Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Adam Bede. Vol. 1

Adam Bede. Vol. 1

Citiți previzualizarea

Adam Bede. Vol. 1

Lungime:
418 pages
7 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737247513
Format:
Carte

Descriere

Romanul Adam Bedea cunoscut un mare succes chiar de la prima ediție, fiind aclamat pentru redarea plină de înțelegere și realism a vieții rurale englezești de secol XIX. Astfel, cititorul pătrunde în viețile a patru tineri din Hayslope, o comunitate conservatoare, în anul 1799. Adam Bede, Hetty Sorel, Arthur Donnithorne și Dinah Morris sunt legați printr-o poveste de iubire și de trădare ale cărei urmări tragice vor zgudui din temelii nu doar viețile celor patru, ci și rânduielile comunității din care fac parte. Cu toate că Adam Bede este o poveste despre seducție și trădare, este și o meditație profundă asupra urmărilor acțiunilor noastre și asupra ispășirii greșelilor prin suferință.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737247513
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Adam Bede. Vol. 1

Cărți conex

Previzualizare carte

Adam Bede. Vol. 1 - Eliot George

1880.

cartea întâi

Capitolul 1

Atelierul

În oglinda unei singure picături de cerneală, vrăjitorul egiptean caută să-i descopere aievea călătorului trimis de soartă vaste scene de viață și năluci din trecut. Tot astfel voi încerca și eu să fac pentru tine, cititorule. Vreau ca prin această picătură de cerneală din vârful peniței mele să descoperi atelierul încăpător al meșterului Jonathan Burge, dulgher și zidar din satul Hayslope, așa cum arăta acesta în 18 iunie, anul Domnului nostru 1799.

Soarele cald al după-amiezii îi învăluia pe cei cinci lucrători care meștereau de zor înăuntru, cu sârg și pricepere, uși, rame de ferestre și lambriuri. Mirosul pătrunzător al lemnului de brad, care venea dinspre scândurile proptite afară chiar lângă ușa deschisă, se contopea cu mireasma arbuștilor de soc ce își așternuseră neaua văratică până în fereastra deschisă din celălalt capăt al atelierului. Razele piezișe ale soarelui străluceau printre fâșiile străvezii de talaș care zburau în fața rindelei mânuite cu fermitate, așternându-le la picioarele falnicului platan, și însuflețeau firele fine de praf care dansau împrejurul scândurilor de stejar rezemate de perete. În vârful unei grămezi din acest talaș își găsise culcuș moale un câine ciobănesc cu blană sură, încâlcită și zbârlită, care se odihnea cu botul așezat între labe, încrețindu-și când și când sprâncenele, mai precis, ori câte ori arunca o căutătură spre cel mai înalt dintre meșteri, cel care cresta o apărătoare în centrul unei polițe din lemn. Acestuia îi aparținea glasul baritonal, puternic, care se făcea auzit acoperind sunetul ritmic de rindele și maiuri.

Scoală, suflete al meu, odat’ cu soarele,

Scutură reaua trândăvie

Și fă-ți a zilei datorie.

Apoi trebuia făcute anumite măsurători care cereau mai multă atenție, așa că glasul răsunător scădea până se pierdea într-un fluierat, pentru a izbucni iarăși cu reînnoită vigoare :

Curate fie-ți faptele,

Și cugetul limpede ca lumina zilei.

O asemenea voce nu își putea avea obârșia decât într-un piept lat, de om voinic, iar posesorul acelui piept lat era un flăcău înalt cam de doi metri, bine făcut și cu oase mari, cu spatele atât de drept și capul atât de semeț, încât, atunci când se trăgea înapoi să cerceteze pe îndelete și de la distanță lucrarea ce-i ieșise din mâini, avea aerul unui falnic soldat, pe care nimic nu-l poate scoate dintr-ale lui. Mâneca suflecată până deasupra cotului dezgolea un braț care putea cu ușurință câștiga un premiu la o întrecere de forță, cu toate că mâinile sale prelungi, cu buricele late ale degetelor, arătau că sunt deprinse cu munci care cer îndemânare. Constituția sa robustă arăta că Adam Bede e saxon și face cinste neamului său, deși părul negru ca pana corbului, parcă și mai negru din pricina tichiei din hârtie deschisă la culoare, și privirea pătrunzătoare a ochilor, și ei negri, care străluceau de sub sprâncenele mobile, puternic desenate, adevereau că în venele lui curge și sânge de celt. Avea fața mare, cu trăsături aspre, parcă dăltuite, fără altă frumusețe, în clipele de repaus, decât o expresie de om inteligent, cinstit și jovial.

Se cunoștea dintr-o privire că lucrătorul de lângă Adam îi este frate. Avea aproape aceeași statură, același tip de trăsături, aceeași nuanță a părului și a pielii, însă asemănarea de neam dintre cei doi părea a face încă și mai vădită deosebirea dintre ei, fiindcă expresia chipului și ținuta erau cum nu se poate mai diferite. Umerii lați ai lui Seth erau ușor lăsați, ochii săi erau cenușii, sprâncenele, mai puțin pronunțate și mai stăpânite decât ale fratelui său. Iar privirea, în loc să fie pătrunzătoare, era cea a unui om încrezător și blajin. Își zvârlise tichia din hârtie de pe cap, așa că se vedea că nu are părul des și drept al lui Adam, ci rar și cârlionțat, lăsând să se distingă conturul precis al podoabei capilare care îi încununa ca o boltă fruntea.

Haimanalele și pierde-vară știau că de la Seth mai puteau să scoată câte un bănuț, însă cu Adam nici nu cutezau să vorbească.

Concertul uneltelor și cântul lui Adam fură curmate într-un târziu de Seth, care, săltând ușa la care lucrase cu râvnă, o propti de perete și zise :

— Gata ! Mi-am isprăvit ușa pe care o aveam de făcut pe ziua de azi.

Lucrătorii ridicară toți privirea. Jim Salt, un zdrahon cu părul roșcat, cunoscut tuturor cu porecla de Jim Roșcovanu’, se opri din rindeluit, iar Adam îl întrebă pe Seth, aruncându-i o privire pătrunzătoare în care se citea surprinderea :

— Ce ? Așa socoți tu ? C-ai isprăvit-o ?

— Păi da ! răspunse Seth, surprins la rândul lui de întrebare. Ce-i mai lipsește ?

Ceilalți trei lucrători izbucniră în hohote de râs, făcându-l pe Seth să privească zăpăcit în jur. Adam nu li se alătură, însă pe chip i se așternu umbra unui zâmbet când îi spuse fratelui său, cu mai multă blândețe în glas :

— Păi, ai uitat de tăblii.

Lucrătorii izbucniră iarăși în hohote de râs, văzându-l pe Seth cum roșește până la rădăcina firului de păr și se ia cu mâinile de cap.

— Ura ! răcni un omuleț mic de stat și slab ca un țâr, poreclit Ben Țeposu’, țâșnind sprinten și îndatoritor și înșfăcând ușa. Om agăța-o de peretele din fund și-om scrie pe ea : „Ăsta-i lucru’ lu’ Seth Bede, metodistu’." Hei, Jim, ia adă-ncoa’ oala cu văpseală roșă !

— Fugi de-aci ! îi spuse Adam. Dă-i pace, Ben Cranage ! Că poate-oi greși și tu într-o bună zi. Și să te văz atunci cu ce gură mai râzi.

— Așteaptă tu mult și bine pân’ m-oi prinde că greșesc ! Mult amar de vreme tre’ să treacă pân’ să-mi ia mie mințile flecărelile alea de metodiști, spuse Ben.

— Nu, da’ prea des ți le ia băutura, și asta-i chiar mai rău.

Oala cu vopsea roșie ajunsese în mâna lui Ben, care se pregătea să scrie ce avea de scris, desenând un S imaginar în aer.

— Dă-i pace, m-auzi ? se răsti Adam autoritar și, punându-și deoparte uneltele, se îndreptă cu pași mari spre Ben și îl înșfăcă de umărul drept. Dă-i pace, sau te scutur de-ți sare și sufletu’ din tine !

Ben se clătină sub încleștarea ca de fier a lui Adam, dar, ca un brav și inimos omuleț ce se afla, nu înțelese să se dea bătut. Cu mâna stângă înșfăcă peria pe care o ținea în dreapta lipsită de putere și schiță un gest de parcă ar fi vrut să facă marea ispravă de a scrie cu mâna stângă. Într-o clipită, Adam îl răsuci cu fața spre el, îl prinse și de celălalt umăr și, împingându-l, îl țintui de perete. Însă Seth interveni :

— Lasă-l în pace, Addy, că Ben se ține de glume. Are și de ce să-și râdă de mine... că și mie-mi vine.

— Nu-i dau drumu’ pân’ ce nu făgăduiește că nu se mai leagă de ușa aia, spuse Adam.

— Ben, băiete, spuse Seth stăruitor, io zic să nu ne sfădim pentru atâta lucru. Doar îl știi pe Adam : nu se lasă până nu iese cum vrea el. Mai ușor e să-ntorci căruța pe uliță strâmtă, decât să-l scoți pe Adam din ale lui. Dă-o-ncolo de ușă și să isprăvim odată !

— Nu că m-ar speria Adam, răspunse Ben, da’ fiin’că mă rogi tu, Seth, uite, îs gata s-o las baltă.

— Că bine te-ai gândit să faci, Ben, spuse Adam râzând și dându-i drumul din strânsoare.

Cu toții se întoarseră la lucru. Doar Ben Țeposu’, care avusese parte de o înfrângere în lupta corp la corp, era gata să își acopere rușinea, căutând victoria printr-o vorbă usturătoare.

— Ia zi, tu, Seth, începu el, la ce-ți stătea mintea ? La predică sau la nurii predicatoarei, de-ai uitat de tăblii ?

— Vin’ și tu de-o ascultă, Ben ! îi răspunse Seth pe un ton jovial. Diseară vine să predice pe pajiște. Poate oi afla și tu că ai a te gândi și la altceva, în afară de cântecele alea deocheate la care ții atâta. Poate oi deveni și tu drept-credincios, și ăsta ar fi câștigul tău ăl mare pe ziua de azi.

— Toate la timpu’ lor, Seth ! Am vreme să mă gândesc la asta când m-oi așeza la casa mea. Flăcăii n-are ce face cu un câștig așa de mare. Poate când i-oi trage clopotele vreunei fetișcane de măritat oi ajunge și la cele bisericești, așa, ca tine, Seth. Da’, zic și io așa, că nu ți-o plăcea să vezi că m-apuc de cele sfinte, că poate intru în vorbă cu predicatoarea ochioasă și ți-o fur ?

— N-am frică de asta, Ben, că nu e nici de nasu’ tău, nici de nasu’ meu. Tu vin’ doar de-o ascultă și n-ai să mai zici vorbele astea de ea.

— Păi, dacă n-oi găsi pe nimeni mai de Doamne-ajută să-mi ție tovărășie la crâșma Holly Bush, mă bate gându’ să trec diseară și s-o văz. Și cam de ce-o să vorbească din Scripturi ? Mie poți să-mi zici, Seth, să știu și io dacă n-oi apuca să viu la vreme. Ia zi, că doară n-o fi aia : „Ce ați ieșit să vedeți în pustiu ?" O prorociță ?! He, he, adevărat vă spui vouă că e mai ceva ca o prorociță, că-i o muiere pe cinste, frumoasă cum alta nu s-a mai văzut.

— Mai taci odată, Ben ! spuse Adam cu asprime. Ia nu te mai lega de cele sfinte ! În ăst rând îți zic c-ai sărit calu’.

— Ce face ? Te pomenești că ți-a sucit și ție mințile, Adam ? Și io care ziceam până mai adineauri că ești în contra ei.

— Ei, ași ! Nu mi-a sucit nimeni nimic. N-am scos o vorbă de predicatoare. Ți-am zis doar să nu te mai legi de ce stă scris în Biblie. Doar ai cărticica ta cu snoave deșucheate cu care te fălești atâta, nu ? E numa’ bună pentru tine, așa că păstrează-ți mâinile nerușinate pentru ea !

— I-auzi ! Ai ajuns și tu cucernic ca sfântu’ Seth. Că doar nu te-oi duce și tu la predică diseară ? Te-oi descurca de minune să conduci psalmiștii. Da’ zău de știu ce-o zice popa Irwine de-o auzi că Adam Bede, ăla de-l iubește cel mai mult, s-a dat cu metodiștii.

— Nu-ți face tu griji din pricina mea, Ben ! Nu mă dau io cu metodiștii așa, cum nici tu n-ai s-o faci, deși crez c-ai să te dai cu alții, mai răi. Iar pastoru’ Irwine are destulă minte să nu se amestece în ce fac oamenii cu credința lor. Asta-i între fiecare om și Dumnezeu, așa cum mi-a spus chiar el nu o dată.

— Bine, am priceput. Da’ nu prea vă are la inimă pe voi, ereticii.

— Se prea poate. Nici mie nu-mi place berea groasă a lui Josh Tod, și uite că nu te-mpiedic să bei până cazi în nas.

La această împunsătură a lui Adam râseră toți, în afară de Seth, care zise cu seriozitate :

— Nu-i bine, Addy, să asemuiești credința cuiva, oricare ar fi ea, cu berea. Poate nu crezi, da’ credința metodiștilor și a ereticilor are aceeași rădăcină cu a oamenilor bisericoși.

— Ba nu, Seth, băiete ! Io nu iau în râs credința nimănui. Fiecare să facă după cum îi dă ghes cugetu’. Atâta doar că bine ar fi dacă le-ar da prin minte oamenilor gându’ ăl bun să stea liniștiți în biserică, unde ai multe de învățat. Și-apoi, nu-i bine nici să stai cu mintea doar la Ăl de Sus, mai sunt și altele pe lume în afar’ de Evanghelie. Bunăoară canalele, apeductele, mașinăriile care intră în mină și fabrica lu’ Arkwright din Cromford. După mine, omu’ trebuie să-nvețe și altceva pe lângă ce scrie în Biblie, să facă lucrurile cu mâinile lui. Da’ dacă-i asculți pe unii predicatori, ai zice că omu’ n-are alta mai bună de făcut în viață, decât să stea cu ochii închiși și să se uite la ce se-ntâmplă în sinea lui. Io atâta știu : că omu’ trebuie să poarte dragostea de Dumnezeu în suflet, și tot acolo trebuie să fie sădit și cuvântu’ Domnului, așa cum zice Biblia. Da’ oare ce zice Biblia ? Păi zice că Dumnezeu a suflat viață asupra omului ca să muncească și să ridice loc de închinăciune, să cioplească cu mâna lui și să lucreze cu iscusință. Așa înțeleg io că e rânduită lumea : duhu’ lui Dumnezeu e în toate lucrurile și-n toate zilele, și-n zilele de lucru, și-n zilele de duminică, în toate pe care le face sau plăsmuiește omu’ și-n mașinăriile pe care le-nchipuie. Și Dumnezeu ne-a dat cap și mâini, tot așa cum ne-a dat suflet. Că dacă un om izbutește să facă ceva din munca lui, să zidească un cuptor, ca nevastă-sa să nu mai coacă la brutărie, sau să facă peticu’ de pământ din grădină să-i dea doi cartofi în loc de unu’, atunci el e mai aproape de Dumnezeu decât unu’ care se ține toată ziulica după preot și se văicărește închinându-se și cerând la Dumnezeu să-i dea.

— Că bine le mai zici, Adam ! rosti Jim Roșcovanu’, care se oprise din geluitul scândurilor cât vorbise Adam. De mult n-am mai auzit o predică așa de frumoasă ! Ăsta-i un semn, acuși se face anu’ de când mă cicălește nevastă-mea să-i fac un cuptor.

— E multă judecată în vorbele tale, Adam, remarcă Seth grav. Da’ după cum știi și tu, mulți s-au scuturat de trândăvie și s-au pus harnici pe treabă după ce au ascultat vreo predică. Că predicatorii golesc cârciumile. Și dacă omu’ își găsește credința, o să facă treabă și mai bună.

— Atâta doar că omu’ uită câteodată să pună tăblia la ușă, nu, Seth ? întrebă Ben Țeposu’.

— Și tu acuma, Ben, ți-ai găsit de ce să râzi de mine toată viața. Da’ degeaba-mi cauți pricină c-am greșit aci din pricina credinței, vinovat sunt doar io, Seth Bede, care umblu de când mă știu cu capu-n nori, că nici credința nu m-a-ndreptat. Mare păcat de mine !

— Să nu mă iei în seamă, Seth, îi răspunse Ben Țeposu’, că tu ești un flăcău de toată isprava și bun la suflet, c-ai pus sau n-ai pus tăblia. Și nici nu te zbârlești la orice glumă, așa cum face alții din neamu’ tău, de se crede mai breji.

— Seth, băiete, îi spuse Adam, neluând în seamă vorba înțepătoare care îi fusese adresată, să nu mi-o iei în nume de rău, că n-am spus-o cu răutate. N-am vrut să te judec când ți-am zis ce ți-am zis. Unii văd lucrurile într-un fel, alții, într-alt fel.

— Nici vorbă, Addy, te știu io pe tine că nu-mi vrei rău’, îi răspunse Seth. Tu semeni cu câinele tău, Gyp ; că și tu latri la mine uneori, da’ pe urmă vii și-mi mănânci din palmă.

Își continuară toți lucrul în tăcere preț de câteva minute, până ce orologiul bisericii bătu ceasurile șase. Înainte de a se stinge sunetul primei bătăi, Jim Roșcovanu’ își lăsă scândura și se întinse să își ia haina, Ben Țeposu’, uitând să mai bată cuiul și lăsându-l înfipt doar pe jumătate, își aruncă șurubelnița în coșul cu unelte, Taft Mutu’, care, credincios poreclei sale, nu scosese o vorbă în tot acel timp, pregătindu-se să dea cu ciocanul, îl ridică, dar îl aruncă cât colo, și până și Seth se îndreptă de spate și își ridică mâinile să își scoată tichia de pe cap. Singur Adam își vedea liniștit de treabă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Băgând de seamă că uneltele se opriseră din lucru, ridică privirea și rosti indignat :

— Ia te uită la ei ! Silă mi-e de omu’ care-și leapădă uneltele cum începe să bată ceasu’, ca și cum n-ar pune pic de suflet în munca lui și i-ar fi frică, nu cumva să dea o lovitură de ciocan fără vreun folos.

Seth păru un pic rușinat și începu să se pregătească de plecare cu oarecare încetineală, iar Taft Mutu’ își dezlegă limba și spuse :

— Măi, Adam, băiete, vorbești și tu ca un tânăr ce te afli. Stai să vezi când oi ajunge la patruj’ șase de ani ca mine, și nu la douăj’ șase cât ai tu acum, că n-o să-ți mai dea inima ghes să lucrezi pe nimica.

— Fugi de-aici ! îi răspunse Adam, căruia nu-i trecuse încă mânia. Ce are de-a face vârsta cu tragerea de inimă ? Mă uit la tine și văz că nu te-ai înțepenit de tot. Mi-e urât de omu’ care-și aruncă uneltele de parcă i-ar fi tras careva un glonț în mână, mai ’nainte ca ceasu’ să fi isprăvit de bătut, ca și cum i-ar fi silă de munca lui. D-apoi să se mai și fălească cu ea ! Până și roata morii se mai învârte după ce-o oprești.

— Fârtate Adame, exclamă Ben Țeposu’, dă-i pace, fii și tu mai boderat ! Până mai adineauri aveai ce-aveai cu predicatorii ; da’ las’ că și ție-ți place să vorbești când e rost să ții o predică. Și-apoi, chiar dacă ție ți-o place mai mult să muncești decât să petreci, mie unu’ să știi că-mi place mai mult să petrec decât să muncesc. Io zic c-ai de ce să fii mulțumit, că-ți rămâne ție mai mult de muncă.

Rostind aceste cuvinte, pe care le socotea a fi pline de miez, Ben Țeposu’ își săltă coșul pe umăr, făcându-și astfel ieșirea din scenă, urmat îndeaproape de Taft Mutu’ și de Jim Roșcovanu’. Seth mai zăbovi și îl privi îndelung și dus pe gânduri pe Adam, de parcă ar fi așteptat să-i mai spună ceva.

— Te duci pe-acasă înainte să mergi la predică ? îl întrebă Adam, ridicând privirea.

— Nu. Mi-am lăsat lucrurile și pălăria la Will Maskery. Nu mă-ntorc acasă până la zece. Poate oi însoți-o pe Dinah Morris până la ea acasă. Dac-o vrea. Doar știi că de la casa lu’ Poyser și până la ea nu mai merge nimeni.

— Dacă-i așa, o să-i spun maicii să nu te-aștepte, îi răspunse Adam.

— Tu nu treci pe la Poyser diseară ? îl întrebă Seth cumva cu sfială, în timp ce se îndrepta spre ușă, pregătindu-se să iasă din atelier.

— Nu, mă duc la școală.

Gyp, care stătuse neclintit până atunci în culcușul său călduț, văzându-i pe oameni că pleacă, saltă capul și nu-l scăpă din ochi pe Adam. Nici nu apucase bine Adam să bage rigla în buzunarul șorțului și să și-l răsucească în jurul taliei, că Gyp alergă la el și își privi stăpânul drept în ochi, așteptând credincios un semn. Dacă Gyp ar fi avut coadă, fără îndoială că ar fi dat din ea, însă, fiind lipsit de acea cale de a-și exprima emoțiile, era asemenea atâtor altor ființe vrednice, a căror soartă este să pară mai nesimțitoare decât le-a înzestrat natura.

— Ce ? Ești gata să-ți iei coșu’, ai, Gyp ? rosti Adam, cu aceeași blândețe în glas cu care îi vorbise lui Seth.

Gyp sări și scoase un scurt lătrat, așa cum un om ar fi spus : „Păi cum !" Bietul de el, nu avea prea multe posibilități să își exteriorizeze sentimentele.

Coșul cu pricina era același în care Adam și Seth își aduceau mâncarea în zilele de lucru ; și nici măcar un mare dregător, la vreo paradă, nu ar fi arătat mai nepăsător față de cunoscuți decât Gyp pe când sălta încântat și țanțos ducând coșul în bot, venind pe urmele stăpânului.

Ieșind din atelier, Adam încuie ușa, scoase cheia din broască și se îndreptă spre clădirea din celălalt capăt al curții. Era o căsuță joasă, cu acoperiș cenușiu de șiță și ziduri netede, de culoarea pieii tăbăcite, cu înfățișare plăcută și veselă în lumina înserării. Ferestrele cu geamuri mici de sticlă cu rame de plumb străluceau de curățenie, iar pragul din piatră al ușii era alb și curat ca spuma mării când apele se retrag de pe stânci. În prag stătea o bătrânică îngrijită, îmbrăcată într-o rochie de in în dungi închise la culoare, cu o basma roșie și o bonetă din bumbac, care vorbea cu niște orătănii pestrițe, atrase de speranța iluzorie că vor căpăta câteva grăunțe de orz sau firimituri de cartof rece. Bătrâna părea să aibă vederea slabă, fiindcă nu îl recunoscu pe Adam decât când spuse :

— Uite cheia, Dolly ! Fii bună, rogu-te, și pune-o bine în casă.

— De bună seamă. Da’ nu intri, Adam ? Donșoara Mary îi acasă și meșteru’ Burge tre’ să sosească numaidecât. Știi ce bucuros e când rămâi la cină cu el ; mă pun chezașă.

— Nu, mulțumesc, Dolly, mă duc acasă. Sara bună !

Adam plecă iuțind pasul, cu Gyp călcându-i îndeaproape pe urme, ieși din curte și o luă pe drumul care ducea în afara satului, coborând spre vale. Când ajunse la poalele dealului, un călăreț mai vârstnic, cu un geamantan din piele prins în curele la spatele lui, își opri bidiviul după ce Adam trecuse de el și se răsuci în șa, uitându-se lung după muncitorul vânjos, cu scufie din hârtie, pantaloni din piele, până sub genunchi, și ciorapi împletiți din lână albastru-închis.

Fără să-și dea seama câtă admirație stârnise, Adam lungi pasul peste câmp și slobozi cântecul care-i umblase în cap toată ziua :

Curate fie-ți faptele,

Și cugetul limpede ca lumina zilei.

Căci ochiul Domnului veghează

Aflând gândurile și căile tale ascunse.

Capitolul 2

Predica

Cu un sfert de ceas înainte de orele șapte, o agitație neobișnuită puse stăpânire pe toată suflarea din Hayslope, iar de-a lungul uliței principale a satului, de la hanul Donnithorne Arms și până la poarta cimitirului, locuitorii fuseseră scoși din case de ceva mai important decât simpla plăcere de a trândăvi în căldura soarelui care stătea să apună. Donnithorne Arms se afla chiar la intrarea în sat, iar curtea și acareturile, o dovadă că hanul dispunea de o bucată frumușică de pământ, vesteau călătorului că avea să găsească de-ale gurii pentru el și calul lui, ceea ce era o consolare după nedumerirea căreia acesta îi cădea pradă, în încercarea de a desluși semnele de pe firma încercată de vreme, pe care nu se mai deslușea emblema din heraldică a vechii familii Donnithorne. Domnul Casson, hangiul, stătea de ceva vreme în prag, cu mâinile vârâte în buzunare, legănându-se pe vârfuri și călcâie și privind dus pe gânduri spre o fâșie de teren neîngrădită, în mijlocul căreia se înălța un arțar, știind prea bine că era locul spre care se îndreptau anumiți bărbați și anumite femei care treceau pe uliță în răstimpuri, cu chipuri preocupate și grave.

Persoana domnului Casson nu făcea parte din categoria oamenilor obișnuiți, pe lângă care poți trece fără a băga de seamă că există și fără a zăbovi să-i descrii. Din față, părea alcătuit din două globuri, având aceeași relație între ele ca luna și pământul : adică se poate spune că sfera mai mică încăpea, la o primă vedere, cam de treisprezece ori în cea mare și îndeplinea în mod vădit funcția de satelit, fiind dependentă de aceasta. Dar aici se oprea orice asemănare, căci chipul domnului Casson nu arăta deloc a satelit melancolic, și nici a „glob pătat, după cum denumește ireverențios Milton luna. Dimpotrivă, era greu să-ți închipui față mai întinsă și cap mai sănătos ca ale lui. Expresia de pe chipul său, delimitată îndeosebi de o pereche de obraji rotofei și rumeni – nodul neînsemnat al nasului și liniile, ca niște semne de punctuație, ale ochilor, care separau obrajii de frunte fiind neglijabile, abia meritând atenția –, era una de jovială mulțumire sufletească, temperată doar de sentimentul demnității propriei persoane, vădită în atitudinea mândră și în felul său de a fi. Acest sentiment al demnității cu greu putea fi socotit excesiv la un bărbat care slujise, timp de cincisprezece ani, ca majordom al „Familiei și care, din actuala sa poziție înaltă, era nevoit să aibă de-a face cu oameni sub nivelul său. Cum să împace demnitatea persoanei sale cu satisfacerea curiozității care îl împingea să se ducă pe pajiște, să vadă cu ochii lui despre ce e vorba, aceasta era problema cu care își frământa domnul Casson mintea de vreo cinci minute încoace. Dar tocmai când găsise parțial răspunsul la dilema sa – lucru vădit de faptul că își scosese mâinile din buzunarele pantalonilor și le vârâse în răscroiala vestei, la subsuori, plecând capul într-o parte și afișând o lipsă desăvârșită de interes față de orice i-ar fi trecut pe dinaintea ochilor –, tocmai atunci, gândurile îi fură abătute de apropierea călărețului pe care noi l-am întâlnit mai devreme, când se oprise în drum spre a se uita lung după prietenul nostru Adam, și care ajunsese, între timp, la poarta hanului Donnithorne Arms.

— Scoate-i căpăstrul și adapă-l, băiete ! îi spuse călătorul unui flăcăiaș îmbrăcat într-un cămeșoi, care dăduse fuga dinspre grajd la auzul copitelor.

— Ce mai e nou prin satul vostru frumos, hangiule ? i se adresă el domnului Casson, în timp ce descăleca. Văd că e mare agitație în jur.

— Se adună lumea la predica metodistă, domnul meu. S-a dus vestea că vine o tânără să predice pe pajiște, răspunse domnul Casson pe un ton de ușoară afectare și scoțând un șuierat ascuțit de astmatic. Dar poftiți înăuntru, domnul meu, să vă servesc cu ceva !

— Nu, trebuie s-ajung la Rosseter. Vreau doar să-mi adap calul. Ia spune, ce zice pastorul vostru că o femeie vine să predice sub nasul lui ?

— Pastoru’ Irwine nu șade în sat, dom’le. Șade peste deal, în Brox’on. Casa parohială e șubrezită rău, dom’le, nu mai e bună pentru boieri. Vine decât să predice duminică după-masă și lasă calu’ acilea la mine. E un cal voinic, dom’le, sur, și mare grijă are de el ! Mereu își lasă calu’ la mine, dom’le, încă dinainte să iau eu Donnithorne Arms. Că io nu mi-s de prin partea locului, cum se vede după vorba mea. Că oamenii de p-aci are altă vorbă, mai curioasă, dom’le, că nici domnii nu poate s-o priceapă. Io am fost crescut printre boieri, dom’le, și am deprins vorba lor de țânc. Păi cum vă gândiți că zice oamenii de p-acilea la „acum" – că așa se esprimă domnii, știți, ei zice „acum ; păi da, ăștia de p-aci zice „acușica, în dialec, domnule. Așa l-am auzit io pe conașu’ Donnithorne zicând de multe ori, că p-aci se vorbește în dialec. Așa zicea el.

— Așa e, spuse străinul zâmbind. Știu și eu prea bine. Dar sunt încredințat că n-aveți prea mulți metodiști prin părțile astea, că doar aici oamenii se îndeletnicesc cu munca câmpului. N-aș fi crezut c-o să-ntâlnesc metodiști în satul ăsta, e ultimul lucru la care m-aș fi gândit. Sunteți cu toții fermieri, nu-i așa ? Rar se-ntâmplă ca metodiștii să-i tulbure la minte pe fermieri.

— De ce, dom’le, că e o mulțime de muncitori în sat. Îl avem pe meșteru’ Burge, ăl de ține depozitu’ de cherestea, că el face și repară case. După aia, avem cariera de piatră care nu-i departe de sat. Că avem o groază de slujbe aci la noi, la țară, domnul meu. Și după aia, la vreo trei mile, e plin de metodiști, la Treddles’on, în târgul de crez c-ați trecut pe lângă el când ați venit încoa’, dom’le. Și-acuma, mulți din ăi de se adună pe pajiște vine de-acolo. Că tot de-acolo au luat-o și oamenii de pe la noi, că n-avem decât doi din tot satu’ care s-a dat cu ei : unu’ e Will Maskery, rotaru’, și ălălalt e Seth Bede, un flăcău de lucrează la tâmplărie.

— Prin urmare, predicatoarea vine de la Treddleston, nu-i așa ?

— Ba nu, dom’le, vine de la Stonyshire, care e ca la vreo treizeci de mile depărtare. A venit la neamuri și șade la Ferma Hall a lu’ Poyser, acolo în față și la stânga, unde vedeți hambarele și nucii ăia mari. E nepoata nevestii lu’ Poyser și io crez că-s tare necăjiți c-o să se facă de râsu’ lumii. Da’ auz că nu-i chip să le scoți la metodiștii ăștia gărgăunii din cap când îi apucă : că pe mulți parcă îi ia de cap ca o dambla religia asta. Da’ fata asta pare destul de cuminte când te uiți la ea. Din ce am auzit și io, că de văzut n-am văzut-o la față.

— Ei bine, mi-ar plăcea să mai zăbovesc s-o văd, dar trebuie să plec mai departe. Și așa m-am abătut din drum, vreo douăzeci de minute, fiindcă am vrut să arunc o privire la conacul din vale. Bănuiesc că-i al moșierului Donnithorne, nu-i așa ?

— Da, dom’le, e moșia Donnithorne, domeniu’ de vânătoare. Chiar asta e. Ce mai stejari strașnici, nu-i așa, domnul meu ? Io știu mai bine ce e, dom’le, fiindcă am fost majordom la conac preț de cin’șpe ani. E moșia lu’ căpitanu’ Donnithorne, de e moștenitoru’ boierului ăl bătrân, care va să zică, nepotu’ lu’ conașu’ Donnithorne. Anu’ ăsta vine de seceriș, că face majoratu’, domnu’ meu. Și ce mai petrecere pe cinste o să fie ! Că tot pământu’ ăsta cât vezi cu ochii până hăt departe e al lor, dom’le, e al lu’ boieru’ Donnithorne.

— Ei bine, e un loc frumos, al oricui o fi, spuse călătorul încălecând. Și oamenii sunt frumoși prin părțile astea. Am întâlnit pe drum, în vale, să tot fie cu vreo jumătate de ceas în urmă, o frumusețe de flăcău, cum nu mi-a fost dat să văd până acum. Tâmplar, cred. Un tânăr oacheș, înalt și spătos, care mergea mândru ca un soldat. De flăcăi ca el avem nevoie ca să le dăm o mamă de bătaie franțujilor.

— Păi da, dom’le, treb’e să fie Adam Bede, mă pun chezaș că el era, băiatu’ lu’ Thias Bede. Toată lumea îl știe prin părțile locului. E un fecior ager la minte și iscusit și din cale-afară de voinic. Dumnezeu să vă aibă-n pază, domnule – iertăciune că mă esprim așa –, da’ e-n stare să facă ca la șaizeci și cinci de mile într-o zi și să ridice patru sute de kile. Se are bine cu lumea bună de p-aci, domnul meu : căpitanu’ Donnithorne și pastoru’ Irwine tare se mai bucură când îl vede, chit că el e cam fudul și țâfnos.

— Păi atunci, rămâi cu bine, hangiule, și seară bună ! Eu trebuie s-o iau din loc.

— Sluga dumneavoastră, domnul meu. Și sară bună !

Călătorul își îndemnă bidiviul, iar acesta porni la trap spre capătul satului. Dar, când se apropie de pajiște, frumusețea priveliștii care se întindea spre dreapta, contrastul neobișnuit dintre grupul de săteni și pâlcul de metodiști strânși în jurul arțarului și, probabil încă mai mult, curiozitatea de a vedea cum arată tânăra predicatoare îl îndemnară să își învingă nerăbdarea de a ajunge la capătul călătoriei și să se oprească să privească.

Pajiștea se întindea la marginea satului, iar, în dreptul ei, drumul se bifurca, un braț ducând în sus pe deal, prin dreptul bisericii, celălalt șerpuind domol spre vale. Pe partea dinspre pajiște, care ducea la biserică, linia frântă a caselor cu acoperiș de șiță se continua până în poarta bisericii. Însă, de partea cealaltă, spre miazănoapte și apus, nimic nu împiedica vederea să îmbrățișeze priveliștea cu fânețe unduind molcom, valea împădurită și silueta masivă a dealurilor care se ridicau întunecate în depărtare. Mănosul ținut unduitor Loamshire, de care ținea satul Hayslope, se învecina cu Stonyshire, o regiune cu pământ sterp, dominată de dealuri golașe – cum se întâmplă uneori să vezi un boboc de fată la braț cu fratele ei, o brută deșirată și posomorâtă. Așa se face că, după două sau trei ore de mers călare, călătorul străbătea ținuturi sterpe și pustii, întretăiate de șiruri cenușii de pietre, meleaguri mohorâte, în locul peisajului de dinainte, când drumul se așternuse sub păduri umbroase, sau urcase spre creasta colinelor, străjuit de șiruri de garduri vii și sufocat sub lanuri de grâne și pășuni cu iarbă grasă, și când, la fiecare cotitură, întâlnise câte o așezare veche, cuibărită într-o vale, ori încununând creasta unei coline, ori vreo fermă cu acareturile ei, șiruri de hambare și de căpițe aurii, ori vreo turlă cenușie de biserică veghind deasupra coroanelor dense ale copacilor și acoperișurilor de șiță sau olane roșii. Tocmai o asemenea priveliște ca cea din urmă i-a fost oferită călătorului nostru de biserica din Hayslope, când acesta a început să urce costișa blândă spre ținutul muntos, așa încât, din locul în care poposise lângă pajiște, în fața ochilor săi se desfășura în toată splendoarea sa frumusețea acelui ținut minunat. Sus, la orizont, se înălța masivul în formă de con al dealului, asemenea unui uriaș zid de pământ ridicat să stea pavăză peste câmpii și pășuni, în calea vânturilor aspre și pustiitoare dinspre miazănoapte ; însă nu destul de departe spre a fi învăluit în mantia purpurei de mister, căci, ici și colo, se puteau vedea fâșii verzui întunecate, pătate de albul oilor, a căror mișcare mai mult o bănuiai, căci vederea nu o putea distinge ; pețit de orele schimbătoare ale zilei, rămânea același, veșnic amenințător și posomorât, căci nici îmbujorarea zorilor, nici strălucirea razelor de aprilie, ori arșița de cuptor a soarelui de vară nu-l puteau schimba. Iar, jos, la poalele lui, privirea se odihnea pe hotarul pădurilor parcă aninate acolo, întrerupte de peticele pășunilor vesele sau de brazdele de pe ogoare, păduri neschimbate încă de soarele arzător al verii în cortină întunecoasă de desiș, ci arătându-și încă nuanțele fragede ale frunzei de stejar tânăr și verdele cald al celei de tei și frasin. Urma apoi valea, în care pădurea se îndesea, ca și cum copacii s-ar fi rostogolit și ar fi dat fuga, lăsând în urmă peticele de pe coastă, să apere conacul impunător, cu ziduri înalte, dinspre care se ridica un abur albăstrui văratic. De bună seamă, în jurul conacului se întindea un parc, iar în față se afla un iaz cu apă limpede, cristalină, însă cocoașa colinei le ascundea privirii, iar călătorul nostru nu le putea vedea din locul în care se oprise, pe tăpșanul de la marginea satului. Văzu în schimb în planul apropiat o priveliște tot atât de încântătoare : lumina soarelui revărsându-se pe câmp ca aurul pur printre tulpinile încovoiate de neghina cu frunză păroasă, plantele înalte de măcriș cu boabe roșiatice și florile albe de cucută care se înșiruiau de-a lungul liniei de copaci pitici ce mărgineau terenul. Era acel ceas al verii când sunetul coaselor date la ascuțit îndeamnă privirea să zăbovească galeș pe pajiștile presărate cu flori.

Călătorul ar fi avut și alte frumuseți de admirat în acel peisaj, dacă s-ar fi răsucit în șa și s-ar fi uitat spre răsărit, dincolo de izlazul și de ograda lui Jonathan Burge, înspre holdele de grâu încă verde și nucii de la Ferma Hall, deși se pare că mai mult îl atrăgea mulțimea de oameni din preajmă. Oamenii veniseră din sat cu mic cu mare : de la „moș Taft – cu scufia lui de noapte din lână, îndoit de mijloc aproape până la pământ, dar destul de în putere să se mai țină o vreme pe picioare, proptit în toiagul său scurt –, până la copii de țâță, cu căpșoarele lor rotunde, acoperite de bonete matlasate din pânză de in, legănându-se în brațele mamelor. Când și când, mai apărea câte cineva, poate vreun lucrător ostenit de muncă care, după ce mâncase de seară, ieșise să se uite tâmp la spectacolul neobișnuit, dornic să asculte ce-ar fi avut oamenii să spună despre toată povestea aceea, însă nu destul de curios încât să pună întrebări. Totuși, întreaga adunare avea grijă să nu se amestece cu metodiștii de pe pajiște, să nu care cumva să își închipuie cineva că ar face parte din publicul curios, fiindcă niciunul nu voia să fie acuzat că ar fi ieșit din casă să o asculte pe „predicatoare – că doar ei veniseră să vadă „cam ce se petrece pe-acolo. Bărbații se adunaseră mai ales în preajma fierăriei, dar să nu vă închipuiți că erau strânși într-un grup. Sătenilor nu le place să se învălmășească : ei nu știu să vorbească în șoaptă și sunt la fel de neputincioși să cuvânteze pe un ton scăzut ca vitele și caii. Țăranul adevărat îi întoarce spatele celui cu care vorbește, aruncând întrebarea peste umăr, ca și cum ar vrea să fugă de răspuns, sau îndepărtându-se câțiva pași când dialogul atinge punctul culminant. Prin urmare, grupul strâns în ușa fierăriei era răzlețit și nu îl ascundea privirii pe Chad Cranage, fierarul, care stătea cu brațele lui negre și vânjoase încrucișate, rezemat de tocul ușii, scoțând câte un hohot puternic de râs la propriile glume pe care le prefera – cum altfel ? – vorbelor de duh cam înțepătoare ale lui Ben Țeposu’. Acesta renunțase la plăcerile crâșmei Holly Bush pentru a vedea viața și altfel decât o știa el. Însă cele două stiluri de umor erau tratate cu egal dispreț de domnul Joshua Rann. Șorțul din piele și stratul persistent de murdărie demonstrau fără putință de tăgadă că acesta era cizmarul satului, iar felul în care își împingea bărbia și stomacul înainte și își răsucea degetele mari ale mâinilor constituiau indicii mai subtile, menite a-i pregăti pe neștiutorii care nu erau de prin părțile locului să descopere că se află în prezența țârcovnicului bisericii. „Moș Joshway, după cum îl strigau cu nerușinare vecinii, făcându-l să clocotească de indignare, nu-și dezlipi buzele decât pentru a spune, cu o voce tunătoare de bas, ca un violoncel ce era tocmai atunci acordat :

— Pe Sihon, împăratul amoriților, căci în veac ține îndurarea lui ! Și pe Og, împăratul Basanului, căci în veac ține îndurarea lui !

Chiar dacă citatul părea să nu aibă vreo legătură cu împrejurarea, ca în cazul oricărui altui lucru care se abate de la regulă, el arată că exista totuși un tâlc în acele vorbe și o logică firească, căci provenea din cunoașterea potrivită rostită la momentul potrivit : domnul Rann susținea, suferind în sinea lui, demnitatea Bisericii împotriva acelei proliferări scandaloase a metodismului,

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Adam Bede. Vol. 1

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor