Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Cine sunteți, Bujor Nedelcovici? Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore

Cine sunteți, Bujor Nedelcovici? Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore

Citiți previzualizarea

Cine sunteți, Bujor Nedelcovici? Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore

evaluări:
3/5 (1 evaluare)
Lungime:
524 pages
8 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737245076
Format:
Carte

Descriere

Acum, când am ajuns la sfârșitul acestui dialog, care a durat câțiva ani, ce semnificație are, pentru dumneavoastră? Sunt memorii indirecte, o biografie, o destăinuire sau o simplă convorbire care a sărit de la un subiect la altul?

Cred că este o confesiune și, în același timp, o biografie indirectă pentru că m-ar fi plictisit un text care sa înceapă cu: „ M-am născut...“. Nu am evitat și nici ocolit întrebările care păreau stânjenitoare, indiscrete și aceasta a fost proba sincerității: pot să vorbesc despre mine și preocupările mele din diverse domenii fără să trișez!

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737245076
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Cine sunteți, Bujor Nedelcovici? Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore

Cărți conex

Previzualizare carte

Cine sunteți, Bujor Nedelcovici? Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore - Nedelcovici Bujor

Nedelcovici.

DE ACELAŞI AUTOR

ULTIMII – roman – Editura Eminescu – 1970; Editura Universalia – 1999 (ediţia a II-a)

FĂRĂ VÂSLE – roman – Editura Eminescu – 1972

NOAPTEA – roman – Editura Eminescu – 1974

Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti

GRĂDINA ICOANEI – roman – Editura Eminescu – 1997

ZILE DE NISIP – roman – Editura Cartea Românească – 1979

Premiul Uniunii Scriitorilor

Editura Fundaţiei Culturale Române – 1993 (ediţia a II-a)

Adaptare pentru filmul: FALEZE DE NISIP

CRIME DE SABLE (versiunea franceză) – Editura Albin Michel – Paris – 1989

SOMNUL VAMEŞULUI – roman –vol. I, II, III – Editura Eminescu – 1981

Editura Allfa – 2001 (ediţia a II-a)

LE SECOND MESSAGER – roman – Editura Albin Michel – Paris – 1985

Premiul Libertăţii – PEN CLUB FRANÇAIS

Editura Eminescu (versiunea românească) 1991

Adaptare pentru filmul SOMNUL INSULEI – 1994

Premiul Academiei Româno-Americane de Artă şi Ştiinţă – 1992

ORATORIU PENTRU IMPRUDENŢĂ – nuvele – Editura Cartea Românească – 1992

NOAPTEA DE SOLSTIŢIU – piesă de teatru – 1992

Teatrul Dramatic – Baia Mare

ÎNTÂLNIREA CU SECOLUL AL XXI-LEA – eseu – 1992

Revista „Cité Libre" Montréal – 1993

Revista „România literară" – 1993

Revista „Aurora" – Oradea – 1993

LE MATIN D’UN MIRACLE – roman – Editura Actes Sud – Franţa – 1991

DIMINEAŢA UNUI MIRACOL – roman – Editura Univers – 1993

Premiul Uniunii Scriitorilor

ÎMBLÂNZITORUL DE LUPI – roman – Editura Albatros – 1991

LE DOMPTEUR DE LOUPS – roman– Editions Actes Sud –

Franţa – 1994

AICI ŞI ACUM – publicistică – Editura Cartea Românească – 1996

Editura Allfa (ediţia a II-a) 1998

JURNAL INFIDEL – Jurnal de exil – Editura Eminescu – 1998

IARBA ZEILOR – nuvele – Biblioteca Bucureşti – 1998

2+1 Două scenarii + o piesă de teatru – Editura Cartea Românească – 1999

PROVOCATORUL – roman – Editura Allfa, 1997

LE PROVOCATEUR – roman – Editions EURO CULTURE – 2000

COCHILIA ŞI MELCUL – eseuri – Editura Allfa – 1997

JURNAL INFIDEL – Editura Paralela 45 – 2003

CARTEA LUI IAN ÎNŢELEPTUL, APOSTOLUL DIN GOLFUL ÎNDEPĂRTAT – roman – Editura „Jurnalul literar" – 2003

UN TIGRU DE HÂRTIE –Editura Allfa – 2003; ediţia a II-a – 2004

JURNAL INFIDEL – Editura Allfa – 2004

OPERE COMPLETE, vol I – Editura Allfa – 2005

OPERE COMPLETE, vol II – Editura Allfa – 2005

LECTORUL DE IMAGINI, VANDALISM ARHITECTURAL ÎN BUCUREŞTI, 1980-1987 – Album foto – Editura: Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc – 2006

OPERE COMPLETE, vol III – Editura Allfa – 2006

OPERE COMPLETE, vol IV – Editura Allfa – 2007

OPERE COMPLETE, vol V – Editura Allfa – 2007

OPERE COMPLETE, vol VI – Editura Allfa – 2008

OPERE COMPLETE, vol VII – Editura Allfa – 2008

SCRIITORUL, CENZURA ŞI SECURITATEA – Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi – Editura Allfa – 2009.

„Pentru adâncimea aceasta dulce-amară a cuvintelor, pentru sensibilitatea, vulnerabilitatea, dar şi forţa ta, te iubesc atât de mult."

R.

Cartea întâi

1

Elogiul nebuniei

„Lucrul cu adevărat surprinzător (...) este de a vedea milioane şi milioane de oameni aserviţi şi supuşi, cu capul plecat sub un jug nemilos, nu pentru că sunt obligaţi de o forţă majoră, ci pentru că sunt fascinaţi şi vrăjiţi de un singur om, de care nu au mare teamă şi nici nu este iubit, ci este contrar tuturor, inuman şi crud."

„Discours de la servitude volontaire"

Etienne de La Boétie (1574)

„Dacă este ceea ce este şi a fost ceea ce a fost, înseamnă că nu a putut să fie altceva decât ce este şi ce a fost."

B.N.

Sergiu Grigore: V-aţi exprimat în mai multe ocazii că nu sunteţi de acord cu primatul esteticului în detrimentul eticului şi că opera nu salvează viaţa unui scriitor, dar nici viaţa nu poate să scuze opera. Un scriitor este o unitate în diversitate într-o coerenţă ontologică. Ce ar însemna să ne gândim la poezia lui Rimbaud, dar să excludem ideea că după ce a scris „Illuminations şi s-a despărţit de Verlaine, la 20 de ani, a părăsit poezia şi Franţa pentru a face comerţ cu arme în Abisinia? Cum s-ar putea citi cărţile lui Orwell dacă nu am şti că a luptat în Războiul din Spania, dar tot acolo a cunoscut şi înţeles rădăcinile malefice ale dezumanizării şi alienării totalitarismului comunist, transpuse în romanul „1984? Exemplele pot fi continuate: Louis-Ferdinand Céline, Drieu la Rochelle... Arta nu poate fi morală sau imorală – arta nu se realizează cu bune sau rele intenţii – nu este posibil să facem abstracţie de raportul dintre creator şi creaţie. „Primatului esteticului" – care nu va mai fi actual în scurt timp – nu este altceva decât o strategie prin care se încearcă în mod ipocrit ascunderea complicităţii şi a compromisurilor pe care le-au făcut unii artişti şi scriitori cu puterea înainte şi după 1990... şi cu puterea în general.

... regret... nu putem începe convorbirea noastră cu această temă pe care am dezbătut-o în volumul „Un tigru de hârtie şi în special în „Polemici, pentru că ar însemna să mă întorc într-un domeniu pe care îl consider închis şi nu mai reprezintă pentru mine nicio importanţă. Cred că am consacrat mult prea mult timp acestei chestiuni şi... dacă aş insista ar însemna să demonstrez că 2+2 = 4. Poate dacă va veni vorba o să ne referim pe scurt şi la această problemă care rămâne de actualitate deoarece „disocierea – despre care aţi amintit – mai face încă ravagii. Este analizată de anumiţi critici, dezbătută în reviste, în istoriile literare, în dicţionarele de prestigiu şi în lucrările de specialitate. Consider că este o acţiune nocivă pentru viitor deoarece se machiază o realitate care va forma fondul de cunoştinţe al generaţiilor viitoare... Vor învăţa o minciună... Credeam că „Ministerul Adevărului a funcţionat înainte de 1990! M-am înşelat! Se încerca în continuare machierea adevărului şi prezentarea în travesti a unei realităţi care nu poate fi „disociată deoarece dialectica „l’auteur-l’oeuvre nu este negociabilă...

Ce temă aţi propune pentru a începe conversaţia noastră?

Aş vrea să vorbim despre Alexandr Soljeniţîn, apoi să fac un salt uriaş peste ziua de ieri şi de azi şi să am puterea de a „topi soldaţii de plumb ai trecutului" (cum spunea cineva într-un poem), dar de fiecare dată când încerc să-i topesc, din ei se scurge o substanţă roşie-sângerie. Deci soldaţii trecutului meu încă nu au murit! Sunt convins că într-o scurtă perioadă o să reuşesc să privesc spre ziua de mâine şi spre viitor… iar soldaţii de plumb ai trecutului vor rămâne în urma mea…

În dimineaţa zilei de 3 august 2008, am auzit la „Radio France-Info ştirea: „Alexandr Soljeniţîn este mort. Avea vârsta de 89 de ani. Înainte de a analiza singularitatea şi chiar unicitatea acestui „uriaş al istoriei, conştiinţa eternei Rusii, „omul care a făcut istorie – cum a fost calificat de presa din Occident – să vedem care au fost precursorii celui care a incendiat luciditatea şi conştiinţa lumii întregi şi a dezvăluit culisele unui sistem concentraţionar exterminator.

Dacă s-ar începe de la Dostoievski, „Amintiri din casa morţii, Varlam Şalamov, „Povestiri din Kolîma, Vasili Grossman, „Viaţă şi destin, Margaret Buber-Neumann, „Milena… Orwell, „1984 … am putea continua cu Gide, „Întoarcerea din URSS, Victor Serge, Victor Kravcenko, „Am găsit libertatea"¹ şi nu s-ar putea uita „Colonia penitenciară a lui Kafka (1914)… Spre deosebire de Divinul Dante care a coborât în Infern pentru a încerca s-o găsească pe Beatrice, Soljeniţîn a traversat Infernul pentru a scoate la lumina zilei câteva cărţi – „Arhipelagul Gulag – şi a caligrafiat dementa istorie în care raţiunea a încercat să fie mutilată de Marele Inchizitor…

El a demonstrat că nu putem suporta insuportabilul şi nu ne putem concilia cu ireconciliabilul. Şi în plus! Să ne asumăm lucid şi responsabil istoria şi trecutul.

Orfan de tată, Soljeniţîn a fost crescut de mamă la Rostov pe Don. Studii strălucite în fizică, matematică, istorie şi literatură. După ce a fost decorat de două ori în timpul războiului, tânărul căpitan de artilerie din Armata Roşie a fost arestat în 1945 pentru că l-a criticat pe Stalin într-o scrisoare.

A fost condamnat la opt ani de închisoare şi la patru ani de domiciliu obligatoriu.

Negânditul a fost gândit, inacceptabilul a fost acceptat, inconturnabilul şi-a produs efectul…

Acolo… acolo „Zekul, condamnatul, a început să scrie! Revanşa prin scris şi scriitură! În 1962 a publicat „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici pe timpul dezgheţului decretat de Hruşciov, urmat de alte povestiri. Din 1964 toate cărţile i-au fost interzise, dar… trimise pe căi clandestine şi publicate în Occident: „Primul cerc, „Pavilionul canceroşilor, „August ’14 şi în special „Arhipelagul Gulag². Frescă umană izvorâtă din tenebre. Bibliografia cărţilor pe care le-a scris este mult prea vastă pentru a o prezenta aici. Forţă morală, forţă a scriiturii. În 1973, la Leningrad, dactilografa care îi bătea la maşină manuscrisele şi care păstra o copie a volumului „Arhipelagul Gulag, unde figurau numele a 227 de persoane care au scăpat terorii staliniste – a fost arestată şi apoi a fost găsită spânzurată în apartamentul ei. După ce a fost din nou arestat, în 1974 a fost expulzat… Soljeniţîn, prin ciclul romanesc „Roata roşie (zece volume) care prezintă istoria Revoluţiei bolşevice din 1917 până în al Doilea război mondial, are meritul de a spulbera mitul inocenţei lui Lenin şi al responsabilităţii exclusive a lui Stalin pentru masacrele comise. De la început, odată cu înfiinţarea CEKA (1918), urmată de „Teroarea roşie" – sub conducerea lui Lenin – comunismul a fost structurat pe violenţă, asasinate în masă şi ură de clasă. În Ucraina 1932-1933, au murit de foame 5-6 milioane de oameni.

„Arhipelagul Gulag a fost prima tentativă de istorie generală a represiunii în masă în URSS din 1917 până în zilele noastre, scrisă de un sovietic care a trăit „Marea Teroare. Forţa indignării, vigoarea sarcasmului, portretele numeroşilor călăi şi victime, detaliile faptelor diverse, demonstrează că Soljeniţîn a avut capitalul necesar de a povesti. Strigătul unui martor-scriitor!

Minciuna – trecut, prezent şi viitor – duplicitatea, ipocrizia, falsul, macherea realităţii, au fost forme de existenţă individuală şi colectivă care au dus la alienarea şi desprinderea dintr-un real care nu a fost conştient asumat. Trăirea fără minciună se caracterizează printr-o analiză a minciunii ca formă de existenţă şi ieşirea din această patologie colectivă.

Publicarea „Arhipelagului Gulag" a schimbat lumea şi a constituit un eveniment-ruptură în opinia publică mondială. S-a denunţat universul concentraţionar din Rusia şi a avut drept efect schimbarea radicală a mentalităţii şi poziţiei multor intelectuali de stânga din Franţa care se încăpăţânau să creadă în mitul comunist.

După ce a fost expulzat în 1974 şi după un scurt sejur în Elveţia, a plecat în America şi s-a stabilit în Vermont. Am avut prilejul să vizitez pădurile şi lacurile din Vermont şi am înţeles încă o dată că Soljeniţîn – în imensa lui iubire pentru Rusia – căuta peste tot locurile natale. Peisajul din Vermont seamănă foarte mult – presupun – cu cel din Rostov pe Don.

Soljeniţîn a fost romancier-istoriograf sau un istoriograf-romancier? Amândouă, împreună, plus povestea unei experienţe personale la care se poate adăuga experienţa victimelor – istorie orală – toate articulate într-o enciclopedică cultură concentraţionară.

„În toate cărţile mele – a declarat autorul – m-am pus în serviciul adevărului istoric".

În 1970 a primit Premiul Nobel pentru literatură, iar în 1975 a fost invitat de Bernard Pivot la emisiunea de succes „Apostrophes. În jurul mesei erau invitaţi: Jean d’Ormesson, Pierre Daix, Georges Niva şi Jean Daniel, directorul revistei „Le Nouvel Observateur. După emisiune, majoritatea participanţilor au formulat critici şi rezerve, iar François Furet şi Raymond Aron s-au alăturat celorlalţi sceptici. Numai Michel Foucault a fost alături de Jean Daniel. Intelectualitatea franceză de stânga se încăpăţâna să mai creadă în vechile mituri şi utopii comuniste. Prezenţa lui Soljeniţîn a declanşat totuşi „mişcarea noilor filosofi, printre care André Glucksmann („La Cuisinière et le Mangeur d’hommes), urmat de Bernard Henri Lévy şi Alain Finkielkraut.

Începând cu discursul ţinut de Harvard, Soljeniţîn a criticat Occidentul care este „încă infectat şi prizonier al comunismului, dar pentru cei din Vest nu este un câine mort, ci un leu în viaţă". Comunismul miza pe faptul că fiecare trebuie să moară singur. Acum, fiecare familie întinde braţele pentru ca cineva să-i vină în ajutor.

O avalanşă de critici sarcastice a apărut în presa americană (New York Times, National Review) sugerând că Soljeniţîn ar trebui să părăsească America pentru că nu este prietenul libertăţii.

Am văzut imagini la TV când scriitorul a sosit în 1974 pe aeroportul de la Zürich. Ţinea în braţe cei doi copii, iar soţia avea într-un cărucior un al treilea copil. Acum, în 2008, la înmormântare, cei doi băieţi erau bărbaţi în toată împlinirea vârstei şi pe chipul lor se putea citi o dramă dificil de acceptat şi suportat. Şi iarăşi o imagine… După ce s-a întors din domiciliu obligatoriu, a fost primit de Rostropovici, gest de mare curaj în acea epocă: văzându-i îmbrăţişaţi pe cei doi bărbaţi, am avut sentimentul cutremurător că Prietenia este unul dintre cele mai frumoase şi sacre sentimente. În 1994, când s-a întors în Rusia, a făcut un voiaj plecând din Siberia spre Moscova. Într-o gară anonimă, la întâlnirea cu locuitorii, o „babuşcă s-a îndreptat timidă spre el, ferindu-şi faţa cu basmaua. L-a îmbrăţişat cu închinăciune. Cutremurătoare scenă! Era izbânda „rebelului care devenise admirat de ultimul locuitor dintr-un sat anonim din Rusia.

Sigur, nu se poate face abstracţie de faptul că Soljeniţîn a criticat civilizaţia din Vest – tolerantă faţă de sistemul concentraţionar bolşevic şi cu o moralitate mediocră – nu a avut o gândire adecvată schimbărilor de după ’90, rămânând tributar imaginii unui patriotism al „marii etnii ruse – „Rusia sub avalanşă – şi a păstrării vechilor graniţe ale Rusiei. Verticalitate, intransigenţă, perseverenţă, spirit critic, fără vocaţia adaptării, iată câteva caracteristici ale acestui om care a avut „un destin unic", cum declara Mihail Gorbaciov.

În 2007 Vladimir Putin i-a decernat „Premiul de Stat, iar în opinia lui Soljeniţîn, Putin a salvat Rusia din haosul lăsat de Elţîn, a pus ordine în „casa Rusiei, dar a dat mână liberă corupţiei. Rusia se află acum într-o lungă convalescenţă.

La funeraliile de la Marea catedrală a mănăstirii Donskoi de la Moscova, au fost prezenţi mai mulţi preoţi, un grup de soldaţi a tras trei salve de puşcă, iar Putin a fost primul care a salutat memoria celebrului scriitor. Poate a fost revanşa lui Soljeniţîn ca un fost ofiţer de KGB să se încline în faţa lui.

Scriitor profet (a anunţat prăbuşirea comunismului şi că se va întoarce în Rusia), romancier de mare talent şi istoriograf avizat, Soljeniţîn a avut dimensiunea etică şi spirituală a unui Socrate care a refuzat să bea otrava… Sau a unui Iov modern care s-a revoltat: „Eu sunt de la început condamnat; Pentru ce îmi dai această grijă inutilă?… „Eu îi spun lui Dumnezeu: Nu mă pedepsi atât de repede; Spune-mi să înţeleg de ce mă prigoneşti?.

RUSIA

Nu aţi fost surprins că fostul deţinut – zek –, expatriat şi disident care şi-a consacrat toată viaţa pentru a trage cortina în spatele căreia se ascundea cel mai tiran şi criminal sistem politic, a întreţinut relaţii „cordiale" cu fostul spion KGB şi ex-preşedinte al Rusiei?

Sigur... Şi eu am remarcat această inconsecvenţă de la sfârşitul vieţii, dar nu cumva Soljeniţîn a avut dreptate ? Nu o să încep povestea de la moştenirea mongolă şi bizantină a Rusiei, de la Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, familia imperială a Romanovilor care s-a prelungit timp de 300 de ani (de la Caterina a II-a şi până la Alexandru al II-lea şi Nicolae al II-lea), dar Rusia timp de mai multe secole a avut un sistem politic şi social autocratic şi să nu uităm că abolirea robiei a fost decretată în 1861. Rusia nu a avut o tradiţie democratică nici înainte de 1917 şi nici după, în perioada leninist-stalinistă şi nu se putea trece de la o zi la alta la un nou sistem socio-politic.

Democraţia nu se reduce la un simplu eveniment din ziua în care se merge la urne şi se votează, iar verdictul urnelor nu poate fi singurul etalon de legitimitate. Democraţia este un proces neîntrerupt şi instabil în care se încearcă mereu să se găsească legalitatea şi eficienţa; fuziunea dintre guvernanţi şi guvernaţi; evitarea ca societatea să devină un simplu obiect de putere; niciun partid politic nu poate să pretindă că reprezintă majoritatea şi de aceea este necesară o opoziţie critică, dar constructivă; politica nu se poate reduce la un simplu joc de manevre partizane şi calcule personale; democraţia cere mereu forme noi şi se vorbeşte de o „democraţie participativă sau chiar de o „post-democraţie.

În 1990 Rusia a trăit un colaps după prăbuşirea unui imperiu (ideologic şi militar) printr-o implozie, nici cel puţin datorită unui război; decesul unui mit şi al unei utopii, independenţa republicilor componente din fosta URSS, criza economică şi financiară... Eforturile lui Gorbaciov şi Elţîn s-au dovedit lipsite de eficacitate. Şi deodată apare Putin, fostul ofiţer KGB, care pune aparent puţină ordine în ţară, redă încrederea cetăţenilor în „Mama Rusie", ridică parţial nivelul de trai al oamenilor, se ceartă – tot aparent – cu oligarhii, îl arestază pe Mihail Hodorkovski care a finanţat războiul din Cecenia... Boris Berezovski, Vladimir Gusinski, Abramov, Vladimir Potanin, Mihail Fridmann, Piotr Aven, Arcadi Gaidamek, toţi cu cetăţenii duble sau triple, paşapoarte din diferite ţări şi unii căutaţi de Interpol (A. Gaidamek).

Numai în 1991, ministrul de finanţe Vladimir Orlov a schimbat 145 de miliarde de ruble contra a 4 miliarde de dolari. Ziarul Times l-a declarat pe Vladimir Putin „Omul anului 2007, iar de curând, Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei, l-a felicitat. Mafia rusă şi crima organizată sunt mai puternice şi mai răspândite decât mafia italiană şi a instrumentalizat (transferat în Cipru, Italia, Grecia) miliarde de dolari. Fostul „homo sovieticus este acum un om de afaceri, îmbrăcat elegant – „new-look" – şi este proprietarul unor hoteluri de lux pe Coasta de Azur sau în Los Angeles. În Rusia suma folosită în corupţie se ridică la 250 miliarde de dolari.

Cea mai bună dovadă că Rusia nu este pregătită pentru democraţie şi un adevărat sistem parlamentar (Duma) este alegerea ca preşedinte – cu un mare procent – a lui Dmitri Medvedev care nu este decât o „sosie a lui Putin, de la felul cum merge şi până la imobilitatea expresiei... În ce ţară cu o tradiţie democratică s-ar putea întâmpla acest spectacol de marionete? „Plec eu, rămâi tu, dar tot eu conduc din umbră. Nu ştiu dacă Soljeniţîn era străin de faptul că ziarista Anna Politkovskaia a fost împuşcată, fostul spion din Anglia – Litvinennko – a fost iradiat, iar de atunci alţi ziarişti şi activişti pentru drepturile omului au fost omorâţi: ziarista şi cercetătoarea Natalia Estemirova, Nadina Iunussova, Stanislav Markelov, Anastasia Baburova. Dar... Putin a fost primul care a fost prezent la funeraliile lui Soljeniţîn... Aşa că, poate, Soljeniţîn a înţeles că Rusia are nevoie de un preşedinte cu autoritate (nu cu autoritarism) şi de o „democratie dirigée", însă nu a fost de acord cu cleptocraţia oligarhilor prădalnici. A rămas partizanul economiei de piaţă, al libertăţii de gândire şi expresie, iar despre Rusia credea că este în convalescenţă pentru o lungă perioadă de timp.

În Rusia nu s-a instaurat o adevărată şi reală democraţie – cu toate virtuţile şi viciile ei – ci a rămas o ţară comunistă ce a adoptat capitalismul şi un aparent liberalism. O ţară dominată de plutocraţie, oligarhie şi corupţie... multă corupţie.

În ultimul timp sunt evocate paginile glorioase ale Revoluţiei şi ale celui de al Doilea război mondial şi chiar o reabilitare a lui Lenin şi Stalin. Este încă un exemplu de paradox istoric, aberant şi schizofrenic.

Rusia păstrează tentaţia unui imperiu care să refacă vechile graniţe ale URSS-ului şi să se impună pe arena mondială ca o mare putere.

Este încă o dovadă că raţional nu putem înţelege unele fenomene şi trebuie să apelăm la alte forme de gândire. Claude Lefort („La Complication) era de părere că totalitarismul comunist nu a fost numai un simplu fapt istoric şi este necesară o analiză „fenomenologică a comunismului.

Jean Daniel – directorul revistei „L’Observateur, a spus: „Văd o disproporţie extraordinară şi tragică între importanţa a ceea ce ne-a adus Soljeniţîn şi mediocritatea reacţiilor care au urmat.

Comunismul nu a produs un impact emoţional şi de conştiinţă care ar fi trebuit să zguduie placa tectonică a istoriei din Est şi Occident, chiar dacă a produs 100 de milioane de victime. Nu a devenit un „oroarea universală", cum a fost considerat fascismul.

La 25 ianuarie 2006, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a propus o rezoluţie de condamnare a regimurilor comuniste, aşa cum a fost cazul crimelor naziste. Partidul Comunist din Rusia, Partidul Comunist din Franţa şi cel din Grecia au protestat vehement în faţa acuzaţiilor moderate din textul rezoluţiei, negând deportările şi crimele în masă ale Gulagului.

Cauzalitatea genetică a stângii franceze o găsim încă din timpul Revoluţiei franceze din 1789. Apoi, traversând timpul, Partidul Socialist s-a afiliat în 1920 (Congresul de la Tours) la a Treia Internaţională Socialistă (comunistă). Au urmat Frontul Popular din 1936, Mişcarea antifascistă manipulată de la Kremlin pentru a ascunde realitatea din Rusia, iar după 1945 Partidul Comunist Francez era al doilea partid din Franţa cu intenţia de a transforma ţara într-o republică populară. Numai intervenţia clară a Generalului De Gaulle a scăpat Franţa de comunism. Foştii şi actualii „compagnons de routes", complicii şi colaboratorii comunismului – lista este prea lungă³ – nu aveau niciun interes să condamne comunismul.

Marx nu a murit! Este publicat constant şi îl putem găsi în librării în cele mai elegante ediţii, iar „succesorii lui Marx" (Jacques Ellul) – Jean Jaurrès, Georges Sorel, Kautsky , Rosa Luxemburg, Plehanov – sunt evocaţi pentru polemicile avute cu Marx şi Lenin, dar şi în ideea că Marx a avut nişte succesori, iar noi suntem moştenitorii lui...

Rezoluţia de condamnare a comunismului a fost adoptată de Consiliul Europei în ciuda împotrivirilor, dar recomandarea ce propunea o amplă dezbatere internaţională şi o campanie de publicitate pentru sensibilizarea opiniei publice – muzee, monumente, predarea istoriei în şcoli – nu a putut fi adoptată din cauza opoziţiei comuniştilor şi socialiştilor. Cu trecerea timpului se va uita rezoluţia Consiliului Europei şi aceasta a fost intenţia dorită, ca perioada cea mai sumbră a secolului al XX-lea să fie ocultată, să rămână numai pe hârtie, nimic în practică, iar comunismul să continue triumfător şi fără nicio pată. Sunt voci care spun că această orbire nu este întâmplătoare – pentru ca Gulagul să nu intre în concurenţă cu Auschwitzul.

Au trecut mai mult de 20 de ani, dar semnele nu se arată în conştientizarea şi asumarea responsabilităţilor comunismului, cel puţin morale...

Poate în viitor se va vorbi mai mult despre Gulag. Cunoaşterea istorică a Shoah a venit după mai mulţi ani de la terminarea războiului.

Imediat după război s-a vorbit mai puţin despre Shoah, dar să nu uităm procesele de la Nürnberg şi de la Tokio. În 1962, David Ben Gurion a dat ordin ca Adolf Eichmann să fie căutat şi capturat în Argentina pentru a fi judecat pentru crimele comise împotriva poporului evreu⁴. Acest proces a declanşat un „catharisis planetar. În 1967 a fost Războiul de şase zile în care armata Israelului (Tsahal) s-a afirmat glorios pe nisipurile din Sinai şi munţii Golan. Deci, au fost necesare două evenimente – un proces şi un război – pentru recunoaşterea unanimă a martiriului poporului evreu. Începând cu 1980 această conştientizare s-a accelerat în toate domeniile politice şi artistice: cărţi, filme, reprotaje şi chiar procesele intentate ultimilor criminali de război pentru „crimele comise împotriva umanităţii: Klaus Barbie, Touvier, Bousquet, Papon etc.

Îmi este greu să cred că în analiza trecutului comunist se vor ivi două evenimente asemănătoare – unul dintre ele provocat intenţionat – care ar putea să declanşeze o reînviere a memoriei comunismului, o judecată şi o condamnare unanimă...

Dar istoria cere timp, iar noi suntem grăbiţi pentru a vedea în timpul vieţii schimbările dorite...

Dacă acestea au fost explicaţiile de ordin istoric ale supravieţuirii comunismului, acum să vedem, pe scurt, cum şi de ce – la nivel individual – s-a realizat această distrugere a ego-ului fiinţelor umane?

Distrugere ! Aneantizarea sinelui ascuns? Sunt cunoscute, dar poate nu ar fi rău să le repetăm. Au fost mai multe cazuri-limită.

Lipsa unei tradiţii democratice şi a conştiinţei civice responsabile.

Eliminarea clasei politice şi a intelectualilor prin trimiterea lor în închisori sau colonii penitenciare.

Impulsul supravieţuirii fireşti, dar şi al realizării personale cu orice preţ care au primat în detrimentul consideraţiilor civice şi morale.

Unii au apreciat că au făcut „tot ce se poate" şi au abandonat rezistenţa şi protestul.

Resemnare istorică, pasivitate, laşitate, ignoranţa şi renunţarea la orice rezistenţă prin recunoaşterea şi acceptarea situaţiei ca fiind ireversibilă.

Considerarea că adevărul în politică nu poate fi o alegere între rău şi bine, ci de a nu face rău şi chiar de a recurge la compromis. Şi azi aud că X, chiar dacă a fost membru al Comitetului Central, nu a făcut decât bine.

La toate aceste argumente ştiute s-ar mai putea adăuga – fără să generalizăm şi fără să judecăm sau să condamnăm pe nimeni – că sub vechiul regim s-a trăit într-un sistem de „disimulare în masă, de minciună generalizată, care are o veche tradiţie a salvării aparenţelor, a duplicităţii, a formelor goale de conţinut, dar convingătoare în aparenţă, a vieţii în dialectica „être et paraître, a lipsei unei crize etice şi a dramelor interioare profunde, a absenţei „sentimentului tragic al vieţii şi să nu uităm supunerea voluntară – sărută mâna stăpânului –, robia seculară, nenorocul valah, scepticismul naţional care a refuzat să aprofundeze „ce şi cum a trăit.

Dar să ne oprim aici...

ISTORIA

„Cine uită nu merită"

N.Iorga

Cândva aţi spus: „Nimeni nu poate trăi înafara condiţionărilor timpului istoric. Unii se ciocnesc de un zid şi sunt zdrobiţi, alţii îl ocolesc, alţii se îndreaptă spre a lovi istoria şi uneori izbutesc să facă o breşă de libertate".

... Sunt mai multe maniere de a aborda istoria.

„Gândind istoria istoriograful poate deveni un simplu cronicar al evenimentelor ce s-au desfăşurat cronologic. Este nivelul cel mai simplu care se practică în şcoli şi uneori în universităţi. După Hegel istoria şi filozofia istoriei s-au despărţit urmând drumuri separate. Filozofia istoriei foloseşte mai mult conceptele istorice decât descrierea evenimentelor şi se interesează de condiţionarea istoriei în raport cu „epoca în care s-au produs evenimentele: natura, fiinţa şi Dumnezeu. Paradigma istoriei şi a lumii în totalitatea ei. Filozofia istoriei îşi pune întrebarea dacă istoria a avut un început, dacă va avea un sfârşit, postulează o teleologie, o mântuire (dacă ea există) – pentru neoplatonicieni, Sfântul Augustin, Joachim de Flore – şi speră că evenimentele vor aduce, totuşi, o fericire pentru cei mai mulţi oameni. Neokantienii disting o metodă explicativă şi o metodă comprehensibilă care ajunge la o sumbră profeţie a unui declin al civilizaţiei (Oswald Spengler), „Declinul Occidentului, René Guénon, „Criza lumii moderne) sau – din contră – un „viitor luminos pentru marxişti sau neomarxişti. „Gândind istoria mai înseamnă analiza „epocii, a unei faze specifice şi semnificative a istoriei umanităţii în ansamblul ei. „Epoca mai reprezintă delimitarea evenimentelor care s-au produs într-o perioadă de timp, ce deosebire a existat în perioada anterioară, perioada posterioară, dar şi coborârea în profunzimea istoriei, adică faza specifică şi semnificativă a evenimentelor care au marcat... epoca. Numai având o asemenea viziune se pot analiza cele două fenomene excepţionale ale secolului al XX-lea, fascismul şi comunismul, care s-au produs în aceeaşi perioadă de timp, s-au inspirat reciproc, au colaborat şi au trăit într-o „iubire-ură... de rasă şi de clasă. M-am întrebat deseori de ce nu se pot compara nazismul şi comunismul, deoarece comparaţia nu presupune similitudine, ci numai o analiză a genezei, a desfăşurării şi rezultatele celor două sisteme de gândire şi acţiune? „Comparaţia a fost făcută de mulţi scriitori şi filozofi: Vasili Grossman, Hannah Arendt, Raymond Aron, Victor Serge, François Furet, Stéphane Courtois, Ernest Nolte şi Alain Besançon... Sunt voci care refuză, totuşi, această comparaţie.

Cu puţin timp în urmă am citit cartea „Elogiul deriziunii de Christian Savés în care era reprodus un dialog din volumul lui Vasili Grossman: „Viaţă şi destin care se petrece în timpul luptelor de la Stalingrad. Întâlnirea dintre Mastovskoi, bolşevic şi Liss, un responsabil SS care a afirmat: „Sunt doi mari revoluţionari: Stalin şi Führerul. Voinţa lor este de a naşte socialismul naţional în Est. Lenin a fost fondatorul Internaţionalei care este în curs de realizare a unui mare naţionalism al secolului al XX-lea. Voi sunteţi mereu maeştrii noştri şi, în acelaşi timp, discipoli".

Vasili Grossman a fost ataşat la început de Revoluţia din octombrie 1917, a semnat o petiţie împotriva „conspiraţiei bakunino-troţkiste", dar a înţeles ce se ascunde în spatele cortinei şi a relaţiei dintre bolşevici şi nazişti.

Istoriografia modernă poate fi abordată şi printr-o „istorie-genetică, ce explică anumite evenimente prin prisma acţiunii şi reacţiunii. Nu ar fi fost fascism sau bolşevism fără liberalism, respingerea burgheziei, a vieţii parlamentare etc. Nu se poate face abstracţie de ideile şi ideologia care au fost vehiculate în „epoca istorică şi de filozofii care au militat pentru realizarea lor. Există o infrastructură socio-economică, determinantă în istorie, dar şi o suprastructură a ideologiei care are puterea de a pune în mişcare masele. Ideologia este o credinţă aproape mistică în mobilizarea maselor până la fanatizarea lor. „La force du droit a été remplacée par le droit á la force. Au fost războaie ideologice (cel de al doilea război mondial) şi războaie civile care au pornit de la câteva idei transpuse în politică şi conflicte armate. Istoriograful autentic se presupune să aibă o distanţă, o obiectivitate, o neutralitate şi să înţeleagă în detaliu şi în totalitate un fenomen istoric: alianţa dintre istorie, filozofia istoriei şi ştiinţele istorice. Există voci care optează pentru ştergerea transcendenţei istoriei, a cercetării raportului dintre religie, filozofie şi istorie. Max Weber propunea un „désenchantement şi o „rationalisation a istoriei, contrar lui Spinoza din „Tratatul teologico-politic.

Absenţa „pasiunilor istorice nu presupune apatie, indiferenţă, lipsă de respect pentru suferinţa altora, o „lehamite pe care o găsim printre noi, un „totuna, ci o implicare raţională în dorinţa de a cerceta adevărurile istorice în „eternitatea lor ascunsă în istoria timpului, cum era de părere Chateaubriand.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră istoria?

Am încercat să răspund la această întrebare prin cărţile pe care le-am scris, dar şi prin viaţa pe care am trăit-o şi de la care nu m-am eschivat sau protejat nicio clipă... Nu regret niciuna din poziţiile asumate: actor, martor şi în special romancier. Acum vreau să ies din acest paradox, conflict, dispută şi să-mi consacru zilele care mi-au rămas de trăit... scrisului şi scriitorului... poate pentru că orologiul meu este puţin ruginit şi plin de praful istoriei şi al timpului... poate este nevoie să-i curăţ rotiţele şi mecanismele, să mă spăl de toată această zgură a evenimentelor în care am fost obligat să trăiesc... lipsa de esenţă şi sens... să mă eliberez de sub tirania insignifiantului, a mediocrităţii, a deriziunii, a dominaţiei spectacolului cu clovni şi saltimbanci... a devalorizării realului şi să mă ridic spre o metaistorie, o metafizică şi o transcendenţă... Perioada trăită până acum a fost sub tirania timpului necruţător al istoriei, acum vreau să mă îndrept spre alte orizonturi mai puţin tensionate, încrâncenate şi mai puţin însângerate... până acum am trăit un „exerciţiu spiritual, cum era de părere Ignatio de Loyola... un exerciţiu spiritual de lungă durată şi cu multe piedici în realizarea de sine şi a detaşării iluminate. Acum vreau ca scrisul meu să depăşească perpetua stupoare de fiecare zi în faţa evenimentelor din istorie şi timp şi să dobândească o formă de plenitudine, o estetică a misterului existenţial, o lumină nouă care să devină... o plajă în care să mă „ascund în lumină, cum spunea Dante... o carte pe care s-o citeşti ca pe o liturghie... o rugăciune ce se cuibăreşte într-o puritate şi o durată a Absolutului... Aş vrea să scriu o carte, două ... aşa cum mărul face mere, fără să-mi pun întrebarea dacă vor fi citite sau nu, dar care să mă asigure că mi-am îndeplinit destinul... Sfântul Spirit nu face literatură şi ar trebui să-i smulgem cuvintele prin Minciuna Artei aşezate în serviciul Adevărului...

Tânjesc la ziua în care să pot spune: „Am scris doar pentru Dumnezeu"...

*

Aţi amintit de Soljeniţîn şi rolul pe care şi l-a asumat ca romancier şi istoriograf. Aţi analizat mai multe aspecte ale istoriei şi ale filozofiei istoriei. Sunt tot atâtea argumente pentru a reveni la întrebarea pe care v-am pus-o la început. De ce la noi încă se mai vorbeşte de „disocierea între etic şi estetic? Cum poate fi citit şi analizat Soljeniţîn dacă am despărţi „omul de operă? Nu cumva am da dovadă de o stupiditate monumentală?

Cred că n-am fost inspirat când am început să vorbesc despre Soljeniţîn pentru că este tocmai un subiect pe care am încercat să-l ocolesc: adică raportul dintre „operă şi scriitor. Am căzut în propria mea capcană... Se pare totuşi că problema este inevitabilă şi poate nu ar fi rău să reluăm subiectul care m-a preocupat mult timp şi care se manifestă încă în prezent. De la început este necesar să facem o deosebire între „autonomia esteticului în opera de artă şi „disocierea dintre etic şi estetic în raportul operă – autor". Opera de artă – literatura, pictura, filosofia, muzica – nu poate fi analizată maniheist⁵), deoarece frumosul şi sublimul... nu se realizează cu bune sau rele intenţii. Nu se poate vorbi despre Rău şi Bine în „Doamna Bovary".

Cred că putem continua dialogul nostru doar dacă plecăm de la premisa că este necesar să aprofundăm raportul dintre literatură şi morală, adică „ethical theory". Ce tip de înţelegere şi cunoaştere etică se poate descoperi în literatură? Are putem spune despre autorii consideraţi „moralişti" şi nu cumva sunt ei maeştri ai bănuielii şi ai interogaţiei?

Sunt cunoscute procesele intentate savanţilor, filosofilor, prozatorilor şi poeţilor. Dacă ne-am întoarce la Giordano Bruno şi Galileo Galilei ar trebui să ne oprim la Dante care s-a implicat în disputele dintre guelfi şi ghibelini şi care a fost obligat să plece din Florenţa în „nemeritatul surghiun la Rave3nna, unde a murit. Autorul „Divinei Comedii este şi cel care a scris „De Monarchia, în care afirma că: „Neamul omenesc se comportă conform menirii sale când este cu desăvârşire liber. În 1966 s-a rejudecat procesul lui Dante în care s-a pronunţat achitarea.

Pentru că a participat la activitatea subversivă a „Cercului Petraşevski, autorul „Fraţilor Karamazov, a fost nevoit să suporte o condamnare şi un calvar de peste zece ani. Aşa s-au născut „Amintiri din casa morţilor, dar şi „Demonii, inspirat de nihilistul Neceaev, prototipul lui Verhovenski.

Este cunoscut cazul autorului „Doamnei Bovary, care a fost implicat într-un proces şi acuzat de „imoralitate de către procurorul Ernest Pinard, acelaşi care l-a acuzat şi pe Baudelaire pentru „ofensă la adresa moralei publice" şi l-a condamnat să plătească o amendă de 300 de franci.

Să trecem peste procesul Caragiale – Caion, care poate a fost unul dintre motivele pentru care autorul „Scrisorii pierdute a plecat în exil în Germania. Pledoaria în apărare făcută de Delavrancea a spulberat acuzaţia de antipatriotism în care s-a spus: „Ai atacat libertăţile publice! Ai batjocorit Constituţia! Ai zeflemit Egalitatea! Ai prigonit Democraţia!. În 1972 s-a rejudecat procesul Caragiale-Caion – preşedinte Şerban Cioculescu – în care, cum era şi firesc, Caragiale a fost absolvit de orice acuzaţie.

Dar poate cel mai răsunător proces care a intrat în istoria literară a fost împotriva lui Emil Zola, care s-a implicat în procesul Dreyfus, scriind un articol incendiar „J’accuse... Lettre au président de la République. Procesul a provocat un adevărat scandal şi a împărţit Franţa în două: „pro-dreyfusarzi la care s-au alăturat: Charles Peguy, Octave Mirabeau, Anatole France, Romain Rolland, André Gide şi oamenii politici: Jean Jaurès, Léon Blum, Georges Clemenceau. De partea „anti-dreyfusarzilor se aflau: Maurice Barrès, Charles Maurras, Léon Daudet, Paul Bourget. „Afacerea Dreyfus a provocat mişcări de stradă, manifestaţii, polemici şi a coagulat o energie, o voinţă şi o forţă ce au antrenat întreaga Franţă.

M-am întrebat de multe ori de ce în România – după 1990 – nu a fost marcată „o cotitură decisivă spre adevăr", o „Afacere a Comunismului" şi de ce intelectualii şi opinia publică nu au fost la înălţimea unui asemenea act de curaj, abnegaţie, demnitate şi dorinţă de a ieşi din imperiul minciunii şi duplicităţilor?

Se poate spune că noi nu am avut un Zola sau un Havel, dar am avut două milioane de victime, au fost revolte (Rezistenţa în munţi, Valea Jiului şi Braşov), un Sindicat liber, au existat intelectuali disidenţi sau care au plecat în exil... Şi atunci? Pentru ca un popor să strângă energiile colective – voinţă, spirit, suflet – în vederea unui scop este necesară o împrejurare istorică produsă de acea naţiune sau de condiţii favorabile internaţionale. Dar şi de o conducere care a înţeles spre ce ţintă se îndreaptă colectivitatea, şi a mers în acea direcţie. Oare după aproape o jumătate de secol de comunism energiile spirituale şi de voinţă ale poporului român au fost epuizate? Poate o să vorbim despre evenimentele din istorie în care românii au dat dovadă de capacitatea de a se mobiliza în înfruntarea unor evenimente istorice. Dar în 1990? Cum am putut să dau dovadă de atâta naivitate şi iluzie când am cerut Uniunii Scriitorilor să dezavueze scriitorii care au făcut „cultul personalităţii"? Cum de am crezut că şi celelalte uniuni de creaţie, asociaţii, sindicate... să simtă nevoia unei schimbări radicale pe care s-o dorească şi s-o forţeze cu mijloacele pe care ar fi putut să le aibă fiecare în parte?

Am găsit întâmplător declaraţia pe care am făcut-o la Radio Europa liberă după ce am rămas în exil – martie 1987 – şi publicată în Revista „Agora" condusă de Dorin Tudoran. Iată ce spuneam:

„Nu se poate trăi la nesfârşit fără a rosti gândul gândit. Nu se poate trăi doar din promisiuni, soluţii consolatoare, autoamăgiri comode, adică o indiferenţă ce îşi caută mereu liniştea; o pasivitate ce decurge din sentimentul neputinţei sau din justificări facile. Nu se poate tăcea fără a suporta riscul ca timpul să-ţi acopere sufletul şi condeiul de o tăcere vinovată, sufocată într-o fiinţă bântuită de coşmaruri, îndoieli şi deznădejdi. Nu se poate trăi cu sentimentul permanent al unei culpe morale: „Contribui şi eu, prin resemnarea şi pasivitatea mea, la răul care se produce, adică la distrugerea culturii şi spiritualităţii româneşti. Există o limită de acceptare, înţelegere şi suportabilitate. Soseşte o zi în care trebuie să spui răspicat: „Aşa nu se mai poate!. Vine o clipă a eliberării şi iluminării. Şi pentru mine acest prag a fost atins".

Ei bine, „se poate trăi şi aşa!". Se poate trăi şi aşa... după 22 de ani! Nu îmi rămâne decât un zâmbet tăcut, satisfacţia neagră a unui ideal care nu a putut fi atins şi înţelegerea că istoria este o farsă cinică sau o comedie în care eu am jucat un rol de saltimbanc. Este totuşi bine că mi-am cucerit înţelegerea şi seninătatea într-o autoderiziune eliberatoare.

Acum pot să spun: „au revoir et merci, je me suis bien amusé"...

*

Să revenim la dihotomia dintre etic şi estetic în opera de artă şi în raportul dintre creator şi creaţie şi – dacă s-ar putea – să evocaţi care au fost promotorii acestor idei?

În România disputa asupra autonomiei esteticului în raport cu eticul a cunoscut o lungă polemică începând cu Maiorescu care se opunea politizării poeziei şi a cerut primatul esteticului, urmat de linia sociologică a lui Gherea sau Iorga, care nu eliminau funcţia estetică a artei, dar nu îi confereau o prioritate. Lupta pentru autonomia esteticului a fost continuată de discipolii lui Maiorescu (P.P. Negulescu, Mihail Dragomirescu) şi continuatorii lui Gherea (Iorga şi Sanielevici). Abia G.Ibrăileanu şi E.Lovinescu au strunit disputa asupra autonomiei esteticului, discut ând-o în specificul perioadei interbelice. Lovinescu a anunţat principiul autonomiei esteticului prin raportare la spiritul epocii. Susţinătorii autonomiei esteticului practicau şi ei un fel de „militantism, care ne plasează într-o zonă de ambiguitate. Nu este vorba de erorile lui Maiorescu, care nu l-a văzut pe Haşdeu, Macedonski sau Filimon, dar chiar şi la cenaclul Lovinescu veneau nu numai marii poeţi interbelici, ci mulţi rămaşi astăzi doar în istoria literară. Purismul etic este o utopie deoarece a discuta o operă de artă înseamnă a intra în hăţişul puţin perceptibil al unei fiinţe care a scris într-o epocă şi care a aparţinut unui timp determinat. În perioada proletcultistă şi a realismului socialist, autonomia esteticului a continuat să fie prioritară, dar ascunsă într-o formă de rezistenţă la agresiunea unei politizări frontale. Dar când săgeata Timpului şi a Istoriei străpunge „corpul spiritual al creatorului, cum se poate situa el dincolo de „bine şi rău şi cum poate să se sustragă condiţionărilor pentru a rămâne în „artă pentru artă? Esteticul este autonom la modul declarativ, dar pentru a lua un exemplu, Divinul Dante ne oferă un poem sublim, însă el polemizează cu unii contemporani din punctul de vedere al unui guelf împotriva ghibelinilor, poziţie care l-a forţat să plece în exil şi să moară la Ravenna. Nu mai vorbim despre inconştientul colectiv (Jung), imaginarul sau fantasticul care lucrează în fiecare creator aproape involuntar şi ajunge pe căi absconse în paginile unui roman sau ale unui poem. După Freud, creaţia artistică are la bază un proces

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Cine sunteți, Bujor Nedelcovici? Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore

3.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor