Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Literatura română în spațiul ceh sub regim comunist
Literatura română în spațiul ceh sub regim comunist
Literatura română în spațiul ceh sub regim comunist
Ebook526 pages7 hours

Literatura română în spațiul ceh sub regim comunist

Rating: 0 out of 5 stars

()

Read preview

About this ebook

„Cea dintâi monografie care oferă o imagine cuprinzătoare asupra receptării literaturii române în Cehia, cartea de față este o incursiune în diversele etape ale totalitarismului comunist: stalinismul integral, perioada dezghețului, anii șaizeci (cu transformările din jurul Primăverii de la Praga), urmați de perioada de normalizare care se întinde până la momentul Revoluției de Catifea. Ineditul acestei lucrări este dat și de explorarea manifestării unor opere și a unor personalități literare românești (precum Mircea Eliade, Constantin Virgil Gheorghiu sau Petru Dumitriu) în zona literară cehă prohibită din anii supuși studiului, mai precis în publicațiile din exil și în revistele de tip samizdat. Cititorului îi este oferit un tablou amplu asupra autorilor români receptați cu predilecție de către cehi sub comunism și asupra tendințelor manifestate de româniștii cehi («coloana vertebrală» a procesului receptării), de criticii literari și de recenzenți. Cartea definește o epocă în istoria raporturilor culturale dintre români și cehi, două popoare legate de un trecut adeseori comun și de o prietenie sinceră.“ – Profesor dr. Mihai Mitu
LanguageRomână
PublisherALL
Release dateJun 14, 2016
ISBN9786065871779
Literatura română în spațiul ceh sub regim comunist

Related to Literatura română în spațiul ceh sub regim comunist

Related ebooks

Language Arts & Discipline For You

View More

Reviews for Literatura română în spațiul ceh sub regim comunist

Rating: 0 out of 5 stars
0 ratings

0 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Literatura română în spațiul ceh sub regim comunist - Mareș Gabriel

    Cuvânt înainte

    Începând cu ultima parte a secolului al XIX-lea şi până astăzi, sub diverse regimuri politice şi în varii etape socio-culturale, de cele mai multe ori datorită eforturilor unor românişti de excepţie, au fost traduse în cehă nu puţine opere literare româneşti, au fost publicate articole, recenzii, studii şi dicţionare de o valoare remarcabilă. Toate acestea au urmărit să arate publicului ceh elemente reprezentative ale creaţiei literare din România.

    Lucrarea de faţă este cea dintâi monografie, atât pentru spaţiul românesc, cât şi pentru cel ceh, care oferă o imagine cuprinzătoare şi integratoare asupra receptării cehe a literaturii române pe parcursul unei întregi perioade din istoria recentă a raporturilor româno-cehe, cea a totalitarismului comunist. Sub aspect ştiinţific, cartea umple aşadar un gol şi se constituie într-un util instrument de lucru în domeniul bohemisticii şi al românisticii.

    La baza acestei cercetări se află un vast material documentar, în cea mai mare parte adus la lumină pentru prima oară din bibliotecile şi arhivele pragheze. Liantul acestor informaţii inedite este analiza propusă de autor, îndeosebi a cauzelor şi efectelor care stau la baza procesului de receptare în condiţiile grele ale anilor regimului comunist. Lucrarea asamblează piesele unei imagini ample în care realităţile literare intră într-o relaţie complexă (şi adeseori dificilă) cu factorul politico-ideologic.

    Într-un stil sobru, dublat de comentarii care aduc o evaluare atentă, autorul descrie specificul receptării literaturii române de către cehi în diversele etape ale deceniilor de comunism. Este, îndeosebi, vorba de intervalul stalinismului integral (în anii de glorie ai poeticii realismului socialist), de perioada dezgheţului, de anii şaizeci (cu transformările din jurul Primăverii de la Praga), urmaţi de perioada de normalizare care se întinde până la momentul Revoluţiei de Catifea.

    Ineditul acestei cărţi este dat şi de aducerea în discuţie şi de explorarea manifestării unor opere şi a unor personalităţi literare româneşti (precum Mircea Eliade, Constantin Virgil Gheorghiu sau Petru Dumitriu) în publicaţiile exilului ceh şi în revistele cehe de samizdat. Procesul de receptare cehă a literaturii române câştigă în mod indiscutabil în soliditate prin prezenţa sa nu doar în zona vieţii literare oficiale, ci şi în mediul cultural interzis, dar extrem de fecund, al vieţii literare subterane dezvoltate de intelectualitatea cehă ca formă de rezistenţă în anii de totalitarism.

    Cititorului îi este oferit în această carte un tablou amplu asupra autorilor români receptaţi cu predilecţie de către cehi în condiţiile date şi asupra tendinţelor manifestate de româniştii cehi („coloana vertebrală" a procesului receptării, după cum bine arată autorul), de criticii literari şi de recenzenţi. Această imagine este completată de surprinderea filierelor de pătrundere a informaţiei literare româneşti în spaţiul ceh şi de o expunere neşovăielnică a condiţiilor mediului receptor, adeseori de o similitudine frapantă cu cele întâmplate concomitent în spaţiul românesc. Într-o abordare reţinută, dar sigură, cartea defineşte o epocă în istoria raporturilor culturale dintre români şi cehi, două popoare legate de un trecut adeseori comun şi de o prietenie sinceră.

    Profesor dr. Mihai Mitu

    Bucureşti, iulie 2012

    1. Introducere

    Receptarea literaturii române de către mediul cultural ceh este un proces care se manifestă permanent de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în prezent. Fenomenul cunoaşte mai multe etape aflate în strânsă corelaţie cu evoluţiile politico-sociale. Dinamica receptării este însă una, în ansamblul său, ascendentă, chiar dacă sunt sesizabile şi oscilaţii intermediare în spatele cărora pot fi aproape invariabil decelate (aceleaşi) cauze de ordin politic.

    Evoluţii sui-generis ale procesului de receptare a literaturii române sunt însă perceptibile îndeosebi în contextul istoric al guvernării comuniste. Cartografierea modului în care sunt interpretate de receptorii culturali cehi produsul literar românesc şi personalităţile care îl animă în perioada opacă a regimului totalitarist constituie interesul central al lucrării. Atenţia este orientată către o decantare a elementelor politicului infiltrate în procesul de analiză literară.

    Lucrarea apelează la reliefarea tensiunii create de supravegherea „ochiului unic", ciclopic, al puterii politice totalitare, la nivelul procesului de receptare a literaturii (române, în cazul nostru) în spaţiul ceh. Este redată relaţia de putere manifestată concomitent în Cehoslovacia şi România, pe parcursul a patru decenii, în planul dualismului literatură – politică totalitară. Aria esenţială de studiu a lucrării o reprezintă, aşadar, „denudarea" arhitecturii receptării pornind de la osmoza literarului cu politicul.

    Noutatea subiectului tratat este dată de faptul că o monografie care să prezinte fenomenul relativ îndelungat şi eterogen al receptării literaturii române în spaţiul ceh nu a fost concepută până în momentul de faţă. Cu atât mai puţin a fost cercetat specificul receptării sale în situaţia politică a comunismului. O astfel de realitate a oferit un vast teren neexplorat sub aspect ştiinţific.

    În acelaşi timp, absenţa unui studiu dedicat subiectului, dar şi existenţa unui număr limitat de monografii similare consacrate cercetării modului în care anumite literaturi sunt receptate într-un alt mediu cultural decât cel de origine au atras atenţia asupra necesităţii consolidării cadrului teoretic în materie. Sunt, prin urmare, propuse o serie de concepte cu ajutorul cărora a fost urmărită înlesnirea examinării procesului de receptare. Printre aceste concepte numim, spre exemplu: „propaganda ideologică explicită / implicită" (propaganda explicită – inundarea textelor literare şi a celor de analiză cu lozinci agitatorice – anii cincizeci; propaganda implicită – înlocuirea acestor lozinci cu idei dogmatice indirect şi mai subtil prezentate); relaţia faţă de „spiritul receptării" (dincolo de receptarea primară, captivă uneori condiţionărilor extraliterare, dincolo de clişeizările aplicate de către factorul politic, chiar dacă nu este desluşit formulată, există întotdeauna şi o percepere a caracterului genuin al literaturii; o sensibilitate şi o disponibilitate aparte de a percepe un astfel de „spirit" sunt demonstrate de către românişti în calitatea lor de cunoscători rafinaţi ai realităţilor literare româneşti); „dimensiunea oficială / neoficială a receptării literare" (în funcţie de terenul pe care aceasta se produce: viaţa literară publică – viaţa literară subterană); „principiul dublei autorităţi auctoriale" (în perioada de totalitarism, semnatarul recenziei sau al articolului de critică literară nu este singurul autor; el este secondat de o a doua peniţă care aparţine puterii politice şi care este, de cele mai multe ori, responsabilă pentru inserţiile ideologice la nivelul textului) şi „vectorii informaţionali" sau „vectori ai receptării" (care asigură circularea nucleului informaţiei literare de la un mediu cultural – în speţă cel românesc – la celălalt, cel ceh).

    Lucrarea urmăreşte să integreze fapte şi interpretări diverse ale fenomenului în acest interval istoric specific. Scopul este de a oferi o perspectivă sintetizantă şi o viziune unitară asupra funcţionării şi evoluţiei receptării literaturii române în acest mediu cultural original şi fertil. Nu în ultimul rând, pentru redarea unui tablou cât mai fidel, abordează, chiar dacă, din raţiuni de spaţiu, şi doar pentru clarificarea unor nuanţe, date ce ţin de istoria culturală şi politico-socială a celor două popoare.

    Materialul utilizat în elaborarea monografiei cuprinde traduceri ale unor opere literare, articole, recenzii şi analize (în general succinte) ale unor aspecte literare punctuale. O dificultate semnificativă a fost însă reprezentată de absenţa unor studii care să abordeze de o manieră cuprinzătoare fenomenul receptării cehe a literaturii române şi diversele etape ale acestuia.

    Metoda utilizată în analizarea traseului receptării este cea diacronică. Ea constă din studierea evoluţiei în timp a fenomenului receptării creaţiei literare româneşti. Cu toate acestea, studiul de faţă nu urmăreşte să prezinte un tablou exhaustiv al operelor literare româneşti receptate în mediul ceh. Există deja lucrări cuprinzătoare dedicate trecerii lor în revistă¹. Caută să surprindă însă specificul abordării cehe în relaţie cu literatura română, tendinţele marcante care se manifestă în procesul de receptare, evenimentele literare care suscită un interes aparte şi dau naştere unor evaluări relevante ale criticii şi, îndeobşte, ale mediilor intelectuale cehe.

    O întrebare legitimă care prinde contur la acest punct este dacă putem vorbi de existenţa unui fenomen literar românesc pe harta receptării cehe a literaturilor străine. În pofida faptului că a fost, pentru multă vreme, percepută drept o literatură exotică – o astfel de impresie poate fi, uneori, întâlnită şi astăzi – începând cu ultimele decenii ale veacului al XIX-lea şi până în prezent, literatura română şi-a consolidat, treptat, chiar dacă nu în prim-planul vieţii literare, propria poziţie în peisajul receptării cehe. Deşi intervenţia brutală a factorului politic asupra procesului de receptare afectează şi deformează simţitor (ex aequo cu cele întâmplate în spaţiul românesc) imaginea literaturii române după 1948, în deceniile care urmează şi, îndeosebi, în ultima decadă de comunism, receptarea capătă consistenţă. O astfel de consistenţă se manifestă nu atât sub aspect cantitativ cât, mai ales, calitativ.

    În ce mod evoluează procesul de receptare cehă a literaturii române în condiţiile ideologiei politice totalitare a hiatului comunist? Aceasta este, în esenţă, întrebarea la care ne propunem să aducem, în paginile care urmează, primele răspunsuri integratoare şi, pe cât posibil, sistematice.

    1.1. Repere ale contactelor istorice, culturale şi sociale româno-cehe

    1.1.1. De la primele contacte până la sfârşitul secolului al XIX-lea

    Din raţiuni istorice şi geopolitice, contactele dintre români şi cehi au avut, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, un caracter sporadic. Având în vedere poziţionarea lor geografică, cehii au fost înglobaţi în sfera şi spiritul culturii occidentale, cu toate privilegiile care au decurs din această realitate. Ei au putut, bunăoară, să culeagă foarte de timpuriu roadele ridicării primei instituţii de învăţământ superior din Europa Centrală (Universitatea Carolină din Praga, întemeiată la 1348) sau a altor lăcaşuri de cultură care prin virtuţile lor au reuşit să se imprime în conştiinţa universală. În schimb, românii au fost nevoiţi, secole de-a rândul, să ţină piept invaziilor otomane, pentru a apăra propriile tradiţii şi valori, precum şi, indirect, pe cele apusene.

    În acest capitol introductiv nu ne propunem să realizăm o descriere a tuturor faptelor şi împrejurărilor istorice din jurul relaţiilor româno-cehe. Se cuvine ca aceste aspecte să fie tratate într-o lucrare separată, întemeiată pe o vastă activitate de cercetare. Există însă o serie de momente de o însemnătate remarcabilă care nu au rămas fără consecinţe asupra a ceea ce aveau să devină, mai cu seamă de la începutul secolului XX, relaţiile româno-cehe moderne. Acestea au îmbrăcat diverse forme, politico-diplomatice ori socio-culturale şi au purtat amprenta vremii în care s-au manifestat.

    Primele contacte atestate documentar au o însemnătate aparte întrucât au clădit temelia pe care s-au aşezat relaţiile ulterioare. Chiar dacă unele dintre ele nu au şi o încărcătură estetică directă, ele ne ajută să înţelegem cadrul în care se dezvoltă schimburile culturale dintre cele două popoare.

    Cel dintâi moment marcant în care destinele românilor şi cehilor se întâlnesc este începutul aşa-numitei colonizări valahe în sudul regiunii Těšín (estul Cehiei de astăzi). Aceasta nu este o etapă oarecare. O dovadă este şi faptul că, până în zilele noastre, această zonă apropiată de actuala graniţă cu Slovacia şi Polonia poartă numele de Valašsko, adică Valahia. Este o regiune etnografică, nu şi administrativă, dar cu un profil cultural şi turistic bine conturat.

    Mulţi dintre locuitorii regiunii îşi au originile în valurile migratoare din secolele XV – XVI când păstori români maramureşeni părăsesc ţinuturile natale în căutarea unor locuri mai bune pentru oierit. Ei înaintează de-a lungul arcului Carpatic pentru a se stabili mai întâi în Slovacia, ajungând, apoi, în Moravia. Primii valahi cu turmele lor de oi ţurcane (necunoscute până atunci în ţările cehe) ajung în Moravia la sfârşitul secolului al XV-lea. Interesul lor pentru munţii de frontieră din Moravia şi Silezia este perfect explicabil. Teritoriile montane ale posesiunilor feudale din estul Moraviei erau folosite extrem de puţin până la finele secolului al XV-lea. O dovadă este şi faptul că graniţa moravo-slovacă nu era clar delimitată. Interesul feudalilor şi al administraţiilor locale pentru stabilirea frontierelor a fost provocat abia de întrebuinţarea amplă, de către valahi, a oportunităţilor oferite de zonele muntoase, îndeosebi în materie de oierit.

    Pe perioada întregului secol al XVI-lea au loc contacte între oamenii din cele două sfere economice locale – păstori şi ţărani. În cadrul sistemului economic dominant, poziţia valahilor, a deţinătorilor de oi, era mult mai liberă. Nu făceau clacă, iar stăpânilor feudali le plăteau doar pentru închirierea păşunilor şi achitau impozite în natură. Valahii erau relativ înstăriţi. Chiar şi după ce ajung în Moravia ei îşi păstrează propriul sistem de organizare cu instituţia voievodului valah şi cu dreptul valah respectat şi de către stăpânirea feudală².

    Localnicii erau bine ancoraţi în viaţa satului din Moravia, iar păstoritul seminomad în munţii îndepărtaţi era total diferit de modul lor de a trăi. Treptat, unii dintre ei intră însă în slujba valahilor în calitate de ciobani. Este unul din felurile în care oamenii locului iau contact cu modul de viaţă la stână. Pe parcursul secolului al XVI-lea, dar mai cu seamă în a doua sa jumătate, locuitorii acestor ţinuturi din Moravia adoptă dreptul valah şi principiile economice ale deţinătorilor de stâne. Pe de altă parte, coloniştii valahi intră treptat în posesia unor pământuri pe care încep să le lucreze şi se apropie tot mai mult de aşezările ţărăneşti.

    În vreme ce la începutul veacului al XVI-lea prin numele de „valahi erau denumiţi doar coloniştii de această sorginte, mai târziu pe parcursul aceluiaşi secol termenul este folosit pentru a face referire la cei care creşteau oi ţurcane „valahe.

    Chiar dacă, de-a lungul timpului, nu au lipsit voci care au încercat să pună la îndoială, fără argumente ştiinţifice solide, legăturile dintre regiunea Valašsko şi români, astăzi cehii din această zonă sunt conştienţi de adevărul istoric. Ei se consideră însă „valahi cehi şi sunt mândri de specificul şi tradiţiile lor. O dovadă de netăgăduit a veridicităţii teoriei privind colonizarea ţinuturilor montane din această regiune de către oieri români este dată de supravieţuirea a numeroase cuvinte folosite cu predilecţie de către păstorii noştri. Astfel, dialectul din Valašsko mai păstrează termeni precum „brynza, „bača, „merinda ş.a.m.d. Elemente ale costumelor populare şi cântecele din această regiune prezintă, la rândul lor, similitudini cu portul şi cântecele populare româneşti.

    Tot în secolul al XV-lea românii se mai intersectează cu cehii, de această dată mai mult la nivel ideatic, prin pătrunderea în Ţările Române a principiilor revoluţionare husite. Aceasta se întâmplă mai întâi în vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), în Moldova, apoi şi în Transilvania.

    Un alt moment semnificativ este cel legat de prezenţa la Praga, începând cu data de 23 februarie 1601, a domnitorului muntean Mihai Viteazul, cu scopul de a se întâlni cu împăratul Rudolf al II-lea şi cu mai mulţi nobili cehi. În timpul acestei vizite, gravorul curţii, Aegidius Sadeler, realizează cel ce avea să devină cel mai cunoscut portret al domnitorului. Acesta urma să fie redescoperit în 1847 de către Nicolae Bălcescu şi Alexandru G. Golescu în cabinetul de stampe al Bibliotecii Regale din Paris.

    Şederea lui Mihai Viteazul în actuala capitală cehă (a locuit la hanul „La omul sălbatic" situat în locurile unde se află acum Parlamentul ceh, la doar câţiva paşi de Palatul Morzin, sediul Ambasadei României) este reamintită de o placă comemorativă amplasată pe faţada misiunii diplomatice româneşti, precum şi de un bust şi de o pictură din incinta acestei clădiri încărcate de istorie.

    Din acelaşi veac datează şi prima menţiune din literatura română cu privire la cehi. Apare în Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche scris, cel mai probabil, în intervalul 1642-1647. În capitolul Războiul ce au făcut Ştefan vodă cu Mateiaş crai ungurescu la Bae, cronicarul moldovean face referire la „Ţara Ceşască şi la „ceşi³. Interesant de remarcat este şi utilizarea, de către acesta, a formei cehe a cuvintelor („Češi este forma de nominativ şi vocativ plural a substantivului „Čech).

    Totodată, un deceniu mai târziu, părintele pedagogiei, Jan Amos Komenský (Comenius), în capitolul 22 din Opera didactica omnia, trece limba română („valachica) printre „limbile trebuincioase cehilor pentru a se înţelege cu vecinii⁴. Făcând această afirmaţie, Komenský se bazează fără îndoială şi pe propria experienţă, întrucât în perioada 1650-1654 a trăit în Transilvania.

    La finele anului 1846, Karel Havlíček Borovský, poet şi ziarist, considerat a fi întemeietorul ziaristicii, satirei şi criticii literare cehe, îi scrie lui George Bariţiu subliniind asemănarea dintre ideile naţionale propagate în publicaţiile româneşti şi cele ceheşti. Totodată, ridică problema necesităţii cunoaşterii reciproce dintre cele două popoare.

    Trebuie reamintit că apartenenţa la imperiul multinaţional Austro-Ungar şi, mai ales, ţelurile comune ale românilor şi cehilor (dar şi, fireşte, ale slovacilor) în perioada de renaştere naţională trezesc primele impulsuri ale interesului latent pentru cunoaşterea reciprocă. Mijlocul cel mai natural de a face acest lucru era cultura, îndeosebi literatura, mai cu seamă începând din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Se înălţau, astfel, mai mult sau mai puţin conştient, mugurii unei prietenii care avea să îşi demonstreze trăinicia cu precădere în momentele istorice critice (printre altele, Primul şi al Doilea Război Mondial sau evenimentele din august 1968).

    Un alt episod cu încărcătură culturală este prezenţa la Praga, în iulie 1858, a lui Nicolae Filimon, aflat într-o călătorie pe parcursul căreia mai vizitează Germania şi Italia. Descrie vizita în prima sa lucrare, în ordinea apariţiei, volumul Escursiuni în Germania Meridională.

    Ajuns la Praga, Filimon se lasă sedus de farmecul turnurilor aurite, al cupolelor multitudinii de biserici, al străduţelor romantice, de simbioza stilurilor arhitecturale şi de încântătoarele sale grădini. Se cazează la hotelul Schwarzes Ross, din cartierul Nové město (Oraşul Nou). Cu un interes şi o aplecare către detaliu remarcabile, vizitează o întreagă serie de obiective precum Castelul din Praga, catedrala Sfântul Vít, Biserica Loreta, Biserica Týn, Palatul Wallenstein sau Podul Carol.

    La Praga, purtat de dragostea pentru cultură, Nicolae Filimon ţine să asiste la concerte şi spectacole teatrale. Îi lasă o impresie foarte bună nivelul artistic ridicat al acestora, în special în domeniul muzicii, atât de drag lui. În acelaşi timp, având în vedere înclinaţiile sale native de critic dramatic, nu putea să nu îşi amintească, în mod comparativ, realitatea anevoioasă pe care teatrul românesc o cunoştea în acea vreme.

    Vizita sa la Praga este cu atât mai interesantă cu cât, 12 ani mai târziu, un alt mare om de litere al vremii, Jan Neruda, merge la Bucureşti, într-o vizită, parcă, de răspuns. Marele poet şi ziarist ceh scrie, la rândul său, propriile impresii despre capitala României. Acestea sunt publicate sub titlul Bukurešť, în ziarul Národní listy⁵. Comparând şederea lui Nicolae Filimon la Praga şi cea a lui Jan Neruda la Bucureşti putem să concluzionăm că, în vreme ce Neruda merge printre români pentru a intra în contact cu felul lor de a fi şi de a trăi, Filimon este atras mai cu seamă de monumente, de muzee, de modul în care cehii trăiesc muzica şi arta⁶.

    Aproximativ un deceniu mai târziu, în septembrie 1869, Mihai Eminescu ajunge la Praga cu intenţia de a urma cursurile Universităţii Caroline. Aici se loveşte de o situaţie aparent lipsită de orice însemnătate: pentru a se putea înscrie avea nevoie de o fotografie. Din acest motiv merge la atelierul fotografului Jan Tomáš (1841-1912), situat în Piaţa Venceslas nr. 7. Aici îi este realizată cea care avea să devină cea mai cunoscută fotografie a marelui poet, elementul nodal al „imagologiei eminesciene. Din păcate însă, după cum arată şi Miron Manega, „cehii nu sunt conştienţi de impactul extraordinar pe care l-a avut una dintre fotografiile făcute de un conaţional de-al lor asupra culturii şi conştiinţei publice din România⁷.

    Un funcţionar respinge cererea poetului de înscriere la studiile universitare pe motiv că documentul de absolvire nu ar fi corespuns cerinţelor. La prima vedere, iarăşi un amănunt insignifiant. Relaţiile culturale româno-cehe aveau să piardă însă foarte mult în urma acestei întâmplări. Nu putem decât să ne imaginăm consecinţele pe care o şedere prelungită în spaţiul cultural ceh le-ar fi avut asupra formării profilului intelectual eminescian şi a operei ulterioare a poetului. După ce a locuit câteva zile la fratele său, Şerban, pe strada Lípová nr. 6, Eminescu pleacă, înainte de sfârşitul anului, la Viena, unde certificatul său de absolvire avea să fie acceptat.

    Un adevărat moment de cumpănă pentru evoluţia viitoare a relaţiilor culturale dintre români şi cehi îl reprezintă introducerea, în 1882, a studiului limbii române la Catedra de limbi romanice a Universităţii Caroline din Praga, de către profesorul de filologie Jan Urban Jarník (1848-1923). Importantul centru de studii superioare praghez devine astfel a cincea universitate din afara României (după cele din Petrograd, Torino, Budapesta şi Viena) la care limba română începe să fie predată⁸.

    Jarník se remarcă nu doar prin eforturile de propagare a limbii şi literaturii române, ci şi prin devotamentul şi dragostea cu care, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, se îngrijeşte de soarta soldaţilor români răniţi, în special a celor aflaţi în lazaretele din Praga. Acest capitol este numit de istoricul şi slavistul Traian Ionescu-Nişcov drept „[…] unul dintre cele mai afectuoase din istoria modernă a relaţiilor româno-cehe" ⁹.

    Legătura strânsă a lui Jan Urban Jarník, dar şi a abatelui ceh Method Zavoral şi a românistei Jindra Hušková-Flajšhansová¹⁰ cu mediul intelectual şi cultural românesc este confirmată şi de cartea Vorbiri şi scrisori către ardeleni (1877-1941), ce cuprinde 163 de texte (scrisori, cărţi poştale, ilustrate etc.), selectate şi comentate de Traian Ionescu-Nişcov, reprezentând corespondenţa lor cu intelectuali români de marcă ai vremii. Două treimi dintre acestea sunt inedite, iar restul sunt adunate din periodicele vremii. După cum notează prefaţatoarea Viorica Nişcov, cei trei învăţaţi menţionaţi „[…] au fost implicaţi într-un fel sau altul în propagarea energică a culturii noastre la ei"¹¹.

    În noiembrie 1914, Jarník publică lucrarea Rozmluvy s raněnými vojíny rumunské národností (Convorbiri cu soldaţii răniţi, români de origine) destinată facilitării dialogului mai ales al cadrelor medicale cu ostaşii români răniţi pe câmpul de luptă, majoritatea dintre ei oameni simpli, vorbitori doar ai graiului românesc. Publicaţia se bucură de un interes nebănuit. Ziarele de la Praga îi fac o largă publicitate. Utilitatea sa este înţeleasă şi peste hotare, motiv pentru care este în scurt timp tradusă şi în germană, ungară, polonă şi croată pentru răniţii aparţinând acestor naţionalităţi.

    La 28 mai 1879, la propunerea lui Alexandru Odobescu, Jan Urban Jarník fusese ales primul membru corespondent al Academiei Române. Patruzeci de ani mai târziu, el devine membru de onoare al aceleiaşi instituţii. Ilustrativă pentru acest moment este poziţia susţinută de istoricul Dimitrie Onciul în cadrul şedinţei Academiei din 13 iunie 1919. Cu acest prilej arată, spre exemplu, că „[…] pentru serviciile aduse limbii române şi pentru dragostea neclintită faţă de neamul nostru [Jan Urban Jarník – n.a.] a fost proclamat, în unanimitate, membru de onoare"¹².

    Cele două culturi interacţionează şi pe planul aşa-numitei „dispute roesleriene", ale cărei ecouri se fac simţite în mediul intelectual ceh din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Teoria istoricului austriac Eduard Robert Roesler (1836-1874) privind formarea poporului român la sud de Dunăre, dezvoltată mai ales în cartea Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens (Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei mai vechi a României), publicată la Leipzig, în 1871, este combătută în mod obiectiv şi echilibrat de istorici cehi ai vremii, recunoscuţi pentru nivelul lor de înaltă pregătire ştiinţifică. Nu lipsit de interes este şi faptul că Roesler s-a născut în oraşul ceh Olomouc.

    Spre exemplu, în 1875, aşadar în plin avânt al teoriei roesleriene, Josef Jireček, istoric literar şi om politic ceh, dezbate pe tema denumirii germane a Transilvaniei. În lucrările sale, Roesler propune pentru Siebenbürgen o nouă etimologie. El susţine că acest toponim „nu provine de la existenţa celor şapte castele, ci pur şi simplu de la Cibinium, Ziminium, Zebinium şi alte forme atestate în Evul Mediu"¹³. Jireček contestă o astfel de etimologie şi arată că „prin această afirmaţie superficială se prăbuşeşte întreaga lui argumentaţie"¹⁴.

    La rândul său, Jan Urban Jarník nu rămâne indiferent în faţa teoriilor avansate de austriac. El nu se angajează însă pe linia combativă a celor care luau poziţie împotriva lui Roesler, ci se mulţumeşte să publice articole în presă precum cel intitulat Něco o Rumunech¹⁵. Acesta se profilează însă drept o replică convingătoare în care accentul se pune mai ales pe problemele de natură lingvistică. Un argument utilizat de Jarník este, spre exemplu, acela că limba română a păstrat multe dintre caracteristicile originare pe care nu le găsim în celelalte limbi romanice.

    1.1.2. Momente ale relaţiilor româno-cehe de la 1900 până astăzi

    Înainte de a păşi pe terenul încă puţin explorat al receptării literaturii române de către cehi se impune a fi făcute unele trimiteri succinte la câteva momente reprezentative. Este vorba despre acele episoade care jalonează traseul contactelor româno-cehe în această perioadă, contacte care excedează sfera literar-culturală, dar care sunt, în acelaşi timp, într-o relaţie corelativă cu aceasta. Ele formează un cadru necesar pentru filmul receptării literaturii române în mediul cultural ceh.

    Anul 1919 marchează începutul relaţiilor diplomatice româno-cehe. În luna ianuarie îşi începe activitatea, la Bucureşti, primul delegat cehoslovac acreditat pe lângă guvernul român, Ferdinand Veverka¹⁶. De asemenea, la 3 februarie este numit primul delegat român acreditat pe lângă guvernul cehoslovac în persoana lui Constantin Isopescu-Grecul¹⁷.

    În luna aprilie a aceluiaşi an sosesc la Bucureşti şi profesorul J. U. Jarník şi fiul său Hertvík. Ei ţin aici conferinţe despre relaţiile cehoslovaco-române (sunt primiţi de regele Ferdinand şi de regina Maria), apoi la Iaşi, Cernăuţi, Blaj şi Sibiu. Textele prelegerilor rostite la Ateneul Român şi în Sala Senatului sunt publicate în broşurile Relaţiunile romîno-cehoslave din trecut şi din viitor şi Dragoste de grai şi de viers romînesc¹⁸.

    Din anul 1921, colaborarea româno-cehoslovacă este susţinută de un nou pilon prin întemeierea alianţei defensive Mica Înţelegere, din care mai făcea parte şi Iugoslavia. În 1923, Nicolae Iorga conferenţiază la universităţile din Praga şi Brno, iar textele intervenţiilor sale sunt publicate în anul următor sub titlul Roumains et Tchécoslovaques. Tot atunci, N. Iorga este ales membru al Societăţii Regale de Litere şi Ştiinţe a Boemiei pentru ca, în 1931, să devină membru al Academiei Cehe de Ştiinţe şi Arte¹⁹.

    În 1927 ia fiinţă la Praga Institutul Cehoslovaco-Român care contribuie în mod substanţial la cunoaşterea literaturii române în mediul cultural ceh şi încurajează schimburile culturale dintre cele două ţări. Biblioteca institutului este dotată de diferite instituţii româneşti şi de către N. Iorga cu un bogat fond de carte. Crearea institutului pune totodată bazele unei tradiţii solide, aceea privind realizarea de traduceri din literatura română. O contribuţie remarcabilă în acest sens o aduc, într-o primă etapă, Jindra Hušková-Flajšhansová, Marie Karásková-Kojecká²⁰ şi Josef Š. Kvapil²¹. Prin traducerile şi articolele lor, ei prezintă opiniei publice cehe operele mai multor scriitori români reprezentativi²².

    Avântul luat de dezvoltarea relaţiilor culturale între România şi Cehoslovacia este întrerupt în mod abrupt de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. După momentul 23 august 1944, instituţiile germane de ocupaţie închid Institutul Cehoslovaco-Român. Acest aspect nu rămâne fără consecinţe. Grăitor este de pildă faptul că, pe perioada întregului război şi a ocupaţiei naziste, doar două cărţi din literatura română traduse în cehă au văzut lumina tiparului²³.

    Legătura dintre cele două ţări este întărită prin jertfa ostaşilor români căzuţi pentru eliberarea Cehoslovaciei în ultima parte a celui de-al Doilea Război Mondial. Timp de aproape 5 luni, între 18 decembrie 1944 şi 12 mai 1945, Armata Română poartă lupte în condiţii grele, pe geruri aspre, viscole şi ninsori abundente, pe un teren muntos, împădurit şi cu puţine căi de comunicaţii.

    Trupele Armatei Române, împreună cu Armata Roşie, acţionează în mai multe locuri alături de forţele Corpului Cehoslovac de Armată format pe teritoriul sovietic, precum şi împreună cu detaşamente de partizani constituite în Cehoslovacia. Nu mai puţin de 248 000 de ostaşi români au luptat în Cehoslovacia, eliberând sau contribuind la eliberarea a 1 722 localităţi, dintre care 31 de oraşe.

    În timpul acestor lupte duse pe pământ ceh şi slovac, 66 500 de militari români şi-au dat viaţa, au fost răniţi sau daţi dispăruţi²⁴. Ei au dat dovadă nu doar de eroism, ci şi de multă demnitate în contactul cu populaţia locală. Totodată, adeseori cu preţul vieţii, au ales căile de război cele mai primejdioase pentru a proteja valori arhitecturale inestimabile. Poate exemplul cel mai elocvent este episodul în jurul eliberării oraşului Kroměříž (regiunea Moravia), de către Armata Română, la 5 mai 1945²⁵. În decembrie 1998, monumentele oraşului, cele mai multe dintre ele rămase în picioare datorită militarilor români, au fost înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial Natural şi Cultural UNESCO. Aceste fapte istorice nu au fost uitate, iar memoria ostaşilor români este cinstită de autorităţile locale, an de an, în colaborare cu diplomaţii români acreditaţi în Republica Cehă.

    Un prim cadru juridic al relaţiilor bilaterale, inclusiv în plan cultural, este creat la 21 iulie 1948 când, la Bucureşti, este semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între Republica Populară Română şi Republica Cehoslovacă. Acesta avea să fie reînnoit douăzeci de ani mai târziu la Praga, cu doar câteva zile înainte de invadarea Cehoslovaciei.

    Foarte important pentru dezvoltarea ulterioară a relaţiilor româno-cehe este şi anul 1950. Atunci este înfiinţată Secţia de Limba şi Literatura Română în cadrul Catedrei de limbi romanice a Universităţii Caroline din Praga. Aceasta avea să formeze, în timp, generaţii de românişti de o înaltă valoare şi pregătire ştiinţifică – precum Libuše Valentová, Jiří Felix, Jiří Našinec, Lydie Černá sau Jitka Lukešová, în absenţa cărora existenţa unui fenomen al receptării literaturii române în spaţiul ceh ar fi astăzi greu de imaginat.

    Evoluţiile socio-culturale se află însă în strânsă legătură cu cele politice. A se vedea, bunăoară, evenimentele din jurul invadării Cehoslovaciei la 21 august 1968. Deşi era parte a Tratatului de la Varşovia, România decide să nu participe la intervenţia militară. Acest episod istoric, numit de academicianul Dan Berindei drept „moment astral"²⁶, aduce în lumina reflectoarelor nivelul remarcabil de profesionalism al diplomaţilor români ai vremii. Faptul acesta trebuie recunoscut făcându-se abstracţie de specificul regretabil al regimului care conducea la acea vreme destinele românilor într-o direcţie nicio clipă dorită de ei.

    Prin acţiunile întreprinse, diplomaţii români au urmărit cu iscusinţă apărarea, atât a intereselor naţionale, cât şi a prieteniei trainice faţă de cehi şi slovaci. Indiferent care au fost mobilurile personale şi politice ale regimului comunist aflat atunci la putere în România, gestionarea situaţiei de către români a stat sub semnul curajului. Glasul românesc de condamnare a invaziei, venit chiar din interiorul lagărului comunist, a provocat o mare frământare la nivelul cancelariilor occidentale. Până la sfârşitul lunii august, posibilitatea ca România să fie, la rândul ei, invadată, a fost o variantă care a dat fiori reci nu în puţine dintre marile capitale ale lumii.

    În fine, căderea regimurilor totalitare din cele două ţări a creat premisele unei apropieri care atinge şi planul spiritual. Aceste perspective se materializează la 28 mai 1994, când, în localitatea Vilémov din nordul Moraviei, este sfinţită mănăstirea ortodoxă Adormirea Maicii Domnului. Bazele vieţii monahale sunt puse de cinci călugăriţe românce venite de la Mănăstirea Văratec, judeţul Neamţ, cu binecuvântarea Î.P.S. Daniel, la acea vreme mitropolit al Moldovei.

    Măicuţele românce de la Vilémov îşi îndeplinesc menirea religioasă care include şi misiunea de prezentare, în Republica Cehă (ţară majoritar catolică, dar cu un ateism răspândit), a specificului ortodoxismului. În egală măsură, pe lângă rânduiala mănăstirească românească, promovează şi tradiţii româneşti. Printre altele, la mănăstire sunt confecţionate produse de artizanat (precum ţesături moldoveneşti, broderii) şi sunt realizate picturi bizantine pe lemn. Totodată, produsele culinare româneşti specifice sunt prezentate credincioşilor care vizitează mănăstirea, dar şi turiştilor de diferite naţionalităţi, religii şi culturi.

    Promovarea spiritualităţii româneşti în Republica Cehă a continuat şi prin înfiinţarea, la Praga, în anul 2008, a primei parohii româneşti şi prin sfinţirea, la 9 octombrie 2011, în oraşul Most, a celei dintâi biserici ortodoxe româneşti construite vreodată pe pământ ceh. Edificat de meşteri români în stil maramureşean, lăcaşul de închinăciune este dedicat memoriei ostaşilor români care s-au jertfit în Primul şi cel de-al Doilea Război Mondial pentru eliberarea fraţilor cehi.

    În prezent, alături de Ambasada României care are printre atribuţii inclusiv popularizarea specificului cultural românesc, din aprilie 2004 există în capitala cehă şi Institutul Cultural Român, instituţie care acoperă exclusiv acest tip de activităţi. Prin diversele evenimente organizate, institutul prezintă publicului ceh specificul culturii naţionale, o atenţie specială fiind acordată promovării literaturii române.

    1.2. Receptarea literaturii române în mediul cultural ceh în perioada interbelică

    Înainte de a trece pragul către secolul XX trebuie să ne referim la primele traduceri din literatura română în limba cehă. În 1889, după douăzeci de ani de la prezenţa sa la Praga, se stinge luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu. În acelaşi an 1889 apare, la Praga, cea dintâi traducere din literatura română contemporană, Hospoda u štěstí (Moara cu noroc) de Ioan Slavici. Şase ani mai târziu, în 1895, este tipărit volumul caragialian Hřích a jiné novely (Păcatul şi alte nuvele), tradus de F. K. Hlaváček.

    Pe parcursul primelor decenii ale secolului XX, pe fondul aspiraţiilor similare ale românilor şi cehilor, în rândurile intelectualităţii cehe se manifestă tendinţa de creştere a interesului faţă de cultura, publicistica şi viaţa politică românească. Schimbările culturale fundamentale intervenite odată cu sfârşitul Marelui Război şi formarea statului cehoslovac dau naştere unei noi efervescenţe şi deschideri către culturi şi orizonturi străine.

    1.2.1. Anii douăzeci

    Dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar şi formarea noului stat cehoslovac în octombrie 1918 dau naştere credinţei sincere într-o eră culturală nouă. Pe fondul unei atmosfere de efervescenţă şi entuziasm, se deschid noi orizonturi, până atunci necunoscute. Se creează o stare de spirit favorabilă schimburilor culturale dintre români, cehi şi slovaci.

    În primele decenii ale secolului XX, referirile la literatura română în publicaţiile cu profil cultural sunt răzleţe şi lipsite de continuitate. Cu toate acestea, în special datorită atracţiei Jindrei Hušková-Flajšhansová pentru graiul românesc şi pentru ceea ce acesta crease sub diverse forme literare, apar, în periodice precum Lidové noviny, Rozpravy Aventina, Přítomnost sau České slovo, articole privitoare la opere literare româneşti sau la autori români ai momentului.

    Ca şi în Slovacia²⁷, literatura română pătrunde în mediul cultural ceh prin intermediul anumitor orientări culturale prezente în literatura cehă a vremii. Imaginea literaturii române poartă, încă de la bun început, pecetea acestor orientări, de multe ori dezvoltate în jurul unor cercuri culturale apropiate periodicelor importante ale vremii.

    Sub numeroase aspecte, în istoria relaţiilor culturale româno-cehe, Jindra Hušková-Flajšhansová ocupă rolul de iniţiatoare, de deschizătoare de drumuri. Este prima dintre româniştii care pun bazele acestei colaborări culturale pe principii moderne. Ea începe să umple din golurile profunde care existau la începutul secolului sub aspectul cunoaşterii reciproce dintre români şi cehi. Personalitate remarcabilă în domeniul românisticii, ea este revendicată atât de cehi, cât şi de slovaci, întrucât scrie despre literatura română în ambele limbi surori.

    Jindra Hušková-Flajšhansová fusese introdusă în tainele limbii şi literaturii române la Praga de către părintele românisticii cehe, Jan Urban Jarník²⁸. Era perioada imediat următoare formării statului cehoslovac când limba (şi, implicit, literatura) română era cea mai puţin cunoscută dintre toate limbile romanice²⁹. Pe fondul noilor condiţii şi al eforturilor de consolidare a culturii naţionale declanşate odată cu momentul 1918, Jindra Hušková-Flajšhansová identifică însă largi culoare de acţiune ştiinţifică. Abordează, astfel, pe de o parte aspecte de natură teoretică privitoare la literatura română, îndeosebi prin elaborarea de studii cu un adevărat profil de pionierat (Rumunští prosaikové v rámci vývoje jednotlivých literárních škol³⁰, Moderní rumunské básnictví³¹, Moderní rumunské drama³²). Pe de altă parte, se dedică realizării de traduceri (Meşterul Manole³³ de Octavian Goga şi antologia de nuvele cu titlul Lukullova třešeň³⁴) – transpunerile din literaturi străine dobândind în această perioadă rolul unui „stimulent deprovincializant"³⁵ –, precum şi popularizării literaturii române prin publicarea unor articole de specialitate.

    Stadiul relaţiilor culturale dintre cele două ţări la început de deceniu douăzeci poate, în bună măsură, fi descifrat în articolul Rumuni, jich kulturní minulost a přítomnost se zvláštním zřetelem ke stykům se Slovany³⁶ semnat de Jindra Hušková-Flajšhansová şi dedicat profesorului Ovid Densusianu³⁷. Este o perioadă în care cehii şi slovacii depun eforturi pentru a lăsa în urmă amintirile Marelui Război. Ei încearcă să pună bazele unor noi relaţii şi ale unor punţi menite să facă legătura cu ţărmuri până atunci necunoscute. După cum arată Jindra Hušková-Flajšhansová, un astfel de tărâm spre care se îndreaptă privirile cehilor şi slovacilor este şi cel românesc. Acesta începe să trezească, într-adevăr, interese nebănuite. Se creează un contact direct între oamenii celor două

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1