se pare că, în afară de pachet, căpitanul Leclère i‑a mai încredinţat şi o scrisoare.

― De care anume pachet vorbeşti, Danglars?

― Păi, despre cel pe care Dantès l‑a lăsat trecând prin Porto‑Ferrajo, nu?

― De unde ştii că avea de lăsat un pachet la Porto‑Ferrajo?

Danglars roşi.

― Treceam prin faţa uşii căpitanului, care era întredeschisă, şi l‑am văzut când i‑a dat lui Dantès un pachet şi o scrisoare.

― Nu mi‑a vorbit despre nici o scrisoare, zise armatorul. Dar, dacă există o asemenea scrisoare, o să mi‑o dea el.

Danglars chibzui un moment.

― Atunci, vă rog, domnule Morrel, zise el, nu‑i mai spuneţi nimic lui Dantès. Poate că m‑am înşelat.

În clipa aceea, tânărul secund se întoarse. Danglars se îndepărtă.

― Gata, dragul meu Dantès, acum eşti liber? întrebă armatorul.

― Da, domnule.

― N‑a durat mult.

― Nu. Le‑am arătat vameşilor lista cu mărfurile noastre, cât despre registratură, aceasta a trimis un om cu vasul de coastă, căruia i‑am dat documentele.

― Să înţeleg că nu mai ai nimic de făcut aici?

Dantès aruncă o privire rapidă în jurul lui.

― Nu, totul este în ordine.

― Atunci, poţi să vii să iei masa cu noi?

― Iertaţi‑mă, domnule Morrel, vă rog să mă iertaţi, dar prima vizită trebuie să i‑o fac tatălui meu. Ceea ce nu înseamnă că vă sunt mai puţin recunoscător pentru onoarea pe care mi‑o faceţi invitându‑mă.

― Ai dreptate, Dantès, ai dreptate. Ştiu că eşti un fiu iubitor.

― Dar..., întrebă Dantès cu o oarecare şovăială, nu ştiţi cumva dacă tatăl meu o duce bine cu sănătatea?

― Ba cred că da, dragul meu Edmond, cu toate că nu l‑am văzut cu ochii mei.

― Da, stă mai mult închis în odăiţa lui.

― Asta dovedeşte, cel puţin, că nu i‑a lipsit nimic cât timp ai fost tu plecat.

Dantès zâmbi.

― Tatăl meu este un om mândru, domnule, şi, chiar dacă n‑ar avea de nici unele, mă îndoiesc că i‑ar cere ceva oricui pe lumea asta, poate numai lui Dumnezeu.

― Bine dar, după această primă vizită, te aşteptăm negreşit.

― Îmi cer iertare încă o dată, domnule Morrel, dar, după vizita asta, mai am încă una de făcut, care nu este mai puţin dragă inimii mele.

― Ei! Adevărat, Dantès, uitasem că există acolo, la catalani, cineva care de bună seamă că te aşteaptă cu nu mai puţină nerăbdare decât tatăl tău — frumoasa Mercédès.

Dantès zâmbi.

― Aha! făcu armatorul. Nu mă mai miră că a venit de trei ori să mă întrebe dacă am veşti despre Faraon. La dracu’, Edmond, nu eşti deloc de plâns, căci ai o iubită fermecătoare!

― Dar nu este iubita mea, domnule, zise cu seriozitate tânărul marinar, este logodnica mea.

― Uneori e totuna, zise armatorul râzând.

― Nu şi pentru noi, domnule, răspunse Dantès.

― Hai, gata, dragul meu Edmond, continuă armatorul, nu te mai ţin. Te‑ai ocupat cu atâta sârguinţă de treburile mele, încât îţi dau oricât răgaz doreşti ca să te ocupi acum şi de ale tale. Ai nevoie de bani?

― Nu, domnule. Mi s‑au plătit toate lefurile pentru călătorie, adică am banii pe aproape trei luni.

― Eşti un băiat chibzuit, Edmond.

― Nu uitaţi că am un tată sărac, domnule Morrel.

― Da, da, ştiu că eşti un fiu iubitor. Mergi atunci şi vezi‑ţi tatăl. Şi eu am un fiu şi i‑aş purta grozav de multă pică aceluia care, după o călătorie de trei luni, mi l‑ar mai ţine departe de mine.

― Atunci, îmi daţi voie să plec? întrebă tânărul, salutând.

― Da, dacă nu mai ai nimic să‑mi spui.

― Nu mai am.

― Căpitanul Leclère nu ţi‑a înmânat cumva, înainte de a muri, o scrisoare pentru mine?

― I‑ar fi fost cu neputinţă s‑o scrie, domnule. Dar întrebarea dumneavoastră mi‑a amintit că trebuie să vă cer un concediu de cincisprezece zile.

― Ca să te însori?

― În primul rând pentru asta şi apoi pentru că trebuie să mă duc până la Paris.

― Bine, bine! Ai oricât timp liber doreşti, Dantès. Ne va lua pe puţin şase săptămâni să descărcăm corabia şi n‑o să fie gata pentru o nouă ieşire în larg mai devreme de trei luni... Numai că, peste trei luni, e musai să fii înapoi. Căci Faraonul, continuă armatorul bătându‑l pe umăr pe tânărul marinar, n‑o să poată pleca la drum fără căpitan.

― Fără căpitan! strigă Dantès cu ochi strălucitori de bucurie. Băgaţi bine de seamă ce spuneţi, domnule, căci tocmai aţi dat glas năzuinţelor celor mai tainice din inima mea. Oare aveţi de gând să mă numiţi căpitan pe Faraon?

― Dacă aş fi fost singurul proprietar, acum ţi‑aş fi întins mâna, dragul meu Dantès, şi ţi‑aş fi răspuns: „S‑a făcut!". Dar am un asociat şi cunoşti şi tu proverbul italian: Che a compagne a padrone⁴. Însă treaba e aranjată cel puţin jumătate, pentru că din două voturi ai deja unul. Ai încredere în mine că îl vei obţine şi pe celălalt, căci voi face tot ce‑mi va sta în puteri.

― Oh, domnule Morrel! strigă tânărul marinar cu lacrimi în ochi, strângându‑i mâinile armatorului. Domnule Morrel, vă mulţumesc, în numele tatălui meu şi al lui Mercédès!

― Bine, bine, Edmond, doar există un Dumnezeu în Ceruri şi pentru oamenii de ispravă, ce dracu’! Hai, du‑te să‑ţi vezi tatăl, du‑te să o vezi şi pe Mercédès şi vino, după aceea, şi pe la mine.

― Nu vreţi să vă conduc până la chei?

― Nu, mulţumesc. Rămân aici să‑mi închei socotelile cu Danglars. Ai fost mulţumit de el în timpul călătoriei?

― Depinde ce înţelegeţi prin această întrebare, domnule. În caz că mă întrebaţi dacă mi‑a fost un bun tovarăş de drum — nu, întrucât cred că nu mă mai are la inimă din ziua în care am făcut prostia, după o mică ceartă iscată între noi doi, să‑i propun să ne oprim zece minute pe Insula Monte‑Cristo, ca să rezolvăm ce aveam de împărţit. Eu am greşit făcându‑i această propunere, iar el a avut dreptate s‑o refuze. Dacă mă întrebaţi despre el în calitate de contabil, cred că nu i se poate reproşa nimic şi că veţi fi mulţumit de cum şi‑a îndeplinit misiunea.

― Păi şi atunci, Dantès, întrebă armatorul, dacă o să fii căpitanul Faraonului, o să‑l păstrezi cu plăcere pe Danglars?

― Căpitan sau secund, domnule Morrel, răspunse Dantès, am să le arăt întotdeauna un deplin respect celor care se bucură de încrederea armatorilor mei.

― Ei, hai, Dantès! Bag seama că din toate punctele de vedere eşti un băiat de ispravă. Să nu te mai reţin! Hai, du‑te, că văd că stai ca pe jar.

― Aşadar sunt în concediu? întrebă Dantès.

― Du‑te, îţi zic!

― Îmi daţi voie să împrumut barca dumneavoastră?

― Ia‑o!

― La revedere, domnule Morrel, şi mii de mulţumiri!

― La revedere, dragul meu Edmond, şi mult noroc!

Tânărul marinar sări în barcă, se aşeză la pupă şi dădu ordin să fie dus pe mal la Canebière. Doi mateloţi începură de îndată să vâslească viguros, iar barca se strecură, pe cât de repede era cu putinţă, printre miile de alte bărci înghesuite pe culoarul îngust dintre cele două rânduri de corăbii, care se întindea de la intrarea în port până la cheiul Orléans.

Armatorul îl petrecu din ochi, zâmbind, până ce ajunse la mal şi îl văzu pe tânăr punând piciorul, dintr‑un salt, pe dalele cheiului şi dispărând, în clipa următoare, înghiţit de mulţimea pestriţă care, de la orele cinci ale dimineţii până la orele nouă seara, înţesa faimoasa stradă Canebière — de care foceenii moderni sunt atât de mândri încât spun cu cea mai mare seriozitate din lume şi cu acea apăsare în glas care le conferă atâta caracter spuselor: „Dacă Parisul ar avea o stradă Canebière, atunci Parisul ar fi o mică Marsilie".

Întorcându‑se pe călcâie, armatorul îl descoperi în spatele său pe Danglars, care, aparent, îi aştepta ordinele, dar care, în realitate, îl urmărea şi el pe tânărul marinar din priviri.

Numai că exista o mare deosebire de semnificaţie între aceste două priviri care petrecuseră unul şi acelaşi om.

¹ Cetate antică din Ionia, pe coasta de răsărit a Asiei Mici, care din secolul al VII‑lea î.Hr. a avut o mare importanţă comercială. Massalia (astăzi, Marsilia) a fost unul dintre contoarele sale comerciale întemeiate în Occident.

² Contele Henri Bertrand, general francez (1773–1844). Devotat împăratului Napoleon I, l‑a însoţit în exil pe Insula Elba şi pe Insula Sfânta Elena, apoi, în 1840, a organizat aducerea rămăşiţelor pământeşti ale împăratului în Franţa (depuse la Domul Invalizilor).

³ Grognard (în limba franceză: ursuz, nemulţumit, care bombăne ) — poreclă a soldatului din Vechea Gardă a lui Napoleon I.

⁴ Cine are un tovarăş de drum are stăpân (în limba italiană, în original).

II Tatăl Şi fiul

Să‑l lăsăm pe Danglars, zbătându‑se în ghearele demonului urii, străduindu‑se să‑i strecoare armatorului la ureche, cu perfidie, câteva bănuieli împotriva tovarăşului său şi să‑l urmăm pe Dantès, care, după ce străbătuse toată strada Canebière de la un capăt la altul, apucă pe strada Noailles, apoi intră într‑o căsuţă situată pe partea stângă a Aleilor Meilhan, urcă grăbit pe o scară întunecoasă cele patru etaje şi, ţinându‑se de balustradă cu o mână şi încercând să‑şi potolească bătăile inimii cu cealaltă, se opri în faţa unei uşi întredeschise, care îi permitea să vadă până în capătul unei odăi micuţe.

Era odaia în care locuia tatăl lui Dantès.

Vestea sosirii Faraonului nu ajunsese încă până la bătrân, care, suit pe un scaun, se căznea să lege, cu o mână tremurândă, câteva fire de cicoare şi de clematite, întinse pe întreg spalierul din faţa ferestrei.

Deodată, bătrânul se simţi prins în braţe şi o voce bine cunoscută strigă în spatele lui:

― Tată, bunul meu tată!

Bătrânul dădu un ţipăt şi se întoarse. Apoi, văzându‑l pe fiul său, se lăsă moale în braţele acestuia, tremurând şi foarte palid.

― Ce ai tată? strigă tânărul neliniştit. Eşti cumva bolnav?

― Nu, nu, dragul meu Edmond, băiatul meu, copilul meu, nu. Doar că nu te aşteptam şi bucuria, surpriza de a te revedea aşa, pe nepusă masă... Ah! Dumnezeule, cred c‑o să mor!

― Ei hai, revino‑ţi, tată! Sunt eu, chiar eu! Se zice că bucuria nu face niciodată rău şi de aceea am intrat fără să anunţ. Haide, zâmbeşte‑mi şi nu te mai uita aşa la mine, cu ochii ăştia rătăciţi! M‑am întors şi o să fim fericiţi împreună!

― Cu atât mai bine, băiatule! reluă bătrânul. Dar de ce o să fim fericiţi? Vrei să spui că nu mă mai părăseşti? Hai, povesteşte‑mi ce noroc ţi‑a ieşit în cale!

― Să mă ierte Dumnezeu, zise tânărul, dacă mă bucur de un noroc ivit în urma doliului unei familii, dar Dumnezeu ştie că nu mi‑am dorit norocul ăsta. Însă, aşa a venit şi nu am destulă tărie să mă simt mâhnit. Bravul căpitan Leclère a murit, tată, şi este foarte posibil ca, ajutat de domnul Morrel, să obţin eu postul său. Înţelegi, tată? Căpitan la douăzeci de ani! Cu o sută de ludovici simbrie şi un procent din câştig! Nu este oare mai mult decât putea nădăjdui un simplu marinar ca mine?

― Ba da, fiule, ba da, într‑adevăr, zise bătrânul, este un mare noroc!

― Da, şi vreau ca din cei dintâi bani pe care o să‑i primesc să‑ţi fac rost de o căsuţă a ta, cu o grădină în care să‑ţi creşti clematitele, cicoarea şi caprifoiul... Dar ce se întâmplă cu tine, tată? S‑ar zice că ţi‑e rău?

― Răbdare, răbdare! O să‑mi treacă.

Şi, pierzându‑şi puterile, bătrânul dădu să cadă pe spate.

― Ei, hai, hai! zise tânărul. Un păhărel de vin, tată, şi o să te pună pe picioare. Unde ai pus vinul?

― Nu, mulţumesc, nu‑l căuta. Nu trebuie, făcu bătrânul, încercând să‑l oprească pe fiul său.

― Ba trebuie, ba trebuie, tată! Spune‑mi de unde să‑l iau.

Şi deschise grăbit vreo două sau trei uşiţe ale dulapului.

― Degeaba..., zise bătrânul. Nu mai este vin.

― Cum aşa, nu mai este vin?! zise Dantès, pălind, la rândul său, şi privind când la obrajii traşi şi livizi ai bătrânului, când la dulapul gol. Cum aşa, nu mai este vin? Ai dus lipsă de bani, tată?

― N‑am dus lipsă de nimic, fiindcă iată‑te înapoi, zise bătrânul.

― Da, dar... totuşi, se bâlbâi Dantès, ştergându‑şi năduşeala care‑i şiroia pe frunte. Totuşi ţi‑am lăsat două sute de franci, acum trei luni, când am plecat.

― Da, da, Edmond, e adevărat. Dar ai uitat, la plecare, de o mică datorie la vecinul Caderousse. El mi‑a adus aminte de ea, zicându‑mi că, dacă nu‑i plătesc eu pentru tine, se va duce să‑şi ceară banii de la domnul Morrel. Atunci, înţelegi... de teamă să nu‑ţi iasă vorbe...

― Ei, ce?

― Ei bine, i‑am plătit eu.

― Dar îi datoram o sută patruzeci de franci lui Caderousse! strigă Dantès.

― Da, da, bâigui bătrânul.

― Şi i‑ai dat din cei două sute de franci pe care ţi‑i lăsasem?

Bătrânul încuviinţă cu un semn din cap.

― Astfel încât ai trăit trei luni cu şaizeci de franci! murmură tânărul.

― Ştii doar că n‑am nevoie de prea multe, zise bătrânul.

― Oh, Dumnezeule, Dumnezeule, iartă‑mă! strigă Edmond aruncându‑se în genunchi în faţa bătrânelului.

― Ce faci?

― Oh, mi‑ai sfâşiat inima!

― Ei! Acuma iată‑te aici! zise bătrânul zâmbind. Şi am dat uitării totul, căci acum totul este bine.

― Da, iată‑mă aici, zise tânărul. M‑am întors cu un viitor luminos şi cu ceva bani. Ţine, tată! adăugă el. Ia, ia de aici şi trimite numaidecât să ţi se cumpere ce‑ţi trebuie!

Şi îşi goli pe masă buzunarele, care conţineau vreo douăzeci de monezi de aur, cinci sau şase monezi de câte cinci franci şi un pumn de mărunţiş.

Chipul bătrânului Dantès înflori.

― Ai cui sunt banii ăştia? întrebă el

― Cum adică? Ai mei!... ai tăi!... ai noştri!... Ia‑i, cumpără de mâncare, fii fericit, căci mâine o să mai fie şi alţii.

― Uşurel, uşurel, zise bătrânul cu un zâmbet. Dacă‑mi dai voie, o să mă folosesc cumpătat de punga ta. Altminteri, dacă mă vede lumea cumpărând prea multe lucruri deodată, o să creadă că am fost silit să aştept întoarcerea ta ca să mi le pot permite.

― Fie cum doreşti, dar, întâi de toate, ia‑ţi o servitoare, tată. Nu mai vreau să rămâi singur. Am nişte cafea de contrabandă şi nişte tutun de cea mai bună calitate, într‑un cufăr micuţ din cală. O să ţi‑l aduc mâine. Dar, sst! Vine cineva.

― Este Caderousse care o fi aflat că te‑ai întors şi care, desigur, vine să‑ţi ureze bun sosit.

― Bun, încă nişte buze care spun una, în vreme ce inima simte alta, murmură Edmond. Dar nu contează, este un vecin care ne‑a ajutat cândva, aşa că hai să‑l întâmpinăm frumos.

Într‑adevăr, în clipa în care Edmond încheie de rostit aceste cuvinte cu voce joasă, îşi făcu apariţia, în cadrul uşii de la intrare, capul negru şi bărbos al lui Caderousse, un bărbat în vârstă de vreo douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şase de ani. Ţinea în mână o bucată de stofă, cu care, în calitatea sa de croitor, se pregătea să facă reverul unei haine.

― Hei! Aşadar te‑ai întors, Edmond? zise el cu un accent marsiliez dintre cele mai pronunţate şi dezvelindu‑şi dinţii albi ca fildeşul într‑un zâmbet larg.

― După cum vezi, vecine Caderousse, şi sunt gata să te ajut cu orice ţi‑ai dori, răspunse Dantès, ascunzându‑şi stângaci răceala sub această propunere de a‑l servi.

― Mulţumesc, mulţumesc. Din fericire, n‑am nevoie de nimic. Ba chiar, de multe ori, ceilalţi au nevoie de ajutorul meu. (Dantès tresări.) Nu spun asta pentru tine, băiete! Eu ţi‑am împrumutat nişte bani, tu mi i‑ai dat înapoi, aşa cum se cuvine între buni vecini, şi suntem chit.

― Nu suntem niciodată chit faţă de cei care ne‑au îndatorat, zise Dantès, căci, şi dacă nu le mai datorăm bani, tot le datorăm recunoştinţă.

― Ce rost are să mai vorbim despre asta? Ce‑a fost a fost. Să vorbim mai bine despre întoarcerea ta cu noroc, băiete. Am trecut, într‑o doară, prin port, să caut nişte stofă cafenie, că nu prea mai am, când m‑am întâlnit cu prietenul Danglars.

„Tu, în Marsilia?"

„Ei da, după cum vezi", mi‑a răspuns el.

„Te credeam la Smirna."

„Sută‑n mie că am fost şi pe acolo, căci de acolo mă întorc."

„Şi Edmond unde este, dragul de el?"

„Unde să fie? La tatăl lui, fără îndoială, mi‑a răspuns Danglars."

Aşa că am dat fuga până aici, continuă Caderousse, ca să am plăcerea de a‑i strânge mâna unui prieten.

― Bunul Caderousse, zise bătrânul, ţine atât de mult la noi!

― Bineînţeles că ţin la voi, ba chiar vă respect mult, căci oamenii cinstiţi sunt păsări atât de rare! Ei, dar s‑ar zice că te‑ai îmbogăţit, nu‑i aşa, băiete? adăugă croitorul, aruncând o privire piezişă către grămăjoara de aur şi argint pe care Dantès o pusese pe masă.

Tânărul prinse din zbor sclipirea lăcomiei care însufleţi ochii negri ai vecinului său:

― Ei, Doamne! zise el cu nepăsare. Banii aceştia nu sunt ai mei. Tocmai i‑am spus tatălui meu că m‑am temut să nu fi dus lipsă de ceva, în absenţa mea, iar el, ca să‑mi arate că mă înşel, şi‑a golit punga pe masă. Hai, tată, continuă Dantès, acum poţi să‑ţi pui banii înapoi în puşculiţă... sau, mă rog, asta dacă vecinul Caderousse nu are cumva nevoie de bani, la rândul său, caz în care îi vor sta, cu siguranţă, la dispoziţie.

― Nu, băiete, zise Caderousse, n‑am nevoie de nimic şi, slavă Domnului, meseria îi asigură omului traiul. Păstrează‑ţi banii, păstrează‑i... niciodată nu sunt prea mulţi. Asta nu înseamnă că nu‑ţi sunt recunoscător pentru propunere, ca şi când i‑aş fi primit.

― Am făcut‑o din toată inima, zise Dantès.

― Nu mă îndoiesc! Carevasăzică, eşti în cele mai bune relaţii cu domnul Morrel, răsfăţatule?

― Domnul Morrel s‑a arătat întotdeauna foarte bun cu mine, răspunse Dantès.

― În cazul ăsta, ai greşit refuzându‑i invitaţia la masă.

― Cum adică, i‑ai refuzat invitaţia la masă? repetă bătrânul Dantès. Aşadar, te‑a invitat la masă?

― Da, tată, zise Edmond zâmbitor, văzând uimirea pe care i‑o stârnea bătrânului marea cinste care i se făcuse.

― Şi, mă rog, de ce l‑ai refuzat, fiule? întrebă bătrânul.

― Ca să ajung mai repede la tine, tată, răspunse tânărul. Mă grăbeam să te văd.

― Asta trebuie să‑l fi supărat pe acest cumsecade domn Morrel, reluă Caderousse. Şi, cum ţinta ta este să ajungi căpitan, este o greşeală să‑ţi superi armatorul.

― I‑am explicat motivul, răspunse Dantès, şi cred că m‑a înţeles.

― Totuşi, ca să devii căpitan, trebuie să te pui bine cu patronii.

― Sper să ajung căpitan şi fără asta, răspunse Dantès.

― Prea bine, prea bine! Numirea asta le‑ar face o mare plăcere tuturor prietenilor tăi vechi. Cunosc eu pe cineva, colo, în spatele fortului Saint‑Nicolas, care s‑ar bucura mult.

― Mercédès? întrebă bătrânul.

― Da, tată, zise Dantès, şi, cu îngăduinţa ta, acum fiindcă te‑am văzut, fiindcă ştiu că eşti sănătos şi că ai tot ce‑ţi trebuie, o să‑ţi cer voie să mă laşi să fac o vizită la catalani.

― Du‑te, copilul meu, zise bătrânul Dantès, şi Dumnezeu să te binecuvânteze cu soţia ta, cum m‑a binecuvântat şi pe mine cu fiul meu!

― Soţia? se miră Caderousse. O cam iei înainte, moş Dantès! Nu este încă soţia lui, dacă nu mă înşel!

― Nu, dar, după toate probabilităţile, răspunse Edmond, nu va trece mult până să fie!

― Nu‑i rău, zise Caderousse, mai bine că te grăbeşti, băiete!

― De ce?

― Pentru că Mercédès este o fată frumoasă, iar fetele frumoase nu duc lipsă de pretendenţi, mai ales ea, după care se ţin cu duiumul!

― Adevărat? făcu Edmond, cu un zâmbet de sub care străbătu o uşoară notă de nelinişte.

― Oh, da! urmă Caderousse. Şi încă nişte partide strălucite. Dar acuma, înţelegi, de vreme ce o să devii căpitan, tu unul n‑ai de ce să te mai temi de vreun refuz!

― Ceea ce vrea să însemne, reluă Dantès, cu un surâs ce‑i ascundea prost îngrijorarea, că dacă n‑aş mai ajunge căpitan...

― Ei, alta! făcu Caderousse.

― Lasă, lasă! zise tânărul. Eu am o părere mai bună decât tine despre femei în general şi despre Mercédès în particular, şi sunt convins că, indiferent dacă o să ajung sau nu căpitan, ea o să‑mi rămână credincioasă.

― Cu atât mai bine, cu atât mai bine! zise Caderousse. Întotdeauna, când eşti pe cale să te însori, este un lucru bun să ai încredere. Ce mai tura‑vura! Ascultă‑mă pe mine, băiete, nu mai pierde timpul, du‑te numaidecât să‑i dai de veste că te‑ai întors şi să‑i spui şi ei de speranţele tale de viitor.

― Am zburat! zise Edmond.

Îşi îmbrăţişă tatăl, îl salută pe Caderousse cu un semn din cap şi ieşi.

Caderousse mai zăbovi un moment. Apoi, luându‑şi la revedere de la bătrânul Dantès, coborî, la rândul său, în stradă şi porni să se întâlnească din nou cu Danglars, care îl aştepta la colţul străzii Senac.

― Ei, zise Danglars, l‑ai văzut?

― Adineauri ne‑am despărţit, zise Caderousse.

― Şi a pomenit ceva despre speranţele sale de a ajunge căpitan?

― Vorbea de parcă ar fi fost numit deja.

― Uşurel! zise Danglars. Se cam grăbeşte, după părerea mea.

― Deh! Se pare că domnul Morrel i‑a făgăduit‑o.

― Adică este în culmea fericirii?

― Adică este neobrăzat. S‑a repezit deja să mă ajute, de parcă ar fi fost cine ştie ce om cu greutate... vreau să spun că s‑a oferit să mă împrumute cu bani, de parcă ar fi fost ditamai bancherul.

― Şi ai zis nu?

― Bineînţeles! Cu toate că aş fi putut accepta, având în vedere că eu i‑am pus în palmă primii arginţi din viaţa lui. Dar, acum, domnul Dantès nu mai are nevoie de nimeni, căci este căpitan.

― Aş! zise Danglars. Nu este încă.

― Pe legea mea, ar fi mai bine să nu ajungă niciodată, zise Caderousse, altminteri n‑o să mai poţi sta de vorbă cu el.

― Dacă ţinem neapărat, zise Danglars, o să rămână atât cât este acum, ba poate chiar mai puţin decât atât.

― Ce spui tu acolo?

― Nimic, vorbeam pentru mine. Şi este tot îndrăgostit de frumoasa catalană?

― Până peste urechi! La ea s‑a dus acum. Dar, ori mă înşel eu amarnic, ori o să aibă parte de nişte neplăceri pe acolo.

― Explică‑mi şi mie.

― La ce bun?

― Este mai important decât ai crede. Nu‑ţi prea place Dantès, nu‑i aşa?

― Nu‑mi plac înfumuraţii.

― Bine, atunci, spune‑mi tot ce ştii în legătură cu frumoasa catalană.

― Nu ştiu nimic sigur. Numai că am văzut nişte lucruri care m‑au făcut să cred, cum ţi‑am spus, că viitorul căpitan o să întâmpine niscavai neplăceri pe drumul spre Vechile Infirmerii.

― Ce‑ai văzut? Hai, zi!

― Ei bine, am văzut că, de fiecare dată când Mercédès vine în oraş, o însoţeşte un flăcău vânjos, catalan şi el, cu ochii negri, cu pielea roşie, foarte brunet, foarte focos, şi pe care ea îl numeşte „verişor".

― Nu zău! Şi crezi că acest verişor îi face curte?

― Bănuiesc... Ce dracului ar putea face altceva un gogeamite flăcăul de douăzeci şi unu de ani pe lângă o fată de şaptesprezece ani!

― Şi zici că Dantès s‑a dus la catalani?

― A plecat cu puţin înaintea mea.

― Dacă am lua‑o şi noi într‑acolo, am ajunge la Réserve şi, stând la un pahar cu vin de Malaga, am putea aştepta veşti.

― Păi, cine să ni le dea?

― O să fim pe drumul pe care va trece Dantès înapoi şi o să citim pe faţa lui ce s‑a întâmplat.

― Bine, hai! zise Caderousse. Dar plăteşti tu?

― Desigur, răspunse Danglars.

Astfel, amândoi porniră cu paşi grăbiţi către locul pomenit. Ajunşi acolo, cerură să li se aducă o sticlă de vin şi două pahare.

Jupân Pamphile tocmai îl văzuse trecând pe Dantès, cu nici zece minute în urmă.

Încredinţaţi că Dantès era la catalani, cei doi se aşezară la umbra proaspăt înfrunziţilor platani şi sicomori, în ramurile cărora un stol voios de păsări cânta una dintre primele zile frumoase de primăvară.

III Catalanii

La vreo sută de paŞi distanţă de locul în care cei doi prieteni, cu ochii aţintiţi în zare şi cu urechile ciulite, sorbeau primele înghiţituri din vinul de Malaga ce le sclipea în pahare, dincolo de o colină golaşă, bătută de soare şi de mistral, se ridica satul catalanilor.

Într‑o bună zi, o colonie misterioasă plecase din Spania şi debarcase pe limba de pământ unde mai trăieşte încă şi astăzi. Venise de nu se ştia unde şi vorbea un grai necunoscut. Una dintre căpetenii, care înţelegea provensala, a cerut, comunei din Marsilia, să le cedeze acel promontoriu golaş şi arid, unde catalanii tocmai îşi urcaseră corăbiile pe mal, ca marinarii din Antichitate. Cererea i‑a fost îndeplinită şi, la trei luni după aceea, în jurul celor douăsprezece sau cincisprezece corăbii care îi aduseseră pe aceşti nomazi ai mării, se ivise un sătuc.

Satul acela, construit într‑un stil nemaivăzut şi pitoresc, pe jumătate maur, pe jumătate spaniol, este cel pe care îl vedem şi noi, în zilele noastre, locuit de urmaşii acelor nomazi, care mai vorbesc încă limba părinţilor lor. Deşi au venit în urmă cu vreo trei sau patru secole, i‑au rămas credincioşi micului promontoriu pe care s‑au aşezat, ca un stol de păsări de mare, de la bun început, şi nu s‑au amestecat deloc cu populaţia Marsiliei, căsătorindu‑se între ei, păstrându‑şi obiceiurile şi portul din patria–mamă, cu aceeaşi sfinţenie cu care şi‑au păstrat şi limba.

Îl invităm pe cititor să ne urmeze de‑a lungul singurei uliţe a acestui sătuc şi să intre cu noi într‑una din casele de aici, căreia soarele i‑a dat, pe dinafară, acea frumoasă culoare de frunză uscată, specifică tuturor clădirilor din ţinut, iar, pe dinăuntru, peste stratul de var, acea nuanţă aparte de alb, reprezentând singurul ornament al locuinţelor spaniole.

O fată frumoasă, cu părul negru ca smoala, cu ochi catifelaţi ca ai gazelei, stătea în picioare, sprijinită cu spatele de un perete, şi mototolea între degetele sale lungi şi subţiri, cu linii ca de statuie antică, o buruiană nevinovată, căreia îi smulgea florile şi ale cărei rămăşiţe se vedeau împrăştiate pe jos. Braţele sale goale până la cot, cu pielea închisă la culoare, dar care păreau a fi modelate după acelea ale Venerei din Arles, zvâcneau într‑un soi de nerăbdare febrilă. Fata lovi în pământ cu piciorul său suplu şi frumos arcuit, astfel încât i se zări o clipă forma pură, mândră şi îndrăzneaţă a pulpei, strânsă într‑un ciorap de bumbac roşu, tivit cu gri şi albastru.

La trei paşi de ea, aşezat pe un scaun în care se legăna, într‑o mişcare ritmică, sprijinindu‑şi cotul de un vechi scrin mâncat de carii, un zdrahon de flăcău, de vreo douăzeci sau douăzeci şi doi de ani, de parcă într‑nsul se luptau neliniştea şi ciuda. Ochii lui erau întrebători, dar privirea hotărâtă şi fixă a fetei îl ţinea la respect.

― Hai, Mercédès, zicea tânărul, iată că se apropie Paştele. Nu crezi că este momentul potrivit pentru o nuntă? Răspunde‑mi!

― Ţi‑am mai spus de o sută de ori, Fernand, şi s‑ar zice că‑ţi place să te chinuieşti singur, dacă tot mă mai întrebi!

― Ei bine, mai spune‑mi încă o dată, te implor, mai spune‑mi încă o dată, că poate aşa o să ajung să te cred. Spune‑mi pentru a o suta oară că îmi respingi dragostea, cu care mama ta era de acord. Fă‑mă să înţeleg bine că te joci cu fericirea mea, că viaţa şi moartea mea nu înseamnă nimic pentru tine. Ah! Dumnezeule, Dumnezeule! Să visez zece ani că o să‑ţi fiu soţ, Mercédès, şi să‑mi pierd această nădejde, singura mea năzuinţă în viaţă!

― Cel puţin nu eu am fost cea care te‑a încurajat în această nădejde, Fernand, răspunse Mercédès. Nu poţi să‑mi reproşezi nici o cochetărie faţă de tine. Ţi‑am spus mereu: „Te iubesc ca pe un frate, dar nu‑mi cere niciodată mai mult decât acest sentiment frăţesc, fiindcă inima mea este dăruită altcuiva". Nu ţi‑am spus mereu aşa, Fernand?

― Da, o ştiu bine, Mercédès, răspunse tânărul. Da, faţă de mine ţi‑ai luat întotdeauna libertatea să fii sinceră până la cruzime. Dar uiţi că există o lege sfântă printre catalani, să se căsătorească numai între ei?

― Te înşeli, Fernand, nu este o lege, este un obicei şi atâta tot. Şi, crede‑mă, nu te gândi că îţi poate sluji dacă‑mi aduci aminte de obiceiul acesta. Ai fost numit pentru înrolare, Fernand, iar libertatea care ţi‑a fost lăsată nu este decât vremelnică; dintr‑un moment într‑altul poţi fi chemat sub arme. Odată ce vei fi soldat, ce o să faci cu mine, o biată orfană, tristă, fără zestre, a cărei singură avere este o cocioabă care stă să cadă şi în care atârnă doar câteva năvoade rupte, mizeră moştenire lăsată de tata mamei şi de mama mie? Gândeşte‑te, Fernand, că de un an, de când a murit mama, eu trăiesc aproape din mila celorlalţi. Câteodată te prefaci că‑ţi sunt de folos şi asta doar pentru a avea motiv să împarţi cu mine peştele pe care l‑ai pescuit. Iar eu primesc, Fernand, pentru că tu eşti fiul unui frate de‑al tatălui meu, pentru că am crescut împreună şi pentru că, mai presus de toate, ţi‑aş provoca o mare durere dacă te‑aş refuza. Dar, ştiu bine că peştele pe care îl vând şi de pe urma căruia obţin banii pentru cânepa pe care o torc, ştiu bine, Fernand, că este doar o pomană.

― Şi ce contează, Mercédès, dacă, săracă şi singură cum eşti, mie îmi placi la fel de mult ca şi când ai fi fata celui mai nobil armator sau a celui mai bogat bancher din Marsilia! Nouă, catalanilor, ce ne trebuie? O soţie cinstită şi o gospodină pricepută. Unde aş găsi o alta mai bună decât tine?

― Fernand, răspunse Mercédès, clătinând energic din cap, devii o gospodină nepricepută şi nu poţi jura că o să rămâi femeie cinstită, când iubeşti pe altcineva decât pe cel care îţi este soţ. Mulţumeşte‑te cu prietenia mea, căci, îţi repet, este tot ceea ce îţi pot promite şi eu nu promit decât ceea ce sunt sigură că pot dărui.

― Da, înţeleg, zise Fernand, înduri cu răbdare sărăcia ta, dar ţi‑e teamă de a mea. Ei bine, Mercédès, dacă aş fi iubit de tine, aş încerca să fac avere. Tu mi‑ai purta noroc, iar eu aş deveni bogat — aş putea fi şi altceva decât un simplu pescar, aş putea să intru ca agent la un contoar comercial, aş putea deveni eu însumi un negustor!

― Nu poţi încerca nimic din toate acestea, Fernand. Tu eşti soldat şi, dacă te mai afli acum la catalani, asta s‑a întâmplat numai pentru că nu este război. Rămâi, aşadar, pescar. Nu‑ţi mai face visuri care o să‑ţi arate realitatea şi mai neagră decât este şi mulţumeşte‑te cu prietenia mea, întrucât eu nu‑ţi pot dărui altceva.

― Bine, ai dreptate, Mercédès, o să mă fac marinar. O să îmbrac, în locul costumului părinţilor noştri, pe care tu îl dispreţuieşti, o pălărie lucioasă, o cămaşă dungată şi o vestă albastră, cu nasturi în formă de ancoră. Nu aşa trebuie să fiu îmbrăcat ca să‑ţi fiu pe plac?

― Ce vrei să spui? întrebă Mercédès aruncându‑i o privire poruncitoare. Ce vrei să spui? Nu te înţeleg.

― Vreau să spun, Mercédès, că n‑ai fi atât de neînduplecată şi de crudă cu mine, dacă nu ai aştepta pe cineva astfel îmbrăcat. Dar cel pe care îl aştepţi tu este, probabil, nestatornic sau, dacă nu este el, atunci poate că marea e nestatornică faţă de el!

― Fernand, strigă Mercédès, te credeam un suflet bun, dar m‑am înşelat! Fernand, eşti hain dacă poţi să chemi mânia Domnului în ajutorul geloziei tale! Ei bine, da, nu mă ascund, îl aştept şi îl iubesc pe cel despre care vorbeşti, iar, dacă nu se mai întoarce, în loc să dau vina pe nestatornicia despre care pomeneai, eu voi zice că a murit iubindu‑mă.

Tânărul catalan făcu un gest de furie.

― Te înţeleg, Fernand, îi porţi pică pentru că eu nu te iubesc pe tine. Ţi‑ai încrucişa cuţitul de catalan cu pumnalul său! Şi unde mă rog ai ajunge cu asta? Ai pierde prietenia mea, dacă ai fi învins ori ai vedea prietenia mea preschimbată în ură, dacă ai fi învingător. Crede‑mă, este un mijloc nefericit să cauţi pricină unui bărbat ca să îi fii pe plac femeii care îl iubeşte. Nu, Fernand, nu trebuie să dai apă la moară gândurilor tale negre. Dacă nu poţi să mă ai de nevastă, mulţumeşte‑te să mă ai prietenă şi soră. De altfel, adăugă ea, cu ochii tulburi şi înecaţi în lacrimi, ai răbdare, mai aşteaptă puţin, Fernand! Ai zis‑o şi tu, adineauri, marea este perfidă şi au trecut deja patru luni de când a plecat. În patru luni, am numărat multe furtuni!

Fernand rămase neclintit. Nu încercă să şteargă lacrimile care se rostogoleau pe obrajii lui Mercédès, deşi pentru fiecare dintre lacrimile ei ar fi dat un pahar din sângele lui. Dar aceste lacrimi curgeau pentru un altul.

Se ridică, făcu înconjurul casei, apoi se întoarse şi se opri în faţa lui Mercédès, cu ochii întunecaţi şi pumnii strânşi.

― Hai, Mercédès! zise el. Încă o dată, răspunde‑mi, eşti foarte hotărâtă?

― Îl iubesc pe Edmond Dantès, zise cu răceală fata, şi nimeni altul, decât Edmond, nu îmi va fi soţ.

― Şi o să‑l iubeşti întotdeauna?

― Cât voi trăi.

Fernand îşi plecă fruntea ca un om descurajat, scoase un oftat care aducea a geamăt, apoi, deodată, îşi ridică ochii, scrâşni din dinţi şi zise, cu nările răsfrânte:

― Şi dacă a murit?

― Dacă a murit, o să mor şi eu.

― Şi dacă te‑a uitat?

― Mercédès! strigă un glas voios din afara casei. Mercédès!

― Ah! exclamă fata, împurpurându‑se de bucurie şi tresăltând de iubire. Vezi bine că nu m‑a uitat, pentru că iată‑l!

Şi se repezi la uşă, pe care o deschise strigând:

― Aici, Edmond! Sunt aici!

Fernand, palid şi clocotind, se trase înapoi, cum face un călător când dă cu ochii de un şarpe şi, întâlnind scaunul pe care stătuse, se prăvăli în el.

Edmond şi Mercédès erau unul în braţele celuilalt. Soarele arzător al Marsiliei, care pătrundea de‑a curmezişul prin uşa deschisă, îi îmbăia într‑un şuvoi de lumină. La început, nu văzură nimic din ce era în jurul lor. O nemărginită bucurie îi rupsese de lume şi nu‑şi vorbeau decât în cuvinte întretăiate, pornite dintr‑un preaplin de fericire atât de intensă că părea vecină cu durerea.

Deodată, Edmond zări chipul încruntat al lui Fernand, care se contura în umbră, palid şi ameninţător. Dintr‑o pornire de care nici el nu‑şi dădea seama, tânărul catalan îşi ţinea mâna pe cuţitul de la brâu.

― Ah! Îmi cer scuze, zise Dantès, încruntând din sprânceană, la rândul său. N‑am observat că eram trei.

Apoi, întorcându‑se către Mercédès:

― Cine este domnul?

― Domnul o să fie cel mai bun prieten al tău, Dantès, căci este şi prietenul meu. Este vărul meu, fratele meu, Fernand, adică omul pe care, după tine, Edmond, îl iubesc cel mai mult pe lumea asta. Nu‑l recunoşti?

― Ah, ba da! zise Edmond.

Şi, fără să‑i dea drumul lui Mercédès, pe care o ţinea strâns de mână, întinse cealaltă mână, cu o mişcare prietenească, spre catalan.

Dar Fernand, departe de a răspunde acestui gest de prietenie, rămase mut şi nemişcat ca o statuie.

Atunci, Edmond îşi plimbă privirea pătrunzătoare de la Mercédès, emoţionată şi fremătând, la Fernand, posomorât şi ameninţător.

Această singură privire îi dezvălui tot adevărul.

Mânia îl năpădi.

― Nu ştiam că mă grăbesc atât de tare să vin la tine, Mercédès, ca să găsesc un duşman.

― Un duşman! strigă Mercédès, cu o privire furioasă către vărul ei. Un duşman, la mine, spui, Edmond? Dacă aş crede aşa ceva, te‑aş lua de braţ în clipa asta şi aş merge cu tine la Marsilia, părăsind această casă pentru totdeauna!

Ochii lui Fernand aruncară un fulger.

― Iar, dacă ţi s‑ar întâmpla ceva rău, dragul meu Edmond, continuă ea cu acelaşi sânge‑rece, care îi dovedea lui Fernand că fata îi citise până în străfunduri gândurile sale sângeroase, dacă ţi s‑ar întâmpla ceva rău, m‑aş sui pe vârful Morgion şi m‑aş arunca pe stânci, cu capul înainte!

Fernand deveni înfiorător de livid.

― Dar te‑ai înşelat, Edmond, urmă ea, nu ai nici un duşman pe aici. Aici nu se află decât Fernand, fratele meu, care o să‑ţi strângă mâna ca unui prieten credincios.

Şi, la aceste cuvinte, fata îşi îndreptă ochii poruncitori asupra catalanului care, parcă hipnotizat de această privire, se apropie încet de Edmond şi îi întinse mâna.

Ura lui, aidoma unui val neputincios, deşi fierbând de mânie, se sparse de puterea pe care această femeie o avea asupra lui.

Dar, de îndată ce îi atinse mâna lui Edmond, simţi că mai mult n‑ar mai fi putut îndura şi se năpusti afară.

― Oh! strigă el, alergând ca un smintit şi înfigându‑şi mâinile în păr. Oh! Cine mă va scăpa, oare, de omul ăsta? Nefericire mie, nefericire mie!

― Hei, catalanule! Hei, Fernand! Încotro alergi aşa? zise o voce.

Tânărul se opri brusc, privi în jurul său şi îl zări pe Caderousse, la masă cu Danglars, sub un umbrar.

― Hai! zise Caderousse. De ce nu vii şi tu aici? Oare eşti aşa de grăbit încât n‑ai timp nici să‑ţi saluţi prietenii?

― Nici măcar când ei mai au şi o sticlă aproape plină în faţa lor? adăugă Danglars.

Fernand se uită lung la cei doi bărbaţi, cu un aer năuc, şi nu le răspunse nimic.

― Pare la pământ, şopti Danglars, împingându‑l pe Caderousse cu genunchiul pe sub masă. Oare ne‑am înşelat şi, în pofida celor pe care le‑am prezis noi, Dantès a câştigat?

― Drace! Trebuie să aflăm, zise Caderousse.

Şi, întorcându‑se către tânăr:

― Ei bine, haide, catalanule! Te hotărăşti? întrebă el.

Fernand îşi şterse sudoarea care îi şiroia pe frunte şi intră, încet, sub bolta de verdeaţă, a cărei umbră păru să‑i toarne un strop de linişte în simţuri, iar răcoarea sa, un strop de bine în trupul istovit.

― Bună ziua, zise el, m‑aţi chemat, nu‑i aşa?

Şi mai degrabă se prăbuşi decât se aşeză pe una dintre băncile din jurul mesei.

― Te‑am chemat pentru că alergai ca nebunul şi mi‑a fost teamă că te arunci în mare, zise Caderousse râzând. Ce dracu’, doar de‑aia ai prieteni, nu numai pentru a‑i cinsti cu un pahar de vin, dar şi pentru a‑i împiedica să bea trei sau patru pinte⁵ de apă.

Fernand scoase un geamăt care aducea cu un icnet de plâns şi îşi lăsă capul să‑i cadă pe încheieturile pumnilor puşi unul peste altul pe masă.

― Ei bine, dacă vrei să ţi‑o spun pe şleau, Fernand, reluă Caderousse, stârnind discuţia cu acea brutalitate grosolană a oamenilor de rând, pe care curiozitatea îi face să uite de orice regulă de diplomaţie, atunci, iată: ai aerul unui îndrăgostit rămas cu buza umflată!

Şi îşi însoţi gluma cu un râs gros.

― Aş! replică Danglars. Un flăcău croit ca el nu este făcut pentru a fi nefericit în dragoste. Râzi degeaba, Caderousse!

― Ba deloc, reluă acesta. Mai bine ascultă‑l cum mai oftează. Haide, haide, Fernand, zise Caderousse, scoate nasul de acolo şi răspunde‑ne! Nu‑i frumos să nu le răspunzi prietenilor când te întreabă cum o mai duci cu sănătatea.

― Cu sănătatea o duc bine, zise Fernand strângându‑şi pumnii, dar fără să ridice fruntea.

― Aha! Vezi tu, Danglars, zise Caderousse, făcându‑i cu ochiul prietenului său, să‑ţi spun cum stau lucrurile! Fernand, aici de faţă, care este un catalan de toată isprava, unul dintre cei mai pricepuţi pescari din Marsilia, este îndrăgostit de o fată frumoasă, pe care o cheamă Mercédès. Dar, din păcate, se pare că frumoasa, la rândul ei, este îndrăgostită de secundul de pe Faraon. Şi, cum Faraonul a intrat chiar astăzi în port... pricepi?

― Nu, nu pricep, zise Danglars.

― Bietul Fernand a fost trimis la plimbare, continuă Caderousse.

― Ei bine, şi? făcu Fernand ridicându‑şi capul şi privindu‑l în ochi pe Caderousse, ca un om care caută un ţap ispăşitor, pe care să‑şi verse năduful. Mercédès nu depinde de nimeni, nu‑i aşa? Şi este liberă să iubească pe cine‑i place!

― Ah, dacă o iei aşa, zise Caderousse, e altceva! Eu unul te credeam un catalan adevărat. Şi mi s‑a spus că un catalan adevărat nu este omul care să se lase dat la o parte de un rival. Mi s‑a mai spus, de altfel, că mai ales Fernand ar fi cumplit când se răzbună.

Fernand zâmbi cu milă.

― Un îndrăgostit nu‑i niciodată cumplit, zise el.

― Bietul băiat! interveni Danglars, prefăcându‑se că‑l căinează pe tânăr din adâncul sufletului. Ce vrei? Nu se aştepta să‑l vadă pe Dantès întorcându‑se aşa, pe nepusă masă. Îl credea probabil mort, necredincios, cine ştie? Lucrurile acestea sunt cu atât mai dureroase cu cât ni se întâmplă pe neaşteptate.

― Ah! Pe legea mea, în orice caz, zise Caderousse, care bea vârtos după fiecare cuvânt şi asupra căruia aburii vinului de Malaga începuseră să‑şi facă efectul, în orice caz, Fernand nu este singurul căruia norocoasa întoarcere a lui Dantès îi pune beţe în roate, nu‑i aşa, Danglars?

― Nu, ai dreptate şi aş îndrăzni chiar să zic că asta o să‑i aducă numai necazuri.

― Dar nu contează, reluă Caderousse, turnându‑i lui Fernand un pahar de vin şi umplându‑şi pentru a opta sau a zecea oară paharul său, în vreme ce Danglars abia de‑şi înmuiase buzele într‑al lui. Până una alta, se însoară cu Mercédès, cu frumoasa Mercédès. Cel puţin, pentru asta s‑a întors, nu?

Între timp, Danglars îl învăluise într‑o privire pătrunzătoare pe tânărul catalan, în inima căruia cuvintele lui Caderousse cădeau ca plumbul topit.

― Şi pe când nunta? întrebă el.

― Oh, nu s‑a făcut încă! murmură Fernand.

― Nu, dar se va face, zise Caderousse. Este la fel de sigură ca şi numirea lui Dantès căpitan pe Faraon, nu‑i aşa, Danglars?

Danglars tresări la această împunsătură neaşteptată şi se întoarse către Caderousse, căruia îi studie, şi lui, chipul, pentru a vedea dacă lovitura fusese dinainte plănuită. Dar nu citi nimic decât invidie pe chipul tâmp, de om beat.

― Ei bine, zise el, umplând paharele, să bem, aşadar, pentru căpitanul Edmond Dantès, soţul frumoasei catalane!

Caderousse îşi duse paharul la gură cu o mână îngreunată şi‑l goli dintr‑o dată. Fernand îl ridică pe al său şi dădu cu el de pământ.

― Ei, măi să fie! zise Caderousse. Ce văd oare acolo, în vârful colinei, în direcţia catalanilor? Uită‑te şi tu, Fernand, ai vederea mai bună ca a mea. Cred că am început să văd dublu şi, ştii tu, vinul este amăgitor... S‑ar zice că sunt doi îndrăgostiţi care merg unul lângă altul şi mână în mână. Să mă ierte Dumnezeu, nici nu le trece prin cap că noi îi vedem şi iată că se sărută!

Danglars nu scăpa nici unul dintre chinurile lui Fernand, a cărui faţă se răvăşea văzând cu ochii.

― Îi cunoşti, domnule Fernand? întrebă el.

― Da, răspunse acesta cu un glas înăbuşit. Sunt domnul Edmond şi domnişoara Mercédès.

― Ca să vezi! zise Caderousse. Şi eu care nu i‑am recunoscut! Hei, Dantès! Hei, fată frumoasă! Veniţi aici un pic şi spuneţi‑ne şi nouă pe când nunta, că, uite, domnul Fernand ăsta e atât de încăpăţânat încât nu vrea să ne spună!

― Vrei să‑ţi ţii gura? zise Danglars, prefăcându‑se că‑l opreşte pe Caderousse, care, cu stăruinţa beţivanilor, se tot apleca în afara umbrarului. Încearcă să te ţii în picioare şi lasă‑i pe îndrăgostiţi să se iubească în linişte. Uită‑te la domnul Fernand şi ia aminte! El unul este rezonabil.

Poate că Fernand, adus la capătul puterilor, împuns de Danglars ca taurul de banderilleros⁶, s‑ar fi năpustit asupra rivalului său, în cele din urmă, căci se ridicase deja în picioare şi părea că se încordează pentru atac. Dar Mercédès, surâzătoare şi dreaptă, îşi ridică frumosul cap şi ochii săi limpezi străluciră. Atunci, Fernand îşi aminti cum îl ameninţase fata că avea să moară şi ea, dacă Edmond ar fi murit, şi se prăbuşi înapoi, descurajat, pe scaunul său.

Danglars îi cercetă, pe rând, pe cei doi tovarăşi ai săi: unul îndobitocit de beţie, celălalt subjugat de iubire.

„N‑am să scot nimic din neghiobii ăştia, îşi zise el, şi mi‑e tare teamă că m‑am împotmolit între un beţivan şi un laş. Iată un invidios, care se ameţeşte cu vin, când ar trebui să se îmbete cu fiere. Şi iată un mare nătărău, căruia i se suflă iubita de sub nas şi care se mulţumeşte să plângă şi să se vaite ca un mucos. Cu toate acestea, omul ăsta are nişte ochi de văpaie, ca ai spaniolilor, ai sicilienilor şi ai calabrezilor, care se răzbună atât de bine; omul ăsta are nişte pumni în stare să zdrobească un cap de bou tot atât de sigur ca un baros de măcelar. Hotărât lucru, destinul lui Edmond e câştigător. O să o ia de nevastă pe frumoasa fată, o să fie căpitan şi o să ne râdă în nas. Asta dacă nu... — şi un zâmbet fără culoare se desenă pe buzele lui Danglars — asta dacă nu mă amestec şi eu în toată povestea", adăugă el.

― Hei! continua să zbiere Caderousse, pe jumătate ridicat de pe scaun, sprijinindu‑se cu pumnii în masă. Hei! Edmond! Aşadar nu îţi mai vezi prietenii sau eşti deja prea mândru ca să te mai cobori să le vorbeşti?

― Nu, nu, dragul meu Caderousse, răspunse Dantès, nu sunt mândru, ci sunt fericit, iar fericirea te orbeşte, cred eu, mai mult decât mândria.

― Hai să trăieşti, iată o explicaţie! zise Caderousse. Ei, bună ziua, doamnă Dantès.

Mercédès salută cu gravitate.

― Nu este încă numele meu, zise ea, şi, în ţara mea, se spune că aduce ghinion dacă o numeşti pe o fată cu numele logodnicului său mai înainte ca acesta să‑i devină soţ. Spuneţi‑mi, aşadar, Mercédès, vă rog.

― Trebuie să‑l ierţi pe bunul vecin Caderousse, zise Dantès, n‑a greşit prea mult...

― Aşadar, nunta va avea loc curând, domnule Dantès? întrebă Danglars, salutându‑i pe cei doi tineri.

― Cât mai curând cu putinţă, domnule Danglars. Astăzi, punem la punct amănuntele, la tatăl meu acasă, iar mâine sau cel mai târziu poimâine, facem ospăţul de logodnă, aici, la Réserve. Vor fi prezenţi toţi prietenii, nădăjduiesc. Asta înseamnă că eşti invitat şi dumneata, domnule Danglars, asta înseamnă că eşti invitat şi tu, Caderousse.

― Şi Fernand? întrebă Caderousse, hohotind într‑un râs încleiat. Este şi Fernand invitat?

― Fratele soţiei mele este şi fratele meu, zise Edmond, şi am simţi o mare părere de rău, Mercédès şi cu mine, dacă n‑ar fi alături de noi într‑un asemenea moment.

Fernand deschise gura ca să‑i răspundă, dar vocea i se curmă în gât şi nu putu rosti nici un cuvânt.