Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Și nu uita să fii fericit. Abecedar de psihologie pozitivă

Și nu uita să fii fericit. Abecedar de psihologie pozitivă

Citiți previzualizarea

Și nu uita să fii fericit. Abecedar de psihologie pozitivă

evaluări:
5/5 (8 evaluări)
Lungime:
444 pages
9 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786067192575
Format:
Carte

Descriere

Cititorule, aceasta nu este o carte cu promisiuni și rețete pentru o viață paradiziacă și extatică. Celebrul psihiatru Christophe André nu pozează aici într-un guru al gândirii pozitive sau al panseurilor din categoria „privește partea plină a paharului“. În schimb, psihoterapeutul parizian propune, cu șarmu-i literar, o carte inspirată de peripeții din viața sa cotidiană, asezonate cu sugestii utile și informații de ultimă oră din psihologia pozitivă. Prin acest „abecedar“ al încrederii, recunoștinței și optimismului, aveți acces la termenii esențiali ai vocabularului fericirii. Fără să promită o beatitudine eterna și totala, această carte de învățătură sufletească oferă definiții, povești de viață, sfaturi și exerciții prin care vă puteți iniția în „știința fericirii“. Termenii mai „tehnici“ (precum „reziliență“, „euforie“ sau „habituare hedonistă“), dimpreună cu metaforele surprinzătoare (de tipul „nătărăilor zen“ sau „brutăresei zâmbitoare“) vă vor acompania în drumul către o viață mai împlinită, mai senină și mai înțeleaptă.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786067192575
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Și nu uita să fii fericit. Abecedar de psihologie pozitivă

Cărți conex

În interiorul cărții

Citate de top

  • Singura fericire care merită este cea care prinde rădăcini în anotimpurile vieții noastre: totul deformat, neregulat, imprevizibil, dar, până la urmă, cu atât mai delicios, având o istorie care îi asigură conținut și savoare.

  • De multe ori, când pleacă dimineața pe scuter în traficul parizian și când e puțin cam prost dispus, soțul o sărută pe soția lui, spunându-i: „Dacă mi se întâmplă ceva, adu-ți aminte că te-am iubit“.

  • Dacă nu ar exista decât un singur cuvântpentru a vorbi despre fericire, acela ar fi astăzi.

Previzualizare carte

Și nu uita să fii fericit. Abecedar de psihologie pozitivă - Andre Christophe

Introducere

„Chemați-l aici pe patron!"

Până în momentul acela, totul mergea bine, totul era normal: eram la sfârșitul dejunului nostru de lucru, într-un mic restaurant parizian, cu un prieten extravertit, puțin cam agitat și foarte sigur pe el, dar la care țin foarte mult. Am mâncat bine, într-un calm agreabil, cu un serviciu rapid și atent. Impecabil. Și iată-l că se întrerupe din conversație, se încruntă și cheamă chelnerul. Acesta, puțin neliniștit, încearcă să afle ce se întâmplă, dar prietenul meu se mărginește să repete: „Chemați-l aici pe patron, vă rog!. Într-o stare jalnică, chelnerul se execută uimit. Întreb: „Ce se întâmplă, prietene? Ce nu-ți convine?. Nu-mi răspunde, sau spune pe un ton enigmatic: „Nimic, nimic, vei vedea", cu un aer mulțumit de sine, care nu mă liniștește decât pe jumătate.

Iată-l pe chelner revenind cu patronul, ieșit din bucătărie: „E vreo problemă, domnilor?. Și prietenul meu răspunde zâmbind cu gura până la urechi: „Niciun fel de problemă, domnule patron! Voiam doar să vă felicit personal! Masa a fost delicioasă și serviciul perfect!. Rămași un moment uimiți (după toate aparențele, nu avuseseră niciodată parte de un astfel de tratament), în cele din urmă patronul și chelnerul primesc remarca zâmbind, arătându-și încântarea. Am mai stat o clipă cu ei la o discuție despre modul în care clienții nu îl cheamă, efectiv, pe patron decât ca să se plângă, niciodată ca să-l felicite.

Tocmai descoperisem psihologia pozitivă.

PSIHOLOGIE NEGATIVĂ?

Până atunci, în profesia și în viața mea, făceam psihologie negativă. Aderam la viziunea lui Jules Renard¹: „Nu suntem fericiți: fericirea noastră este doar tăcerea nefericirii".

Ca tânăr psihiatru, aveam o concepție simplă despre profesia mea: să îngrijesc persoanele bolnave și să le repun în formă, ca să-și poată relua cursul existenței. Sperând să nu le mai revăd, sau nu prea curând. Ca tânără ființă umană, nu eram supradotat cu fericire, chiar dacă găseam viața interesantă și uneori chiar veselă. Când nu exista nimic pozitiv în cursul zilelor mele, mă mulțumeam cu negativul, cu riscul de a râde puțin de el, precum Woody Allen când spunea: „Aș vrea să închei cu un mesaj de speranță, dar nu îl am! În schimb, v-ar conveni două mesaje de disperare?. Pe scurt, însemna că „psihologia nu e amuzantă, viața e puțin mai amuzantă.

Apoi, încetul cu încetul, am deschis ochii asupra profesiei și asupra vieții mele.

Nu vă voi povesti aici viața mea, vorbesc deja destul de mult despre mine în această carte (despre mine ca reprezentant obișnuit și normal al speciei umane, și nu ca o ființă aparte, diferită sau remarcabilă). Dar psihologia pozitivă a schimbat pentru mine o mulțime de lucruri, evident, în bine. Am înțeles azi că munca unui medic psihiatru nu constă doar în a repara ceea ce este vătămat în mintea și în sufletul pacienților (psihologie negativă), ci și în a-i ajuta să-și dezvolte ceea ce funcționează bine la ei sau care ar putea destul de ușor să meargă și mai bine, cu scopul de a reuși să-i fac să fie mai fericiți și să savureze existența (psihologie pozitivă). Nu numai pentru că le vreau binele, ci și pentru că știu, pentru că știm de acum înainte că fericirea este un excelent instrument de prevenire a apariției suferințelor psihice sau a recăderilor (și cum în psihiatrie reșutele sunt numeroase, este loc pentru travaliul asupra fericirii). Nu mai putem continua să vedem psihoterapia ca pe un demers limitat la a spune: „Vorbiți-mi mereu despre problemele dumneavoastră, apoi vom vedea ce se poate face…". Nu mai putem continua să așteptăm ca oamenii să se îmbolnăvească și să se reîmbolnăvească pentru ca noi să-i îngrijim și să-i tratăm din nou. Iată de ce avem nevoie de psihologia pozitivă. Și trebuie, de asemenea, să fie într-adevăr vorba de psihologie pozitivă, și nu de un surogat sau de un simulacru…

„NU VĂ MAI GÂNDIȚI LA CE A FOST! GÂNDIȚI POZITIV!"

CE NU ESTE PSIHOLOGIA POZITIVĂ…

Când eram tânăr psihiatru, îmi amintesc că cei mai în vârstă decât mine le spuneau pacienților lor deprimați, odată ce erau vindecați: „Mergeți, acum totul este bine, uitați toate astea, gândiți pozitiv și profitați de viață". Și, vai, de multe ori, după câteva luni sau câțiva ani, aveau o recidivă.

De atunci, am înțeles că depresia este o boală care are tendință de recurență, așa cum cancerul are tendință de metastaze. Atenție: o tendință nu este o certitudine; acest termen înseamnă că, în absența eforturilor sau a schimbărilor stilului de viață, dacă se continuă totul ca înainte, suferințele noastre vor avea tendința de a o lua de la capăt. De aceea, azi ne interesăm de prevenirea recăderilor: nu le mai spunem pacienților noștri să uite, ci să-și modifice stilul de viață, modul de a gândi. Nu încercăm neapărat să-i liniștim („S-a terminat, asta nu va mai reveni), ci să le deschidem ochii („Asta poate reveni), dându-le în același timp speranță („Dar sunt o mulțime de lucruri care se pot face pentru a o evita). Le spunem „Gândiți-vă la ce a fost nu ca să-i speriem, ci ca să-i motivăm să aibă grijă de ei înșiși. Și le oferim un program precis, și nu vagi sfaturi bune: acesta e rolul psihologiei pozitive!

Când cineva e vindecat, trebuie desigur să reușească să nu se mai gândească prea mult la ceea ce ar putea merge prost (la care îl poate ajuta psihoterapia), ci și să se gândească mai bine la ceea ce ar putea merge bine (acesta e rolul psihologiei pozitive).

Și totuși, psihologia pozitivă nu constă în a prezenta vagi sfaturi bune: „Luați partea bună a vieții! sau a încuraja „gândirea pozitivă. Nu e nici paravan ca să nu se vadă problemele, îndemnând pacientul să-și întoarcă atenția doar către aspectele fericite și vesele ale vieții sale, cu riscul de a uita că adversitatea și nenorocirea fac și ele parte integrantă din aceeași viață. Nu este o viziune himerică asupra existenței, care ar consta din speranța ca viața să fie blândă cu noi, sau de a ne strădui din toate puterile să o vedem astfel.

În mod evident, este ceva mai ambițios, mai complicat și mai subtil decât toate acestea…

CE ESTE PSIHOLOGIA POZITIVĂ?

Este pur și simplu studierea a ceea ce merge bine în spiritul ființei omenești, studierea capacităților mentale și emoționale care ne ajută să savurăm viața, să rezolvăm problemele și să depășim dificultățile, sau cel puțin să le supraviețuim. Înseamnă să cultivăm în noi optimismul, încrederea, recunoștința etc., pentru a înțelege modul în care aceste prețioase capacități pot să existe și să dureze în mintea noastră și, mai ales, să le aducem la cunoștința celui care are nevoie de ele. Eu, care sunt medic, văd interesul acestui fapt pentru pacienții mei, bineînțeles: să-i ajut pe cei deprimați să fie mai puțin deprimați, pe anxioși să fie mai puțin anxioși, nu numai prin reducerea simptomelor lor, ci și ajutându-i să-și îndrepte atenția și asupra aspectelor fericite ale vieții lor, ceea ce nu pot face când sunt în faza acută a bolii, și ceea ce nu știu să facă atunci când se simt mai bine. Mai mult decât atât, în afară de persoanele vulnerabile, toate ființele omenești pot desigur să învețe să-și îndeplinească mai bine „meseria de om". Scopurile principale al acestei meserii sunt starea de bine și fericirea, pe care să le cultive pentru sine și să le transmită celorlalți. De aici vor decurge numeroase beneficii, care interesează bineînțeles, dincolo de lumea sănătății, toate instituțiile umane. Suntem convinși — pe drept cuvânt — că persoanele cu mintea întreagă vor da ce au mai bun în ele, fie că sunt în situația de a învăța (la școală), de a produce (într-o întreprindere) sau de a conduce cu generozitate și curaj (în politică²).

Psihologia pozitivă se bazează pe un triptic: este o convingere, o știință și o practică.

Mai întâi, o convingere: a trăi este o șansă. Pe care o irosim adesea din lipsă de inteligență. Nu de inteligența care ne servește să rezolvăm operații matematice sau probleme complexe, ci inteligența fericirii, care constă în a vedea viața așa cum este, în întregime, cu părțile ei bune și rele, și de a o iubi, orice s-ar întâmpla. Această inteligență implică nu numai dobândirea unor noi cunoștințe, ci și abandonarea vechilor certitudini, înlăturarea obstacolelor din fața minții noastre pentru a croi o cale de trecere fericirii care, așa cum știe toată lumea, constă în lucrurile simple. Cum scria Simone Weil: „Inteligența nu are nimic de găsit, are de eliberat"³.

Apoi este o știință: ceea ce deosebește psihologia pozitivă de sfaturile bune sau de metodele mai vechi (pertinente uneori, în intuițiile lor), este căutarea validării științifice. Nu numai bunele sentimente, ci și bunele argumente: studiile clinice (ce anume funcționează și ce anume nu funcționează), biologia, neuroimagistica etc. În cercetarea sa metodică și riguroasă a ceea ce ne poate duce către o mai mare stare de bine, psihologia pozitivă găsește și confirmă foarte adesea conceptele și convingerile filosofiei antice privitoare la fericire: pentru greci și romani, căutarea inteligentă și devotată a fericirii era un obiectiv pus în valoare în mod legitim și presupunea un travaliu corect asupra sinelui.

În sfârșit, este o practică: știința și conceptele nu sunt de-ajuns. Niciodată. Pentru a progresa e nevoie să punem în practică…

CINCI REGULI PENTRU PUNEREA ÎN PRACTICĂ A PSIHOLOGIEI POZITIVE

Există lucrări și manuale foarte numeroase referitoare la psihologia pozitivă, dar toate insistă asupra următoarelor puncte, care pot fi considerate drept cardinale.

1) IMPORTANT ESTE CEEA CE FAC ȘI NU CEEA CE ȘTIU

După mai bine de două mii de ani, atât în Orient, cât și în Occident înțelepții le transmit oamenilor aceleași mesaje: pentru a trăi fericit, e de-ajuns să savurăm clipa prezentă, să rămânem aproape de natură, să-i respectăm pe ceilalți oameni, să ducem o viață simplă și sobră, să fim măsurați la mânie etc. Este atât de evident, încât se spune uneori despre aceste sfaturi că sunt „mari platitudini. Cu toate acestea, oricât ar fi de plate, aceste recomandări ne vorbesc: știm și simțim cât se poate de bine că sunt corecte. Toată lumea îi ascultă pe înțelepți, toată lumea îi admiră, toată lumea îi aprobă. Apoi, fiecare se îndepărtează, nimeni nu trece la treabă și se continuă ca înainte. În cel mai bun caz, se încearcă vag, apoi nu se mai insistă, pentru că este mai dificil decât se prevăzuse, pentru că nu se obțin rezultate instantanee, sau pentru că este obositor; și totul sfârșește prin abandonare. Și dacă înțeleptul, puțin cam agasat, aleargă după noi și ne trage de mânecă, îi spunem: „Da, da, știu, știu…. Bineînțeles că știm! Chiar și un copil știe ce anume îl face fericit și ce face viața să fie frumoasă! Dar nu se vede că dificultatea nu stă în cunoaștere, ci în punerea în aplicare, mai ales dacă aceasta trebuie să fie sistematică și prelungită. Nu se vede că important nu este ceea ce știu, ci ceea ce fac. Să fie oare tocmai de aceea că nouă, francezilor, ne este atât de greu cu psihologia pozitivă? Să fie oare pentru că preferăm să bombănim decât să testăm, pentru că punem prea mult în valoare intelectul, și nu destul de mult practica? Preferăm să fim mai curând gânditori și comentatori ai fericirii decât artizanii și practicanții acesteia.

2) NU ASUD, NU SUNT FERICIT?

Înțelegem foarte bine că, pentru a avea mai mult suflu, mai multă forță, mai multă suplețe, va trebui să facem regulat eforturi. Știm foarte bine că nu va fi suficient să spunem: „Uite, începând din acest moment, voi încerca să am mai mult suflu, mai multă forță sau mai multă suplețe" și să o dorim foarte tare. Ci va trebui să ne străduim să facem o plimbare pe jos, exerciții pentru dezvoltarea musculaturii, yoga sau gimnastică. În mod regulat.

Înțelegem toate acestea și totuși continuăm să judecăm astfel pentru hotărârile privind psihicul nostru: „De data asta, e serios, mă simt motivat(ă), voi încerca să mă stresez mai puțin, să profit mai mult de viață, să bombăn mai puțin, să savurez mai bine momentele plăcute, în loc să le las să fie poluate de griji etc.. Nici gând! Lucrurile nu vor mai merge așa! Și în acest caz, la fel ca pentru suflu sau pentru mușchi, nu e de-ajuns să vrei, trebuie să te antrenezi. Acest „antrenament al minții corespunde cu toate exercițiile de psihologie pozitivă. Pe care nu trebuie să le percepem ca pe niște mici obiecte drăguțe, ci ca pe o creație și o activare regulată a rețelelor cerebrale care mobilizează emoțiile pozitive.

Recunosc cu plăcere că formula „nu asud, nu sunt fericit este puțin cam radicală. Anumite fericiri ne sunt oferite de viață ca niște șanse nesperate și nemeritate; în orice caz, fără eforturi. Dar există două inconveniente care depind doar de favorurile căzute din cer: 1) ele nu sunt atât de frecvente; 2) le putem irosi fără ca măcar să le vedem în preajma noastră dacă mintea ne este concentrată asupra necazurilor și supra „lucrurilor ce trebuie să fie făcute. Tocmai de aceea, puțină sudoare ne va aduce mult mai multă fericire. În această privință, un prieten îmi spunea: „Dar, Christophe, fericirea care miroase a sudoare nu e oare ca un cuplu care se străduiește să se iubească? Dragostea adevărată nu e oare în afara eforturilor? La fel ca adevărata fericire?". Da, prietene, doar că… Și în dragoste există totuși eforturi ce trebuie să fie făcute! Nu atât pentru a trezi dragostea, cât pentru a-i permite să dureze, să se aprofundeze, să evolueze, să rămână vie și interesantă de-a lungul întregii vieți a unui cuplu. În lipsa cărora, chiar dacă dragostea este acolo la început, nu va reprezenta un carburant suficient pentru distanța care va trebui să fie parcursă⁴. Se întâmplă același lucru cu fericirea: eforturile noastre nu ne vor servi doar pentru a o convoca sau a o face să se ivească ex nihilo, ci și pentru a ne ajuta să o prindem din zbor atunci când va trece pe lângă noi și pentru a o savura mai bine. Și pentru a o menține vie și prezentă de-a lungul întregii noastre existențe.

Există studii care au arătat că aceste eforturi nu au valoare pentru sporirea fericirii decât dacă sunt aplicate în cadrul unor strategii eficiente; cu cât se fac mai multe eforturi, cu atât se obțin mai multe rezultate. Dar cu o condiție: să se facă eforturile adecvate⁵. Psihologia pozitivă se angajează să cerceteze care anume.

3) A PERSEVERA

Exercițiile de psihologie pozitivă nu dau senzația de fericire instantanee. Sau, cel puțin, rareori. Ele se mulțumesc să pregătească și să faciliteze aceste senzații, să ne facă mai atenți la situațiile agreabile, mai sensibili la lucrurile bune și la momentele bune ale vieții noastre. Schimbările sunt deci progresive, ca pentru orice formare. Și asta o știm cu toții: când învățăm ceva nou, știm că vom avea de multe ori nevoie de timp pentru a obține rezultate tangibile. O știm și o acceptăm pentru orice tip de formare — pian sau limba engleză, acuarelă sau jocul de îndemânare numit în limba franceză bilboquet… Pentru toate, cu excepția celor legate de starea psihologică de bine. Vrem ca aceasta să funcționeze numaidecât. Și cum nu e cazul, ne spunem de multe ori: „Am încercat, dar n-a mers. Și tragem concluzia că metoda este ineficientă sau că nu este pentru noi. Există adesea articole satirice pe această temă în presă, ricanări pe platourile de televiziune: „Am încercat totul ca să fiu fericit și vreți să știți ceva? E o escrocherie, nu suntem deloc fericiți!. Ce am spune despre cineva care ne-ar povesti: „Am luat vioara, am frecat arcușul pe coarde și nu numai că n-a ieșit nimic frumos, dar pe deasupra era un sunet oribil. Vioara nu e bună de nimic!"?

4) FRÂNGHIA ȘI FIRELE FRÂNGHIEI

Exercițiile de psihologie pozitivă se supun la ceea ce eu numesc logica frânghiei: o frânghie este alcătuită dintr-o mulțime de fire; fiecare fir luat separat este prea subțire pentru a ridica orice greutate. Dar împletite unele cu altele, firele se transformă în frânghie, capabilă să ridice sau să tracteze greutăți foarte mari (precum ridicarea capacului de peste nenorocire, chiar dacă este foarte greu). Antrenamentul minții proprii prin psihologia pozitivă se supune acestui model: un singur tip de efort, de exercițiu, nu e de-ajuns pentru a ne schimba obișnuințele mentale. Trebuie nu numai să le repetăm, după cum am văzut mai sus, ci și să le acumulăm, să le multiplicăm. Asociate, eforturile reprezintă atunci o importantă forță de schimbare. Aceasta se întâmplă până la urmă ca pentru alimentație: chiar dacă nu mâncăm decât alimente bune pentru sănătatea noastră, e nevoie totuși de un regim variat și echilibrat. Chiar dacă fructele sunt bune pentru sănătate, a nu mânca decât fructe va sfârși prin a ne crea o problemă. Există o foarte mare varietate de exerciții de psihologie pozitivă, care corespund unei foarte mari varietăți de calități pe care trebuie să le cultivăm pentru o viață fericită.

5) UN LOC PENTRU NEFERICIRE

Psihologia pozitivă nu are drept scop să ne împiedice în totalitate să fim nefericiți. Ar fi nerealistă. Ea are drept scop să ne ajute să nu fim nefericiți în mod inutil sau pentru o vreme îndelungată. Deoarece adversitatea și nefericirea fac într-adevăr parte din destinul omenesc, toate tradițiile, orientale și occidentale, nu au încetat niciodată să ne reamintească acest fapt: nefericirea este ca umbra nedisociabilă de lumina fericirii. De aceea, psihologia pozitivă este interesată și de reziliență, de mijloacele de a face față suferinței, nu numai evitând sau limitând ocaziile de suferință de fiecare dată când acest lucru va fi posibil, ci și inspirându-se din resursele psihice prezente în fiecare dintre noi. De altfel, există un interesant paradox în lumea noastră actuală, cel puțin în partea sa bogată și occidentalizată: cu cât societatea noastră încearcă să ne protejeze mai mult de nenorociri printr-o mulțime de asigurări și prin asistența acordată, cu atât mai mult evoluția practicilor psihoterapeutice (și nu numai psihologia pozitivă) repune în drepturi discursul clasic al stoicilor referitor la necesitatea acceptării faptului că evenimente nefericite vor surveni inevitabil în viețile noastre, precum și importanța de a ne pregăti pentru ele, mai curând decât să visăm că nu va trebui niciodată să ne confruntăm cu ele.

SPRE O FERICIRE LUCIDĂ

Este clar că fericirea, individuală și colectivă, este marele obiectiv al psihologiei pozitive. Dar este clar, de asemenea, că fericirea nu trebuie să ne servească drept paravan sau drept ecran ca să ne facă să uităm adversitatea. Trebuie mai curând să ne servească drept carburant ca să ne ajute să-i facem față, cum observa Claudel: „Fericirea nu este scopul vieții, ci un mod de viață". Fericirea este modul de a suporta fața întunecată a vieții. Fără ea, existența nu ne apare decât ca o succesiune de necazuri și de griji, uneori de drame. Ceea ce și este, într-adevăr. Din fericire, viața nu este doar asta: ea este o succesiune de bucurii și de descoperiri, care ne ajută să traversăm adversitatea și ne motivează să continuăm, orice s-ar întâmpla.

Atunci, este inutil să ne lansăm în căutarea unei fericiri artificiale și nepotrivite, precum acele fructe sinistre care cresc în seră și fără pământ. Singura fericire care merită este cea care prinde rădăcini în anotimpurile vieții noastre: totul deformat, neregulat, imprevizibil, dar, până la urmă, cu atât mai delicios, având o istorie care îi asigură conținut și savoare.

Cu toate acestea, să acceptăm nenorocirea nu înseamnă să o dorim, să o îndrăgim, să o îndurăm. Înseamnă pur și simplu să-i recunoaștem prezența întunecată, să știm că va fi acolo, în mod regulat, în toate perioadele vieții noastre, prin mici tușe ușoare („umbre pe tabloul clipelor noastre fericite) sau prin furtuni violente (orele cele mai întunecate ale existenței noastre). Înseamnă să recunoaștem că ceea ce seamănă azi cu nenorocirea poate că mâine sau poimâine o vom considera o șansă dureroasă, dar care a schimbat în mod favorabil cursul vieții noastre. Trebuie oare să căutăm imediat o semnificație, pozitivă sau negativă, trebuie oare să căutăm o coerență în tot ce ni se întâmplă? Sau trebuie să o acceptăm, cu zâmbetul pe buze și cu mintea deschisă către mister, cum sugerează poetul Christian Bobin? Bobin clarvăzătorul, care ne spune așa: „Am înțeles de asemenea foarte repede că ajutorul veritabil nu seamănă niciodată cu ceea ce ne imaginăm. Ba primim o palmă, ba ni se întinde o ramură de liliac, și întotdeauna e același înger care își împarte favorurile. Viața este luminoasă, fiind de neînțeles⁶.

Iată: palme și liliac sunt în programul paginilor care vor urma.

Și îngerul?

Îngerul este acolo, în spatele tău.

Exact deasupra umărului tău.

Ca de obicei.


¹ Renard J., „21 septembrie 1894", în Jurnal, București, Nemira & Co, 2007, p. 135, în traducerea lui Modest Morariu.

² Lecomte J. (dir.), Introduction à la psychologie positive, Paris, Dunod, 2009.

³ Weil S., La Pesanteur et la Grâce, Paris, Plon, 1948, p. 15.

⁴ A se vedea de exemplu: Lucas R.E. și colaboratorii, „Reexamining adaptation and the set point model of happiness: Reactions to changes in marital status", JPSP, 2003, 84, pp. 527–539; Lucas R.E., Clark A.E., „Do people really adapt to marriage?", Journal of Happiness Studies, 2006, 7, pp. 405–426; Stutzer A., Frey B.S., „Does marriage make people happy or do happy people get married?", Journal of Socio-Economics, 2006, 35, pp. 326–347.

⁵ Lyubomirsky S. și colaboratorii, „Becoming happier takes both a will and a proper way: An experimental longitudinal intervention to boost well-being", Emotion, 2011, 11, pp. 391–402.

⁶ Bobin C., Prisonnier au berceau, Paris, Mercure de France, 2005.

A de la Astăzi

Dacă nu ar exista decât un singur cuvânt

pentru a vorbi despre fericire, acela ar fi astăzi.

Abecedar. Ideea acestei lucrări mi-a venit (în parte) privindu-mi camera în care am biroul: spectacolul unei dezordini vesele. Evident, este plin de cărți și de reviste științifice. Precum și de tot felul de obiecte eteroclite: bancă de meditație yoga, plante verzi, icoane, statuete ale Fecioarei sau ale lui Buddha, o chestie cu care mă scarpin în cap… Un perete acoperit cu desene de copii, realizate de fiicele, nepoții și finii mei sau de alți copii. Tablouri oferite de prieteni, un poster cu echipa All Blacks, un portret al lui Martin Luther King, un Freud din pluș, fotografii ale fiicelor mele, un fanion al echipei Stadionul din Toulouse. Toate astea sunt pentru mine o sursă de fericire și de recunoștință față de viață. Este un ansamblu eterogen, dar fericirea așa este: o stivă de momente și de experiențe la fel de aparent eteroclite ca aceste obiecte.

De unde ideea acestei cărți, ca o colecție de întâmplări și de reflecții referitoare la căutarea vieții fericite, în versiunea sa modernă și științifică, pe care o numim psihologie pozitivă. Această asamblare fără altă ordine aparentă decât cea alfabetică permite, poate, redarea mai bine a esenței complexe și imprevizibile a fericirii, precum și apropierea mai mult de natură, iar natura, de căutarea ei: mici fărâme de fericire strânse de ici și de colo, împrăștiate, a căror repetare marchează sentimentul unei vieți fericite. Din când în când, din noi iese la suprafață sentimentul că toate clipele au un sens și o coerență. Acest fapt nu durează niciodată, bineînțeles: din fericire, căci ar fi mult prea serios și plictisitor. Ne întoarcem atunci către dispersare, adică spre viață. Dar această dezvăluire fugitivă este minunată și motivantă.

Această carte este un abecedar, ori un dicționar? La prima vedere, cele două se aseamănă prin ordinea lor alfabetică. Doar că, pe vremuri, abecedarul școlarilor avea ambiția de a-i învăța să citească. La o lectură în zigzag, de-a lungul paginilor acestui Abecedar de psihologie pozitivă, sper că veți simți treptat instalându-se în mintea voastră mai multă claritate în privința a ceea ce vă poate face viața mai fericită. Sunt convins că fericirea se poate învăța. Mai întâi, pentru că o dovedesc numeroase lucrări⁷. Apoi, pentru că și eu însumi am învățat. În materie de fericire, vom vedea, există supradotați: eu nu fac parte dintre aceștia. Sunt mai curând unul dintre acei elevi obișnuiți pe care îi interesează această materie și care fac, așadar, eforturi. Aceste eforturi dau întotdeauna roade. Ele nu fac din noi neapărat niște virtuozi mereu radioși. Ci oameni vădit mai fericiți decât dacă nu ar fi făcut niciun efort și dacă ar fi lăsat viața să-și ia răspunderea pentru fericirea lor, trimițând în calea lor evenimente și întâlniri, fie acestea bune sau rele.

Așadar, supradotații nu vor avea nevoie să citească acest abecedar, dezamăgiții nu vor avea chef, dar poate că toți ceilalți vor fi interesați!

Abisuri. „Trecutul este un abis fără fund care înghite toate lucrurile pasagere; iar viitorul, un alt abis care ne este de nepătruns; unul se scurge continuu în celălalt; viitorul se descarcă în trecut curgând prin prezent; noi suntem plasați între aceste două abisuri și simțim asta; căci simțim scurgerea viitorului în trecut; această senzație face prezentul să fie deasupra abisului."

Această frază a lui Pierre Nicole, teolog jansenist, m-a răvășit mult prima dată când am citit-o (în cartea lui Pascal Quignard numită chiar Abisuri). Și continuă să mă tulbure la fiecare lectură, prin muzica ei, prin misterul și învățătura ei, amintindu-mi acel abis deasupra căruia sunt clădite viețile noastre fragile, precum și scurgerea necontenită a timpului. Spaimă. Apoi, după ce a trecut acest moment de spaimă, ce să facem? Să respirăm, să zâmbim. Să luăm în considerare durerea și teama. Să acceptăm fragilitatea nebună a prezentului. Să acceptăm ca lucrurile să fie așa cum sunt, să privim în continuare în mod regulat abisul, care ni se amintește fără încetare, acest abis întruchipat printr-o mișcare neîncetată și inexorabilă, în care prezentul nu este decât „scurgerea viitorului în trecut. Apoi să privim și tot restul: viața aici este. Să respirăm, să zâmbim, iarăși și iarăși. Niște prieteni mi-au spus: „Nu începe abecedarul tău prin cuvinte negative. Dar nu, prieteni, nu e ceva grav, cititorii nu sunt niște idioți: ei știu că nenorocirea nu e niciodată departe de fericire. Și asta permite să reamintim acest fapt evident: în fața anumitor spaime simțim nevoia fericirii. Precum și limitele sale: ea nu împiedică prezența acestor abisuri. Dar, mai ales, nevoia de ea: doar fericirea ne poate smulge de la contemplarea lor, făcându-ne să contemplăm alte lucruri la fel de fascinante: viața, iubirea, frumusețea…

Abstinență. În al său Dicționar al diavolului, scriitorul american Ambrose Bierce definește astfel un abstinent: „Persoană slabă care cedează tentației de a-și refuza o plăcere". Există astfel o mulțime de abstinenți de la fericire, care cred că fericirea îi va moleși definitiv. Atunci, amână pentru mai târziu, preferă să avanseze în continuare, să muncească, să nu facă altceva decât să tragă din greu și să sufere. În cel mai bun caz, ei visează la fericire. Se cred puternici, dar poate că sunt pur și simplu slabi: le e frică să-și dea drumul și să se abandoneze.

Abundență. Ceea ce este „prea mult" ucide capacitatea de a fi fericit? Prea multe facilități, prea mult noroc, prea multă protecție, prea multă iubire? Copiii răsfățați de viață sfârșesc prin a fi mai puțin fericiți? În parte, este posibil, ei riscă să fie blazați. Noi riscăm să fim blazați, pentru că eu vorbesc despre noi toți: noi, occidentalii secolului XXI care suntem pentru moment niște privilegiați în ochii a numeroși locuitori de pe planetă; întrucât cei mai mulți dintre noi avem acces la apă, la hrană, la îngrijiri medicale, la cultură etc. Abundența și permanența reprezintă doi factori de adormire (nu de suprimare, din fericire) a capacităților noastre de fericire. Explicația se numește obișnuire hedonistă: atunci când sursa fericirii este tot timpul aici, ea sfârșește prin a pierde din puterea care ne face să ne bucurăm. Pentru a contracara această obișnuire, există două soluții: adversitatea (care ne amintește întreaga valoare a fericirii) sau conștientizarea (care ne îndeamnă să ținem ochii deschiși chiar și atunci când totul merge bine). Dacă am fi înțelepți, cea de a doua soluție ne-ar fi de-ajuns ca să ne savurăm fericirile simple; dar, adesea, prima soluție este cea care ne deschide ochii.

Acceptare. Totul începe prin acceptare. Să spunem da vieții, să spunem da grijilor. Chiar și grijilor? Da, chiar și grijilor. Atunci când nenorocirea ne sare în față și fericirea se ascunde? Da, și atunci. Să spunem da.

Acceptarea nu înseamnă să ne bucurăm de ceea ce ne face să suferim, înseamnă să constatăm că este acolo. Nu înseamnă să spunem: „e bine, ci să spunem: „E acolo. Și apoi, imediat după aceea: „Ce pot face?. Și să acceptăm că în acest „ce pot face? figurează tot soiul de lucruri posibile: să schimb situația sau să-mi schimb reacția, să mă mișc sau să aștept. De multe ori, ne gândim că revolta lui „nu („Nu, nu este posibil; nu, mă voi bate) este superioară forței calme a lui „da. Uneori, este drept, dar nu întotdeauna. Și suita cea mai puternică este, fără îndoială, aliajul celor două: „Da, așa este, o accept, o văd, este acolo; dar nu, nu pot lăsa lucrurile să meargă astfel. Frumos discurs, dar în practică?

În practică, acceptarea constă în a spune „da, în capul nostru cuiva care nu este de acord cu noi; nu un „da la argumentele sale („Da, are dreptate), ci da la existența acestor argumente și a dezacordului său („Da, văd bine că nu e de acord) și să-l ascultăm în continuare, pentru a înțelege mai bine înainte de a-l contrazice. Înseamnă să spunem da eșecului, fără ca totuși să ne supunem lui. Să spunem da adversității, pentru că este acolo, dar să nu renunțăm după aceea. Acceptarea înseamnă să ne luăm timp să examinăm ce se întâmplă, timp să răsuflăm ca să înțelegem și să simțim, înainte de a vedea ce e de făcut. Nu este acceptarea în locul acțiunii, ci acceptarea înainte de alegerea acțiunii adecvate. Adevărata alegere. Fără acceptare, vom avea reacții impulsive, care ne vor duce întotdeauna la fel, în același loc. Relația cu fericirea? E simplă: acceptarea ne scutește de luptele zadarnice. Lupte pe teren, epuizante și uneori inutile, acolo unde renunțarea ar fi câteodată preferabilă; lupte în mintea noastră, deoarece ruminațiile noastre de opunere la real („Nu este cu putință!, „Nu este adevărat!, „Visez!") ne epuizează din interior.

A acuza. Atunci când avem necazuri și decepții, la care să se adauge și un strop de frustrare și de mânie, nu mai percepem situațiile supărătoare ca pe niște probleme normale într-o viață normală, ci ca pe niște anomalii. Și vom avea dorința de a căuta vinovații în jurul nostru sau în noi înșine. Iată ce ne amintește în această privință înțeleptul Epictet: „Faptul de a-i acuza pe alții de nenorocirile sale este propriu unui ignorant; a nu se acuza decât pe sine însuși este propriu unui om care începe să se instruiască; și a nu se acuza nici pe sine însuși, nici pe ceilalți este propriu unui om deja instruit"⁸. Vom câștiga mult timp, energie și fericire învățând să nu mai căutăm întotdeauna să acuzăm sau să judecăm cine este responsabil: noi înșine sau ceilalți, ori această viață nenorocită. Să vedem ce trebuie îndreptat pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple, să acționăm în funcție de aceasta și să trecem la altceva. Timpul acordat mâniei și ruminației asupra acesteia este timp pierdut pentru fericire. Și, în plus, viața e scurtă, ar adăuga Epictet!

Adevăr. Pentru un filosof, e preferabil un adevăr care mâhnește decât o minciună care consolează. În ceea ce mă privește, îmi este greu cu această poziție, pe care o recunosc totuși ca fiind dificil de respins. Pentru că sunt un incorigibil îngrijitor de bolnavi. Dragul meu André Comte-Sponville, vorbind despre acest diferend dintre noi, l-a rezumat perfect (și amabil) astfel: „Christophe, ca un bun medic, vrea ca pacienții sau cititorii lui să se apropie de sănătate; eu aș vrea ca ai mei să se apropie puțin mai mult de adevăr, de luciditate, de înțelepciune… Or, există minciuni sau iluzii care fac bine, și adevăruri care fac rău. Ei bine, iată: pentru filosof, e de preferat un adevăr care face rău decât o iluzie care face bine, e de preferat un adevăr care ucide (cu condiția să mă ucidă doar pe mine!) decât o minciună care te ajută să trăiești. Pentru medic, este diferit prin forța împrejurărilor. Aceasta confirmă pur și simplu faptul că filosofia și medicina sunt două lucruri diferite, evident legitime și necesare și una, și cealaltă. Iluzia pe care o generează uneori «dezvoltarea personală» este cea care lasă să se creadă că filosofia și medicina sunt unul și același lucru, că filosofia vindecă și că sănătatea poate ține locul înțelepciunii sau ca aceasta să-i fie de-ajuns. Nu cred nimic din toate astea"⁹.

A admira. O emoție pozitivă constând în plăcerea de a descoperi sau de a contempla ceva sau pe cineva ale cărui calități ne depășesc și ne bucură. Admirația este mai ușoară dacă aceste calități nu ne strivesc, nu ne amenință. Se poate admira o persoană sau unul dintre comportamentele sale, se poate admira o operă de artă sau un peisaj, un animal sau o plantă. Când admirăm, ne simțim fericiți să descoperim ceva frumos sau bun. De ce este atât de plăcut? Pentru că atunci ne simțim interesați, recunoscători, bucuroși, îmbogățiți de viață și de întâlnirea cu obiectul admirației noastre.

Incapacitatea de a admira poate fi legată de o îngustime a spiritului: să admirăm un om? Aiurea, când căutăm mai bine, are întotdeauna un defect! Să admirăm un peisaj, un animal, un monument? Mda, mă rog, OK, dar care-i utilitatea? Hai, repede, trecem la altceva, la lucrurile serioase: să criticăm, de exemplu…

Altă sursă a incapacității de a admira constă în nesiguranța noastră psihologică personală: când nu ai încredere în tine, este dureros să admiri. Să admiri, în special să-ți admiri semenul, înseamnă să te simți mai prejos; te gândești atunci în mod automat: „Nu am această calitate, pe care o admir la această persoană. Apoi: „Îi sunt, deci, inferior. Subestimarea de sine poate fi astfel un obstacol către admirația liniștită, adică o admirație fără devalorizare de sine și fără idealizarea semenului. Cu toate acestea, a învăța să admiri fără să te devalorizezi este un foarte bun exercițiu și pentru fericire, și pentru stima de sine.

De aceea, sunt recomandate exercițiile de admirație în programele de psihologie pozitivă: timp de o săptămână, în fiecare zi, să ne antrenăm să admirăm! Cu două principii fundamentale.

Primul este acela de a admira cu inima, nu numai cu mintea. Nu e de-ajuns să notăm în gând că ceva sau cineva este demn de admirație: e nevoie să ne oprim o clipă, să observăm, să ne luăm timpul necesar pentru a înțelege ce anume admirăm și să simțim plăcerea de a-l contempla. Aceasta cere câteva minute: să ne oprim exact ca să admirăm. Să ne oprim fizic, în cazul unui peisaj sau al unui obiect (în loc să trecem mai departe și să notăm doar că era frumos). Să ne oprim mental, în cazul unei ființe umane (inutil să ne postăm sub nasul lui cu un zâmbet nătâng, pentru ca exercițiul să fie eficient).

Al doilea principiu este acela de a ne ascuți privirea admirativă: să facem în așa fel încât să nu mai fie doar declanșată și reținută de ceea ce este excepțional și vizibil, ci și de tot ce este discret și invizibil pentru privirea grăbită, și care merită totuși admirație. A coborî pragul a ceea ce îmi trezește admirația înseamnă că înmulțesc prilejurile de a mă simți fericit.

A fi admirat. A fi admirat poate pricinui plăcere sau stânjeneală. În măsura în care admirația recunoaște obiectului pe care îl admiră o formă de excelență sau de superioritate, ne putem simți admirați în mod nejustificat; sau, în cel mai bun caz, ne-am mulțumi să fim stimați, deoarece stima se poate lipsi de comparația de la egal la egal și nu presupune recunoașterea unei superiorități.

Zilele trecute, țineam o conferință în necropola unei biserici. La sfârșitul întâlnirii, responsabilii asociației care m-a invitat pun la loc mesele și scaunele. Odată ce și-au încheiat sarcina, îi văd pe câțiva dintre ei care se pregătesc în mod evident să-și petreacă noaptea la fața locului: grupul lor a stabilit o permanență și ei se schimbă mai mulți cu rândul, ca să rămână să doarmă cu persoanele fără adăpost adăpostite în localurile lor în această iarnă foarte geroasă. Pentru că am frecventat într-o oarecare măsură, mai ales dându-le îngrijiri, persoanele fără adăpost, știu că acest gen de nopți sunt rareori o partidă de plăcere: faptul de a le petrece între cei care delirează, cei care au băut prea mult, cei care sunt predispuși la sinucidere, cei care sunt foarte murdari, cei care nu scot o vorbă, atât de rău se simt în mintea lor, cere multă dăruire. Deodată, eu, cel căruia tocmai mi s-au făcut complimente

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Și nu uita să fii fericit. Abecedar de psihologie pozitivă

4.9
8 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor