Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Shantaram. Volumul 2

Shantaram. Volumul 2

Citiți previzualizarea

Shantaram. Volumul 2

evaluări:
4.5/5 (7 evaluări)
Lungime:
594 pages
11 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737248008
Format:
Carte

Descriere

Într-un formidabil roman de inspirație autobiografică, Gregory David Roberts spune povestea australianului Lindsay, unul dintre cei mai vânați oameni ai planetei. Dependent de heroină și încarcerat pentru jaf armat, Lindsay evadează și se stabilește la Bombay, unde numele său va deveni Shantaram – adică „om al păcii“. Fără casă, familie sau identitate, Shantaram își face ucenicia în rândurile mafiei locale, o lume a cerșetorilor și gangsterilor, a prostituatelor și înțelepților, a luptătorilor și actorilor. Pe drumul care-l va duce la regăsirea de sine, două personaje îi vor influența în chip decisiv destinul: Abdel Khader Khan – don-ul mafiot, criminal-filosof-sfânt, și Karla – o femeie seducătoare și periculoasă.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737248008
Format:
Carte

Despre autor

Gregory David Roberts, the author of Shantaram and its sequel, The Mountain Shadow, was born in Melbourne, Australia. Sentenced to nineteen years in prison for a series of armed robberies, he escaped and spent ten of his fugitive years in Bombay—where he established a free medical clinic for slum-dwellers, and worked as a counterfeiter, smuggler, gunrunner, and street soldier for a branch of the Bombay mafia. Recaptured, he served out his sentence, and established a successful multimedia company upon his release. Roberts is a now full-time writer and lives in Bombay.


Legat de Shantaram. Volumul 2

Cărți conex


În interiorul cărții

Citate de top

  • Nu, nu, râsei eu. Îmi place. Îmi place toată treaba asta. În viața reală, tipul pur și simplu ar bate-o măr și ar lua bijuteria înapoi. Ar putea chiar s-o împuște. Varianta Bollywood îmi place mult mai mult.

  • Dacă nu putem respecta modul în care îi câștigăm, atunci banii n-au nicio valoare pentru noi. Dacă nu-i putem folosi pentru a îmbunătăți viața familiei și a celor dragi nouă, atunci banii nu au niciun scop.

  • Toate acele clipe în care n-am strigat ce aveam pe suflet ocupă un colț ascuns al inimii noastre. Iubirile se retrag să moară în acel cotlon, asemenea elefanților. E locul unde orgoliul plânge în voie.

  • Odată ce a început, dragostea n-are sfârșit, chiar dacă ajungem să-l urâm pe cel pe care îl iubim. Dragostea n-are sfârșit, pentru că dragostea se naște în acea parte din noi care nu moare.

  • Chiar atunci, am simțit cum cineva mă trage de mânecă și când mi-am întors capul am văzut ceea ce părea a fi stafia unui zâmbet imens cu un bărbat foarte mărunt agățat de ea.

Previzualizare carte

Shantaram. Volumul 2 - Gregory David Roberts

Partea a patra

26

— Indienii sunt italienii Asiei, zise Dider cu un rânjet înțelept și poznaș. Bineînțeles, se poate spune la fel de îndreptățit și că italienii sunt indienii Europei, dar mă-nțelegi, cred. Există atât italienism în indieni și atât indianism în italieni. Ambele sunt popoare ale Madonei – cer să aibă o zeiță, chiar și atunci când religia nu le oferă una. Orice om din aceste două țări devine cântăreț atunci când este fericit și orice femeie dansează atunci când merge la magazinul de la colț. Pentru ei, mâncarea este muzica înăuntrul corpului, iar muzica este hrana din inimă. Limba Indiei și cea a Italiei fac din orice om un poet, și transformă orice banalitate în ceva frumos. Acestea sunt națiuni în care dragostea – amore, pyaar – face dintr-un om cu borsalină de la colțul străzii un adevărat cavaler și transformă o prințesă într-o țărancă oarecare, chiar dacă numai preț de o secundă, atunci când privirea ta o întâlnește pe-a ei. Secretul dragostei mele pentru India, dragă Lin, stă în faptul că prima mea mare dragoste a fost italiană.

— Unde te-ai născut, Didier?

— Lin, corpul meu s-a născut în Marsilia, dar inima și sufletul mi s-au născut abia cu șaisprezece ani mai târziu, la Genova.

Chemă un chelner din priviri și-i făcu semn leneș din mână să-i mai aducă o băutură. Abia dacă luase o înghițitură din cea pe care o avea în față, așa că dedusei că Didier se pregătea pentru unul dintre discursurile mai de anvergură. Era două după-amiaza, într-o zi noroasă de miercuri, la trei luni după Noaptea Asasinilor. Primele ploi ale musonului urmau să cadă abia peste vreo săptămână, dar o atmosferă de așteptare și tensiune încorda orice bătaie de inimă din oraș. Era ca și când o numeroasă armată s-ar fi strâns în afara orașului, pregătindu-se pentru un asalt de nestăvilit. Îmi plăcea săptămâna dinaintea musonului: tensiunea și surescitarea pe care o simțeam în ceilalți era de fapt aidoma neliniștii emoționale, apăsătoare, pe care eu o simțeam mereu.

— Mama a fost o femeie frumoasă și delicată, după cum o arată fotografiile rămase, continuă Didier. Avea doar optsprezece ani când m-a născut, și mai puțin de douăzeci când a murit. Secerată de gripă. Dar au existat și zvonuri – vorbe crude, pe care eu le-am auzit de multe ori – cum că tatăl meu a neglijat-o și că a fost cam strâns la pungă când a venit vorba de plătit doctorii, cât a fost bolnavă. Oricum ar fi, a murit înainte să împlinesc doi ani, așa că nu mi-o amintesc deloc. Tatăl meu era profesor de chimie și matematică. Mult mai în vârstă decât mama, când s-a căsătorit cu ea. La vremea când am intrat la școală, tatăl meu era deja director. Un om sclipitor, din câte mi s-a spus, căci numai un evreu cu adevărat sclipitor poate ajunge în funcția de director într-o școală franțuzească. Rasismul, antisemitismul în Marsilia acelor ani și în zona dimprejurul Marsiliei era ca o boală. O vină care-i rodea, așa cred. Tatăl meu era un om încăpățânat – există un soi de încăpățânare care le permite oamenilor să ajungă matematicieni, nu? Poate că matematica însăși este o formă de încăpățânare, mm? Ce zici?

— Poate, răspunsei surâzând. Nu m-am gândit niciodată la chestia asta, dar s-ar putea să ai dreptate.

Alors, tatăl meu s-a întors în Marsilia după război și a revenit fix în casa pe care fusese forțat s-o părăsească atunci când dușmanii evreilor au preluat puterea în oraș. Luptase în rândurile Rezistenței și fusese rănit în luptele corp la corp cu nemții. Din acest motiv, nimeni nu avea curaj să-l provoace. Cel puțin nu pe față. Dar sunt sigur că trăsăturile lui evreiești, mândria lui evreiască și frumoasa lui mireasă evreică le aminteau bunilor cetățeni ai Marsiliei de miile de evrei francezi trădați și trimiși la pieire. Iar pentru el, asta însemna un triumf lipsit de orice căldură: să se întoarcă în casa din care fusese alungat și în sânul comunității care îl trădase. Și cred că acea răceală i-a cotropit inima atunci când mama mea a murit. Acum, că mă gândesc, până și atingerea lui era rece. Până și mâna îi era rece când mă atingea.

Se opri și luă o înghițitură din pahar, așezându-l apoi cu grijă exact pe conturul umed lăsat pe masă.

— Ei bine, era un om sclipitor, continuă el ridicându-și ochii spre mine și încropind un surâs grăbit. Și a fost, cu o singură excepție, un profesor strălucit. Eu am fost acea excepție. N-aveam deloc înclinație pentru științele exacte, nici pentru matematici. Pentru mine erau ca niște limbi străine pe care nu le puteam descifra sau înțelege. Iar tatăl meu a răspuns la prostia mea cu un temperament de-a dreptul brutal. Mâna lui rece îmi părea – când eram copil – atât de mare, încât atunci când mă lovea, tot trupul mi-era șocat de palma tare a uriașului și de bicele degetelor, care mă umpleau de vânătăi. Mi-era frică de el și rușine de nereușitele de la școală, așa că de multe ori trăgeam chiulul, plus că m-am înhăitat cu ceea ce englezii numesc „anturaj de proastă calitate". De multe ori m-am trezit la tribunal, plus că am făcut doi ani de închisoare în școli de corecție până să împlinesc treisprezece ani. La vârsta de șaisprezece ani am părăsit casa, orașul și țara tatălui meu.

Printr-o întâmplare, am nimerit în Genova. Ai văzut-o? Îți spun eu, este bijuteria de pe coroana coastei ligurice. Și, într-o zi, pe plaja din Genova, am întâlnit un bărbat care mi-a deschis viața către tot ce este mai frumos și mai bun în această lume. Îl chema Rinaldo. Avea patruzeci și opt de ani, iar eu aveam șaisprezece. Familia lui deținea un străvechi titlu nobiliar, încă de pe vremea lui Columb. Dar el locuia în minunata lui casă de pe țărmul stâncos fără să facă în vreun fel paradă cu titlul lui. Era un învățat, sigurul renascentist adevărat pe care l-am cunoscut vreodată. Mi-a predat secretele antichității, istoria artei, muzica poeziei și poezia muzicii. Era și un om foarte frumos. Avea părul argintiu și alb, ca o lună plină, iar ochii lui foarte triști erau cenușii. Spre deosebire de mâinile brutale ale tatălui meu, cu atingerea lor ca de gheață, ale lui Rinaldo erau lungi, subțiri, calde, expresive, reușind să atingă orice cu tandrețe. Am învățat ce înseamnă a iubi din tot sufletul și cu tot corpul și atunci m-am născut, în brațele lui.

Aici începu să tușească și încercă să-și dreagă vocea. Dar tusea deveni tot mai puternică, un acces care-i scutura corpul cu spasme dureroase.

— N-ar trebui să bei și să fumezi așa de mult, Didier. Și trebuie să mai faci măcar puțină gimnastică din când în când.

— Mai scutește-mă! se scutură el înfiorat, strivind o țigară și pescuind alta din pachetul din fața lui, pe măsură ce tusea i se potolea. Nimic nu-i mai deprimant decât un sfat bun. Și mă voi bucura dacă nu mi le arunci în cârcă. Cinstit vorbind, mă șochezi. Trebuie să știi asta, cu siguranță! Cu câțiva ani în urmă am primit un sfat necerut atât de jignitor, că am intrat într-o depresie care nu mi-a dat pace șase luni de zile. A fost cât pe-aci – aproape că nu mi-am mai revenit.

— Iartă-mă, zâmbii eu. Nu știu ce mi-a venit.

— Ești iertat, fornăi Didier dând pe gât un pahar de whisky în vreme ce chelnerul îi aducea un altul.

— Știi, îl admonestai eu, Karla spune că doar cei care nu știu să se întristeze intră în depresie.

— Ei bine, se înșală, declară el. Eu sunt un expert în tristesse. Este perfecta și definitiva artă umană. Sunt multe animale care-și pot exprima fericirea, dar numai animalul uman are geniul de a putea exprima o tristețe magnifică. Iar pentru mine este ceva deosebit: o meditație zilnică. Tristețea este prima și singura mea artă.

Se bosumflă pentru câteva clipe, prea mâhnit ca să mai poată continua, dar apoi își înălță ochii pentru a-i întâlni pe ai mei și râse cu toată gura.

— Ai primit vreo veste de la ea?

— Nu.

— Dar știi unde este?

— Nu.

— A plecat din Goa?

— Am întrebat o cunoștință de-a mea de acolo. Dashrant îl cheamă, e patronul unui restaurant de pe plajă, chiar în zona unde stătea ea. L-am rugat s-o observe și să vadă ce face, și să aibă grijă să nu i se întâmple nimic rău. L-am sunat săptămâna trecută și mi-a spus că a plecat. A încercat s-o convingă să mai stea, dar ea… mă rog, o cunoști.

Didier își țuguie buzele și se încruntă gânditor. Amândoi priveam leneveala, înghionteala și fojgăiala străzii de la numai doi metri distanță, pe sub marea copertină de la intrarea în barul Leopold.

Et bien, nu-ți face griji deloc pentru Karla, spuse Didier într-un târziu. Măcar e bine protejată.

Am presupus că Didier se referea la faptul că știe să aibă grijă de ea însăși și că trăiește, probabil, sub o zodie bună și norocoasă. Dar remarca nu se reducea numai la asta. Ar fi trebuit să-l întreb ce vrea să spună, bineînțeles. În lungii ani scurși de la acea conversație m-am întrebat de mii de ori cât de diferită mi-ar fi fost viața dacă l-aș fi întrebat atunci ce-a vrut să spună prin acea remarcă. În schimb, cu capul zumzăind de bănuieli și cu inima plină de orgoliu, am schimbat subiectul.

— Și deci… ce s-a întâmplat?

— Ce s-a întâmplat? mă întrebă nedumerit.

— Ce s-a întâmplat cu tine și cu Rinaldo în Genova?

— A, da. Mă iubea și îl iubeam, e adevărat, dar a comis o eroare de raționament. Mi-a pus dragostea la încercare. M-a lăsat să descopăr locul unde ținea depozitată o mare sumă de bani. N-am putut rezista tentației la care mă supunea. Am luat banii și am fugit. Îl iubeam, dar i-am luat banii și am fugit. Cu toată înțelepciunea lui, nu știa că dragostea nu trebuie pusă la încercare. Cinstea și loialitatea pot fi puse la încercare. Dar nu există niciun mod de a testa dragostea. Odată ce a început, dragostea n-are sfârșit, chiar dacă ajungem să-l urâm pe cel pe care îl iubim. Dragostea n-are sfârșit, pentru că dragostea se naște în acea parte din noi care nu moare.

— L-ai mai văzut vreodată?

— Da. Da, l-am mai văzut. Un alt capriciu al sorții m-a adus înapoi la Genova, aproape cincisprezece ani mai târziu. Mă plimbam pe același bulevard de nisip unde mă învățase cum să-i citesc pe Verlaine și Rimbaud. Și l-am văzut. Stătea cu un grup de bărbați de aceeași vârstă cu el – avea atunci peste șaizeci de ani – și toți chibițau pe lângă alți doi care jucau șah. Purta un pulovăr gri și o eșarfă de catifea neagră, deși afară nu era rece. Aproape chelise. Coroana lui argintie de păr… dispăruse. Fața îi era toată plină de scobituri, iar pielea – un amestec de culori nesănătoase, de parcă își revenea după o boală grea. Sau poate că o boală îl măcina fără scăpare. Nu știu. Am mers mai departe pe lângă el, ferindu-mi privirea, ca să nu mă recunoască. Ba chiar mi-am luat un mers ciudat și cocoșat. În ultimul moment, am aruncat o ocheadă grăbită spre el și l-am văzut cum tușește violent într-o batistă albă. Am impresia că batista îi era pătată de sânge. Am luat-o la pas mai repede, tot mai repede, până am rupt-o la fugă ca un om îngrozit.

Rămaserăm iar tăcuți și ne lăsarăm ochii să rătăcească prin mulțimile de trecători, urmărind ba un bărbat cu turban albastru, ba o femeie cu feregea neagră, văl și chador¹.

— Știi, Lin, am trăit ceea ce mulți – sau poate majoritatea – ar numi o viață ticăloasă. Am făcut lucruri pentru care aș putea ajunge la închisoare și lucruri pentru care în anumite țări aș fi executat. Pot spune că am făcut multe de care nu sunt mândru. Dar de un singur lucru mi-e cu adevărat rușine. Am trecut în grabă pe lângă acel mare om, deși aveam destui bani, destul timp și destulă sănătate ca să-l pot ajuta. Am trecut în grabă pe lângă el nu pentru că mă simțeam vinovat pentru furtul comis cu ani în urmă. Și nici pentru că mi-era teamă de boala lui sau de angajamentele pe care ar fi trebuit să le fac. Am trecut în grabă pe lângă omul acela bun și sclipitor, care mă iubise și mă învățase să iubesc, pur și simplu pentru că era bătrân… pentru că nu mai era frumos.

Își goli paharul, după care îl examină un moment și îl așeză pe masă atât de grijuliu și de atent, de parcă ar fi fost pe cale să explodeze.

Merde! Hai să bem, prietene! strigă el în cele din urmă, dar mâna mea o opri pe-a lui exact când voia să-i facă iar semn chelnerului.

— Nu pot, Didier. Trebuie să mă întâlnesc cu Lisa la Sea Rock. M-a rugat să vin până acolo să ne vedem. Trebuie să plec acum, dacă vreau să ajung.

Își încleștă fălcile, înăbușind poate o rugăminte sau o altă confesiune. Mâna mea rămăsese încă pe a lui.

— Uite, poți să vii și tu dacă vrei. Nu-i o întâlnire intimă, iar drumul spre Juhu este foarte frumos.

Zâmbi leneș și-și trase încet mâna de sub a mea. Cu privirea încă ațintită în ochii mei, își ridică palma, făcând semn cu un deget. Un chelner se înființă imediat la masa noastră. Fără să se uite la el, Didier mai comandă un pahar. Când plătisem nota și ieșeam din local, îl auzii tușind din nou și-l văzui cocoșat peste o mână, strângând paharul cu cealaltă.

Îmi cumpărasem o motocicletă, un Enfield Bullet, cu vreo lună în urmă. Gustul adrenalinei pe două roți, deprins în Goa, mă tot sâcâise, până am cedat și m-am dus cu Abdullah la mecanicul care se ocupa de motorului. Mecanicul, un tamil pe nume Hussein, era îndrăgostit de motociclete, iar pe Abdullah îl iubea cam la fel de mult. Enfieldul pe care mi l-a vândut era în perfectă stare de funcționare și nu mi-a făcut probleme niciodată. Vikram a fost atât de impresionat, încât și-a luat și el una de la Hussein, în mai puțin de o săptămână. Uneori dădeam ture împreună, Abdullah cu Vikram și cu mine, pe cele trei motociclete, una lângă alta, iar râsetele noastre sclipeau în soare.

În acea după-masă, când l-am lăsat pe Didier la Leopold, am mers cu viteză ceva mai mică, pentru a avea suficient timp să mă gândesc la ale mele. Karla plecase din căsuța de pe plaja Anjuna. Și n-aveam nici cea mai mică idee unde putea fi. Ulla îmi spusese că nu i-a mai scris și n-aveam niciun motiv s-o bănuiesc că mă minte. Deci Karla nu mai era, și nu aveam nicio metodă de a o căuta. Și în fiecare zi mă trezeam cu un vis sau un gând despre ea. În fiecare noapte mă culcam cu pumnalul regretelor înfipt în piept.

În timp ce-mi continuam drumul pe motocicletă, gândurile îmi alunecau către Khaderbhai. Părea mulțumit de rolul meu de nișă în rețeaua lui mafiotă. Supravegheam anumite transferuri de aur de contrabandă prin aeroporturi interne și internaționale, schimbam sume de bani cu agenții de la hotelurile de cinci stele sau de la agențiile aeriene și aranjam achiziționarea de pașapoarte de la străini. Toate astea erau treburi pe care un gora le putea face mult mai ușor și cu mai mult succes decât un indian. Faptul că ieșeam atât de mult în evidență reprezenta o formă de camuflaj ciudată și ironică. În India, lumea se holba la străini. Undeva, în decursul celor cinci milenii de istorie, această cultură a hotărât să se lipsească de privirea nonșalantă și indiferentă. Când ajunsesem în Bombay, contactul vizual varia de la privirea galeșă la holbarea cu ochii ieșiți din orbite și gura căscată. Dar nu erai privit cu răutate. Ochii căscați care mă dibuiau și mă urmăreau oriunde aș fi fost erau nevinovați și curioși. Și aproape întotdeauna prietenoși. Iar acea scrutare intensă avea avantajele ei – majoritatea timpului, lumea căsca ochii la ceea ce eram, nu la ceea ce făceam. Străinii deveneau invizibili tocmai datorită privirilor holbate care-i țintuiau. Și astfel intram și ieșeam din agenții de voiaj și hoteluri de lux, din birouri de companii aeriene și firme, urmat peste tot de aceiași ochi care mă vedeau pe mine, dar nu vedeau delincvențele pe care le săvârșeam în serviciul marelui Khan.

Am trecut pe lângă moscheea Haji Ali, accelerând prin șuvoiul consistent al traficului de după-amiază, și în același timp mă întrebam de ce Abdel Khader Khan nu pomenește niciodată de uciderea prietenului și colegului său, Madjid. Această întrebare încă mă sâcâia și voiam să-l întreb, dar singura dată când îi amintisem, la scurt timp după crimă, Khader păruse atât de doborât de durere, încât lăsasem subiectul să alunece pe lângă noi. Și pe măsură ce zilele deveneau săptămâni, iar săptămânile se transformau în luni de tăcere, descopeream că tot nu pot readuce subiectul în conversațiile noastre. Era ca și cum eu aș fi fost cel care ascundea secrete; și indiferent cât de marcată de gânduri legate de crimă mi-era mintea, nu i le împărtășisem niciodată. În schimb, vorbeam despre afaceri sau despre subiecte filosofice. Și în timpul discuțiilor noastre îmi răspunsese în cele din urmă la marea mea întrebare. Îmi amintesc entuziasmul din privirea lui și, poate, mândria simțită atunci când i-am dovedit că am înțeles ceea ce el mă învăța. Și mergând pe motocicletă spre întâlnirea cu Lisa, în acea zi a confesiunilor lui Didier, mi-am amintit cuvânt cu cuvânt și surâs cu surâs explicația dată de marele Khan.

— Așadar, ai înțeles până aici principiul argumentului meu?

— Da, am răspuns.

Totul se petrecuse cu o săptămână înainte, când mă dusesem la conacul din Dongri, ca să-i dau raportul despre schimbările pe care le recomandasem și le inițiasem în mica fabrică de pașapoarte condusă de Abdel Ghani. Cu aprobarea și susținerea lui Ghani, extinsesem operațiunea astfel încât să includă pachete complete de acte de identitate – permise de conducere, conturi bancare, cărți de credit, chiar și legitimații pentru cluburi sportive. Khader era încântat de evoluția tuturor acelor inovații, dar curând a schimbat subiectul către temele lui preferate – binele, răul și scopul final al vieții.

— Atunci poate că mi-l rezumi tu, a dat el din cap, uitându-se la stropii care cădeau în apa vălurită a fântânii.

Își ținea coatele rezemate de brațele fotoliului alb din bambus, iar vârfurile degetelor îi atingeau buzele și mustața argintie, tunsă ireproșabil.

— Ăă… sigur. Spuneați că întregul univers evoluează către o anumită complexitate absolută. Acest proces are loc de când a fost creat universul, iar fizicienii îl numesc „tendința spre complexitate". Și… orice lucru care împinge lumea în direcția asta e ceva bun, în timp ce orice lucru care o împiedică să ajungă este rău.

— Foarte bine, mă lăudă Khader, ridicând o sprânceană și zâmbind.

Ca de obicei, nu știam dacă prin acea mimică își exprimă aprobarea, ironia sau ambele. În cazul lui Khader, se pare că nu simțea sau exprima vreo emoție fără să trăiască contrariul, în același timp. Numai că la Abdel Khader Khan era imposibil să știi cu adevărat ce anume gândește sau simte în legătură cu tine. Singura, unica dată când i-am întrezărit adevărul întreg în ochi – pe un munte acoperit de zăpezi numit Răsplata Amărăciunii – era deja prea târziu, apoi nu am mai văzut acel adevăr niciodată.

— Iar această complexitate absolută, a adăugat el, poate fi numită „Dumnezeu, „Spiritul Universal sau „Complexitatea Ultimă, cum dorești. În ceea ce mă privește, nu mă deranjează deloc să-i spun „Dumnezeu. Întregul Univers se mișcă spre Dumnezeu, prin tendința sa către complexitatea supremă, care este Dumnezeu însuși.

— Dar asta nu-mi lămurește întrebarea pe care v-am pus-o și data trecută. Cum hotărăști pentru fiecare lucru în parte dacă e bun sau rău?

— Așa este. Și ți-am promis atunci un răspuns la această întrebare foarte bună, tinere domn Lin, și îl vei primi. Dar mai întâi trebuie să-mi răspunzi tu mie la o întrebare. De ce este omuciderea un lucru rău?

— Păi nu cred că este întotdeauna ceva rău.

— Ah, a făcut el meditativ, cu ochii de ambră licărindu-i în același zâmbet strâmb. Ei bine, trebuie să-ți spun că este întotdeauna un lucru rău. Acest aspect se va lămuri mai târziu în cadrul conversației noastre. Pentru moment însă concentrează-te asupra cazurilor de ucidere despre care tu crezi cu adevărat că sunt rele, și asupra motivelor.

— Păi, e vorba de luarea unei vieți în mod ilegal.

— Conform cărei legi?

— Legii societății. Legea pământului, am propus eu, simțind cum terenul filosofic îmi alunecă de sub picioare.

— Cine face această lege? a întrebat el cu blândețe.

— Politicienii votează legile. Dreptul penal este moștenit de la… de la civilizație. Legile împotriva uciderii nedrepte sunt foarte vechi, poate chiar de pe vremea epocii primitive.

— Și de ce era uciderea ceva rău pentru ei?

— Vreți să spuneți că… păi, aș zice eu, pentru că nu ai decât o singură viață. Nu ți se dă decât o ocazie, așa că a priva pe cineva de existență e groaznic.

— O furtună cu fulgere este un lucru teribil. Dar asta o califică drept un lucru incorect sau rău?

— Nu, bineînțeles că nu, am răspuns eu iritat. Uitați ce zic, nu știu de ce trebuie să știm ce se ascunde în spatele legilor împotriva uciderii. Avem doar o viață și dacă i-o iei cuiva fără un motiv întemeiat, săvârșești un lucru rău.

— Da, a spus el răbdător. Dar de ce e un lucru rău?

— Pentru că pur și simplu așa este.

— Ăsta e punctul la care ajungem toți, a rezumat Khader, mai serios.

Și-a pus mâna pe încheietura mea, care se rezema pe brațele scaunului așezat alături de al lui, apoi a început să evidențieze ideile importante bătând tactul cu degetele.

— Dacă-i întrebi pe oameni de ce omuciderea sau orice alt delict este un lucru rău, îți vor spune că este împotriva legii, sau că Biblia, Upanișadele, Coranul sau calea cu opt trepte a lui Buddha, sau părinții lor ori vreo altă autoritate de altă natură le spune că este un lucru rău. Dar ei nu știu de ce. S-ar putea ca ceea ce spun ei să fie adevărat, dar ei nu știu de ce. Ca să putem cunoaște ceva despre un anumit act, intenție sau consecință trebuie mai întâi să ne punem două întrebări. Unu: Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar face acel lucru? Și doi: Aceasta ar ajuta sau ar împiedica evoluția lumii către complexitate?

S-a oprit un moment, pentru că un servitor intrase împreună cu Nazeer. Ne aducea niște ceai suleimani², negru și dulce, în niște pahare înalte, și o sumedenie de dulciuri irezistibile, așezate pe o tavă de argint. Nazeer purta doar o privire întrebătoare pentru Khaderbhai și o încruntătură de dispreț neîmpăcat pentru mine. Khader le-a mulțumit lui și servitorului, după care cei doi ne-au lăsat iarăși singuri.

— În cazul uciderii, și-a reluat el firul, după ce a sorbit o gură de ceai printr-un cub de zahăr, ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar ucide oameni? Asta ar ajuta sau ar împiedica drumul spre complexitate? Spune-mi tu.

— Evident, dacă toți ar începe să omoare oameni, practic ne-am extermina unii pe alții. Așa că… asta n-ar ajuta.

— Da. Noi, oamenii, suntem cea mai complexă aranjare a materiei despre care avem cunoștință, dar nu suntem ultima realizare a universului. Și noi, la rândul nostru, vom evolua și ne vom schimba odată cu universul. Dar dacă ucidem așa, în neștire, nu vom mai ajunge acolo. Ne vom extermina specia, și toată dezvoltarea care a condus la apariția noastră pe o perioadă de milioane de ani – de miliarde de ani – se va irosi inutil. Același lucru se poate spune despre furat. Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar fura? Ne-ar ajuta, sau ar constitui o piedică?

— Mda, am înțeles ideea. Dacă toți ar fura de la ceilalți, am fi atât de paranoici și ar trebui să cheltuim atâția bani și atâta timp, încât asta ne-ar încetini mult prea tare și n-am mai ajunge niciodată…

— La complexitatea supremă, mi-a completat el ideea. De aceea omuciderea și furtul sunt lucruri rele – nu pentru că așa ne spune o carte sau o lege sau un lider spiritual, ci pentru că, dacă toți le-ar comite, nu ne-am mai îndrepta cu toții spre acea complexitate supremă care este Dumnezeu, odată cu tot restul universului. Și opusul este adevărat. De ce e iubirea bună? Ei bine, ce s-ar întâmpla dacă toți i-ar iubi pe ceilalți? Asta ne-ar ajuta sau ne-ar trage înapoi?

— Ne-ar ajuta, am aprobat eu râzând, prins în capcana lui.

— Da, de fapt o asemenea iubire universală ar accelera imens mișcarea noastră către Dumnezeu. Iubirea e bună. Prietenia e bună. Loialitatea este bună. Libertatea este bună. Cinstea e bună. Noi știam dinainte că aceste lucruri sunt bune – dintotdeauna am știut-o în inimile noastre, și toți marii învățători ne-au spus-o –, dar acum, cu această definiție a binelui și răului, putem vedea și de ce sunt bune. Exact așa cum putem înțelege de ce a fura, a minți sau a omorî sunt acțiuni rele.

— Dar uneori… am protestat eu, știți, atunci cum rămâne cu autoapărarea? Cum rămâne cu situațiile când trebuie să ucizi ca să te aperi?

— Da, bună întrebare, Lin. Acum am să te rog să-ți imaginezi o scenă. Te afli într-o încăpere și în fața ta vezi un birou. De cealaltă parte a camerei este mama ta. Un răufăcător îi ține un cuțit la gât. Omul are de gând s-o ucidă. Pe masa din fața ta este un buton. Dacă-l apeși, acel om moare. Dacă nu-l apeși, individul îți va ucide mama. Astea sunt singurele variante posibile. Dacă nu faci nimic, mama ta moare. Dacă apeși butonul, omul moare și mama ta este salvată. Ce faci?

— S-a zis cu tipul, am răspuns fără ezitare.

— Chiar așa, a suspinat el, după ce probabil sperase să mă frământ ceva mai mult până să iau hotărârea. Și dacă ai face asta, dacă ți-ai salva mama de acel criminal odios, ai face un lucru bun sau rău?

— Un lucru bun, a venit replica mea, la fel de iute.

— Nu, Lin. Mi-e teamă că nu, s-a încruntat el. Tocmai am stabilit că, având în vedere termenii noii definiții obiective a binelui și răului, să ucizi este întotdeauna rău, pentru că, dacă toată lumea ar omorî, nu am mai putea înainta spre Dumnezeu, spre complexitatea supremă, laolaltă cu restul universului. Așa că să ucizi e rău. Dar motivele tale erau bune. Așadar, adevărul acestei decizii este că ai făcut un lucru rău din motive corecte

Mergând cu viteză în bătaia vântului, la o săptămână după micul curs de etică al lui Khader, șerpuind cu motocicleta prin traficul străvechi și modern, pe sub nori ce întunecau ziua într-un mod rău prevestitor, acele cuvinte încă îmi răsunau în minte. „Lucru rău din motive corecte. Goneam pe motor și chiar și atunci când nu mă mai gândeam la lecția lui Khader, cuvintele acelea încă șopteau acolo, în micul spațiu cenușiu al visării cu ochii deschiși, unde memoria se contopește cu inspirația. Acum știu că acele cuvinte erau ca o mantra și că instinctul meu – șoaptele destinului în întuneric – încerca să mă avertizeze despre un anumit lucru, prin repetiție. „Lucru rău din motive corecte.

Dar în ziua aia, la o oră după confesiunea lui Didier, am lăsat acel murmur să se piardă treptat. Bune sau rele, nu voiam să mă gândesc la motive – nici la ale mele, cele pentru care făcusem ceea ce făcusem, nici la ale lui Khader, nici la ale altcuiva… Îmi plăcuseră discuțiile despre bine și rău, dar luate numai ca un joc, ca o distracție. Nu voiam să aflu adevărul cu adevărat. Eram sătul de adevăr, mai ales de al meu, și nu puteam da ochii cu el. Așa că gândurile și premonițiile s-au prelungit în ecouri, pe urmă au vâjâit pe lângă mine, încolăcindu-se cu rafalele vântului umed. Când treceam de ultimul cot al coastei de lângă Hotelul Sea Rock, mintea mi-era la fel de limpede ca orizontul larg, lipit de marginea mării întunecate și tremurătoare.

Sea Rock, la fel de luxos și de opulent în servicii ca celelalte hoteluri de cinci stele din Bombay, mai oferea și atracția specială a faptului că era construit – la propriu – pe stâncile țărmului marin de la Juhu. Din toate restaurantele sale de primă mână, din barurile lui și de la celelalte o sută de ferestre, hotelul cuprindea cu vederea valurile veșnic în mișcare și încrețite ale Mării Arabiei. Hotelul mai oferea, de asemenea, și cele mai bune, mai cuprinzătoare și mai eclectice mese tip bufet din tot orașul. Mi-era foame. Așa că m-am bucurat să văd că Lisa mă aștepta în foaier. Purta o cămașă apretată, bleu-ciel, cu gulerul ridicat, și o fustă-pantalon de aceeași culoare. Părul blond îi era prins într-o coadă împletită. De mai mult de un an se ținea pe uscat – fără strop de heroină. Arăta sănătoasă, bronzată și sigură pe sine.

— Salut, Lin, îmi surâse ea, întâmpinându-mă cu un sărut pe obraz. Ai ajuns la timp.

— Perfect. Sunt mort de foame.

— Nu, vreau să spun că ai ajuns taman la timp ca s-o cunoști pe Kalpana – uite-o că vine.

O femeie tânără, cu o coafură occidentală, la modă, în blugi cu talie joasă și tricou roșu, strâns pe trup, se apropie de noi. Purta la gât un cronometru atârnat de o panglică și avea în mână o mapă cu foi detașabile. Avea cam douăzeci și șase de ani.

— Bună, o salutai eu, când Lisa ne făcu cunoștință. Alea de-afară sunt echipamentele tale? Dubele de transmisie și toată căblăraia? Faceți vreun film?

— Cam așa ceva, yaar, răspunse ea cu vocalele exagerate, tipice accentului de Bombay, pe care îl iubeam și pe care mă pomeneam uneori că-l imit, fără să-mi dau seama. Regizorul a plecat undeva cu una dintre dansatoarele noastre. Se presupune că e secret, yaar, dar toată lumea de pe platou numai despre asta trăncănește. Avem o pauză de patruzeci și cinci de minute. Deși, vezi tu, asta-i cam de zece ori mai mult timp decât are nevoie tipul nostru, din câte am auzit eu despre marea lui făloșenie.

— OK, sugerai eu, bătând din palme. Asta înseamnă că avem timp să luăm prânzul.

— Dă-l în pizda mă-sii de prânz, hai să ne dregem mai întâi, yaar, obiectă Kalpana. Ai ceva hașiș la tine?

— Da, ridicai eu din umeri. Sigur.

— Ai venit cu mașina?

— Nu, sunt pe un Bullet.

— OK, atunci mergem la mine în mașină, e-n parcare.

Am ieșit din hotel și ne-am băgat în Fiatul ei nou, să fumăm. Cât pregăteam țigara, mi-a zis că e asistenta producătorului în acel film și în alte câteva. Una dintre îndatoririle ei era să supravegheze acordarea rolurilor mici în filmele respective. Subcontractase acea activitate unui agent de casting, dar omul avea probleme când venea vorba să găsească străini care să joace rolurile de decor, cele de figuranți fără replică.

— Kalpana a deschis vorba despre asta când luam cina cu ea, acum vreo săptămână, sintetiză Lisa, când fata începuse să fumeze. Mi-a spus că tipii ei nu reușesc să găsească străini care să joace rolurile alea din filme, mă-nțelegi, de pildă oamenii dintr-o discotecă sau dintr-o scenă de petrecere, sau cum ar fi englezi pe vremea Rajului Britanic. Așa că… m-am gândit la tine.

— Aha.

— Mi-ai fi de un mare ajutor dacă ai putea face rost de niște gora pentru mine atunci când am nevoie, spuse Kalpana, aruncându-mi o îndelung exersată privire pe sub gene. Exersată sau nu, era al naibii de eficientă. Noi asigurăm și taxiul care să-i aducă la filmări și care să-i ducă apoi acasă. Le dăm o masă completă în pauza de filmări. Și plătim cam două mii de rupii de persoană pe zi. Ție îți plătim banii ăștia, plus un comision pe cap de persoană adusă. Cât le dai tu lor, asta e treaba ta. Majoritatea sunt fericiți s-o facă pe gratis și sunt realmente surprinși că noi de fapt plătim pentru chestia asta.

— Îmm, ce spui? mă întrebă Lisa, cu ochii sclipindu-i prin filtrul roz al hașișului.

— Sunt interesat.

În timpul ăsta, mintea mea trecea în revistă posibilele beneficii colaterale ale unui asemenea aranjament. Unele dintre ele erau evidente. Cei care lucrau în industria filmului reprezentau un grup destul de numeros de oameni care zburau cu avionul. În plus, ar fi avut nevoie de dolari de pe piața neagră și chiar de documente false, din când în când. Îmi mai era clar, de altfel, și faptul că acea slujbă de casting era importantă și pentru Lisa. Chiar și atât era pentru mine un motiv suficient ca să mă bag. Îmi plăcea de ea și eram bucuros că și ea vrea să mă placă pe mine.

— Bun, făcu Kalpana, apoi deschise ușa și ieși din mașină.

Ne-am întors în foaierul hotelului, purtând fiecare ochelari de soare. Am dat din nou mâna în același loc unde ne întâlniserăm cu o jumătate de oră mai devreme.

— Mergeți și mâncați, ne îndemnă ea. Eu mă întorc pe platou. Suntem în sala de bal. Când terminați, luați-vă după cabluri și o să dați de mine. Vă fac cunoștință cu băieții și puteți începe. Avem nevoie de câțiva străini pentru filmarea de mâine, tot aici. Doi tipi și două fete, yaar. Blonzi, genul suedez, dacă puteți găsi așa ceva. Hei… ăsta a fost hașiș din Kashmir, na? Sunt sigură că noi doi o să ne înțelegem foarte bine, Lin. Ciao! Ciao, dragule.

În restaurant, eu și Lisa ne-am umplut farfuriile cu vârf și ne-am așezat cu fața spre mare, ca să mâncăm.

— Kalpana e de treabă, spuse ea printre îmbucături. E al naibii de sarcastică uneori, o fată cu-adevărat ambițioasă – să nu cumva să-ți închipui altceva –, dar e genul „ce-i în gușă-i și-n căpușă", o prietenă adevărată. M-am gândit că tu ai putea… să rezolvi ceva…

— Mersi, mulțumii eu, privind-o în ochi și încercând să-i citesc gândurile. Mulțumesc pentru intenție. Vrei să fim parteneri în chestia asta?

— Da, răspunse ea repede. Chiar speram… chiar speram că o să vrei asta.

— Ne putem descurca împreună, sugerai. Nu cred că-mi va fi greu să găsesc străini pentru filme, dar nu prea vreau de fapt să fac și celelalte treburi. Ai putea să le faci tu, dacă vrei. Ai putea să-i iei de pe unde sunt, să ai grijă de ei pe platou, să faci plățile și toate treburile astea. Eu îi conving, iar tu te ocupi mai departe. Aș lucra bucuros cu tine, dacă ești interesată.

Îmi zâmbi. Era un zâmbet bun; de genul celor pe care vrei să le păstrezi în amintire.

— Mi-ar plăcea foarte mult, izbucni ea, roșind pe sub bronzul accentuat. Chiar am nevoie de o activitate, Lin, și cred că sunt pregătită pentru asta. Când Kalpana mi-a fluturat chestia asta cu castingul pe la nas, am vrut să m-arunc imediat, dar n-m avut curaj să mă-nham singură. Mersi mult.

— N-ai pentru ce. Cum merge treaba cu tine și Abdullah?

— Mmm, mormăi ea, terminând de mestecat. Nu lucrez, dacă-nțelegi la ce mă refer, deci asta e o chestie. Nu lucrez la Palat și nu mă droghez. Mi-a dat el bani. O grămadă de bani. Nu știu de unde i-a luat. Și nici nu prea mă interesează. Mai mulți bani decât am văzut vreodată la un loc în viața mea. Mi i-a dat într-o casetă metalică. Mi i-a adus și mi-a spus să am grijă de ei pentru el și să cheltuiesc de-acolo ori de câte ori am nevoie. M-a cam băgat în răcori, cum ar veni… mmm... nu știu… ca și cum ar fi fost testamentul sau moștenirea lui, sau ceva-n genul ăsta…

Ridicai involuntar dintr-o sprânceană, cu o expresie nedumerită. Ea îmi surprinse privirea, reflectă o clipă, după care îmi răspunse.

— Am încredere în tine, Lin. Ești singurul tip din orașul ăsta în care am încredere. Însă e ciudat că Abdullah mi-a dat banii ăia și cred că-l iubesc, într-un mod al meu, complet dement, dar nu am încredere în el. O fi ceva îngrozitor să spui așa ceva despre omul cu care trăiești?

— Nu.

— Tu ai încredere în el?

— Din toată inima.

— De ce?

Am ezitat, apoi cuvintele n-au mai vrut să vină. Ne-am terminat masa și ne-am rezemat în scaune, privind marea.

— Am trecut prin multe împreună, răspunsei eu după o vreme. Dar nu e vorba numai de asta. Am avut încredere în el și înainte. Nu știu. Bănuiesc că un bărbat are încredere în altul atunci când se regăsește suficient de mult pe sine însuși în acela. Sau, poate, când vede în celălalt lucrurile pe care și-ar dori să le regăsească în sine.

Am rămas o vreme în tăcere, amândoi tulburați, fiecare provocându-și soarta cu încăpățânare, în propriul fel.

— Gata? întrebai, iar ea dădu aprobator din cap. Hai la film.

Am urmărit vinele negre ale cablurilor de alimentare ce ieșeau din dubițele cu alimentatoare, parcate lângă hotel. Ele ne-au condus printr-o intrare laterală și pe lângă o procesiune de asistenți agitați până în sala de banchet, care fusese închiriată ca platou de filmare. Sala era plină de oameni, de reflectoare puternice, de panouri de lumini orbitoare, de camere de filmat și echipamente. La câteva clipe după ce am intrat, cineva a strigat: „Liniște, vă rog!" Imediat, a început un număr zgomots de musical.

Filmele indiene nu sunt pe gustul tuturor. Unii dintre străinii cu care am avut de-a face mi-au destăinuit că detestă rotirea caleidoscopică de scene muzicale care izbucnesc aleatoriu printre mame jelind, îndrăgostiți oftând și nemernici care sar la bătaie. Îi înțelegeam, dar nu eram de acord. Cu un an mai devreme, Johnny Trabuc îmi spusese că în viețile anterioare fusesem probabil cel puțin șase indieni cu personalități diferite. Am luat-o ca pe un mare compliment, dar abia când am văzut prima oară o filmare a unei producții de la Bollywood am înțeles în sfârșit, cu adevărat și în mod precis ce voise să spună. M-am îndrăgostit de cântările, dansurile și muzica de-acolo cu toată inima mea, din prima clipă.

Producătorul închiriase o stație de două mii de wați. Muzica se rostogolea dintr-un capăt în celălalt al sălii de bal și ne zguduia oasele. Culorile erau ale unei mări tropicale. Milioanele de lumini de scenă străluceau la fel de orbitor ca un lac în care se oglindește soarele puternic al amiezii. Fețele erau la fel de frumoase ca cele sculptate în zidurile templelor. Dansul – o frenezie de lascivitate stârnită și exuberantă, împletită cu mișcări clasice și străvechi. Și întreaga, neverosimila exprimare a iubirii și vieții, a dramei și comediei se desfășura în eleganța delicată, dezlănțuită a unei mâini grațioase ori în clipirea unui ochi seducător.

Timp de o oră am stat și am văzut cum se repetă, se rafinează și, în final, se înregistrează pe peliculă acel număr de musical. În timpul unei pauze, Kalpana mi-a făcut cunoștință cu Cliff De Souza și Chandra Mehta, doi dintre cei patru producători ai filmului. De Souza era un goanez înalt, cu părul creț, la vreo treizeci de ani, cu un rânjet dezarmant și mersul săltat. Chandra Mehta se apropia de patruzeci. Era supraponderal, dar se vedea că se simte foarte bine așa – genul acela de bărbați voluminoși care se măresc direct proporțional cu importanța pe care cred că o au. Mi-au plăcut amândoi și, deși erau prea ocupați ca să stea de vorbă pe îndelete, prima noastră conversație a fost cordială și substanțială.

M-am oferit s-o duc pe Lisa înapoi în oraș, dar deja stabilise să meargă cu Kalpana, așa că a rămas să aștepte acolo. I-am dat numărul de telefon de la noul apartament unde stăteam, spunându-i să mă sune dacă are nevoie de mine. În timp ce ieșeam prin foaierul hotelului, am văzut-o pe Kavita Singh, care pleca tot atunci. Amândoi fuseserăm foarte ocupați în ultimele luni, ea scriind despre infracțiuni, eu săvârșindu-le, și prin urmare nu ne mai văzuserăm de câteva săptămâni.

— Kavita, strigai, alergând s-o ajung din urmă. Însăși femeia pe care aș fi vrut s-o văd! Reporterul numărul unu de la ziarul numărul unu din Bombay. Ce mai faci? Arăți… extraordinar!

Era îmbrăcată într-un costum cu pantaloni, din mătase de culoarea oaselor înălbite. Purta și o poșetă de in, de aceeași culoare. Sacoul la un rând cobora într-un decolteu foarte adânc și era evident că nu purta nimic pe dedesubt.

— O, încetează! izbucni ea, rânjind vizibil jenată. Ăsta-i costumul meu de „dat pe spate". A trebuit să-i iau un interviu lui Vasant Lal. De-acolo vin acum.

— Văd că te-nvârți prin cercuri înalte, comentai eu, amintindu-mi de fotografiile cu politicianul populist.

Instigările lui la violență se soldaseră cu tulburări de stradă, incendieri și chiar omoruri. De câte ori îl vedeam la televizor sau îi citeam câte-un discurs habotnic prin ziare, mă ducea cu gândul la nebunul acela criminal care se autointitulase Sapna – omul era versiunea politică și legală a ucigașului psihopat.

— Am fost într-o adevărată groapă cu șerpi, în apartamentul lui, crede-mă, baba. Dar am obținut interviul pe care îl voiam. Are o slăbiciune pentru țâțele mari, completă ea, agitându-mi un deget prin fața ochilor. Să nu sufli o vorbă!

— Hei, încercai eu s-o liniștesc, ridicând mâinile și scuturând din cap. Eu n-am spus nimic, yaar. Absolut nimic. Mă uit doar, îți dai seama, și aș vrea să am trei ochi, dar nu spun absolut nimic!

— Nesimțitule! sâsâi Kavita, râzând printre dinții încleștați. Oh, căcat, ce se întâmplă, omule, cu lumea asta: unul dintre cei mai importanți oameni din oraș nu vrea să discute cu tine, dar e dispus să dea un interviu de două ore țâțelor tale? Bărbații sunt niște căcănari perverși, nu?

— Aici m-ai prins, Kavita, suspinai eu.

— Niște porci perverși, yaar.

— Nu pot să te contrazic. Când ai dreptate, ai dreptate.

Mă fixă bănuitoare.

— Dar de ce naiba ești tu așa de amabil, Lin?

— Auzi, unde te duci?

— Ce?

— Unde te duci? Unde mergi acum?

— Voiam să iau un taxi până în oraș. Acum locuiesc lângă Flora.

— Ce-ai zice să te duc eu cu motorul? Am ceva de vorbit cu tine. Aș vrea să mă ajuți cu o problemă.

Kavita nu mă cunoștea foarte bine. Ochii ei aveau culoarea scoarței arborelui de scorțișoară, punctată cu scânteieri aurii. Mă măsură din cap până-n picioare, iar această cercetare minuțioasă nu păru să aibă darul de a o liniști.

— Ce fel de problemă?

— O crimă, răspunsei. Și aș vrea ca tu să o transformi într-un articol de prima pagină. Îți spun tot când ajungem la tine. Iar pe drum, poți să-mi povestești despre Vasant Lal – de fapt, va trebui să-mi urli tărășenia de pe șaua din spate, iar asta te va ajuta să te descarci de ea, na?

Aproape patruzeci de minute mai târziu stăteam amândoi în apartamentul ei de la etajul patru al unui bloc fără lift, la marginea Fortului, aproape de Flora Fountain. Era un apartament mic, cu un pat care se întindea, o bucătărie rudimentară și o sută de vecini zgomotoși. Dar Kavita se putea lăuda cu o baie superbă, suficient de mare încât să încapă în ea o mașină de spălat și un uscător, fără să se creeze înghesuială. Mai avea și un balcon închis, cu lucrătură de epocă în fier forjat, dând spre piața din jurul fântânii.

— Îl cheamă Anand Rao, îi spusei, sorbind din cafeaua tare pe care mi-o pregătise. A stat în mahala în aceeași colibă, o vreme, cu un tip numit Rasheed. Erau vecinii mei cât au stat acolo. Pe urmă, soția lui Rasheed și sora ei au venit din satul lor Rajasthan, să stea cu acesta. Anand s-a mutat, ca să fie loc pentru Rasheed și cele două surori.

— Stai așa, mă întrerupse Kavita. Mai bine notez ce-mi spui.

Se ridică și merse până la un birou lat, acoperit de lucruri învălmășite, de unde își luă un carnețel, un stilou și un reportofon. Se schimbase de costumul cu pantaloni și îmbrăcase o pereche de șalvari și un maiou. Uitându-mă la ea cum merge, urmărindu-i mișcările rapide, îndemânatice, pline de grație, îmi dădui seama pentru prima dată cât de frumoasă e. Când se întoarse și instală reportofonul, strângându-și picioarele sub ea pe fotoliu și pregătindu-se să scrie, mă surprinse holbându-mă la ea.

Ce? făcu ea.

— Nimic, zâmbii eu. OK, deci Anand Rao face cunoștință cu soția și cumnata lui Rasheed și le place. Erau timide, dar prietenoase, vesele și amabile. Acum, citind printre rânduri, îmi dau seama că lui Anand i-a picat sora cu tronc. În orice caz, într-o bună zi Rasheed îi spune soției sale că singurul mod de a obține magazinul pe care și-l doresc e ca el să-și vândă rinichiul – unul dintre rinichi – la un spital privat de care aflase. Ea se opune, dar, până la urmă, el reușește să o convingă că e singura lor șansă. Ei bine, se întoarce de la spital și-i spune că are două vești – una bună și una rea. Cea bună e că au nevoie de un rinichi. Vestea proastă e că nu au nevoie de un rinichi de bărbat, ci de unul de femeie.

— OK, suspină Kavita, scuturând din cap.

— Da. Tipul… un adevărat prinț. Mă rog, nevastă-sa încearcă să se eschiveze, normal, dar Rasheed o convinge și femeia se duce să facă operația.

— Știi unde s-a întâmplat chestia asta?

— Mda. Anand Rao s-a interesat și i-a spus lui Qasim Ali, căpetenia ghetoului. El cunoaște amănuntele. Așa că, în tot cazul, Anand Rao află despre ce s-a întâmplat când se întoarce soția lui Rasheed din spital și se înfurie. Îl știe bine pe Rasheed, doar au împărțit același acoperiș vreme de doi ani de zile, am spus asta deja, și știe că omul e un escroc. Se duce și-i spune de la obraz, dar nu se ajunge la niciun rezultat. Rasheed se indignează. Se udă cu benzină și îi spune lui Anand Rao să-i dea foc dacă n-are încredere în el și dacă îl crede un om așa de rău. Anand nu vrea altceva decât să aibă grijă de femei, așa că o lasă baltă.

— Când s-a întâmplat asta?

— Operația a avut loc acum șase luni. Ei bine, după aia, Rasheed îi spune soției că a fost la spital de douăzeci de ori să-și vândă propriul rinichi, dar cei de-acolo n-au nevoie de el. Îi spune că banii pe care i-au primit pentru rinichiul ei sunt abia jumătate din cât le trebuie pentru afacere. Îi spune că mai au nevoie de rinichi de femei și începe să ducă muncă de lămurire ca s-o convingă să vândă și rinichiul surorii. Soția e împotrivă, dar Rasheed începe s-o pistoneze direct pe sora mai mică, spunându-i că dacă nu-și vinde și ea rinichiul, atunci înseamnă că soția și l-a scos în zadar. În cele din urmă, femeile cedează. Rasheed strânge lucrurile femeii, o duce la spital, iar ea se-ntoarce fără un rinichi.

— Ce nenorocit, mormăi Kavita.

— Mda. Ei, mie nu mi-a plăcut niciodată. Era genul ăla care zâmbește așa, ca parte dintr-o anumită tactică, știi, nu din pricină că simte ceva care să merite un zâmbet. Cum ar veni, cam cum zâmbesc cimpanzeii.

— Și ce s-a întâmplat? A dispărut cu banii, bănuiesc.

— Mda. Rasheed a luat banii și a fugit. Cele două surori erau distruse. Sănătatea le era șubrezită. S-au îmbolnăvit repede. Mai întâi prima a intrat în comă, după care și a doua. Zăcând în spital în paturi învecinate, au fost declarate moarte la câteva minute una după alta. Anand era acolo, împreună cu alți câțiva din mahala. A stat până a văzut cum le-au tras cearșafurile peste față. Pe urmă a ieșit din spital, în fugă. Turbase de furie și de… vinovăție, presupun. S-a dus să-l caute pe Rasheed. Știa absolut toate speluncile prin care bea. Când l-a găsit, Rasheed zăcea într-o groapă de gunoaie, mort de beat. Plătise câțiva puști să-l păzească de șobolani. Anand i-a fugărit pe copii și s-a așezat alături. L-a ascultat cum sforăie. După care i-a tăiat gâtul și a așteptat acolo cât timp a curs tot sângele din el.

— Cam nenorocită povestea, mormăi Kavita fără să-și ridice ochii din carnețelul ei.

— Întocmai. Așa este. Anand s-a predat și a mărturisit totul. Este acuzat de crimă.

— Și tu vrei ca eu să…

— Vreau să faci din asta o poveste de prima pagină. Vreau să stârnești un fel de mișcare populară în jurul acestui om, astfel încât chiar dacă o să-l condamne – ceea ce cu siguranță se va întâmpla –, să fie nevoiți să-l ia mai ușurel. Vreau să se bucure de sprijin pe perioada cât va fi în închisoare și vreau să primească cea mai scurtă sentință cu putință.

— Vrei cam multe.

— Știu.

— Ei bine, se încruntă ea, e o poveste interesantă, dar trebuie să-ți spun, Lin, că primim prea multe povești dintr-astea în fiecare zi. Soții cărora li se dă foc, crime pentru zestre, prostituție infantilă, sclavie, pruncucidere feminină – se duce un întreg război împotriva femeilor în India, Lin. E o luptă pe viață și pe moarte, și de cele mai multe ori femeile sunt cele care mor. Vreau să-l ajut pe omul tău, dar nu văd în niciun caz aici material de prima pagină, yaar. Oricum, nu decid eu ce se publică pe prima pagină. Și eu sunt nouă pe-acolo, nu uita.

— Dar stai, că nu s-a terminat aici, insistai eu. Chestia tare este că de fapt surorile n-au murit. La jumătate de oră după ce au fost declarate moarte, soția lui Rasheed a început să se miște încet, sub cearșaf. După numai câteva minute, sora ei s-a clintit și a scos un geamăt. Iar acum sunt sănătoase. Coliba lor din mahala a devenit un soi de loc de pelerinaj. Vin oameni din tot orașul să le vadă pe cele două surori-minune care au înviat din morți. Este cel mai bun

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Shantaram. Volumul 2

4.7
7 evaluări / 1 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor

  • (5/5)
    It is beautiful and keeps u so connected to it’s story