Cartea vârcolacilor

Capitolul I

INTRODUCERE

Nu voi uita niciodată plimbarea pe care am făcut-o într-o noapte, în Vienne¹, după ce terminasem de examinat un vestigiu de origine druidă, la La Rondelle, lângă Champigni. Am aflat de existența acestui monument megalitic, pentru prima dată, când am sosit la Champigni, într-o după-amiază, și acest fapt mi-a stârnit curiozitatea, fără a lua în calcul cât timp îmi va lua să termin de cercetat obiectivul și să mă întorc. Este suficient să precizez că am găsit venerabila movilă din pietre gri seara, la asfințit și că am profitat de ultimele văpăi de lumină pentru a realiza planurile și desenele. Apoi m-am întors cu fața spre direcția unde se afla casa mea. Drumul de aproximativ zece mile mă obosise și, pe când râcâiam niște pietre din vestigiile galice, m-am împiedicat.

La mică distanță era un sătuc, spre care m-am îndreptat cu speranța că voi găsi o trăsură cu care să ajung la poștă, dar am fost dezamăgit. Puțini dintre oamenii locului vorbesc franțuzește, iar preotul, când i-am cerut ajutorul, m-a asigurat că în acele locuri nu există un mijloc de transport mai bun decât banala cotigă cu roți din lemn; și nici nu puteam face rost de un cal. Omul, politicos, mi-a oferit adăpost peste noapte, dar am fost obligat să refuz, pentru că familia mea voia să plece devreme a doua zi.

Primarul a spus cu voce tare:

— Domnul nu se poate întoarce în seara aceasta prin câmpie, fiindcă..., și adăugă încet: sunt „loups-garoux"².

— Dar el spune că trebuie să se întoarcă! i-a răspuns preotul în dialectul lor. Și cine va merge cu el?

— Ah! Domnule paroh, este foarte politicos ca unul dintre noi să-l însoțească, dar ia gândiți-vă că se va întoarce singur!

— Atunci trebuie să meargă doi oameni cu el, spuse preotul, și veți avea grijă unul de celălalt la întoarcere.

— Picou îmi spune că a văzut vârcolacul chiar în seara asta, interveni un țăran; era jos, la gard, la câmpul de hrișcă, când a auzit un foșnet mai departe, de partea cealaltă a gardului. S-a uitat în direcția aia și a văzut la orizont un lup mare cât un vițel, cu limba scoasă și cu ochii strălucitori ca niște făclii. O, Doamne! Să mă prinzi pe mine mergând pe lângă mlaștină în seara asta! Dar ce, ce pot să facă doi oameni dacă sunt atacați de acea fiară de lup?

— Ispitește Providența, spuse unul dintre bătrânii satului; nici un om nu se poate aștepta la nici un ajutor din partea lui Dumnezeu dacă se aruncă cu bună știință în calea pericolului. Nu-i așa, domnule paroh? Am auzit că așa ai predicat din amvon, de prima duminică a postului, citind din Evanghelie.

— E adevărat, au observat câțiva, dând din cap.

— Limba îi atârnă și ochii îi strălucesc ca niște făclii! zise confidentul lui Picou.

— O, Doamne! Dacă-l întâlnesc pe monstru, fug, grăi altul.

— Chiar te cred, Cortrez; pun prinsoare că așa ai face, spuse primarul.

— Mare cât un vițel, se băgă prietenul lui Picou.

— Dacă omul-lup ar fi doar un lup normal, de ce atunci, vedeți voi, primarul își drese glasul, vedeți voi, ar trebui să nu pomenim nimic despre asta dar, domnule paroh, este un demon, mai rău decât un demon, un diavol cu chip de om - mai rău decât un diavol cu chip de om, un diavol cu chip de om și de lup.

— Dar ce ar trebui să facă tânărul domn? întrebă preotul, uitându-se de la unul la celălalt.

— Nu contează, spusei eu, care ascultasem și înțelesesem ceea ce vorbiseră în dialect. Nu contează, mă voi întoarce singur, iar dacă-l întâlnesc pe vârcolac, îi voi tăia urechile și coada și le voi trimite lui domnului primar cu salutări din partea mea.

Un oftat de ușurare din partea adunării, fiindcă ei s-au eliberat de povară.

— „Il est Anglais"³, spuse primarul, dând din cap, ca și cum ar fi vrut să spună că un englez ar fi în stare să înfrunte pericolul fără a ține seama de nici o primejdie.

Mlaștina era o întindere melancolică, arătând destul de dezolant și ziua, dar acum, la asfințit, era de zece ori mai deprimantă. Cerul era perfect senin și avea o nuanță pală de albastru-cenușiu; luminat de luna nouă ca un arc de lumină ce se apropia de așternutul ei de la apus. La orizont se profila un ținut mlăștinos, înnegrit de bălți de apă stătută, de unde broaștele se auzeau continuu în noaptea de vară. Pământul era acoperit de iarbă neagră și de ferigi, dar lângă apă creșteau stânjenei și trestii, printre care vântul adia ușor. Pe ici, pe colo era câte o movilă de nisip, pe care creșteau brazi ce semănau cu niște stropi pe cerul cenușiu; nici un semn de așezare omenească nicăieri; singura urmă lăsată de oameni fiind drumul alb, drept, care se întindea de-a lungul ținutului mlăștinos pe o lungime de câteva mile.

Nu era greu de presupus că ținutul acesta adăpostea lupi, și mărturisesc că m-am înarmat cu un băț zdravăn de la primul pâlc de copaci pe lângă care trecea drumul.

Acestea au fost primele mele noțiuni despre vârcolaci, iar împrejurarea în care m-am găsit mi-a dove-dit că superstiția este încă foarte răspândită, fapt ce mi-a dat ideea, pentru prima dată, de a face o investigație despre istoria și obiceiurile acestor creaturi mitice.

Trebuie să recunosc că nu am putut obține un specimen al animalului, dar i-am găsit urmele în toate direcțiile. Precum paleontologul a construit un labyrinthodon⁴ pe baza urmelor din țărână și pornind de la un mic os, în aceeași măsură și această monografie este completă și exactă, cu toate că nu dețin nici un vârcolac în lanț în fața mea, pe care aș putea să-l desenez și să-l descriu așa cum a existat el.

Urmele lăsate sunt, într-adevăr, destul de numeroase și precum pasărea dodo⁵, este posibil ca vârcolacul să fi dispărut în epoca noastră, cu toate acestea, să-și fi lăsat amprenta asupra antichității clasice, el a pătruns adânc în ținuturile înzăpezite din nord, a mers alături de medievali și a urlat printre mormintele orientale. Aparținea unei rase mârșave, iar noi suntem chiar bucuroși că am fost eliberați de el și de neamurile lui, vampirii și căpcăunii. Cu toate acestea, cine știe! S-ar putea să ne grăbim spunând că a dispărut. Poate că el colindă încă în pădurile etiopiene, hălăduiește prin stepele asiatice și poate fi găsit urlând lugubru într-o cameră din casa de nebuni.

În paginile următoare plănuiesc să investighez însemnările autorilor din antichitatea clasică, acelea regă-site în epopeele nordice și, în cele din urmă, numeroasele detalii oferite de autorii medievali. În legătură cu acest fapt, voi croi o schiță a folclorului modern în ceea ce privește licantropia⁶.

Se va vedea atunci că, sub vălul mitologiei, se află realitatea, că o superstiție populară conține un adevăr.

Voi arăta că acest lucru se datorează unei sete de sânge congenitale, inculcată în unele firi, înfrânată doar în situații normale, dar care iese la suprafață ocazional, acompaniată de halucinații, care, în majoritatea cazurilor, duc la canibalism. Apoi, voi exemplifica cu cazurile unor persoane afectate în acest mod, care au fost crezute de alții, și care au crezut că s-au transformat în fiare și care, în culmea nebuniei, au comis numeroase crime, iar apoi și-au devorat victimele.

După aceea, voi oferi exemple de persoane care sufereau de aceeași pasiune pentru sânge și care au comis crime doar pentru simpla satisfacere a cruzimii na-turale, dar care nu au fost nici victime ale halucinațiilor și nici dependente de canibalism.

De asemenea, voi oferi exemple de persoane cu aceleași preferințe, care au ucis și și-au mâncat victimele, dar care nu erau supuse nici unei stări halucinatorii.

¹ Oraș în Franța, pe fluviul Rhône, la sud de orașul Lyon (n.red.).

² Vârcolaci, pricolici, moroi, oameni-lup - în limba franceză, în original (n.red.).

³ Este englez - în limba franceză, în original (n.red.).

⁴ Animal preistoric (n.red.).

⁵ Pasare din insulele Mauritius, disparută (n.red.).

⁶ Formă de nebunie, în care bolnavul se crede lup și se comportă ca atare (n.red.).

Capitolul II

LICANTROPIA ÎN ANTICHITATE

Definiția licantropiei - Marcellus - Sidetes - Virgiliu - Herodot - Ovidiu - Pliniu - Agriopas - Petroniu - Legende arcadiene - Explicații

Ce este licantropia? Schimbarea unei doamne bogate sub forma unui lup, fie prin metode magice, astfel încât persoana respectivă să-și satisfacă pofta de carne omenească, fie prin pedeapsa zeilor pentru o insultă gravă.

Aceasta este definiția populară. Într-adevăr, aceasta constă într-o formă de nebunie, așa cum se poate găsi în majoritatea azilurilor.

Anticii credeau că această formă de nebunie era cunoscută sub denumirile de licantropie, cuantropie, sau boantropie, fiindcă cei care erau bolnavi de această boală credeau că s-au transformat în lupi, câini sau vaci. Dar în nordul Europei, după cum vom vedea, este vorba de transformarea, de preferință, sub forma unui urs, iar în Africa sub forma unei hiene. O chestiune de gust! Potrivit opiniei lui Marcellus Sidetes, din ale cărui poezii s-a păstrat un fragment, oamenii sunt atacați cu o asemenea furie îndeosebi la începutul anului și ating punctul culminant al furiei în februarie; se retrag pe timpul nopții în cimitire solitare și trăiesc exact precum câinii și lupii.

Virgiliu a scris în a opta eglogă⁷ ceva asemănător despre același subiect, iar Herodot ne spune: „Se pare că neuri sunt vrăjitori, dacă ar fi să-i credem pe sciți și pe grecii stabiliți în Sciția, deoarece fiecare neurian se transformă, o dată pe an, într-un lup și rămâne așa câteva zile, după care revine la forma omenească. De asemenea, Pomponius Mela spune: „Există un moment stabilit pentru fiecare neurian, când se transformă, dacă vrea, în lup și apoi revine la înfățișarea omenească.

Cea mai remarcabilă poveste care circula prin-tre antici este cea spusă de Ovidiu în Metamorfoze, despre Lycaon, rege în Arcadia, care, pe când îl găzduia pe oaspetele lui, Jupiter, i-a pus acestuia în față o halcă de carne omenească, pentru a-și dovedi atotștiința, după care zeul, mânios, l-a pedepsit și l-a transformat în lup:

„În zadar a încercat el să vorbească; din acel moment,

Fălcile lui s-au umplut de spumă, iar lui îi era sete doar

De sânge; s-a năpustit asupra turmelor de oi, tânjind după un măcel.

Îmbrăcămintea i s-a schimbat în blană, membrele i s-au înconvoiat:

Un lup! în continuare își menține în mare parte expresia,

Bătrân este el, ca mai înainte; chipul lui suferind de turbare,

Ochii îi strălucesc cu sălbăticie: întruchiparea furiei."

Pliniu relatează din Evanthes că, la sărbătoarea lui Jupiter Lycaus, cineva din familia lui Antaus a fost ales de Soartă și a fost dus până la marginea lacului arcadian. Apoi, el și-a atârnat hainele de un copac și s-a aruncat în apă și imediat după aceea s-a transformat într-un lup. Nouă ani mai târziu, în cazul în care nu simțise gustul cărnii omenești, el era liber să înoate înapoi și să-și reia forma omenească, care între timp îmbătrânise, ca și cum ar fi purtat-o timp de nouă ani.

Agriopas istorisește că Demanetus, pe când lua parte la un sacrificiu arcadian omenesc în onoarea lui Jupiter Lycaus, a mâncat din carne și a fost imediat transformat în lup, formă sub care a colindat timp de zece ani, după care și-a recăpătat înfățișarea omenească și a luat parte la Jocurile Olimpice.

Povestirea următoare o datorăm lui Petroniu:

„Stăpânul meu s-a dus la Capua să vândă niște haine vechi. Am profitat de ocazie și l-am convins pe oaspetele nostru să vină cu mine într-o plimbare, cam cinci mile în afara orașului, fiindcă el era soldat și nu-i era frică de nimic. Ne-am pus pe drum la cântatul cocoșilor, iar luna strălucea ca ziua, când, trecând pe lângă niște morminte, omul meu începu să facă conversație cu stelele, pe când eu stăteam fredonând și le număram. Îndată ce m-am uitat în urmă după camaradul meu, îl văzui dezbrăcându-se și lăsându-și hainele la marginea drumului. Inima îmi bătea foarte tare în piept, stăteam nemișcat ca un mort, când, într-o clipită, se transformă în lup. Să nu credeți că glumesc: n-aș spune o minciună oricât de mulți bani aș avea de câștigat de pe urma ei. Dar, să continuu: după ce s-a transformat în lup, a scos un urlet și s-a dus direct în pădure. La început, nici nu știam pe ce lume sunt, dar în final m-am dus să-i iau hainele, dar le-am găsit transformate în piatră. M-a cuprins o transpirație și nici nu mă așteptam să scap teafăr. Melissa începuse să-și facă griji că întârziasem.

— Dacă ai fi venit mai devreme, spuse ea, puteai cel puțin să ne dai o mână de ajutor, fiindcă un lup a intrat la fermă și a măcelărit toate vitele noastre, dar, cu toate că a scăpat, pentru el nu a fost de glumă, fiindcă un servitor de-al nostru l-a urmărit cu o suliță.

Auzind eu una ca asta, n-am putut închide un ochi, și, imediat ce se lumină de ziuă, am fugit mâncând pământul. Ajungând la locul unde hainele se transformaseră în piatră, n-am văzut nimic decât o baltă de sânge și când am ajuns acasă, l-am găsit pe soldat culcat în pat, precum stă un bou în grajd, iar un medic îi bandaja gâtul. Imediat am înțeles că era un om care putea să-și lepede pielea și niciodată nu am putut să mă mai apropii de el, nici dacă m-ar fi amenințat cu moartea. Aceia care au o cu totul altă părere despre acest caz sunt îndreptățiți să nu fie de acord, dacă vă spun o minciună, să ajung de blestemul strigoilor!"

Precum știe oricine, Jupiter s-a transformat într-un taur; Hecuba într-o cățea; Acteon într-un cerb; tovarășii lui Ulise au fost transformați în porci, iar fetele lui Pretus au luat-o la fugă pe câmpuri crezând că sunt vaci și nu acceptau să se aproprie nimeni de ele, fiindcă le-ar fi prins și le-ar fi pus la jug.

Sfântul Augustin menționa, în a sa De Civitate Dei, că știa o femeie bătrână despre care se spunea că, prin farmecele ei, transformă bărbații în măgari.

Apuleius ne-a lăsat încântătorul roman cava-leresc Măgarul de aur, în care eroul, folosind leacurile magice în mod nesăbuit, s-a transformat în acel animal cu urechile lungi.

Este de remarcat faptul că Arcadia reprezenta locul principal pentru licantropie, iar unii au sugerat că, în mod foarte plauzibil, cauza acestui fapt se datora următoarei situații: Locuitorii erau erau un popor păstoresc, și prin urmare ei aveau de suferit din greu din cauza atacurilor și prădăciunilor pe care le făceau lupii. Era de așteptat ca acești oameni să dea o jertfă ca să obțină izbăvirea de această năpastă și siguranța turmelor lor. Acest sacrificiu îl reprezenta jertfirea unui copil și a fost adoptat de către Lycaon. Legenda s-a născut din împrejurarea că sacrificiul consta într-o ființă umană și din parti-cularitatea numelui celui care a creat această legendă.

Dar, pe de altă parte, povestea este prea răspândită, astfel încât să mai facem legătura cu originile ei sau să încercăm să-i atribuim originea unei surse locale.

Jumătate din lume crede sau a crezut în vârcolaci și aceia care nu auziseră aproape niciodată de Arcadia au presupus că vârcolacii bântuie pădurile norvegiene: este probabil ca superstiția să aibă rădăcini adânci în mentalul scandinavic și teutonic, cu secole înainte de existența mitică a lui Lycaon; este de ajuns să facem referire la literatura orientală pentru a vedea că această superstiție este la fel de adânc întipărită în imaginarul asiatic.

⁷ Gen de poem pastoral (n.red.).

Capitolul III

VÂRCOLACUL ÎN ȚINUTURILE NORDICE

Tradiții