Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Antologia Nebula 2012

Antologia Nebula 2012

Citiți previzualizarea

Antologia Nebula 2012

evaluări:
2/5 (1 evaluare)
Lungime:
493 pages
6 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737078742
Format:
Carte

Descriere

Cele mai bune texte SF și fantasy votate de Science Fiction and Fantasy Writers of America.

O aventură romantică în orașele norilor de pe Venus, un viitor în care moartea începe la naștere, o societate aztecă din secolul al XX-lea, o carte cu o minte proprie – doar câteva subiecte memorabile din volumul care conține câștigătoarele premiilor Nebula din cele trei categorii de ficțiune scurtă, un fragment din romanul premiat, câștigătoarele premiilor Rhysling, Solstice, Dwarf Stars și un fragment din romanul câștigător al premiului Andre Norton.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737078742
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Antologia Nebula 2012

Cărți conex

Previzualizare carte

Antologia Nebula 2012 - Kelly James Patrick

Vicinanza

INTRODUCERE: ÎN CARE EDITORII ANALIZEAZĂ PREMIILE NEBULA DE IERI, AZI ȘI MÂINE

JAMES PATRICK KELLY ȘI JOHN KESSEL

Jim: Când compari lista nominalizărilor din primul an în care au fost acordate premiile Nebula cu lista noastră din 2011, observi o mulțime de diferențe. Una ar fi faptul că lista din 1966 era mult mai lungă — pe atunci nu exista o triere preliminară. De exemplu, numai la categoria „povestire, votanții trebuiau să aleagă o câștigătoare dintre treizeci și una de nominalizări! Anul acesta nu sunt decât douăzeci și șase de nominalizări în toate cele patru categorii de ficțiune laolaltă. Altă diferență este faptul că pe atunci se acordau doar patru premii: roman, nuvelă, nuveletă și povestire. Nu existau nici „premiul Ray Bradbury pentru prezentare dramaturgică de excepție, nici „premiul Andre Norton pentru science-fiction și fantasy Young Adults. Premiul Ray Bradbury și-a început existența în 1992, apoi a dispărut și a fost reacordat în 1999. Premiul Andre Norton a fost atribuit prima dată în 2006. Altă diferență este că în 1966 în toate categoriile a fost nominalizată o singură femeie: Jane Beauclerk, pseudonimul lui M.J. Engh. Hopa! Observați că pe lista nominalizărilor din 2011 există mai multe femei decât bărbați. Iar toate cele cinci câștigătoare din 1966 au fost proze science-fiction, la fel ca vasta majoritate a nominalizaților. Să ne reamintim: câștigătoarea la categoria „roman a fost Dune de Frank Herbert, cele două câștigătoare (la egalitate) pentru „nuvelă au fost „The Saliva Tree de Brian W. Aldiss și „Plăsmuitorul de Roger Zelazny, categoria „nuveletă a fost câștigată de „The Doors of His Face, the Lamps of His Mouth de Zelazny și premiul pentru „povestire a fost luat de „«Repent, Harlequin!», Said the Ticktockman" de Harlan Ellison. În cele mai bine de patru decenii trecute de atunci, am asistat la o proliferare a subgenurilor în colțișorul nostru din literatură, dar în mod clar anul acesta am nominalizat mai multe texte fantasy decât science-fiction.

Desigur, în 1966 se publica mai puțină literatură fantasy decât science-fiction. De aceea ar fi de așteptat ca premiile Nebula să urmărească un trend publicistic, care să reflecte schimbările în gusturile populare. Iar noi doi am scris, bineînțeles, multe proze fantasy, deși suntem cunoscuți în primul rând ca scriitori de SF. Se poate afirma oare că importanța crescândă a fantasy-ului a fost în detrimentul science-fictionului?

John: „În detrimentul… este o formulare cu implicații ascunse; la urma urmelor, acestea sunt premiile decernate de Science Fiction and Fantasy Writers of America / Societatea scriitorilor americani de science-fiction și fantasy. Chiar și așa însă nu cred că răspunsul este simplu. Geografia genului / genurilor în care scriem noi s-a modificat drastic în ultimii patruzeci și cinci de ani, iar consecințele sunt evidente peste tot. Să ne gândim, ca exemplu minor, însă ca reflectare a mișcării mai largi, la termenul „ficțiune speculativă. Atât în 1966, cât și în 2001, era utilizat pe scară largă, dar înțelesul i s-a schimbat radical. În 1966 era deja în a doua sa încarnare. A fost inventat de Robert Heinlein (în 1947) pentru a descrie un subset al science-fictionului, care extrapola de la știința și tehnologia cunoscute la momentul respectiv; înțelesul pe care i l-a atribuit el atunci era practic ceea ce înțelegem în prezent prin science-fiction. În 1966 termenul a fost deturnat de scriitorii și editorii curentului New Wave — în mod notabil, de Judith Merril — pentru a indica un SF care reducea accentul pus pe știință și se focaliza asupra extrapolării sociologice și experimentării stilistice. În prezent „ficțiunea speculativă și-a pierdut aproape toată rigoarea și este utilizat ca un termen generic pentru a descrie orice fel de ficțiune, SF, fantasy, horror sau slipstream, care nu este ficțiune mimetică. În felul acesta, Vernor Vinge, N.K. Jemisin, Kelly Link, Paolo Bacigalupi, Holly Black și China Miéville sunt toți scriitori de „ficțiune speculativă în aceeași familie mare și fericită.

Sau nu este o familie chiar atât de fericită? După cum au observat mulți comentatori, nu mai există un centru imediat recognoscibil care să poată fi utilizat pentru, să spunem, identificarea tuturor textelor nominalizate la premiile Nebula în toți anii. Prozele hard SF concurează cu fantasy-urile liminale, care concurează cu ficțiunile horror, care concurează cu extrapolările sociologice, care concurează cu exercițiile nostalgice în genul aventurii pulp. Mulți scriitori de SF deplâng însuși faptul pe care-l subliniezi: că fantasy-ul copleșește science-fictionul ca vânzări și popularitate și că prozele care poartă actualmente eticheta SF n-ar fi fost admise ca science-fiction în revista Astounding a lui John W. Campbell. Însă poate că doar dinozaurii au auzit despre John W. Campbell. Oare domeniul își pierde toată coerența sau schimbările la care asistăm nu sunt decât efectele firești ale trecerii timpului și modificării lumii? Ceva din toate acestea ar trebui să-i îngrijoreze pe votanții și cititorii premiilor Nebula? Oare cititorul care cumpără volumul de față are vreun motiv să știe ce va căpăta, când îi parcurge cuprinsul?

Jim: Întrebarea este bună. Granițele „ficțiunii speculative — sau „fantastika, așa cum o numește criticul John Clute — s-au extins și au inclus multe teritorii literare. Dar pentru a combina metaforele, pot spune că mie îmi place „Cortul Mare" pe care l-am instalat aici pentru cititorii noștri. Se potrivește cu propriile mele sensibilități de scriitor și pun prinsoare că și cu ale tale. Sigur că da, fantasy-ul și numeroasele lui subgenuri au capturat unii cititori care poate că ar fi fost cândva fani exclusiv de science-fiction, însă mie îmi place să cred că mulți cititori de fantasy își păstrează un interes viu față de ce se petrece în SF — și viceversa. În mod cert există editori care publică ficțiune scurtă, atât tipărită, cât și online, și care continuă să salute o varietate a genurilor în cuprinsul volumelor lor. Multe nominalizări pentru ficțiune scurtă au apărut inițial în reviste care publică povestiri ce explorează Venus, dar și Țara Zânelor. Mă întreb dacă nu cumva numeroasele premii ale ficțiunii speculative, și mai cu seamă Hugo și Nebula, constituie centrul genului nostru tot mai larg, cel puțin în acest moment din istorie? Romanele science-fiction ale lui Connie Willis și Paolo Bacigalupi au câștigat premii Nebula în 2010, respectiv 2009, dar romanul fantasy al Ursulei Le Guin și istoria alternativă a lui Michael Chabon au luat premiile Nebula în 2008, respectiv 2007. Așadar, dacă tragem linii pe răboj, care gen se află în frunte? Fantasy-ul sau science-fictionul?

Răspunsul meu este „da".

John: Înființarea premiilor Nebula a avut la bază două motive și cred că deosebirile dintre motivele acelea sunt iluminatoare și au rămas relevante. Science Fiction Writers of America / Societatea scriitorilor americani de science-fiction era o organizație nouă, dedicată îmbunătățirii situației autorilor de SF, dar nu avea bani. Lloyd Biggie, secretarul-trezorier al SFWA, a sugerat vânzarea unei antologii anuale, ale cărei încasări urmau să susțină organizația. Rapid, acesta a devenit un plan de a crea un nou premiu SF, votat de scriitori, și astfel s-au născut premiile Nebula. Dar celălalt motiv, potrivit lui Damon Knight, a fost de a îmbunătăți prăsila, de a „demonstra calitatea science-fictionului modern, domeniul și… creșterea profunzimii și maturității sale". Knight a fost critic și profesor, ca și editor și scriitor, și cred că el a considerat premiile Nebula nu pur și simplu un mod de a onora lucrările cele mai bune din domeniu, ci și pentru a-i încuraja pe scriitori să-și ridice ștacheta.

În cele din urmă, trofeele au costat mai mult decât banii încasați de pe urma antologiei. Ce se poate spune însă despre celălalt scop al lui Knight? Oare premiile ne-au îmboldit să scriem SF și fantasy mai bun? Oare ele au fost folositoare pentru reputația genului?

Cred că se poate dovedi că unele dintre cele mai bune proze scrise în ultimii patruzeci de ani au fost recunoscute ca atare de premiile Nebula. Iar premiile s-au îndreptat către profesioniști bătrâni și grizonanți, dar și spre nou-veniți, către Puteri de Ursula Le Guin, publicată în al patruzeci și optulea an al carierei ei, și către „Turnul din Babilon" al lui Ted Chiang, care a fost prima povestire publicată de el. Către lucrări clasice ca Dune, Mâna stângă a întunericului, Neuromantul, „Da… și Gomora, „When It Changed, „Houston, Houston, se aude?", „Cerșetori în Spania, „Bears Discover Fire, „Cei care pândesc focul, „Ecce Homo, „Permisia și „Magia pentru începători. Către numele care au ajuns în vârf (Isaac Asimov) și către cele care puteau ajunge acolo (Jack Cady). Mi se pare încurajator când competiția nu este câștigată întotdeauna de concurentul cel mai bine cunoscut; că în fiecare an apar nume noi pe lista finală de nominalizări.

Nu cred că există cineva care ar putea susține că prozele câștigătoare au fost în mod neîndoios cele mai bune din anul respectiv. Tot așa cum unele filme primesc premiile Oscar din motive care, privind retrospectiv, par inexplicabile, rezultatul votării este influențat uneori de factori care n-au legătură cu meritul literar. Sau judecățile oamenilor se schimbă de-a lungul timpului. Sau pur și simplu nu se pot acorda premii tuturor textelor care ar merita. La ceremonia de decernare a premiilor Oscar din 2011, Steven Spielberg a recunoscut aceste realități când a prezentat premiul pentru „Cel mai bun film", spunând: „Peste o clipă, unul dintre aceste zece filme se va alătura unei liste care include Pe chei, Cowboy-ul de la miezul nopții, Nașul și Vânătorul de cerbi. Celelalte nouă se vor alătura unei liste care include Fructele mâniei, Cetățeanul Kane, Absolventul și Taurul furios!"

Andy Duncan, fost nominalizat la premiile Nebula, a emis recent o idee provocatoare despre premii: „În timp am ajuns la concluzia că scopul primar al unui premiu nu este de a-i glorifica pe indivizi, ci de a glorifica domeniul în care lucrează ei. Nu ne încântă când ideea aceasta este exprimată în mod direct, de pildă în ipocritele discursuri de tipul «Ce grozavi suntem!» despre atracția universală a filmelor pe care le auzim anual la decernarea premiilor Oscar, sau la nesfârșitul tribut care a fost adus anul acesta actelor filantropice ale industriei muzicale, cu ocazia înmânării premiilor Grammy. Este totuși adevărat: este mai puțin important cine câștigă, să zicem, premiile Hugo într-un an sau altul, cât faptul că, o dată în plus, premiile Hugo au fost acordate, ceea ce generează încă o ocazie de a ne revedea, de a ne aplauda și de a vorbi între noi despre domeniul nostru și felul cum evoluează… și, da, de a ne lamenta despre cine a fost furat și cine este supraevaluat și cine este adevăratul câștigător".

Jim: Nu trebuie să ne îndreptăm spre manualele de istorie pentru a ne liniști că nu întotdeauna competiția este câștigată de concurentul cel mai bun; mie mi se pare că beneficiul oferit de lista nominalizărilor de anul acesta este faptul că vor fi auzite voci noi. Câștigând la categoriile „nuvelă și „nuveletă, noii scriitori Rachel Swirsky și Eric James Stone și-au etalat numele cu majuscule la numai câțiva ani de la începerea carierei. Îmi amintesc de anul 1982 când doi începători pe nume Connie Willis și John Kessel au apărut din senin și au câștigat toate cele trei premii Nebula pentru proză scurtă. Iar cei nominalizați pentru întâia dată, ca Vylar Kaftan, Amal El-Mohtar, Felicity Shoulders, Aliette de Bodard, Shweta Narayan, Christopher Kastensmidt, Caroline M. Yoachim, J. Kathleen Cheney, M.K. Hobson, N.K. Jemisin, Mary Robinette Kowal și Nnedi Okorafor, reprezintă aproape jumătate din listă. Este cel mai mare asemenea grup din istoria premiului.

Vorbind din experiență proprie, impactul nominalizării asupra unui scriitor nou poate fi profund. Pentru orice scriitor este greu să știe exact cum evoluează, odată ce începe să-și vândă textele în mod regulat. Încasările nu spun în mod necesar adevărul. Recenziile sunt un joc de noroc — oare o recenzie proastă este mai rea decât absența oricăror recenzii? Cititorii pot sau nu să ajungă la ea. Și nu există promovare. Nimeni nu ajunge vicepreședinte al Slipstream sau manager de proiect pentru Space Opera sau director al Zombie. Da, trebuie să credem în noi înșine și să știm că ceea ce avem de spus merită să fie spus, dar ne ajută când colegii ne oferă o formă de validare. Cu certitudine, editorii antologiilor Best of the year… dețin puterea aceasta, dar ei au gusturi personale. Însă când o organizație formată din propriii tăi colegi proclamă înaintea lumii că ai scris un text de excepție, trebuie s-o crezi. Cred că asta ajută data viitoare când îți arcuiești degetele deasupra unei tastaturi.

Și exact acesta este motivul pentru atâtea lamentații legate de premiile Nebula. Ele contează. Dacă noi nu procedăm bine, dacă procesul de nominalizare al textelor și de miruire al unuia dintre nominalizați nu impulsionează efortul colectiv de a scrie SF și fantasy mai bun, atunci ne-am pierdut calea. Mentorul meu Damon Knight n-ar fi încântat.

Desigur, nu cred că este cazul pentru așa ceva. Însă problema este că nu există un consens privind felul cum să scrii SF și fantasy mai bun. Oare noi respectăm povestirile care sunt asociate unor povestiri din trecutul nostru, așa cum ne-a fost tradiția, sau acelea sunt perimate de acum? Ar trebui să încercăm să demolăm zidurile dintre genuri, ori dintre gen și mainstreamul literar, sau asta ar însemna să întoarcem spatele misiunii noastre? Și de fapt care este misiunea noastră? Avem măcar așa ceva? Discuțiile și, desigur, controversele care se învolburează uneori în jurul premiilor Nebula constituie o parte a continuei noastre autoevaluări, la fel de importantă ca premiile însele.

John: Dacă impactul nominalizării asupra unui scriitor tânăr poate fi profund, eu pot spune dintr-o experiență personală similară că primirea unui premiu Nebula poate fi un test de caracter. Când am scris „Another Orphan", care mi-a adus premiul Nebula la prima mea nominalizare, acordasem mai puțină atenție posibilităților de marketing și mai multă propriilor mele obsesii cu mult mai mari decât orice avusesem pentru prozele scrise până atunci. După ce am câștigat premiul, am petrecut un an frământându-mi creierii încercând să-mi dau seama ce ar fi trebuit să scriu în continuare în lumina acelui trofeu. Ce așteptau oamenii să vadă de la mine? Ce ar fi trebuit să scriu? Am avut nevoie de ceva timp să mă regăsesc după experiența aceea.

Atenția pe care ți-o acordă cei asemenea ție este puternică, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. Așa cum ne reamintește E.B. White când porcul Wilbur câștigă un premiu la bâlciul din Pânza lui Charlotte¹: „Este enorm de satisfăcător să câștigi un premiu în fața multor oameni. Stresul câștigului îl face pe sărmanul Wilbur să se prăbușească pe dată, fiindcă „este modest și nu poate rezista laudelor. Din fericire, câștigarea unui premiu înseamnă că Wilbur nu trebuie să fie sacrificat și transformat în cârnați; în final, el revine în cotețul lui și trăiește așa cum o făcuse până atunci. Să-l alegem pe Wilbur ca model.

Jim: Există multe căi spre măreție. (Hopa, încep să sun ca un răvaș dintr-o plăcintă!) Și am fi nebuni să spunem că nominalizarea la un premiu Nebula sau chiar câștigarea premiului ar fi singura onoare care a contat anul acesta sau în oricare alt an. Este instructiv de observat că două dintre premiile decernate la ceremonia Nebula — Bradbury și Norton — poartă numele unor scriitori extraordinari, care, deși au fost răsplătiți ca Grand Master SWFA, n-au ajuns niciodată pe lista nominalizărilor, cu atât mai puțin să câștige premiul. Așa este: Ray Bradbury și Andre Norton n-au figurat niciodată pe lista de nominalizări. Niciodată! Iar în distinsa lor companie se află unii dintre cei mai talentați scriitori care ne-au onorat vreodată genul, ca: Iain Banks, Elizabeth Bear, Jonathan Carroll, Greg Egan, M. John Harrison, Alexander Jablokov, Jay Lake, Kit Reed, Rudy Rucker și Sherri Tepper — ca să nu amintesc decât zece.

Ce ne spune asta? Doar că apropierea de textele din orice an am alege ne deformează viziunea. În opinia noastră, acestea sunt unele dintre cele mai bune proze din 2011, dar rămâne în seama generațiilor viitoare de cititori să decidă — după cincizeci sau după o sută de ani — care dintre ele vor dăinui.

Până atunci, suntem foarte mândri să prezentăm premiile Nebula de anul acesta.

Traducerea: Mihai-Dan Pavelescu

1 Editura RAO, 2007.

INTRODUCEREA AUTOAREI

Nu toți copiii sunt monștri, dar multe fetițe sunt. În școala mea primară de orășel de provincie, eram, neoficial, considerată — în clasamentul favoriților — a fi a douăzeci și doua elevă din clasa mea de douăzeci și patru de copii. Mă jucam cu numerele 23 și 24 pentru că erau singurele dispuse să se joace cu mine, și-mi place să cred că nu le-aș fi aruncat sub primul autobuz dacă acesta ar fi fost prețul pe care ar fi trebuit să-l plătesc pentru a-mi îmbunătăți poziția în clasament — dar nu s-a pus niciodată problema asta, iar acum sunt recunoscătoare pentru asta.

„Ponei este exact despre aceste probleme și despre mutilarea la care se supun atât de multe fetițe doar pentru a supraviețui copilăriei. Primele scurte povestiri pe care le-am publicat erau povestiri de groază, literatura de efect. Mai târziu am trecut la fantasy și la alte lucruri, dar anul trecut m-am reîntors la horror cu povestirea science-fiction „Coabitare² și am descoperit că mai aveam multe de învățat despre modul în care ficțiunea ți se vâră pe sub piele. „Ponei" este o altă explorare a aceleiași teme.

2 În Nebula 2011, Editura Trei, 2012.

PREMIUL NEBULA PENTRU POVESTIRE (LA EGALITATE)

PONEI

KIJ JOHNSON

Invitația are o tematică western. De-a lungul marginilor sale, fete ca din desene animate, cu pălării de cowboy pe cap hăituiesc o herghelie de Ponei sălbatici. Poneii nu sunt mai înalți decât fetele, sunt strălucitori ca niște fluturași, durdulii, cu coarne de inorog scurte, cu vârfurile rotunjite și cu aripioare pufoase. În partea de jos a invitației, Ponei abia capturați se-nvârt de jur-împrejurul unui țarc. Fetele au prins cu lasoul un Ponei alb cu roz. Ochii și gura lui sunt niște „o"- uri uimite. Deasupra capului său e desenat un semn de exclamare. Fetițele îi taie cornul cu niște cuțite curbate. Aripile i-au fost deja îndepărtate, sunt de-acum parte a unei grămezi de lângă țarc.

„Tu și Poneiul tău………… (și numele Radioasei e scris aici de mână cu niște litere grăsulii) „sunteți invitați la o petrecere de îndepărtare-prin-tăiere cu CelelalteFete! Dacă te vom plăcea și dacă Poneiul tău se descurcă așa cum trebuie, te vom lăsa să-ți petreci vremea cu noi.

— Abia aștept să am prieteni! spune Radioasa care citește peste umărul Barbarei în timp ce respirația sa cu parfum de trandafiri îi învolburează fetei părul.

Cele două se găsesc în grădina din spatele casei, lângă grajdul roz al Radioasei.

Barbara întreabă:

— Știi deja ce vrei să păstrezi?

Aripioarele Radioasei devin o pată-ncețoșată în timp ce ea sare-n aer, se răsucește și-apoi plutește cu picioarele răsucite sub ea:

— Oh, categoric darul vorbirii! Zburatul e grozav, dar vorbitul e cu mult mai bun! Cade pe iarbă: Habar n-am de ce-ar vrea vreun Ponei să-și păstreze cornul! Nu că ar fi bun la ceva!

Așa a fost dintotdeauna, de când există Ponei. Toți Poneii au aripi. Toți Poneii au coarne. Toți Poneii pot vorbi. Apoi, toți Poneii trec printr-o petrecere de îndepărtare-prin-tăiere și renunță la două dintre cele trei însușiri, pentru că asta-i ceea ce trebuie să se-ntâmple dacă o fetiță are de gând să fie pe potriva CelorlalteFete. Barbara n-a văzut niciodată un Ponei care să-și mai aibă încă aripile sau cornul după petrecerea sa de îndepărtare-prin-tăiere.

Barbara vede Poneii CelorlalteFete uitându-se pe furiș pe ferestrele clasei chiar înaintea pauzei sau grupați în stația de autobuz după ore. Sunt colorați în roz-pal și violet-deschis, și galben ca narcisa, cu coame mătăsoase și numai cârlionți și cozi care se ondulează până la pământ. Când nu sunt la școală sau la lecțiile de violoncel, sau la orele de balet, sau la antrenamentele de fotbal, sau la joacă în grup sau la ortodont, CelelalteFete își petrec zilele cu Poneii lor.

○ ○ ○

Petrecerea are loc acasă la CeaMaiTareFată ce are o mamă care-i medic pediatru și-un tată care-i cardiolog, și-un grajd mititel, și copaci uriași care umbresc iarba pe care Poneii joacă diverse jocuri. Radioasa se-ndreptă agitată spre ceilalți Ponei care-i ating în tăcere cornul și aripile cu năsucurile lor catifelate, și-apoi o iau cu toții la trap spre grajdul liliachiu din fundul pășunii, unde a fost desfăcut un balot de fân.

CeaMaiTareFată o întâmpină pe Barbara la gard:

— Ăla-i Poneiul tău? întreabă ea fără niciun salut de bun venit. Nu-i la fel de drăguță ca Muguraș-de-Stea.

Barbara ia poziția defensivă:

— E frumoasă! Ăsta-i un pas greșit, așa că adaugă: Și-a ta-i drăguță!

Și Poneiul CeleiMaiTariFete chiar e drăguț: coada ei are toate nuanțele de purpuriu și scânteiază de steluțe. Dar coada Radioasei e de-un alb-gălbui și strălucește-ntr-o lumină de culoarea mierii, iar Barbara știe că Radioasa e cel mai frumos Ponei care-a existat vreodată.

CeaMaiTareFată se-ndepărtează, aruncându-i peste umăr:

— E o TrupăRock în sufragerie, și-un grup din CelelalteFete își trec vremea pe verandă și mami a cumpărat niște prăjiturele, și există ColaZero și RedBullDietetic, și limonadă dietetică.

— Și tu unde ești de găsit? întreabă Barbara.

— Eu stau pe-afară, spune CeaMaiTareFată, așa că Barbara își ia un pahar de CrystallLight și trei prăjiturele glazurate din fulgi de ovăz și stafide și-o urmează.

CelelalteFete de-afară ascultă la un iPod înfipt în niște boxe și joacă tenis pe consolă Wii, și se uită cum se joacă Poneii De-A-V-Ați-Ascunselea și Cine-I-Cel-Mai-Drăguț și Ăsta-I-Cel-Mai-Grozav-Joc. Sunt cu toții acolo. Cea-De-A-Doua-Fată-N-Clasament și Lingușitoarea, și Fata-Pe-Care-Toată-Lumea-O-Place și toate celelalte. Barbara nu scoate-o vorbă decât atunci când crede c-a-nțeles foarte bine despre ce se vorbește.

Și-apoi vine momentul. CelelalteFete și tăcuții lor Ponei se adună într-un cerc în jurul Barbarei și al Radioasei. Barbara simte că-i vine să vomite.

CeaMaiTareFată îi spune Barbarei:

— Ce-a ales?

Radioasa pare speriată, dar îi răspunde direct:

— Aș prefera, mai degrabă, să vorbesc decât să zbor sau să-njunghii diverse lucruri cu cornul meu.

CeaMaiTareFată îi zice Barbarei:

— Așa spun întotdeauna Poneii, și-i dă fetiței un cuțit curbat cu o lamă lungă cât brațul unei femei.

— Eu? întreabă Barbara. Am crezut că altcineva face asta. Un adult.

— Fiecare face asta pentru propriul Ponei, spune CeaMaiTareFată. Și eu am făcut-o pentru Muguraș-de-Stea.

În deplină tăcere, Radioasa își întinde o aripă.

Nu e așa cum ai tăia un ponei adevărat. Aripa se desprinde cu ușurință, netedă ca plasticul, iar sângele miroase ca vata de zahăr de la iarmaroc. Acolo unde s-a aflat mai devreme aripa e acum un oval tremurător, lucios, de parcă Barbara ar tăia pe din două niscai rahat de trandafiri și ar zări rozul de sub zahărul pudră de la suprafață. „E, oarecum, drăguț", își spune și vomită.

Radioasa se cutremură, cu ochii strâns închiși. Barbara despică și cea de-a doua aripă și o așază lângă prima.

Retezarea cornului e mai dificilă, ca și cum ar trebui să tai copita unui ponei real. Mâna Barbarei alunecă și-o rănește pe Radioasa și-acum e și mai mult sânge-vată de zahăr. Și-apoi cornul zace pe iarbă, lângă aripi.

Radioasa se prăbușește-n genunchi. Barbara aruncă apoi cât colo cuțitul și cade lângă ea, plângând cu hohote și sughițând. Își freacă fața cu dosul palmei și se uită-n sus la cercul format în jurul lor.

Muguraș-de-Stea atinge cuțitul cu botul și-l împinge spre Barbara cu o copită liliachie.

— Și-acum, vocea, spune CeaMaiTareFată. Trebuie să-i iei și vocea.

— Dar i-am retezat deja aripile și cornul! protestează Barbara și-și aruncă brațele în jurul gâtului Radioasei, s-o protejeze. Două din trei, așa ai spus!

— Mda, asta-i îndepărtarea prin tăiere, recunoaște CeaMaiTareFată. Asta-i ceea ce trebuie să faci tu pentru a deveni UnaDintreNoi. Dar Poneii își aleg propriii lor prieteni. Iar chestia asta costă, la rându-i.

Muguraș-de-Stea își scutură coama liliachie. Pentru prima oară, Barbara vede că o rană de forma unui zâmbet se-ntinde pe gâtlejul său. Toți Poneii au una asemănătoare.

— N-am să fac una ca asta! le spune fata tuturor, dar, chiar în timp ce plânge până când toată fața îi e acoperită cu lacrimi și muci, știe prea bine că va face întocmai, așa că, atunci când se satură de plâns, apucă totuși cuțitul și se căznește să se ridice-n picioare.

Radioasa stă lângă ea pe niște piciorușe care tremură. Pare tare mititică fără cornul și aripioarele sale. Mâinile Barbarei sunt alunecoase, dar își încleștează și mai bine mâna pe cuțit.

— Nu, spune, brusc, Radioasa. Nici măcar pentru asta.

Radioasa se răsucește și-o rupe la fugă, gonește spre gard într-un galop la fel de rapid și de frumos ca al unui ponei adevărat; numai că sunt mult mai mulți din ceilalți Ponei și sunt cu mult mai mari, iar ea nici măcar nu mai are aripioare cu care să zboare sau un corn cu care să se lupte. Ceilalți o doboară înainte s-apuce să sară gardul și să se piardă în codrii de dincolo de el. Radioasa urlă din răsputeri și-apoi nu mai e nimic, doar sunetul pe care-l fac copitele care bat și tot bat și care vine dinspre cercul strâns al Poneilor.

CelelalteFete stau în picioare, încremenite. Chipurile lor lipsite de orice expresie sunt îndreptate spre Ponei.

Poneii ies din cerc și se-ndepărtează, tropăind. Nu mai există niciun semn al existenței Radioasei, în afară de împroșcatele picături de sânge din vată de zahăr și de o buclă din coama ei strălucitoare smulsă din locu-i și care pălește din ce în ce mai mult în timp ce cade pe iarbă.

În tăcerea mormântală CeaMaiTareFată întreabă:

— Vrea cineva prăjiturele?

Vocea îi pare plăpândă, dar falsă. CelelalteFete se-ngrămădesc în casă, sporovăind cu voci la fel de artificiale. Încep un joc, beau și mai multă ColaDietetică.

Barbara se-mpleticește după ele în sufragerie:

— De-a ce vă jucați? întreabă ea, nesigură.

— De ce mai ești aici? vrea să știe CeaMaiTareFată, de parc-ar fi remarcat-o pentru prima oară. Doar nu ești UnaDintreNoi.

CelelalteFete încuviințează dând din cap:

— Tu nu ai un ponei.

DESPRE AUTOARE

Kij Johnson este romancieră și scriitoare de povestiri care a câștigat premiile World Fantasy și Theodore Sturgeon. În prezent, locuiește în Raleigh, Carolina de Nord, și lucrează la un roman și la o culegere de povestiri.

Traducerea: Alina Sârbu

INTRODUCEREA AUTORULUI

Deși sunt scriitor de science-fiction în timpul liber, în „slujba mea de zi cu zi lucrez în domeniul științei reale și al zborurilor spațiale, incluzând misiuni existente (ca Mars Rovers — care încă hoinărește după atâția ani!), și dezvolt concepte și tehnologii pentru misiuni viitoare. Deși mare parte din activitatea mea este asociată lui Marte, m-a interesat de mult timp Venus, planeta foarte neglijată atât în știință, cât și în science-fiction. M-a surprins faptul că, deși suprafața lui Venus constituie o bună analogie cu infernul, când ajungi la altitudinea de 50 de kilometri, mediul este din multe puncte de vedere regiunea cea mai similară Terrei din întregul sistem solar (desigur, cu excepția Terrei), având temperaturi și presiuni apropiate de cele unde le place oamenilor să trăiască. Iar în atmosfera venusiană de bioxid de carbon, aerul respirabil este un gaz ascendent. De aceea am fost fascinat de posibilitatea unor habitate care să plutească acolo. O altă fascinație a mea este terraformarea, o idee pe care răposatul astronom Carl Sagan a propus-o pentru Venus și Marte. S-a dovedit că terraformarea lui Venus ar fi teribil de dificilă, mult mai grea decât crezuse Sagan în 1962. Într-o povestire anterioară („Ecopoiesis), eroii mei Leah Hamakawa și David Tinkerman au examinat tentativa (nu foarte reușită) de terraformare parțială a lui Marte. În „Sultanul norilor", i-am adus pe Venus.

SULTANUL NORILOR

GEOFF LANDIS

Când Leah Hamakawa și cu mine am sosit la orbitalul Riemann, pe Leah o aștepta o surpriză: un mesaj. Nu un mesaj electronic pe un link-pad, ci un plic existent fizic, real, pe care scria cu caligrafie înflorată „Dr Leah Hamakawa".

Leah a deschis plicul. Mesajul era gravat pe o folie rigidă dintr-un cristal dur, care sclipea stacojiu translucid. Leah a privit-o, a flexionat-o, a trecut unghia peste ea, după care a ridicat-o spre lumină și a răsucit-o ușor. Muchiile au captat lumina și au împrăștiat-o prin încăpere în picături de foc.

— Diamant, a zis ea. Impuritățile de crom îi conferă culoarea roșie, iar albastrul provine probabil de la azot. Încântător. Mi-a întins folia: Ai grijă la muchii, Tinkerman, e clar că te pot tăia urât.

Mi-am plimbat degetul cu grijă peste o muchie, dar am constatat că avertismentul lui Leah era inutil; muchiei îi fusese aplicat un tratament de pasivizare, care o tocise, special pentru a nu tăia. Literele erau albastre, atât de perfect gravate, încât păreau că se ridică din folie. Sub titlul „Invitație din partea lui Carlos Fernando Delacroix Ortega de la Jolla y Nordwald-Gruenbaum, continua cu litere mai mici: „Am constatat că cercetările dumneavoastră asupra ecologiei marțiene au trezit interes. Dorim să vă invităm să ne vizitați reședința din Hypatia, oricând vă este convenabil pentru discuții.

Nu cunoșteam numele Carlos Fernando, însă familia Nordwald-Gruenbaum nu avea nevoie de prezentări. Invitația provenea de la cineva din familia apropiată a satrapului lui Venus.

Transportul, continua scrisoarea, avea să fie asigurat.

Satrapul lui Venus… Unul dintre cei douăzeci de bătrâni — lorzii și proprietarii sistemului solar. Un om atât de bogat, încât standardele umane de bogăție nu mai aveau deja nicio relevanță. Oare ce putea dori de la Leah?

Am încercat să-mi amintesc ce cunoșteam despre sultanul norilor, satrapul legendarelor orașe plutitoare. Părea foarte îndepărtat de tot ce știam. Despre societatea pe care credeam că mi-o reaminteam se spunea că ar fi fost decadentă și perversă… și cam atât. Locuitorii lui Venus erau secretoși.

Stația Riemann era urâtă și funcțională, cu interiorul din aluminiu eloxat de culoare închisă, a cărui suprafață fusese finisată ca imitație de pietricele. Leah se apropiase de hubloul din salon și privea afară. Stătea cu spatele la mine, încadrată de întuneric. Era frumoasă până și în combinezonul naval mototolit și m-am întrebat dacă voi găsi vreodată cheia pentru a o înțelege.

Pe măsură ce stația orbitală s-a rotit, globul albastru al Pământului s-a înălțat lent în fața ei, o sculptură fragilă și complexă de zăpadă și cobalt, desenându-i conturul într-o lumină de safir.

— Nimic nu m-așteaptă acolo jos, a rostit ea.

Am rămas tăcut, nesigur dacă își amintea măcar că eram prezent.

Cu glas abia mai sonor decât tăcerea, a urmat:

— Eu n-am un trecut.

Tăcerea era jenantă. Știam că ar fi trebuit să spun ceva, însă nu eram sigur ce anume.

— N-am fost niciodată pe Venus, am zis în cele din urmă.

— Nu cunosc pe nimeni care să fi fost. Leah s-a întors către mine. Scrisoarea nu precizează că ar trebui să merg singură.

Tonul îi era sec — nici descurajator, nici stimulativ.

Cu greu putea fi numit entuziast, însă era mai bun decât un refuz. M-am întrebat dacă ea mă plăcea cu adevărat, sau pur și simplu îmi tolera prezența. Am decis că ar fi mai bine să nu întreb. Nu avea rost să-mi forțez norocul.

○ ○ ○

Transportul asigurat s-a dovedit a fi Suleiman, un iaht cu fuziune.

Suleiman era mai mult decât un simplu iaht de clasă; era excesiv de extravagant. Mai mare decât multe transportoare de minereu, era suficient de imens pentru ca un iaht obișnuit să fi putut încăpea cu ușurință în cea mai largă dintre sferele sale recreative. Toate cabinele private — și erau șapte — depășeau în mărime modulele habitat obișnuite. În general, navele mari sunt lente, însă Suleiman constituie o excepție, fiind echipat cu un delta-V impresionant, iar orbita de transfer spre Venus fusese stabilită pentru un timp de tranzit mult sub cel al oricărui transportor comercial.

Noi eram singurii pasageri.

În ciuda mărimii navei, echipajul era alcătuit din numai trei oameni: căpitanul, pilotul și pilotul-secund. Căpitanul, cu țeasta rasă și roba galben-șofran a unui novice budist, ne-a întâmpinat când am intrat și ne-a informat politicos, dar ferm, că echipajul nu era subordonat pasagerilor. Urma să rămânem în secțiunea pentru pasageri până când ajungeam pe Venus. Cabinele echipajului erau separate de ale pasagerilor și, pe durata călătoriei, nu trebuia să ne așteptăm să-i vedem sau să-i auzim pe membrii echipajului.

— Perfect, a fost unicul comentariu al lui Leah.

După ce nava ne-a primit și a intrat pe o orbită rapidă de transfer spre Venus, Leah a găsit cea mai mică dintre cabinele private și s-a încuiat înăuntru.

○ ○ ○

Leah Hamakawa lucra de douăzeci de ani în Institutul Pleiade. Se angajase de tânără, mai exact din adolescență — cu mult înainte s-o fi întâlnit eu —, și cunoșteam puține despre viața ei anterioară, cu excepția faptului că era orfană. Institutul era singura familie pe care o avusese vreodată.

Uneori mi se părea că existau două Leah. Una era sfioasă și copilăroasă, cerșind să fie iubită. Cealaltă era rezervată și profesionistă, abia suportând să fie atinsă și detestându-i — sau poate disprețuindu-i — pe oameni.

Mă întreb câteodată dacă nu cumva a suferit teribil în copilărie. Nu vorbea niciodată despre trecut, nu-i amintea niciodată pe părinții ei. O întrebasem, odată, și mi-a spus doar că totul rămăsese în urma ei, demult și hăt departe.

Nu mi-am cunoscut niciodată poziția în raport cu Leah. Uneori aproape crezusem că mă iubește, dar că nu se putea decide să spună ceva. Alteori era atât de indiferentă, încât credeam că nu mă considera cu nimic mai presus de un asistent tehnic, deloc diferit de oricare alt tehnician. Uneori mă întrebam de ce naiba se mai deranja să-mi îngăduie să mă-nvârt pe lângă ea.

Mă blestemam în gând că eram prea laș ca s-o întreb.

În timp ce Leah stătea încuiată, am explorat nava. Toate cabinele erau sferice și aveau un singur hublou octogonal cu sticlă dublă pe peretele exterior. Dețineau tot luxul imaginabil, până și facilități igienice amplasate în sfere mai mici, adiacente, cu incinte care pulverizau prin duze apă reală pe corpurile celor ce le treceau pragul.

La zece ore după pornire, Leah tot nu ieșise. Mi-am ales o cabină și m-am culcat.

Peste două zile eram plictisit. Demontasem tot ce putea fi demontat, îi examinasem modul de funcționare și-l montasem la loc. Totul era în stare perfectă; nu aveam ce repara.

Dar, deși nu luasem cu mine mare lucru, îmi adusesem un birou portabil. Am apelat un agent bibliotecar și am cerut istorie.

○ ○ ○

La începutul expansiunii omenirii în spațiul cosmic, transportul fusese ruinător de costisitor și doar guvernele și corporațiile obscen de bogate își puteau permite să facă afaceri în spațiu. După ce guvernele s-au retras, o mână de bogătași le-au cumpărat activele. Cei mai mulți le-au revândut sau au dat faliment, dar nu toți. Unii au rămas pur și simplu din cauza încăpățânării, alții au fost cuprinși de fervoarea credinței ideologice în expansiunea omenirii, iar alții, ca urmare a calculelor cinic de obiective că în spațiul cosmic existau bogății incalculabile… dacă le puteai exploata. Când tehnologiile au fost definitivate, cele douăzeci de familii dețineau totul.

Frontiera s-a lărgit lent și atunci a început exodul. Mai întâi cu miile: baha’i care fugeau de persecuții religioase, dictatori răsturnați și sicofanții lor care căutau să scape cu comori jefuite, lorzi ai drogurilor și suitele lor încercând să-și ducă profiturile dincolo de brațul lung al guvernelor sau rivalilor. Exodul a continuat apoi cu milioanele; toate culorile omenirii s-au răspândit de pe Pământ pentru a începe o viață nouă în spațiu. Grupări desprinse din Biserica lui Ioan Răzbunătorul care părăsiseră neiertătoarea biserică-mamă pentru a-și căuta destinul profețit, disidenți din Republica Populară Malawi dornici de libertate, comunități vegetariene din Alaska plecate pentru a găsi noi frontiere, mayași care încercau restabilirea patriei Maya, libertarieni care-și căutau paradisul pieței libere, comuniști care căutau un loc în afara istoriei pentru a

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Antologia Nebula 2012

2.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor