Crimă și pedeapsă

PARTEA I

1.

Într-o după-masă neobișnuit de caldă, la începutul lunii iulie, un tânăr ieșii din cămăruța în care stătea cu chirie pe strada S. și se îndreptă încet și oarecum nehotărât spre podul K.

Reușise să se strecoare pe scară fără să o întâlnească pe propietară.

Mansarda în care locuia se afla într-o clădire înaltă, de patru etaje, și semăna mai degrabă cu un dulap decât cu o cameră. Gazda care-i închiriase cămăruța, cu masa și curățenia, locuia cu un etaj mai jos și de fiecare dată când se pregătea să plecă plece era obligat să treacă prin dreptul ușii de la bucătărie ce era întotdeauna deschisă. Fapt care-i crea de fiecare dată tânărul o senzație bolnăvicioasă de teamă , de care îi era rușine și care-l făcea să se încrunte. Era dator vândut gazdei și îi era frică să se întâlnească cu ea.

Nu că ar fi fost laș sau timid, dimpotrivă; dar de ceva vreme se afla într-o stare de iritare continuă, vecină cu ipohondria. Se închisese atât de mult în el și se izolase de toată lumea încât îi era frică nu numai să dea ochii cu gazda dar și cu oricine altcineva. Sărăcia îl doborâse, deși în ultima vreme nici asta nu-l mai atingea. Nu-și mai vedea de treburile sale zilnice, își pierduse orice interes. Nimic din ceea ce putea să facă gazda nu-l mai speria. Dar să fie oprit pe scară, să fie forțat să-i asculte bârfa trivială și irelevantă, să-i audă cererile insistente de a achita chiria, amenințările, văicărelile, iar el să se scuze, să se sustragă, să mintă – nu! mai bine să se strecoare ca o pisică pe scară și să treacă neobservat.

Cu toate acestea, de-abia azi, după ce ieșise din casă, își realiză propriile temeri.

„Eu vreau să pun la cale un lucru ca ăsta și mi-e frică de astfel de nimicuri, se gândi el zâmbind ciudat. Hm… da, lumea se află în mâinile omului iar el o lasă să-i scape din cauza lașității… asta este o axiomă. Ar fi interesant de aflat de ce se tem mai mult oamenii. Cel mai mult le e frică să facă un pas nou, să rostească un cuvânt nou… Vorbesc prea mult. Din cauză că vorbesc prea mult nu fac nimic. Sau poate vorbesc prea mult pentru că nu fac nimic. A ajuns să nu mai îmi tacă gura, lenevind cu zilele în colțul meu gândindu-mă la ... cai verzi pe pereți. De ce mă duc acum acolo? Sunt oare capabil de așa ceva? Să fie asta ceva serios? Nu, nu este deloc serios. Este o simplă fantezie spre propriul meu amuzament, o joacă. Da, s-ar putea să fie numai o joacă."

Afară era o căldură îngrozitoare: zăpușala, aglomerația de pe trotoar, varul, schelele, cărămizile și praful de peste tot din jurul lui și acea putoare specifică, bine cunoscută oricărei persoană care nu-și permite să iasă din oraș vara – toate acestea acționau în mod neplăcut asupra nervilor zdruncinați ai tânărului. Mirosul nesuferit al crâșmelor, foarte numeroase în parte aceea a orașului și bețivanii pe care-i întâlnea la tot pasul, cu toate că era în timpul săptămânii, completau coloritul trist și respingător al peisajului. O clipă, trăsăturile fine ale tânărului oglindiră un sentiment de adânc dezgust. Raskolnikov era un băiat atrăgător – înalt, subțire, bine făcut, cu ochii negrii, foarte frumoși și părul castaniu. Căzu curând într-o adâncă visare sau mai bine spus într-o stare lipsită de gânduri; mergea înainte fără să vadă nimic din jurul său dar de fapt nici nu dorea să vadă ceva. Din când în când bolborosea câte ceva din obișnuința de a vorbi cu el însuși. În aceste momente devenea conștient că ideile sale erau uneori încurcate și că era grozav de slăbit; de două zile de-abia mai mâncase ceva.

Era atât de prost îmbrăcat încât oricine altcineva obișnuit cu haine mizere s-ar fi rușinat să fie văzut în așa hal pe stradă. Totuși în acea parte a orașului astfel de straie ar fi mirat greu pe cineva. Având în vedere vecinătatea pieții Sennaia, numeroasele localuri dubioase, numărul mare de muncitori și mici meseriași îngrămădiți pe străzile și aleile din inima Petersburgului, scoteau uneori la iveală figuri atât de stanii, încât nimic nu te mai putea mira. Dar în sufletul tânărului se adunase atâta amărăciune și ură încât nu se rușina câtuși de puțin de zdrențele sale. Altceva ar fi fost dacă s-ar fi întâlnit cu prietenii sau colegii de altădată, pe care oricum nu-i plăcea. Și totuși, când un bețiv, din cine știe ce motiv, dintr-o căruță ia strigat: Hei, tu pălărier neamț!, răcnind din toți plămânii și arătându-l cu degetul – tânărul se opri deodată și duse instinctiv mâna la pălărie. Era o pălărie înaltă, rotundă, cumpărată de la Țimerman, dar uzată, decolorată, numai găuri și pete, fără boruri și strâmbată urât într-o parte. În acel moment îl cuprinse un sentiment nu de rușine, ci aproape de spaimă.

„Eram sigur! mormăi zăpăcit. Eram sigur! Mai rău de atât nici nu se poate!"

O prostie ca asta, cel mai insignifiant lucru poate strica tot planul! Da, pălăria iese prea mult în evidență... Arată ciudat și asta o face vizibilă... La zdrențele mele s-ar potrivi o șapcă, orice fel de vechitură, dar nu acest lucru ridicol. Nimeni nu poartă o astfel de pălărie, este vizibilă de la mile depărtare și cine o vede o ține minte... Ce contează este că oamenii ar ține-o minte, și asta le-ar da de gândit. Într-o asemenea situație trebuie să fi cât mai șters, să treci cât mai neobservat. Detaliile sunt foarte importante! Detaliile te dau întotdeauna de gol!"

Nu avea mult de mers; știa până și câți pași avea de făcut de la ușa casei până acolo: exact șapte sute treizeci. Într-o zi numărase pașii gândindu-se la acest lucru. Atunci el însuși nu credea că poate înfăptui acest vis, ci doar se mulțumea să-l imagineze în toată îndrăzneala lui mostruoasă dar atrăgătoare. Dar o lună mai târziu a început să privească lucrurile dintr-un alt punct de vedere, și în ciuda monologurilor sarcastice referitoare la ezitarea și neputința lui, se obișnuise să privească visul monstruos ca pe ceva realizabil, deși încă nu credea că este capabil să facă așa ceva. De fapt se ducea să facă o repetiție pentru proiectul său, și emoția creștea în el la fiecare pas.

Tremurând nervos și cu inima bătând tare, se îndreptă spre o casă mare, ce dădea cu o parte spre canal iar cu cealaltă spre stradă. Era o casă alcătuită din mici apartamente locuite de tot felul de meseriași – croitori, tâmplari, bucătari, câțiva nemți, domnișoare fără ocupație precisă, mici funcționari, etc. Era un continuu dute-vino pe sub acele bolți și în cele două curți interioare ale imobilului. Casa avea trei sau patru portari. Tânărul fu încântat să nu întâlnească pe niciunul și reuși să se strecoare neobservat pe ușa din dreapta. Era scara de serviciu, îngustă și întunecoasă, dar deja familiarizat cu ea, cunoștea drumul și îi plăcea atmosfera – în bezna de pe scără chiar și cele mai iscoditoare priviri nu erau de temut.

„Dacă mi-e frică acum, ce are să se întâmple în momentul în care voi veni într-adevăr să fac ceea ce vreau să fac? se întrebă pe măsură ce se apropia de etajul petru. Acolo drumul îi fu întrerupt de niște hamali ocupați cu mutarea mobilei dintr-un apartament. Știa că apartamentul era ocupat de un funcționar german și de familia sa. Deci neamțul se muta și prin urmare etajul patru avea să fi liber cu excepția apartamentului bătrânei. „Este bine de știut. și sună la ușă. Soneria scoase un zgomot atât de slab de parcă era făcută din tinichea și nu din aramă. Apartamentele din casele de acest fel au întotdeauna astfel de sonerii. Tânărul uitase sunetul, și acum clinchetul acesta ciudat îi aminti de ceva, îl făcu să-și imagineze... Tresării, nervii îi erau foarte încordați. Peste puțin timp, ușa se întredeschise; bătrâna cercetă cu evidentă neîncredere pe vizitatorul ei, și numai ochii îi străluceau în întuneric. Văzând mai multă lume pe scară, femeia prinse curaj și deschise ușa. Tânărul pășii în antreul întunecos ce făcea legătura cu o bucătărie mică. Tăcută, bătrâna se postă în fața lui și-l privea bănuitoare. Era o femeie de șaizeci de ani, mărunțică, uscată, cu un nas ascuțit și niște ochi ageri, plini de răutate. Avea capul gol și părul de o culoare spălăcită, cu fire argintii, bine uns cu ulei. În jurul gâtului lung și subțire ca un picior de găină înfășurase o cârpă de flanelă și în ciuda căldurii, pe umeri îi atârna o scurteică de blană, îngălbenită de vreme. Bătrâna tușea și horcăia într-una. Probabil că tânărul îi aruncase o privire ciudată căci aceeași neîncredere de mai devreme i se citi din nou în ochi.

— Sunt Raskolnikov, student, Am venit aici acum o lună, se grăbi el să mormăie înclinându-se ușor pentru că trebuia să fie cât mai politicos cu putință.

— Știu, domnișorule, îmi amintesc foarte bine că ai mai venit pe aici, zise bătrâna răspicat fără să-și dezlipească privirea bănuitoare.

— Da... Și am venit din nou pentru aceeași treabă, continuă Raskolnikov, surprins și tulburat de neîncrederea bătrânei.

„Poate așa e felul ei dar nu mi-am dat seama prima oară, se gândi el cu un sentiment neplăcut."

Bătrâna tăcea, ezitând parcă; apoi se dădu la o parte și arătând spre ușa de la cameră îi făcu loc să intre.

— Intră, domnișorule.

Camera micuță în care pătrunse avea tapet galben, perdeluțe de muselină, mușcate la fereastră, și, în clipa aceea, era scăldată de lumina puternică a asfințitului. „Și soarele va lumina așa atunci!" îi trecu prin minte lui Raskolnikov în timp ce-și rotea grăbit privirea prin încăpere, ca să studieze și să memoreze, pe cât era cu putință, poziția lucrurilor. Dar camera nu avea nimic special. Mobila de lemn galben, foarte veche, era alcătuită dintr-un divan cu spătar uriaș, bombat, o masă ovală în fața divanului, o toaletă cu oglindă între cele două ferestre, câteva scaune înșirate de-a lungul pereților și două – trei poze ieftine, în rame galbene, reprezentând niște tinere nemțoaice cu porumbei în brațe – asta era tot. În colț, în fața unei icoane mici ardea o candelă. Totul era foarte curat; podeaua și mobila erau foarte bine lustruite.

„Munca Lizavetei", se gândi tânărul. În toată locuința nu era pic de praf.

„Numai la văduvele bătrâne și răutăcioase întâlnești asemenea curățenie.", continuă Raskolnikov și se uită cu coada ochiului, din curiozitate, la peredeluța din bumbac care ascundea ușa celei de-a doua cameră, în care nu intrase niciodată și unde se afla patul bătrânei și scrinul. Apartamentul nu avea decât două camere.

— Ce dorești? întrebă bătrâna cu asprime, întrând în cameră și așezându-se în fața lui ca mai înainte, ca să-l poată privi drept în ochi.

— Am adus ceva pentru amanet! Și scoase din buzunar un ceas vechi, plat, de argint, având gravat pe spate globul pământesc; lanțul era de oțel.

— Dar timpul celuilalt a expirat. Sunt două zile de când a trecut luna.

— Am să vă plătesc dobânda pe încă o lună; mai așteptați puțin.

— Dar asta-i pentru mine să decid domnișorule dacă vreau să aștept sau să vând imediat amanetul.

— Cât îmi dați pentru ceas, Aliona Ivanovna?

— Vii numai cu nimicuri, domnișorule, de-abia valorează ceva. Ți-am dat două ruble ultima oară pentru un inel pe care-l poți cumpăra nou cu o rublă jumate de la bijutier.

— Dă-mi patru ruble pe el, am să-l răscumpăr; a aparținut tatălui meu.

Trebuie să primesc niște bani în curând.

— Dacă îți convine o rublă jumate și dobânda în avans.

— O rublă și jumătate! exclamă tânărul.

— Cum dorești… și bătrâna îi întinse ceasul. Tânărul îl luă și de furie era gata să plece; dar se răzgândi imediat, aducându-și aminte că nu avea unde să se ducă și că nu venise numai pentru bani.

— Dă-mi! zise el grosolan.

Bătrâna vârî mâna în buzunar să scoată cheile și trecu în camera de dincolo, după perdea. Rămas singur în mijlocul încăperii, tânărul trase cu urechea în timp ce se gândea. O putea auzi deschizând scrinul.

„Trebuie să fie sertarul de sus, reflectă el. Așadar poartă cheile în buzunarul din dreaptă. Toate la un loc pe un inel de oțel... Și are o cheie de trei ori mai mare decât celelalte, dințată; aia nu poate să fie cheie de dulapul cu sertare... trebuie să mai existe o cutie sau lădiță... asta trebuie. Lăzile au în general astfel de chei... dar cât de mizerabil este totul."

Bătrâna se întoarse.

— Uite, domnule, dacă socotim dobânda zece copeici de rublă pe lună asta înseamnă că trebuie să primesc în avans cincisprezece copeici pentru o rublă și jumătate. Dar pentru cele două ruble împrumutate rândul trecut, socotind la fel, ai să-mi dai douăzeci de copeici în avans. Asta face treizece și cinci de copeici în total. Deci trebuie să-ți dau o rublă și cincisprezece copeici pentru ceas. Na, ține-le!

— Cum! Numai o rublă și cincisprezece copeici?

— Exact.

Tânărul nu mai zise nimic și luă banii. Se uită fix la femeie dar nu se grăbea să plece, ca și cum mai avea ceva de spus sau de făcut, nici el nu știa.

— S-ar putea să vă mai aduc ceva într-o zi sau două, Aliona Ivanovna – un lucru valoros – de argint – o tabacheră, imediat ce o iau de la un prieten… se încurcă el.

— Vom vorbi despre asta la vremea respectivă, domnule!

— La revedere… Sunteți întotdeauna singură acasă; sora dumneavoastră nu stă aici? o întrebă el pe cât se putea de liniștit, ieșind în antreu.

— Ce treabă ai cu ea,domnule?

— A… Numic deosebit.. Pur și simplu am întrebat. Sunteți mult prea irascibilă… O zi bună, Aliovna Ivanovna.

Raskolnikov ieși foarte tulburat. Și această tulburare devenea din ce în ce mai intensă. Pe scară se opri de câteva ori, ca și cum l-ar fi trăznit un gând. Ajuns în stradă, exclamă: „O, Doamne! Ce dezgustător! Se poate ca eu … Nu, este o nebunie, o absurditate! adăugă el cu hotărâre. Cum se poate să-mi treacă o asemenea atrocitate prin cap? De ce gânduri monstruoase este capabil capul meu! Da, mostruoase peste măsură, dezgustător, groaznic, groznic!... Și de o lună mă tot…"

Dar nu erau cuvinte care-i puteau exprima agitația. Senzația de intensă repulsie care începuse să-l apese și să-l tulbure încă de la venire, era atât de intensă acum, încât nu mai știa ce să facă ca să scape de acest chin. Mergea pe stradă ca un om beat, fără să fie atent la trecători, lovindu-se de ei, și nu se dezmeticii decât pe următoarea stradă. Uitându-se în jur, observă o cârciumă a cărei scară începea din stradă. În clipa aceea, doi bețivi ieșiră pe ușă și, înjurându-se și sprijinindu-se unul de celălalt, începură să urce scara. Fără să se mai gândească, Raskolnikov coborî imediat. Până atunci nu mai intrase niciodată într-o cârciumă, dar acum i se învârtea capul și-l chinuia o sete arzătoare. Avea poftă de o bere rece, ce contribui la o subită poftă de mâncare. Se așeză la o masă unsuroasă într-un colț întunecat și mudar; comandă niște bere și cu poftă dădu peste cap primul pahar. Numaidecât își simții inima mai ușoară și mintea mai limpede.

„Prosti! zise cu încredere. Nu am motive să mă îngrijorez. Este doar o nevoie fizică. Cu un pahar de bere, o bucată de pezmet – și imediat creierul începe să funcționeze, mintea se luminează și voința devine de fier! Ptiu, cât de neînsemnate sunt toate astea!" Dar în ciuda acestei gândiri pline de dispreț, i se luă dintr-o dată o piatră de la inimă și privea altfel oamenii din cârciumă. Dar chiar și în acel moment avea vaga impresie că pornirea aceasta de a vedea lucrurile în bine nu era normală.

În cârciumă rămăsese puțină lume. În afară de cei doi bețivi cu care se întâlnise pe scară, un grup alcătuit din vreo cinci bărbați și o femeie cu o armonică plecară aproape imediat. După ei se făcu liniște, căci localul aproape se golise. Nu se mai afla decât un individ cam băut, târgoveț după înfățișare, cu o sticlă de bere în față și tovarășul său, un om foarte gras, uriaș, cu o barbă căruntă, îmbrăcat într-un cojoc lung. Era foarte beat și ațipise pe bancă; din când în când, ca prin somn, își pocnea degetele cu brațele desfăcute și își sălta partea de sus a trupului fără să se ridice de pe laviță, și îngâna un cântecel, încercând să-și aducă aminte versuri ca acestea:

Of, un an, băut pe muche,

Soața mi-am iubit...

Of, un an...

Sau trezindu-se deodată îngăimă:

M-am tot dus pe o străduță

Și-am găsit fosta-mi drăguță...

Dar nimeni nu-i împărtășa bucuria, tovarăsul său îl asculta foarte plictisit și tăcut. Mai era un individ în cârciumă ce arata ca un funționar ieșit la pensie. Stătea mai la o parte, sorbind rar din sticla lui și uitându-se la cei din jur. Și el părea destul de agitat.

2.

Raskolnikov nu era obișnuit cu lumea și, cum am mai zis, evita orice fel de contact social, mai ales în ultima vreme. Dar deodată simțea nevoia să fie cu alți oameni. Ceva nou se petrecea în sufletul lui și odată cu acest sentiment simțea nevoia de companie. Era atât de obosit după o lună întreagă de încordare și iritare nervoasă că își dorea atât de mult să răsufle, măcar pentru o clipă, într-o altă lume, oricare ar fi fost aceea, astfel că în ciuda locului jalnic, era fericit să-și petreacă acum timpul în cârciumă.

Cârciumarul nu era în salon dar cobora mereu în local așa că i se vedeau mai întâi cizmele elegante, unse cu dohot , cu căptușală roșie în sus. Purta o haină de catifea încrețită în talie și o vestă de atlas negru, foarte soioasă; cravată nu purta iar obrazul lui părea dat cu ulei, ca un lacăt de fier. La tejghea stătea un băiețandru la vreo paisprezece ani; altul, mai tinerel, servea la mese. Pe tejghea se aflau niște castraveți tăiați mărunt, niște pește și pâine neagră uscată. Era o zăpușală care făcea aerul irespirabil; duhnea puternic a băutură încât te puteai îmbăta acolo în mai puțin de cinci minute.

Există momete în viață când întâlnești pentru prima oară oameni care-ți stârnesc interesul de la prima vedere,chiar înainte să fi schimbat o vorbă cu ei. Această impresie o făcu asupra lui Raskolnikov acel individ cu mutră de funcționar care stătea singur la masă. Amintindu-și mai târziu de această primă impresie, tânărul o luă drept chiar o presimțire. Se uita mereu la el poate și pentru că omul se uita insistent, dornic de a intra în vorbă cu el. Pe toți ceilalți din salon, chiar și pe cârciumar, slujbașul acesta îi privea ca un om obișnuit mereu să-i vadă , ba chiar plictisit și chiar de sus, ca pe niște oameni inferiori lui din punct de vedere cultural și social, cu care nu ai ce vorbi. Avea peste cincizeci de ani, părul cărunt și chelie, de statură mijlocie și robust. Avea fața umflată de la prea multă băutură, cu o nuanță verzui-gălbuie, cu pleope cărnoase de sub care străluceau doi ochișori roșii, vioi. Dar era ceva ciudat la el; avea o lumină în ochi ce te izbea – poate chiar o sclipire de inteligență dar în același timp o licărire aproape de nebunie. Era îmbrăcat într-un frac negru, vechi, jerpelit și fără nasturi cu excepția unuia, cu care își încheiase haina, dorind să pastreze o urmă de decență. Vesta de nanchin lăsa să se vadă un plastron mototolit, murdar, pătat de băutură. Ca toți funcționarii nu purta barbă sau mustață dar fața îi era plină de țepi mici, cenușii din cauză că nu se mai bărbierise de multe zile. Păstra o notă de respect într-o manieră specifică funcționarilor. Dar era agitat; își ciufulea părul și din când în când, descurajat și-și lăsa capul în palme, sprijinindu-se de masa udă și cleiosă. În sfârșit, omul se uita țintă la Raskolnikov și-i spuse cu glas tare, răspicat:

— Pot să-mi permit, stimate domn, să intru în vorbă cu domnia voastră?

Căci sub haina modestă, ochiul meu recunoaște un om cult și neobișnuit cu băutura. Eu am prețuit întotdeauna cultura îmbinată cu sentimentele înalte și, de altfel, sunt consilier titular. Marmeladov este numele meu, consilier titular. Permiteți-mi să vă întreb: ați fost funcționar?

— Nu, eu studiez, răspunse tânărul, surprins oarecum de tonul prețios și, de altfel, direct. Și cu toate că simțise nevoia de o companie de orice fel, la primul cuvânt adresat se trezi în el vechea senzație de iritare pentru orice străin care intra sau încerca să intre în vorbă cu el.

— Deci sunteți student, sau a-ți fost student! exclamă funcționarul. Eram sigur! Experiența mea își spune cuvântul! Și mulțumit de sine își atinse fruntea cu degetul. A-ți fost student sau ați frecventat anumite cursuri de învățare! Permiteți...

Marmeladov se sculă clătinându-se pe picioare, își luă sticluța și paharul și se așeză ușor într-o parte la măsuța lui Raskolnikov. Era beat dar vorbea clar și răspicat, numai din când în când încurca și lungea cuvintele. Se repezise spre Raskonikov cu atâta poftă de parcă nici el nu mai vorbise de o lună întreagă cu nimeni.

— Stimate domn, începu Maemelodov aproape solemn, sărăcia nu este un viciu, acesta este adevărul. Mai știu deasemenea că nici beția nu este o virtute. Dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu. În sărăcie mai păstrăm noblețea sentimentelor înalte dar în mizerie nu le mai păstrează nimeni, niciodată. În mizerie, omul nu este alungat din societate cu bățul, ci este pur și simplu măturat pentru a fi și mai umilitor. Și pe bună dreptate pentru că în mizerie, chiar eu sunt primul gata oricând să mă insult pe mine însumi. De aici – cârciuma! Stimate domn, acum o lună de zile domnul Lebeziatnikov a bătut-o pe soția mea iar soția mea este diferită față de mine! Înțelegeți? Permiteți-mi să vă mai pun o întrebare din pură curiozitate: ați avut vreodată ocazia să vă petreceți noaptea pe Neva, în șlepurile cu fân?

— Nu, nu mi s-a ivit ocazia, răspunse Raskolnikov. Ce vreți să spuneți?

— Ei bine, eu de acolo vin, de cinci nopți acolo dorm... Omul își umplu paharul, îl dădu pe gât și căzu pe gânduri. De hainele lui și în păr se prinseseră ici-colo fire de fân uscat. După cum se vedea, era neschimbat și nespălat de cinci zile. Mai ales mâinile lui erau mudare. Erau groase și roșii, cu unghiile negre.

Toată lumea asculta ce vorbea deși nu cu prea mult interes. Băieții începură să chicotească în spatele tejghelei. Cârciumarul coborî din camera de sus, peseme tocmai să asculte ce va spune „bufonul" și se așeză deoparte, căscând leneș dar cu demitate. Marmaladov era destul de bine cunoscut prin partea locului. De altfel, și felul său prețios de a vorbi îl căpătase, desigur, în urma numeroaselor discuții cu diverși necunoscuți întâlniți prin cârciumi. La unii bețivi, acest obicei devine o necesitate, mai ales la acei indivizi ce sunt ținuți din scurt acasă. Prin urmare, în compania altor băutori încearcă să se justifice și chiar să trezească stimă.

— Bufonule! zise tare cârciumarul. De ce nu muncești, de ce nu te duci la muncă, dacă ești funcționar?

— De ce nu mă duc la muncă, stimatul meu domn? răspunse Marmaladov adresându-se lui Raskolnikov, ca și cum acesta i-ar fi pus întrebarea. De ce nu mă duc la muncă? Nu mă doare inima să mă gândesc ce vierme am ajuns? Oare n-am suferit acum o lună când domnul Lebeziatnikov a snopit-o în bătaie pe soția mea, iar eu zăceam beat? Permiteți-mi, tinere domn, vi s-a întâmplat vreodată... hm...de exemplu, să cereți un împrumut fără nicio speranță?

— Da, mi s-a întâmplat. Dar ce vreți să spuneți prin fără speranță?

— Absolut fără speranță, să știți dinainte că nu vă veți alege cu nimic. De exemplu știți de la început că cineva, cetățean exemplar și cu reputație onorabilă, n-o să vă dea banii pentru nimic în lume, pentru că, permiteți-mi să vă întreb, de ce vi i-ar da? Știe prea bine că nu-i veți returna niciodată. Din milă? Dar domnul Lebeziatnikov, care este la curent cu noile idei, ne-a explicat alaltăieri că, în ziua de astăzi, mila este interzisă chiar de știință și că așa se face în Anglia, unde economia politică este în floare. Și atunci, dați-mi voie să vă întreb, pentru ce mi-ar da bani? Și cu toate că știi dinainte că n-are să-ți dea nimic, totuși te duci și...

— De ce te mai duci? îl întrerupse Raskolnikov.

— Păi dacă nu ai la cine să te duci? Înțelegi dumneata ce înseamnă să n-ai unde te duce? Fiecare om trebuie să aibă măcar un loc pe lume unde să se poată duce! Când propria mea fiică s-a dus pentru prima oară cu condicuța, atunci m-am dus și eu... (știți, fiică-mea are condicuță), adăugă el în paranteze, aruncând o privire cam neliniștită tânărului. Nu-i nimic, stimate domn, nu-i nimic! declară imediat, cu o liniște prefăcută, în timp ce băieții de la tejghea erau în hohote de râs și însuși cârciumarul surâdea. Nu contează! Nu mă rușinez când văd că lumea dă din cap, fiindcă lucrul e cunoscut de toți, și tot ce este ascuns iese la iveală; iar toate acestea nu mai trezesc în sufletul meu dispreț ci smerenie. Așa să fie! „Iată omul!" Mă scuzați, tinere domn, a-ți putea... Dar nu, trebuie să mă exprim mai clar și mai puternic, nu a-ți putea, ci a-ți îndrăzni, uitându-vă la mine, să afirmați că nu sunt un porc?

Tânărul nu răspunse.

— Bine, urmă grav oratorul, căutând să ia un aer cât mai demn cu putință și așteptând să se stingă chicotelile stârnite de vorbele lui. Fie, sunt un porc, dar ea este o doamnă! Eu sunt un animal, dar Katerina Ivanovna, soția mea, este o persoană cultă și fiică de ofițer de stat-major. Fie, eu sunt un ticălos, dar dânsa are un suflet mare, plin de sentimente nobile, este o persoană cu educație. Și cu toate acestea... o, numai dacă i-ar fi milă de mine! Bunul meu domn, bunul meu domn, știți că fiecare om trebuie să aibă măcar un locușor unde să găsească milă! Dar Katerina Ivanovna, însă, cu toate că e o doamnă cu inima mare, este nedreaptă... Și cu toate că îmi dau seama că atunci când mă trage de păr o face din bunătatea inimii sale – căci o repet fără să mă rușinez, nevastă-mea mă trage de păr, tinere domn, declară Marmeladov, cu un aer și mai demn, auzind aceleași chicoteli – dar, Doamne, numai dacă o dată s-ar îndura... Dar, nu! Nu! Toate acestea sunt spuse degeabă și nu mai are rost să vorbim! Ce să mai vorbim!... Căci nu o dată am avut ce mi-am dorit, și nu o dată i-a fost milă de mine, dar... așa sunt eu, un animal.

— Ba bine că nu! spuse cârciumarul căscând.

Marmeladov izbi hotărât cu pumnul în masă.

— Așa sunt eu! Știți dumneavoastră că i-am băut până și ciorapii? Nu pantofii, căci asta ar fi mai mult sau mai puțin ordinea firească a lucrurilor, dar ciorapii, i-am băut ciorapii. I-am băut șăluțul pe care i l-am dăruit mai de mult, șăluțul care era numai al ei, nu al meu. Locuim într-o magherniță friguroasă, și iarna asta a răcit și a început să scuipe sânge. Avem trei copilași. Avem trei copilași și Katerina Ivanovna muncește de dimineață până seara – spală, freacă, curăță copilașii, fiindcă din tinerețe a fost învățată cu curățenia. Dar are pieptul slab, e predispusă la oftică, și eu simt toate astea. Credeți oare că nu le simt? Și cu cât beau mai mult cu atât simt mai mult. De asta și beau! Băutura mă face să simt și să compătimesc... Beau ca să sufăr mai mult. Și cuprins parcă de deznădejde, își lăsă capul pe masă.

— Tinere, continuă el, ridicându-și capul de pe masă. Pe chipul dumitale citesc că te neliniștește ceva. Te-am citit de cum ai intrat și de aceea m-am adresat numaidecât. Căci spunându-ți povestea vieții mele nu doresc să mă fac de râs în fața acestor derbedei, ce într-adevăr mi-o cunosc deja, ci deoarece caut un om sensibil și cult. Află deci că soția mea a fost crescută într-un pension aristocratic și că la terminarea școlii a dansat cu șalul în fața guvernatorului și a altor personalități oficiale, fapt pentru care a fost premiată cu medalia de aur și o diplomă de onoare. Medalia... medalia am vândut-o bineînțeles... demult... hm... dar diploma de onoare o mai are în lădița ei; chiar acum câteva zile a arătat-o gazdei noastre. Ele două se ceartă mereu, dar i-a arătat-o ca să poată povesti cuiva de zilele fericite de altă dată. Nu o condamn pentru asta, nu, căci este singurul lucru care i-a mai rămas de preț, restul este praf și pulbere. Da, da, este o doamnă ce se aprinde ușor, mândră și determinată. Spală pe jos, mănâncă pâine neagră, dar nu admite să se poarte cineva altfel decât cu respect față de dânsa. Tocmai de aceea nu a putut să treacă peste grosolănia domnului Lebeziatnikov, și când el a bătut-o, a căzut la pat, nu din cauza loviturilor, ci din cauza jignirii. Am luat-o văduvă cu trei copii, unul mai mic decât celălalt. Se măritase întâia oară din dragoste, cu un ofițer din infanterie, și fugise cu el din casa părintească. Îl iubea enorm, dar el a început să joace cărți, a intrat în niște probleme și de aici i s-a tras și moartea. Spre sfârșitul vieții o bătea, și deși nici dânsa nu se lăsa mai prejos, am documente care atestă acest fapt, încă îl mai pomenește cu lacrimi în ochi și mi-l dă exemplu; iar eu mă bucur nespus pentru că măcar în imaginație crede că a fost odată fericită... După moartea lui a rămas cu trei copii, într-un județ îndepărtat și sălbatic, unde mă aflam și eu la vremea respectivă; trăia într-o mizerie de nedescris cu toate că eu am văzut multe la viața mea. Familia nu o mai primea înapoi. Și apoi, era mândră, prea mândră... Atunci, stimate domn, fiind văduv ca și dânsa, cu o fată de paisprezece ani de la prima soție, am cerut-o în căsătorie, căci n-am putut să trec nepăsător pe lângă atâta suferință. Vă închipuiți cât de mare era mizeria, dacă dânsa, femeie educată, bine crescută, dintr-o familie nobilă, a primit să mă ia de bărbat! Și m-a luat! Plângând, blestemând și frângându-și mâinile – m-a luat! Căci nu avea unde să se ducă! Înțelegeți, stimate domn, ce înseamnă să nu ai unde te poți duce? Nu, încă nu puteți înțelege asta... Un an întreg mi-am făcut datoria cu sfințenie și nu m-am atins de... (arătă cu degetul litra de vin) căci și eu înțeleg. Dar chiar și așa nu i-am putut fi pe plac; apoi mi-am pierdut locul, și asta nu din vina mea ci din cauza schimbărilor la locul de muncă; și atunci am început din nou să beau! E un an și jumătate de când, după numeroase rătăciri și nenorociri, ne aflăm în această magnifică capitală, împodobită cu numeroase monumente. Și aici am obținut un post... L-am obținut și l-am pierdut din nou. Înțelegeți? De data asta însă l-am pierdut din vina mea: din cauza slăbiciunii mele... Acum stăm într-o camăruță pe care-o închiriem de la Amalia Feodorovna Lipevehsel; dar din ce trăim și cu ce plătim chiria – nu știu. Acolo, în afară de noi, mai stau și alte persoane. Mizerie și desfrâu, imaginea perfectă a Sodomei...hm...da... Între timp a crescut și fiica mea din prima căsătorie; și cât a îndurat fiică-mea din pricina mamei sale vitrege nu am de gând să spun. Căci, deși Katerina Ivanovna e bunătatea în persoană, e o ființă irascibilă, se aprinde din te miri ce, gata oricând să te pună la punct. Dar! Dar nu mai are rost să vorbim despre asta! După cum vă puteți închipui, Sonia nu a avut parte de educație. Am încercat acum patru ani să-i dau lecții de geografie și istorie universală; dar fiindcă nici eu nu mă pricepeam la aceste materii și-mi lipseau și manualele potrivite, iar cărțile pe care le-am avut... hm... în orice caz nu le mai avem astăzi; așa că s-a isprăvit și cu învățătura ei. Ne-am oprit la Cirus, regele Persiei. Când s-a făcut mare a citit câteva romane iar acum de curând, datorită domnului Lebeziatnikov, a mai citit o carte: Filiozofia lui Lewes – o cunoașteți? – și chiar ne-a împărtășit fragmente din ea. Asta este întreaga ei educație. Și acum, stimate domn, îndrăznesc să vă adresez o întrebare mai personală: cât poate să câștige o fată săracă muncind cinstit?... Chiar muncind de dimineață până seara, dacă este cinstită și nu are cine știe ce talente, nu poate câștiga mai mult de cincisprezece copeici pe zi! Și pe deasupra consilierul de stat Ivan Ivanovici Klopștok – a-ți auzit de el? – nu numai că nu i-a plătit nici astăzi cele șase cămăși de olandă cusute, dar a insultat-o și a alungat-o bătând din picior, pe motiv că gulerul n-a fost croit pe măsura lui și este strâmb. Iar acasă copilașii sunt flămânzi... Katerina Ivanovna umblă prin cameră frângându-și mâinile, pe obraz îi apar pete roșii, cum se întâmplă la boala dumneai și o blesteamă: „Leneșo, stai aici la căldurică, mănânci, bei și nu faci nimic! Dar ce mâncare, ce băutură, când de trei zile copilașii nu au mai văzut o coajă de pâine?! Zăceam atunci…păi, ce mai! Zăceam beat mort și am auzit-o pe Sonia întrebând (e o fire firavă, cu o voce mică ce de-abia se aude … e bălăioară, cu obrăjorul slăbuț, palid): „Ce să fac, Katerina Ivanovna, să mă hotărăsc pentru treaba aceea? Căci Daria Franțevna, femeia stricată, cunoscută de poliție, a încercat de două sau trei ori să pună mâna pe ea prin intermediul gazdei noastre: „Și de ce nu? i-a răspuns Katerina Ivanovna în bătaie de joc. „Mare comoară ești la casa omului! Ce trebuie să o păzim atât?! Dar n-o învinuiți, n-o învinuiți stimate domn! Ea nu judeca atunci, era nervoasă, bolnavă, cu copii plângând de foame... a spus-o ca să o jignească, nu să o îndemne la rău... Așa e Katerina Ivanovna; când copii plâg, fie chiar de foame, ea îi ia la bătaie... Pe la ora șase, am văzut-o pe Sonia cum se scoală, își pune băsmăluța, haina și pleacă de acasă, iar pe la ora nouă s-a întors înapoi. S-a dus direct la Katerina Ivanovna și, fără o vorbă, a pus pe masă în fața ei treizeci de ruble. Nu a zis niciun cuvânt, nici măcar nu s-a uitat la ea, și-a luat doar broboada noastră verde, de lână franțuzească (aveam noi o broboadă de familie), și-a tras-o peste cap, peste ochi, și s-a culcat în pat, cu fața la perete, numai umerașii și trupușorul îi tresăreau ușor... Iar eu zăceam mort în continuare... Și atunci, tinere domn, am văzut-o pe Katerina Ivanovna apropiindu-se tăcută de patul Soniei, sărutându-i picioarele, nevoind cu niciun preț să se scoale și le-am văzut adormind amândouă îmbrățișate... iar eu... eu zăceam beat mort.

Marmeladov se opri deodată, de parcă i s-ar fi pus un nod în gât. Apoi își umplu repede paharul, îl bău pe nerăsuflate și plescăi mulțumit.

— De atunci, domnule, urmă el după această scurtă pauză, din cauza unor întâmplări neplăcute și a unor pesoane răuvoitoare, printre care și Daria Franțevna, pentru că, pretindea ea, nu i s-a arătat respectul cuvenit, fiică-mea Sofia Semionovna, a fost forțată să-și scoată condicuță și n-a mai putut să rămână cu noi. Gazda noastră, Amalia Feodorovna, n-a mai vrut să audă să mai stea cu noi (deși fusese de parte Dariei Franțevna), și nici domnul Lebeziatnikov... hm... Tocmai din cauza Soniei s-a întâmplat și povestea aceea dintre el și Katerina Ivanovna. La început, chiar el îi ținea calea Soniei, acum însă, s-a pus deodată împotrivă; zice: „Cum adică, eu, un om cu educație, să stau în aceeași casă cu una ca ea? Katerina Ivanovna n-a tăcut, i-a luat apărarea Soniei... și atunci ... Acum Sonicika vine pe la noi numai seara, o ajută la treabă pe Katerina Ivanovna și-i dă cele necesare pentru trai, cât poate și ea... Locuiește la croitorul Kapernaumov, a închiriat la el o cămăruță; Kapernaumov e șchiop și bâlbâit, are o familie foarte numeroasă, și toți copiii sunt bâlbâiți ca el... Până și nevastă-sa e bâlbâită... Stau înghesuiți într-o singură cameră, iar Sonia are colțul ei, despărțit de niște scânduri... Hm.. sunt săraci și bâlbâiți... da... A doua zi de dimineață, m-am sculat, i-ar pus zdrențele, am ridicat mâinile spre cer și spre? m-am dus la excelența sa Ivan Afanasievici. Cunoașteți pe excelența sa Ivan Afanasievici? Nu?... Ei bine, atunci nu știți ce înseamnă pâinea lui Dumnezeu. El este ceară... ceară curată în față Lui Dumnezeu; se topește ca ceara! După ce a primit să mă asculte, i-au venit lacrimi în ochi. „Marmelodov, cu toate că mi-ai înșelat încrederea ... te iau încă o dată pe răspunderea mea. Nu uita asta, chiar așa a spus, acum du-te! Am sărutat praful de la picioarele sale, în gând numai căci nu ar fi îngăduit așa ceva niciodată, el fiind un demnitar cult cu idei moderne. M-am înapoiat acasă și când am anunțat că din nou am o slujbă și voi primi leafă... Doamne, ce bucurie a fost atunci!...

Marmeladov tăcu foarte tulburat. În clipa aceea, un grup de indivizi beți turtă intrară în local; în prag răsună o flașnetă întocmită de ei și un copilaș de șapte ani fredona răgușit Cătunel . Cârciuma se umplu de zgomot. Cârciumarul și băieții se grăbiră să servească clienții. Fără să-i pese de noii veniți, Marmeladov își urmă povestirea. Alcoolul i se urcase la cap și, cu cât se îmbăta mai tare, cu atât era mai vorbăreț. Amintirea succesului avut de curând la servici îi lumina fața. Raskolniikov îl ascula cu atenție.

— Asta s-a întâmplat acum cinci săptămâni, stimate domn... da, de cum au aflat Katerina Ivanovna și Sonicika, parcă Dumnezeu ne-a pus mâna în cap. Altădată zăceam ca un animal și nu auzeam decât vorbe grele! Acum, însă umblau pe vârfuri, încercau să liniștească copii. „Semion Zaharîci a venit obosit de la muncă, se odihnește, ssst! Îmi pregăteau cafea cu caimac când plecam la servici. Auzi dumneata, au făcut rost de caimac adevărat! Și de unde au făcut rost de unsprezece ruble și cincizeci de copeici ca să mă îmbrace ca lumea, nu știu! Mi-au luat cizme, plastroane de percal – foarte frumoase! – uniformă, și toate acestea numai cu unsprezece ruble și cincizeci de copeici. În prima zi, când m-am întors de la servici, Katerina Ivanovna a pregătit două feluri de mâncare – supă și carne sărată cu sos de hrean – lucru extraordinar! Nu are decât o rochie... una singură, și totuși s-a pregătit de parcă se ducea în vizită; și nu cine știe ce dar se pricepe să se aranjeze din nimic: se pieptănă, își puse un guleraș curat, manșete, și parcă-i altă persoană, întinerește, se face mai frumoasă. Sonicika, scumpa mea fetiță, ne ajută numai cu banii; zicea că pâna una alta, nu se cadă să treacă pe la noi mai des, decât poate pe înserat ca să nu o vadă nimeni. Auzi, dumneata?! Într-o zi, când am venit să mă odihnesc la prânz, m-am culcat, și ce credeți, deși trecuse abia o săptămână de când Katerina Ivanovna se certase rău de tot cu propietara , Amalia Feodorovna, nu rezistă să nu o invite la cafea. Două ore au stat și au șoșotit împreună. „Semion Zaharîci merge la serviciu din nou și are salariu, spune ea, și s-a dus la excelența sa iar excelența sa i-a ieșit în întâmpinare, l-a condus de mână pe Semion Zaharîci, înaintea celorlați, în biroul său. Auzi dumneata?! „Să fii sigur Semion Zaharîci, a zis el, că nu ți-am uitat meritele, și că în ciuda tendinței spre acea slăbiciune prostească, de vreme ce ai promis să te lași de ea și pentru că în lipsa dumitale, lucrurile au mers prost ( auzi dumneata) am încredere, a zis, în cuvântul dumitale de onoare. Toate acestea, să vă spun drept, Katerina Ivanovna le-a inventat, dar nu ca să se laude în dreapta și-n stânga, nu! Credea tot ce spunea, se bucura de născocirile ei! Și eu n-o condamn, n-o condamn! Acum șase zile când i-am adus primul meu salariu – douăzeci și trei de ruble și patruzeci și trei de copeici în total – mi-a zis: „puișorule. „Puișorul meu mi-a zis. Și asta între patru ochi, înțelegi dumneata? Nu sunt cine știe ce frumusețe, nici cine știe ce bărbat, nu? Și totuși, m-a ciupit de obraz și mi-a zis „puișorul meu!

Marmeladov se opri, încercă să zâmbească, dar bărbia îi începu deodată să tremure. Se stăpânii. Cârciuma, starea deplorabilă a omului, cele cinci nopți petrecute pe șlepurile de fân, sticla de votcă, dragostea lui sfâșietoare pentru soție și copii, îl zăpăceau pe Raskolnikov.

— Stimate domn, stimate domn! exclamă Marmelodov după ce își reveni.

Toate acestea poate par vrednice de râs, așa cum le par și altora, și poate vă bat la cap cu amănuntele stupide și nenorocite ale vieții mele de familie, dar pentru mine nu e ceva de râs. Pentru că eu le simt pe toate... Toată ziulica aceea ruptă din rai, toată seara aceea am visat lucruri minunate – cum am să le aranjez pe toate, cum am să-i îmbrac pe copilași și am să asigur liniștea neveste-mi, cum am să-mi salvez fiica din brațele desfrâului și am s-o readuc în sânul familiei. Și multe alte lucruri... Scuzabile, domnule! Ei, și după toate astea (Marmeladov tresări deodată, ridică fruntea și se uită țintă la Raskolnikov), exact a doua zi după ce mi-am făcut aceste planuri (adică acum cinci zile și cinci nopți), pe seară, am furat printr-un vicleșug, ca un hoț, noaptea, cheia de la lădița Katerinei Ivanovna, am luat tot ce mai rămăsese din leafă (cât anume nu-mi amintesc), și acum, priviți-mă – asta-i tot! Sunt cinci zile și cinci nopți de când am fugit de acasă și sunt căutat; s-a zis cu slujba, uniforma a rămas la cârciuma de la Podul egiptean. Am dat-o în schimbul zdrențelor astea... și totul s-a sfârșit!

Marmelodov se izbi cu pumnul în frunte, scrâșni din dinți și se sprijini greu cu cotul de masă. Dar, peste o clipă, chipul i se schimbă deodată și cu un fel de șiretenie și neobrăzare forțată, se uită la Raskolnikov, râse și adăugă:

— Azi am fost la Sonia, m-am dus să-i cer bani de votcă, să-mi treacă mahmureala! He-he-he!

— Să nu-mi spui că ți-a dat? strigă unul dintre noii veniți, izbucnind într-un râs zgomotos.

— Aceastră litră a fost cumpărată cu banii ei, declară Marmeladov, adresându-se numai lui Raskolnikov. Mi-a dat cu mâna ei treizeci de copeici, ultimii ei bănuți, am văzut-o cu ochii mei... Nu mi-a spus nimic, m-a privit în tăcere... Nu pe pământ, acolo sus... sunt deasemenea ochi care plâng și jelesc pe oamenii păcătoși, îi plâng fără a-i mustra, fără a-i mustra. Și când nu ești dojenit te doare, te doare mai rău... Treizeci de copeici! Da. Și doar avea nevoie de ele, nu? Ce crezi dumneată, dragă domnule? Acum ea trebuie să-și păstreze o imagine. Și imaginea asta deosebită costă bani, înțelegi dumneata? Înțelegi? Trebuie să-și cumpere alifii, dresuri, altfel nu se poate; are nevoie de fuste scobite, de pantofiori cu care își poate arăta piciorușul când trece peste o băltoacă. Înțelegi, înțelegi dumneata, domnule, ce înseamnă asta? Ei, și eu, tatăl ei, i-am luat treizeci de copeici ca să beau! Și îi beau! Ba i-am și băut!... Acum spune cui să-i fie milă de unul ca mine, hm? Dumitale ți-e milă de mine sau nu? Spune, ți-e milă? He-he-he!

Și-ar fi umplut paharul dar nu mai avea cu ce. Sticla era goală.

— De ce să-i fie milă de tine? strigă cârciumarul ce răsări alături de ei.

Răsunară râsete și chiar înjurături. Râdeau și înjurau și cei care ascultaseră și cei care nu ascultaseră, numai uitându-se la cum se prezintă fostul funcționar.

— Să-i fie milă?! Pentru ce să-i fie milă? Ai dreptate, nu merit milă! Ar trebui să fiu răstignit, răstignit pe o cruce și nu răsplătit cu milă! Tu, judecătorule, răstignește-l pe păcătos, răstignește-l dar răsplătește-l cu milă. Atunci eu singur am să vin la Tine ca să fiu răstignit, căci nu mi-e sete de veselie, ci de lacrimi și durere mi-e sete! Tu, negustorule, crezi poate că m-am veselit cu litra ta de votcă? Durere, durere am căutat în fundul cănii, durere și lacrimi, și le-am găsit și le-am băut! Milă are de noi acela care pe toți îi răsplătește cu mila Lui și care pe toți și toate Le înțelege, El, singurul judecător. Va veni ziua de apoi și El mă va întreba: „Unde este copila care s-a jertfit pentru mama ei vitregă, bolnavă și rea, și pentru niște copilași străini? Unde este copila care nu s-a îngrozit de netrebnicul ei tată pământesc, un bețivan fără căpătâi și a fost milostivă cu el?! Și Va spune „Vino în împrăția mea! Te-am iertat o dată... Te-am iertat o dată... Și-ți iert și acum păcatele tale multe pentru că ai iubit.Și o va ierta pe Sonia mea, o va ierta, știu asta… Am simțit-o în inimă când m-am dus azi la ea! Și El îi va judeca și ierta pe toți, pe cei buni și răi, pe cei înțelepți și smeriți… Și când va termina cu ei, ne va chema pe noi: „Veniți și voi, va spune, veniți și voi bețivilor, veniți voi cei slabi de sânge, veniți voi păcătoșilor! Și vom ieși și vom sta în fața Lui fără frică. Și va spune; „Sunteți niște porci; purtați semnul fiarei dar veniți și voi în împărăția mea! Atunci vor grăi cei înțelepți, cei deștepți: „Doamne, de ce-i primești și pe acești oameni? Și El va răspunde: „Îi primesc, o voi prea înțelepților, îi primesc o voi, cei cu minte multă fiindcă niciunul nu s-a considerat vrednic să fie primit… Și va întinde către noi brațele și noi vom îngenunchea în fața lui… și vom plânge... și vom înțelege totul! De-abia atunci vom înțelege totul! Și toți vom înțelege... Chiar și Katerina Ivanovna... Și ea va înțelege... Doamne, Vie împărăția Ta!

Marmeladov se lăsă pe bancă epuizat, neputincios, fără să se uite la nimeni, cufundat în gândurile sale. Cuvintele sale făcură o anumită impresie; o clipă domni tăcerea, apoi se auziră aceleași râsete și înjurături ca mai înainte.

— Asta e părerea lui!

— Bate câmpii!

— Ce mai funcționar este!

Și așa mai departe...

— Haideți să mergem, domnule, îi zise deodată Marmeladov lui

Raskolnikov, ridicând capul. Du-mă acasă... Casa lui Kosel, în curte. Trebuie să mă duc la Katerina Ivanovna.

Raskonikov aștepta de ceva timp să plece și se gândise să-l însoțească pe Marmeladov. Picioarele acestuia se împleticeau mai rău decât limba și se sprijini greu de tânăr. Aveau de făcut în jur de două – trei sute de pași. Pe măsură ce se apropiau de casă, spaima și confuzia puneau din ce în ce mai mult stăpânire pe bețiv.

— Nu mi-e frică de Katerina Ivanovna, bolorosi el agitat. Nu mi-e frică că o să mă tragă de păr. Ce contează dacă mă trage de păr?! Nu contează! Ascultă-mă bine! Ar fi mai bine dacă mă trage de păr; nu de asta mi-e frică ... Mi-e frică de ochii ei... Da, de ochii ei... Și de roșața din obrajii ei... Și de respirația ei ... Ai observat cum respiră oamenii care au boala ei... când sunt tulburați? Mi-e frică și de plânsul copiilor... Pentru că Sonia nu a avut ce să le dea de mâncare... Să știi domnule că pe mine nu mă doare când mă bate, chiar mă bucură. Chiar nu mă pot lipsi de bătaie... E mai bine așa... Acolo este casa. Casa lui Kosel, un lăcătuș... un neamț bogat... Du-mă acolo!

Au intrat prin curte și au urcat până la etajul patru. Cu cât urcau cu atât se făcea mai întuneric. Era aproape ora unsprezece și cu toate că vara sunt nopțile albe, sus de tot era beznă completă.

Ușa mică și înnegrită de la capătul scării era deschisă. Un muc de lumânare lumina o cămăruță sărăcăcioasă lungă de zece pași; o vedeai toată de la intrare. Înauntru era dezordine, zdrențele copiilor erau împrăștiate peste tot. Un cearceaf rupt atârna în colțul cel mai îndepărtat al camerei. Pesemne că în spatele lui se afla patul. În cameră erau numai două scaune și un divan jerpelit învelit în mușama, iar în fața lui se afla o masă veche de bucătarie, din lemn de brad, nevopsită și neacoperită. La marginea mesei era un sfeșnic de metal cu un muc de lumânare de seu, gata să se stingă. Așadar, familia Marmeladov nu avea un ungher, ci o cameră, însă era o cameră de trecere. Ușa către celelalte începeri, sau mai bine spus odăițe, în care era împărțit apartamentul Amaliei Lipevehsel era întredeschisă. De acolo se auzea gălăgie și strigăte. Cineva râdea cu hohote. Se vede că jucau cărți și beau ceai. Uneori se auzeau expresii lipsite de jenă.

Raskolnikov o recunoscu imediat pe Katerina Ivanovna. Era o femeie firavă, destul de înaltă și grațioasă dar foarte slabă; avea părul blond închis, încă foarte frumos și obrajii învăpăiații de două pete roșii. Umbla de colo până colo în cămăruța aceea strâmtă, cu brațele strânse la piept, cu buzele arse și respirația scurtă și grea. Ochii îi străluceau din cauza frigurilor, dar privirea îi era aspă și fixă; la lumina ultimilor pâlpâiri ale mucului de lumânare, chipul său agitat făcea o impresie urâtă. Raskolnikov socoti că ea nu are mai mult de treizeci de ani și că nu se potrivește deloc cu Marmeladov... Femeia nu auzi și nici nu observă când aceștia intrară. Părea pierdută în lumea ei, fără să vadă și fără să audă. Aerul era înnăbușitor dar ea nu deschidea fereastra; de pe scară venea un miros urât, cu toate că ușa dinspre scară rămânea mereu deschisă. Din încăperile interioare, prin ușa crăpată, pătrundeau valuri de fum; femeia tușea dar nu închidea ușa. Cea mai mică dintre fetițe, de vreo șase ani, adormise chircită pe jos, cu capul înfundat în divan. Un băiețel, cu un an mai mare, tremura și plângea în colț; pesemne abia fusese bătut. Lângă el stătea o fetiță de vreo nouă ani, înăltuță și subțire ca un chibrit, îmbrăcată într-o cămășuță zdrențăroasă, cu un paltonaș vechi de postav, făcut probabil demult căci nu-i mai acoperea genunchii. Brațul ei subțire ca un băț îl ținea de după gâtul frățiorului ei. Încerca să-l potolească șoptindu-i ceva, îl alinta să nu mai plângă. În același timp, cu ochii ei mari, negri, care păreau enormi pe obrăjorul slab și speriat, o urmărea cu teamă pe maică-sa. Fără să intre, Marmeladov îngenunghe în prag și-l împinse înainte pe Raskolnikov. Femeia, văzând un om necunoscut, se opri distrată în fața lui, încercând să înțeleagă ce caută el acolo. Apoi își închipui că se duce probabil la locatarii din fund, camera lor fiind una de trecere, și fără să-i mai pese de prezența lui, se îndreptă spre ușa de la scară ca să o închidă și deodată, zărindu-l pe soțul ei îngenuncheat în prag, scoase un țipăt.

— A! strigă ea înnebunită. Te-ai întors! Criminalule! Monstrule!...Unde sunt banii? Arată ce ai în buzunare! Și hainele sunt schimbate! Unde-ți sunt hainele? Unde sunt banii? Spune!

Se repezi să-l caute prin buzunare. Marmeladov, supus și ascultător își desfăcu brațele ca să ușureze percheziția. Nu mai avea niciun ban.

— Unde sunt banii? răcni femeia. O, Doamne, i-ai băut pe toți! Mai erau doisprezece ruble!... Și cuprinsă de furie, îl apucă de păr și-l trase înăuntru. Ca să-i cruțe efortul, Marmeladov se târa smerit în genunchi după ea.

— Asta îmi face plăcere! Nu mă doare, mă bucură, stimate domn! striga el, în timp ce îl trăgea de păr și-l izbea cu capul de podea. Copilul care dormea pe jos se trezi și începu să plângă. Băiețelul nu se mai putu stăpâni în colțul lui, tresări, țipă și se repezi îngrozit la soră-sa, zvârcolindu-se de spaimă. Fetița mai mare, trezită din somn tremura ca varga.

— A băut! A băut toți banii! țipa biata femeie deznădăjduită. Și hainele-s schimbate. Și ei sunt flămânzi! Lihniți! – și frângându-și mâinile arăta spre copii. O, viață blestemată! Și dumitale nu ți-e rușine, se năpusti ea deodată asupra lui Raskolnikov. Vii de la cârciumă! Ai băut cu el, nu-i așa? Ai băut cu el! Afară!

Tânărul se grăbi să plece fără să scoată o vorbă. Ușa din fund se dădu de perete și în prag se iviră câteva mutre curioase, grotești, cu țigări și lulele în gură, și tichii pe cap. Unii erau cu halatele deschise, alții îmbrăcați indecent, câțiva țineau în mână cărțile de joc. Ce-i distra și-i făcea să râdă pe toți era că Marmeladov, în timp ce-l trăgea nevastă-sa de păr, zbiera că asta îi face plăcere. Câțiva intrară în cameră; în sfârșit, răsună o voce ascuțită și amenințătoare: însăși Amalia Lipevehsel încerca să răzbească prin mulțime, ca să restabilească ordinea, așa cum știa dânsa! Adică pentru a nu știu câta oară s-o sperie pe biata femeie, poruncindu-i printre înjurături, să părăsească chiar a doua zi casa. Înainte de a pleca, Raskolnikov vârî mâna în buzunar, scoase câteva monede de aramă, care-i rămăsese din rubla schimbată la cârciumă, și le pusese, fără să fie văzut, pe prichiciul ferestrei. Ceva mai târziu, pe scară, îi păru rău și voi să se întoarcă.

„Ce prostie am făcut,gândi el, ei o au pe Sonia și eu trebuie să mănânc.

Dar gândindu-se mai bine înțelese că nu putea să ia banii înapoi și că în niciun caz nu ar face-o, dădu din mână a lehamite și porni spre casă. „Sonia are nevoie de dresuri, se gândea mergând pe stradă și zâmbind cu amărăciune imaginea asta costă bani… Hm! Și când te gândești că Sonicika ar putea rămâne fără bani, fiindcă este vorba de noroc, ca la vânătoare… ca la minele de aur… și atunci, fără banii mei nu ar avea ce mânca mâine… Bravo Sonia! Ce mină de aur au descoperit totuși! Și se folosesc de ea! Da, se folosesc de ea! Au plâns la început și acum s-au obișnuit. Ticălosul de om se obișnuiește cu orice!"

Căzu pe gânduri

„Și dacă greșesc, exclamă el deodată. Dacă, în realitate, omul nu este ticălos omul – în genere, întreaga specie umană – atunci toate celelalte nu sunt decât prejudecăți, temeri scornite de mintea umană și nu mai există bariere, totul va fi așa cum trebuie să fie."

3.

A doua zi se trezi târziu, după un somn agitat. Era neodihnit; se trezi prost dispus, nervos și-și privi cu ură camera. Era un fel de colivie minusculă, lungă de vreo șase pași, avea un aspect mizer datorită tapetului galben, scorojit și plin de praf; și apoi era atât de scundă, încât un om ceva mai înalt s-ar fi temut mereu că se lovește cu capul de tavan. Mobila se potrivea cu încăperea – trei scaune vechi și stricate, în colț, o masă vopsită pe care zăceau câteva cărți și caiete acoperite de un strat gros de praf, ceea ce demonstra că că nimeni nu se mai atinsese de ele de multă vreme. Un divan mare, strâmb, ocupa aproape un perete întreg și jumătate din lățimea camerei; odată fusese îmbrăcat în stambă , dar acum era numai zdrențe și era folosită drept pat. Raskolnikov dormea deseori îmbrăcat, fără cearceaf și învelit cu paltonul lui vechi și jerpelit, cu o pernuță mică la cap, sub care punea hainele care-i mai rămăseseră, curate sau murdare, numai să ridice un pic căpătâiul.

Ar fi fost greu să decadă și să ajungă mai rău decât era, dar în starea lui sufletească, Raskolnikov se complăcea în această situație neglijentă. Se retrăsese de toată lumea, ca o broască țestoasă în carapacea ei, și până și mutra slujnicei, care trebuia să-l servească și intra uneori în cămăruță, îl făcea să se crispeze dureros. Așa se întâmplă cu unii monomani, obsedați de ideea lor fixă. De două săptămâni gazda încetase să-i mai trimită de mâncare iar el nu se gândise să se ducă la dânsa să-i ceară socoteală, deși rămânea zile întregi nemâncat. Nastasia, bucătăreasa și unica slujnică din casă, era încântată de acea stare de spirit a chiriașului; nu mai mătura sau se îngrijea de odaie decât o dată pe săptămână, când, din întâmplare punea mâna pe mătură. Ea îl trezi în dimineața aceea.

— Trezește-te, ce tot dormi! îi strigă ea. E trecut de ora nouă, ți-am adus niște ceai; vrei? Trebuie să fi lihnit de foame!

Raskolnikov deschise ochii, tresări și o recunoscu.

— Ceaiul e de la gazdă? întrebă el ridicându-se încet, cu o față de om bolnav.

— De la gazdă.

Femeia așeză în fața lui propriul ei ceainic, puțin crăpat, cu o zeamă de ceai și două bucățele gălbui de zahăr.

— Nastasia, ia te rog asta... zise el, căutându-se prin buzunare (dormise îmbrăcat) și scoțând un pumn de monede de aramă. Du-te și cumpără-mi o franzelă. Și ia de la mezelărie niște cârnați mai ieftini.

— Imediat îți aduc franzela; dar nu ai vrea niște ciorbă de varză în loc de cârnați? E ciorbă bună, rămasă de ieri. Ți-am păstrat-o de ieri, dar te-ai întors târziu. E ciorbă bună.

După ce-i aduse ciorba și Raskolnikov se așeză să mănânce, Nastasia își făcu loc lângă el pe divan și începu să-i turuie gura. Era de la țară și foarte vorbăreață.

— Praskovia Pavlovna, vrea să facă plângere la poliție împotriva ta, zise femeia.

Raskolnikov se stâmbă.

— La poliție? De ce?

— Pentru că nu-i plătești chiria și nici nu te muți. De asta.

— La naiba, asta este ultima picătură, bombănii el scrâșnind din dinți. Nu, asta nu mă încântă deloc... acum. Este o proastă, adăugă el tare. O să trec astăzi pe la ea să vorbim.

— Nu-i mai proastă ca mine. Da tu, dacă tot ești așa deștept, de ce zaci aici și nu faci nimic? Altădată ziceai că te duci să dai lecții la copii. Acum de ce nu mai faci nimic?

— Fac... răspunse Raskolnikov cu asprime și fără chef de vorbă.

— Ce faci?

— Muncesc...

— Ce muncești?

— Gândesc, rosti el serios după o scurtă tăcere.

Nastasia izbugni în râs. Era una dintre acele femei care râd ușor și, când se pornea, râdea încet, legănându-se și săltându-și trupul până i se făcea rău.

— Și câștigi mult cu gânditul? reuși ea să articuleze.

— Nu pot da lecții dacă nu am cizme. Și în plus m-am săturat.

— Din asta îți câștigi pâinea!

— Lecțiile nu sunt plătite bine. Ce să fac eu cu câteva