Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Legende urbane. Saga lui Mathias Coback

Legende urbane. Saga lui Mathias Coback

Citiți previzualizarea

Legende urbane. Saga lui Mathias Coback

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
121 pages
2 hours
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786068407128
Format:
Carte

Descriere

Romanul Legende urbane. Saga lui Mathias Coback arată cum inteligența dublată de îndrăzneală și antrenament poate lupta împotriva forțelor sociale distructive și poate să le facă dreptate celor ce tânjesc după ea. Dezinvoltura cu care Șerban Mărgineanu se plimbă prin mediile marginalizate ale societății, restabilind, prin eroii pozitivi, armonia și echilibrul între oamenii devaforizați, găsește o rezolvare strălucită în Legende urbane.

Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786068407128
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Legende urbane. Saga lui Mathias Coback

Cărți conex

Previzualizare carte

Legende urbane. Saga lui Mathias Coback - Mărgineanu Șerban

împreună.

LEGENDE URBANE

Saga lui Mathias Coback

Alarma începu să sune la ora 04:30 fix, dimineaţa. Sunetul ascuţit, înnebunitor, la limita maximă a audiofrecvenţei, îi aruncă pe soldaţi şi pe subofiţeri pe coridoare. Nu era un exerciţiu. La Penitenciarul de maximă siguranţă 1313 nu existau alarme de exerciţiu. Denumit şi „Găoaza Satanei", penitenciarul 1313 se confruntă, pentru prima oară în lunga sa existenţă, cu o alarmă de evadare.

Locotenent major Stiuj Petru, 34 ani, împărţi grupele de subofiţeri şi-i trimise în sectoarele dinainte stabilite pentru asemenea situaţii. Scoşi din boxele lor, câinii se agitau innebuniţi. Subofiţerii, bine antrenaţi la celebra Şcoală de cadre Penitenciare de la Hârşova, controlară curtea Penitenciarului, apoi se răspândiră, pe porţile secundare, în exteriorul perimetrului îngrădit. Reflectoarele din foişorul de veghe scăldau totul într-o lumină albă ca laptele, orbitoare.

Din „Găoaza Satanei" nu se evadase niciodată. Furios, în pragul unei crize de furie mistuitoare, Stiuj Petru se gândea la consecinţele incalculabile ale acestui neplăcut eveniment.

Un sergent-major se apropie, luă poziţia de drepţi şi raportă:

– Permiteţi să raportez, sunt sergent major Sârca Dumitru, de serviciu în sector 7; am constatat lipsa deţinutului nr. 01336 la ora 4:15 în această dimineaţă. Uşa celulei era deschisă. Ceilalţi deţinuţi, 6 la număr, dormeau. Nu au cunostinţă de dispariţia...

Locotenent Major Stiuj Petru execută o semiîntoarcere a trupului, punându-şi toată greutatea în cumplita lovitură de pumn cu care îl culcă la pământ pe nefericitul sergent. Într-o tăcere deplină, doi soldaţi îl înşfăcară pe bărbatul leşinat de picioare şi-l târâră ca pe-un sac de cartofi la infirmerie.

Stiuj Petru, locţiitor al Comandantului Penitenciarului, urcă în maşina de serviciu şi porni, turbat de furie, în căutarea deţinutului 01336.

Penitenciarul 1313 era situat în Munţii Bihorului, la o înălţime de aproximativ 1700 metri, într-o zonă extrem de izolată. Cele mai apropiate localităţi erau Răchiţele, Smida, Giurcuţa de Sus, care urmau să fie scotocite metodic în săptămâna următoare de Trupele speciale. Folosind staţia de emisie-recepţie, într-o frecvenţă securizată, Stiuj Petru ordonă scurt:

– Daţi drumul câinilor!

Chiar şi cei mai duri soldaţi din trupele de pază se înfiorară auzind ordinul. Dar se executară fără crâcnire; scoaseră botniţele animalelor, apoi le eliberară din lese. Dulăii, nişte câini din rasa Ciobănesc German, erau negri şi se confundau cu hăţişurile pădurii. Dresaţi într-un regim asemănător cu al celebrilor câini K-9, animalele de serviciu erau de-o sălbăticie îngrozitoare; erau hrăniţi cu carne crudă, şi dresaţi să ucidă. Manechinele lor de antrenament, efectuate din piele netăbăcită, erau îngrozitor de deteriorate în zona gâtului. Eliberaţi din lese, câinii porniră tăcuţi pe urmele deţinutului 01336.

Soldaţii şi câinii răscoliră fiecare metru pătrat din pădurile ce înconjurau „Găoaza Satanei". Câinii nu depistară nicio urmă. La orele 6:30 dimineaţa, Locotenent-major Stiuj Petru fu silit să ceară ajutorul trupelor de jandarmi din regiune şi să recurgă la elicoptere, lărgind astfel aria de căutare. Poliţia din localitaţile Giurcuţa de Sus, Smida şi Răchiţele alarmară populaţia civilă, privitor la un evadat periculos care ar fi putut cere găzduire, haine şi hrană. Totul fu zadarnic.

La ora 12 la prânz, autorităţile încă mai căutau. Fără niciun rezultat.

* * *

Un fioros cutremur local scutură din temelii Penitenciarul de Maximă Siguranţă 1313. De aproximativ 8 ore, cei 1200 deţinuţi încarceraţi în această sumbră instituţie de stat se aflau, în poziţie de drepţi, în Careul în care se executa Apelul zilnic. În tot acest timp, Locţiitorul Comandantului, dl. Stiuj Petru, împreună cu subofiţerii angajaţi ai Penitenciarului răscoleau stabilimentul din pivniţă până-n pod. Personalul de pază, cu părul făcut măciucă de spaimă, stia că existau şanse serioase de-a fi demişi, eventual de-a lua locul, după gratii, deţinutului 01336. Era de aşteptat un lung şir de destituiri, penalizări, „tăieri" din salariu şi alte pedepse administrative. Locotenent-major Stiuj Petru era un individ înalt de aproape doi metri; voinic, bine clădit, cu un trup călit de exerciţii şi de viaţă aspră de Penitenciar, stârnea groaza subalternilor prin firea lui violentă şi neândurătoare. Avea un chip smead, tăiat în linii aspre, cu ochi cercetători şi reci. În acel moment, se gândea la ceea ce urma să raporteze şefului său direct, domnul Comandant al Penitenciarului.

Acesta, dl. General de Brigadă Florian Chiş, se afla pentru o perioadă de 6 luni in Federaţia Rusă, într-o misiune oficială de documentare şi schimb de experienţă. Aflat la comanda Penitenciarului pe timpul absenţei acestuia, locotenent-major Stiuj Petru răspundea în mod direct de orice eventuale nereguli petrecute în celebra puşcărie „Găoaza Satanei".

Acest Penitenciar era poate cel mai celebru din ţară. Aici erau încarceraţi cei mai violenţi criminali, hoţi, tâlhari, „crema cremelor în ceea ce priveşte lumea interlopă românească. Având un regim deosebit de sever şi o rată a mortalităţii suspect de ridicată, Penitenciarul 1313 semăna mai mult cu un lagăr de exterminare. Îşi merita pe deplin porecla populară de „Găoaza Satanei!

– Unde era locul de muncă al deţinutului 01336? întrebă Stiuj Petru, cu o voce ca un lătrat de şacal.

– La garajele Penitenciarului, secţia Camioane de Mare Tonaj, să trăiţi! chelălăi umil sergentul care-l urma ca o umbră peste tot, îndeplinind funcţia neoficială de Ordonanţă.

Secţia de „Camioane de Mare Tonaj era un loc de muncă înfiorător, mai cumplit chiar decât să tai lemne în pădure, la Gater, unde mulţi deţinuţi care lucrau la acest punct forestier îşi tăiau accidental câte-un mădular. La „Camioane de mare tonaj însemna să te târâi pe sub nişte camioane imense, care te puteau strivi ca pe-o furnică. Rugina, uleiul ars şi vaselina murdară, veche, îţi intrau în nas, în gură şi-n albul ochilor. În timpul cumplitelor ierni din Munţii Bihorului, când frigul ajunge la –150 C în timpul zilei, garajul neîncălzit era o adevarată pepinieră a tuberculozei galopante, a degerăturilor şi nu în ultimul rând a sinuciderilor în rândul deţinuţilor obligaţi să muncească acolo.

Locotenentul Major Stiuj Petru se îndreptă în celebrele Garaje, cu ţucălarul personal după el. Pătrunse pe uşile imense, metalice, care scârţâiau sinistre pe rulmenţii neunşi; privi în jur „admirând" bomba imensă, întunecată, plină de camioane mari şi de diverse unelte desperecheate, piese de schimb, şi roţi, cauciucuri, care făceau ca totul să pară o antecameră a iadului. Stiuj Petru nu ştia prea bine ce căuta; spera ca locul acesta să-i spună ceva, orice, despre deţinutul 01336. După un timp nedeterminat, ajunse în partea din spate a Garajelor.

Lângă perete, alături de un maldăr de roţi de camion, zăcea o ladă mare de lemn. Scândurile păreau vechi, înnegrite de praful timpului.

Fără niciun motiv anume, făcu semn sergentului. Acesta forţă capacul lăzii cu un levier. Din aceasta, se revărsă un vraf de foi de calc, tipărite, care acopereau nişte componente metalice uimitor de curate. Locotenetul Major luă câteva foi, aruncându-şi privirea asupra lor; erau tipărite în limba germană. Le privi mai atent şi începu să priceapă; erau documentele care însoţeau sistemele de siguranţă ale Penitenciarului de Maximă Siguranţă 1313.

Construit în 1910, Guvernul solicitase executarea gratiilor, uşilor de fier şi-al broaştelor speciale, unei firme din Austria. Febril, Stiuj Petru răscoli în cutie, scoţând o pungă de hârtie cerată; în interior, se afla un teanc de chei. Pe pungă se specifica „ACHTUNG apoi, tradus într-o română aproximativă : „cheile de rezervă – „Nivelul 2, Nivelul 4, Nivelul 3".

Cutia de lemn zăcea aruncată de peretele Garajului de o eternitate. Generaţii de gardieni şi deţinuţi trecuseră pe lângă ea, din 1910, fără să-şi bată capul să descifreze textul în germană şi traducerea adăugată ulterior! Punga spartă din hârtie cerată, arăta modul în care deţinutul 01336 făcuse rost de câteva chei; apoi, cu mare grijă, bătuse la loc capacul, în cuie. Grăbit, Stiuj Petru se îndreptă spre clădirea centrală a Penitenciarului. Străbătu coridorul şi se opri în faţa celulei în care dispăruse deţinutul evadat. Cerând o lanternă, studie atent zăvorul exterior al uşii metalice. În tocul peretelui, exista obişnuitul orificiu în care se îmbucă

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Legende urbane. Saga lui Mathias Coback

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor