Moș Teacă

Cine e Moș Teacă?

Adevărat copil năzdrăvan! Din pricina lui nu se puteau odihni cinci mahalale. Nu era zi de la Dumnezeu în care părinții să nu se pomenească acasă cu vreo plângere: „Tecuță a spart capul fetei mele! Tecuță mi-a spart un geam! Tecuță a legat o tinichea de coada lui Samurache! Tecuță mi-a omorât un porumbel cu o piatră!"

Și toate boclucurile astea se spărgeau în capul părinților, care erau nevoiți să plătească cu bani nebuniile odraslei lor. Alteori, lucrul era și mai grav; proprietarul venea și spunea: „Domnule Teacă, eu nu pot să vă mai dau casa din pricina băiatului dumneavoastră; mi-am aprins paie-n cap cu mahalaua!" Iar părinții trebuiau să se mute, că n-aveau încotro.

Drept vorbind, însă, vina nu era numai a micului Tecuță, care, firește, la șapte ani nu putea să fie înțeleptul Solomon. Mai erau vinovați și părinții: le intrase-n cap că Tecuță al lor are apucături militărești și-l lăsau să facă tot ce-i trăsnea prin cap, numai să nu-și dezmintă viitorul. Pentru că, vorba domnului Teacă: „Tot omul se naște cu croiala lui; eu încă de mic dădeam semne c-am să fiu senator; îmi spune doica pă care am avutăr-o acasă că puteai să dai cu tunul și nu m-ai fi deșteptat când apucam să adorm!"

Așa și cu Tecuță. Toată dragostea lui de copil era să se joace de-a soldații. La Anul Nou, la ziua lui, la toate zilele mari nu cerea decât jucării soldățești: „Tată, mie să-mi iei o pușcă! Să-mi iei un tambur-major! Cumpără-mi o cutie cu soldați"...

Și peste trei zile, jucăriile ajungeau ferfeliță: de pușcă rămânea numai țeava, tamburul ajungea fără căciulă, soldații fără nasuri. Atunci începea devastarea geamurilor vecine, tinichelele de coada lui Samurache...

Cu toate astea, părinții erau încântați. Îl îmbrăcaseră pe Tecuță cu haine de căpitan și-i cumpăraseră o sabie de tinichea. Iar când îl întrebai: „Cum te cheamă?, el răspundea scurt: „Don căpitan Teacă!

***

Dar copilăria nu ține mult. La opt ani, micul Tecuță a fost răpit de lângă duzinile-i de tamburi-majori și încorporat la școală. Aici firea lui cazonă s-a simțit încătușată de o nouă disciplină, de un regim care nu-i putea conveni.

— Eu sunt căpitan, striga Tecuță furios, nu vreau să port respect țivililor!

Și bieții profesori pătimeau cumplit de pe urma isprăvilor închipuitului căpitan. Cât pentru carte, Tecuță nu putea s-o sufere.

— Parcă mie-mi trebuie cărți de astea! Parcă Mihai Viteazu știa artmetică!

Și cărțile rămâneau cu foile netăiete, iar Tecuță rămânea repetent. La doisprezece ani, el ajunsese de-abia în clasa a doua primară, de unde a fost dat afară îndată ce guvernul pe care-l sprijinea domnul Teacă a căzut în opoziție.

De aici încolo începe viața aventuroasă a lui Tecuță. Șase ani de-a rândul a trăit pe lume fără să facă nimica bun. Dimineața pleca de acasă și se ducea să vadă soldații făcând instrucție, la amiază se întorcea, și apoi iar pleca, spre a se întoarce tocmai seara. Și nu era schimbare de gardă, nu era paradă, nu era retragere cu torțe la care adolescentul Tecuță să nu ia parte. Îl vedeai mergând pe lângă trupă, în pas reglementar, sorbind cu ochii pe sergentul-major – idealul lui.

Acum era destul de mare, făcuse cunoscuți printre sergenți, și adeseori dulăpiorul lui madam Teacă suferea efracțiuni, din care Tecuță își plătea luxul de a face chef la cantină înconjurat de toți subofițerii.

Azi așa, mâine așa, Tecuță creștea mare, dar mintea-i rămânea minte de subofițer reangajat, toată învățătura lui nu se urca nici până la nivelul școalei de adulți de la regiment. Și dacă mai pui la socoteală efracția dulăpiorului, apoi ușor vezi că aveau dreptate domnul și doamna Teacă să se pună pe gânduri și să cam înceapă a regreta neînfrânarea la vreme a fiului cazon.

— S-a isprăvit, Luxițo, nu mai merge! Băiatu s-a făcut un stricat și jumătate! La vârsta lui bea ca un aghiotant! Râde mahalaua de noi!

— Lasă, răspundea madam Teacă, peste un an facem noi ce-om face...

— De-ar trece mai curând!... Mi-e teamă să n-ajungă cine știe cum până atunci! E prea din cale-afară stricat, numai de militar e bun!

Și bieții bătrâni se rugau lui Dumnezeu să treacă anul ca ceasul.

***

La optsprezece ani, tânărul Tecuță intră în cariera care avea să-l facă mai târziu așa de popular.

I se făcu consimțământul tatălui, actul de vaccină și actul de botez. A fost mai greu cu certificatul de bună purtare din partea a cinci mahalagii; dar s-au găsit cinci oameni inteligenți, care au înțeles că actul ăsta însemnează salvarea mahalalei, și iată-l pe Tecuță în fața colonelului. Peste petiția prin care „subsemnatul, dorind a-mbrățișa cariera armelor în regimentul ce cu onoare comandați..." colonelul a pus un se aprobă și a doua zi Tecuță de aci încolo Teacă era tuns ca-n palmă și prevăzut cu garnitura complectă.

Văzându-l strâns în tunică, domnul Teacă s-a simțit mândru, madam Teacă a plâns, iar voluntarul a cerut ceva parale care i s-au acordat imediat, fără să mai fie nevoie de siluirea cunoscutului dulăpior.

***

Onoarea e dulce, borșul e acru – asta a fost cea dintâi constatare a voluntarului. Și, dacă n-ar fi fost intervenția peri- odică a sumelor țivile venite de acasă, adio, mâncare particulară! Cu