Scriitorul, cenzura și securitatea

Scînteia

Cuvânt înainte

Ideea de a organiza un colocviu cu tema: «Scriitorul, Cenzura şi Securitatea» nu a fost întâmplătoare.

Încă de la primul roman, «Ultimii» (1970), am fost preocupat de tradiţie (traditio: transmitere), trecut, memorie şi de «ultimii» din generaţia eliminată de o utopie distructivă. Şi în celelate romane am simţit nevoia unei aventuri «în căutarea timpului trecut», tocmai pentru a înţelege timpurile prezente. Nu este nevoie să demonstrăm că nu rămânem cu nimic în mână, suflet şi spirit decât cu trecutul: prezentul este efemer şi viitorul este imprevizibil.

În 1993 am prezentat la „Radio Europa Liberă un ciclu de emisiuni intitulat: Memoria" («Memoria şi literatura», «Memoria şi istoria», «Memoria şi justiţia», «Memoria şi cărturarul»), iar în 1999 l-am invitat pe filosoful Paul Ricoeur care a prezentat o conferinţă în cadrul „Fundaţiei Culturale Române" intitulată: „Justiţie şi răzbunare". Nicolae Manolescu l-a invitat la o emisiune de televiziune – am fost prezent – unde s-a vorbit despre justiţie, «Metafora vie» şi despre Mircea Eliade pe care Paul Ricoeur l-a cunoscut şi i-a fost prieten la Chicago. «Procesul – a spus Ricoeur – nu presupune o prealabilă condamnare, ci o dezbatere – pro şi contra – şi o analiză pentru a afla adevărul». Memoria este un element structural al identităţii personale şi colective, iar fără memorie nu avem speranţă. In dorinţa de a declanşa o dezbatere cât mai largă asupra trecutului şi a „datoriei de a nu uita", l-am invitat pe filosoful Claude Lefort («La complication»), Olivier Mongin (directorul revistei «Esprit» care a scris «La peur du vid», volum tradus şi în româneşte), Jean Louis Schlegel (redactor la Editura Seuil) şi alţi profesori şi scriitori francezi care au vorbit despre necesitatea cunoaşterii şi asumării responsabile a trecutului, a terapiei prin cuvânt şi a unui «catharsis» eliberator pentru societate şi individ.

Nu am sperat că prin câteva conferinţe şi cărţi publicate o să se schimbe mentalitatea unui popor şi nici a unei elite intelectuale. Ar fi trebuit ca Paul Ricoeur să vină de o sută de ori şi să vorbească despre justiţie, adevăr, locurile memoriei… să vorbească pe un stadion, dar mi-e teamă că tribunele ar fi fost goale şi – din păcate – a murit în urmă cu câţiva ani. Iluzii? Naivităţi? Un sentiment de datorie etică şi de conştiinţă spirituală dincolo de raţiuni practice. În raport cu cine? Cu mine şi cu ceilalţi. Dacă după 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 un general de Securitate este membru al Parlamentului, deci, ales de popor, înseamnă că sunt foarte puţine speranţe ca în următorii ani să se schimbe ceva în mentalitatea, atitudinea şi imaginarul colectiv şi individual. Şi totuşi… De ce nu abandonez? Ştiu că am luat prea în serios lumea în care am trăit şi oamenii pe care i-am cunoscut. Greşeală! Imensă greşeală! Nimic nu e serios, grav, tragic şi aproape totul este deriziune, sarcasm, cinism. Şi atunci de ce repet eroarea chiar şi cu acest colocviu?

În noiembrie 2008 trebuia să apară la Editura ALLFA – în cadrul «Târgului de carte – Gaudeamus» – Volumul 7 din «Opere complete» care cuprindea: „Un tigru de hârtie, „Polemici şi ‘’Cochilia şi melcul" . Am considerat un bun prilej pentru a organiza un colocviu care să aibă drept scop de a discuta despre «amnezia indecentă şi perversă» şi «amnistia nedeclarată dar explicită» care a cuprins o bună parte din clasa politică şi din intelectuali.

În vara anului 2008 – înainte de «Târgul de carte – Gaudeamus» – mă aflam într-o casă pe Valea Loirei, alături de Nicolae Manolescu. Stăteam la umbra unui nuc şi beam un pahar de vin Saincerre – cel mai bun vin pe care l-am băut vreodată –, provenit din dealurile viticole care se află nu departe de acel mic sat. I-am vorbit despre intenţia de a organiza un colocviu şi i-am propus câteva teme. A fost imediat de acord să participe Uniunea Scriitorilor alături de Editura ALLFA şi am căzut de acord asupra titlului: „Scriitorul, Cenzura şi Securitatea".

Editura ALLFA – prin directorul Mihai Penescu şi redactorul şef Augustin Frăţilă – şi-au asumat dificila sarcină de a organiza acest colocviu care presupunea o sumedenie de detalii, de la programarea sălii şi până la invitaţii, afişe şi mapa de presă.

Şi iată, a sosit ziua mult aşteptată: 20 noiembrie 2008.

Când am intrat în sală am avut o plăcută surpriză. În spatele scenei era un panou publicitar uriaş în care era prezentat volumul 7 din «Opere complete» încadrat de lista celorlalte volume apărute şi de un florilegiu care acompania elegant toată această prezentare. In dreapta estradei era un panou în formă de carte deschisă în care era anunţată lansarea celui de al şaptelea volum. Am recunoscut imediat mâna inspirată a Andrei Penescu deoarece tot ea a desenat copertele celorlalte volume: culori distinse şi armonioase, caligrafie originală, punere în pagină inspirată. Pe fiecare scaun din sală era aşezat un volum şi mapa de presă, iar la intrare erau mai multe casete cu toate cele şapte volme apărute până acum. Semn elocvent al generozităţii Editurii ALLFA! Oficiul de prezentare era asigurat de Ana Maria Androne care în calitate de directoare marketing s-a ocupat de toate aceste amănunte.

În dimineaţa zilei de 20 noiembrie, cuvântul de deschidere l-a avut Augustin Frăţilă, iar moderator a fost Nicolae Manolescu care, cu umorul şi elocinţa cunoscute, a apreciat organizarea acestui colocviu şi publicarea celor şapte volume, dar a considerat că sunt un «masochist» pentru că am avut curiozitatea de a-mi vedea dosarul de Securitate de la CNSAS şi de a scrie eseul «Un tigru de hârtie». Sigur, am luat afirmaţia drept o glumă şi… să nu ne pierdem umorul! În 2004, când a fost publicată a doua ediţie a volumului, Manolescu a spus, cu ocazia lansării: «Dragă Bujor, te felicit pentru curajul tău». Acum, în «Istoria critică a literaturii române», a considerat că sunt: «un masochist al scormonirii trecutului, un intransigent gata a se răfui cu toţi şi cu toate», iar un «Tigru de hârtie» este: «un eseu prezumţios şi agasant, un bla-bla-bla împănat de citate şi referinţe pretenţioase». Dar recunoaşte că nu a citit eseul din «Volumul 7» pe care l-am structurat altfel. Inconsecvenţă în opinie? Oare sunt eu masochist, adică îmi place să sufăr…de dragul suferinţei? Sau poate aflarea adevărului – contrar fricii de adevăr – presupune şi puţină… suferinţă? Sado-masochismul freudian? Atunci cine este sadic? Ştiu! Nu trebuie să ne luăm în serios decât în obscuritatea înserării şi uneori totul este o comedie inumană sau o farsă grotescă. Oare este de preferat o glumă decât un oftat mistic? Şi totuşi… Am înţeles, încă o dată, că noi nu ne tragem de sub mantaua lui Gogol, ci a lui Nenea Iancu.

Primul care a vorbit a fost Stéphane Courtois. M-am bucurat că acest istoric şi cercetător a venit la Bucureşti, deoarece este un specialist în istoria comunismului şi a fost coordonatorul volumului «Cartea neagră a comunismului» care a provocat un adevărat scandal în Adunarea Naţională franceză, a fost tradusă în mai multe limbi şi publicată în sute de mii de exemplare. «Cartea neagră» a marcat un moment important în «sfârşitul inocenţei şi al iluziei» intelectualilor de stânga şi a produs un şoc în mişcările de extremă stânga. Prezenţa lui Stéphane Courtois la Bucureşti a fost justificată şi de publicarea «Dicţionarului comunismului» la care a colaborat Marius Oprea.

În după-amiaza zilei de 20 noiembrie moderator a fost subsemnatul, iar luările la cuvânt ale participanţilor la colocviu pot fi urmărite în paginile care urmează.

Este o bună ocazie pentru a le mulţumi celor care au acceptat să colaboreze la acest colocviu: Ana Blandiana, Ion Bălu, Livius Ciocârlie, Stéphane Courtois, Armand Goşu, Germina Nagâţ, Lucia Hossu-Longin, Marius Oprea, Nicolae Manolescu, Dan C. Mihăilescu, Victor Rebengiuc, Romulus Rusan, Alexandru Zub.

De asemenea, mulţumiri doamnei Ana Ciucan Ţuţuianu care a asigurat traducerea conferinţei ţinută de Stéphane Courtois, şi doamnei Marga Popescu, redactorul acestui volum, care a asigurat corectura şi a urmărit procesul de editare.

Acum a venit rândul să deschidem cortina, să intre actorii şi să-i ascultăm/citim pe cei care au fost prezenţi.

Bujor Nedelcovici, 13 aprilie 2009, Paris

Prima parte

Scriitorul, Cenzura şi Securitatea

Augustin Frăţilă:

Mă numesc Augustin Frăţilă, reprezint Editura ALLFA şi vă urez bun venit la acest seminar matinal, în această zi frumoasă de toamnă.

Suntem înăuntrul unui fenomen literar, ca să zic aşa, un eveniment fericit – încheiem un ciclu pe care l-am început cu 3 ani în urmă, acela de a publica, cu toate riscurile de rigoare – mă refer mai ales la cele ale judecăţii de valoare a confraţilor domnului Nedelcovici – spuneam că încheiem un ciclu, acela de a prezenta opera completă a unui scriitor în viaţă. Chiar dacă pronunţ cuvântul „viaţă", sună uşor macabru această punere în operă completă a problemei, dar Bujor Nedelcovici este un scriitor care probabil va mai scrie – sigur va mai scrie – şi care, până la urmă, vorba lui Nichita Stănescu, va avea parte de o operă complet deschisă! Bănuiesc că se vor mai adăuga volume la acestea pe care le avem, dar deocamdată ceea ce vedeţi în faţa ochilor, aceste 7 volume, reunesc 22 de cărţi ale lui Bujor Nedelcovici. Este o operă literară importantă, este oglinda unui scriitor care, de 40 de ani, munceşte în literatură, în sensul propriu al cuvântului, este unul din scriitorii liberi şi care a renunţat la orice altă preocupare pentru a se dedica literaturii, pentru a încerca să fie un scriitor profesionist.

Nu putem să nu ne bucurăm, văzând că am reuşit să facem acest lucru, deşi nu vreau să transform această zi în „Ziua Editorului – este „Ziua autorului categoric. Este vorba de Bujor Nedelcovici, aici este vorba de opera sa. Acest seminar îl are ca autor, de asemenea, pe Bujor Nedelcovici. Dacă n-ar fi fost persuasiunea lui, disperarea Domniei sale că în această ţară nu se doreşte încă o poziţie clară în relaţie cu ceea ce am trăit până acum, poate că acest seminar nu ar fi avut loc.

Eu mă voi opri aici. Îi voi mulţumi lui Bujor Nedelcovici pentru că ne-a dat ocazia să ne manifestăm editorial de această manieră, să încercăm un proiect deocamdată singular în peisajul nostru editorial, şi îl voi ruga pe domnul Nicolae Manolescu, criticul Nicolae Manolescu, să preia frâiele acestui seminar, nu înainte de a-l felicita pentru formidabila carte care apare astăzi, „Istoria critică a literaturii române".

Nicolae Manolescu:

Da, mulţumesc, Augustin Frăţilă.

Doamnelor şi domnilor,

Fiţi bineveniţi. Mă gândeam, mă uitam pe titlul întâlnirii noastre de astăzi – „Scriitorul, Cenzura şi Securitatea" – şi mă întrebam: „Ce treabă are scriitorul cu Cenzura şi cu Securitatea?" Niciuna. „Ce treabă are cenzura cu scriitorul?" E, aici, lucrurile se mai schimbă. Cenzura a avut o treabă cu scriitorul. Dar Securitatea? Şi Securitatea a avut o treabă cu scriitorii.

Nu întâmplător Bujor Nedelcovici şi alţii, care au avut masochismul să-şi vadă dosarele de la CNSAS, sau, cum să spun, într-un fel ca să contracareze, probabil, puternica emoţie pe care au încercat-o, au scris nişte cărţi pe această temă, aşa încât Bujor, care a stat la originea acestei întâlniri de astăzi, este şi unul dintre experţii în materie, ca să zic aşa, dovadă că a scris o carte, „Un tigru de hârtie", care a apărut într-o primă ediţie acum câtva timp, într-o a doua ediţie revăzută şi adăugită, presupun – n-am făcut comparaţia – în acest volum 7 din seria de Opere complete cu care editura se mândreşte acum. Şi dacă n-a dat faliment până la volumul acesta – uitaţi-vă ce cantitate de hârtie e acolo – a scăpat cu bine şi într-un fel Bujor ar trebui să le mulţumească pentru rapiditate, căci, de aici încolo, când se va scumpi hârtia, la anul – aţi aflat, da? – de vreo câteva ori – nu chiar de 22 de ori cât s-a scumpit între ’90 şi ’91, dar se va scumpi binişor, mă tem că va fi mult mai greu să faci asemenea serii de opere.

Noi am încercat să apelăm, pentru această discuţie, Bujor cu mine, când ne-am sfătuit, la oameni care au ceva de spus pe subiectul cu pricina. Le mulţumesc celor care au acceptat să vină. Sunt aici de faţă, iată, Stéphane Courtois, pe care-l cunoaşteţi cu toţii, a venit tocmai din Franţa pentru asta, de altfel ca şi Bujor, ca şi mine. Ne-am adunat aşa, mai de departe.

Sunt aici oameni care, de ani de zile, au studiat una sau alta dintre laturile acestei probleme care ne preocupă. Iată, Ana Blandiana, Romulus Rusan, care au fost la Sighet, unde domnul Courtois a fost de asemenea, şi care, de ani de zile, au intrat în această zonă, şi tulbure, şi tulburătoare, din viaţa noastră trecută. Iată-l şi pe Ion Bălu, care a avut o carte despre ce s-a întâmplat cu Blaga şi cu Securitatea, unde pot fi citite unele dintre cele mai stranii şi, câteodată, amuzante documente referitoare la Securitate. Un ofiţer de Securitate reproşa subalternului lui misiunea de a-l urmări pe Blaga, fiindcă nu ştia nemţeşte şi nu ştia ce vorbeşte tovarăşul filozof. Vă daţi seama că până şi Securitatea avea nevoie de vorbitori de limbi străine şi de filozofi.

Probabil că prin dosare o să aflăm, când o să discutăm mai îndeaproape, prin dosare se vor fi găsind şi filozofi care au turnat. Nu de alta, dar eu cred că au făcut-o într-o manieră conceptuală mult mai limpede, de pildă, decât turnătoriile scriitorilor care sunt prea artistice câteodată. Nu vreau să spun ale cui, dar unele sunt chiar dovadă de artă. Există şi în ticăloşie o artă, nu e uşor să fii ticălos. Adevăraţii ticăloşi posedă simţ artistic şi expresivitate.

Este aici, în faţa mea, Alexandru Zub, care a fost şi pe partea cealaltă, să zic aşa, a avut parte de tratamentul acesta nefericit al unui intelectual, care n-avea nici o treabă cu Securitatea, dar a constatat că Securitatea are foarte multă treabă cu el.

Este Marius Oprea, care conduce, de ceva vreme, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România, a publicat nişte cărţi, a publicat liste de ofiţeri de Securitate şi, mă rog, tot încearcă să-i convingă pe parlamentari să treacă de la Legea dezvăluirii, la Legea lustraţiei. El le-a dat până şi numele. Acum, mare lucru n-ar mai fi decât să trecem de la arătatul cu degetul, care nu impresionează pe nici unul dintre ei, să trecem şi la – nu ştiu – nişte reparaţii morale. Nu le cere nimeni nici pielea, nici să intre în puşcărie, nici să fie spânzuraţi sau împuşcaţi. Să stea un pic la o parte, să nu mai fie, de exemplu, parlamentari.

Într-una din cărţile despre cenzură a lui Buzura, apărută acum câtva timp, se vede limpede că acel care a dat năvală cu o echipă întreagă de anchetatori peste el în urma publicării unor fragmente dintr-un roman scandalos, ofiţerul de Securitate cu pricina este acum membru în Parlamentul României. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Nu vreau să lungesc vorba. L-aş ruga, pentru început, pe oaspetele nostru, domnul Stéphane Courtois, să ne spună ce a tot scris acolo pe hârtie. Îşi tot pregăteşte discursul…

Stéphane Courtois:

Mulţumesc. Îmi cer scuze, dar voi vorbi în franceză. Pentru un motiv foarte simplu: nu vorbesc româneşte şi regret.

Vreau să mulţumesc şi editorilor care m-au invitat la acest eveniment, care mi-au făcut onoarea să mă invite la acest eveniment, pentru că este cu adevărat un eveniment să vezi opera completă a unui scriitor în viaţă, mai ales când este vorba de opera lui Bujor Nedelcovici pe care îl