Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Kéraban încăpățânatul

Kéraban încăpățânatul

Citiți previzualizarea

Kéraban încăpățânatul

evaluări:
4/5 (1 evaluare)
Lungime:
526 pages
6 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737012647
Format:
Carte

Descriere

Kéraban este un negustor turc care trăiește în Istanbul. Într-o zi, invitându-l pe partenerul său de afaceri olandez la cină în locuința sa situată de cealaltă parte a strâmtorii Bosfor, află că s-a instituit un impozit pentru fiecare traversare cu barca a strâmtorii. Ultragiat de o asemenea decizie, Kéraban refuză să plătească impozitul și alege în schimb să înconjoare Marea Neagră pentru a ajunge la locuința sa.

După ce supraviețuiește atacului unor mistreți, grupul ajunge la Odesa. Aici, Kéraban îl vizitează pe nepotul lui, Ahmet, care este pe punctul de a se căsători cu Amasia, fiica bancherului Selim. Kéraban îl roagă pe Ahmet să-l însoțească la Scutari, dar, la scurt timp după plecarea lor, Amasia este răpită de căpitanul Yarhud. La granița dintre Rusia și Turcia călătorii descoperă că linia de cale ferată a fost distrusă, dar Kéraban reușește să traverseze folosind căruțe.

În apropierea unui far, Ahmet salvează două femei care supraviețuiseră unui naufragiu. Una dintre ele este Amasia, pe care Yarhud o furase pentru a o duce într-un caravanserai. Grupul îi demască pe răpitori și, în continuare, îl angajează ca ghid pe Scarpante, fără a ști că acesta este un bandit. Ghidul îi convinge să părăsească ruta de coastă și să se avânte prin munții din Anatolia. Acolo, grupul este atacat noaptea de bandiți, dar reușește să scape, omorându-i în conflict pe Yarhud și Scarpante.

Ajuns înapoi în Istanbul, Kéraban află că nunta dintre Ahmet și Amasia poate avea loc doar în partea europeană a orașului. Din nou, refuză să plătească taxa pentru traversarea cu barca a Bosforului, folosind în schimb o roabă împinsă pe deasupra apei, pe o frânghie lungă de 1300 de metri. Nunta are loc, spre bucura tuturor, iar partenerul olandez al lui Kéraban primește plăcuta veste că soția sa – despre care credea că murise – trăiește și vine să îl viziteze.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737012647
Format:
Carte

Despre autor

Victor Marie Hugo (1802–1885) was a French poet, novelist, and dramatist of the Romantic movement and is considered one of the greatest French writers. Hugo’s best-known works are the novels Les Misérables, 1862, and The Hunchbak of Notre-Dame, 1831, both of which have had several adaptations for stage and screen.


Legat de Kéraban încăpățânatul

Cărți conex

Previzualizare carte

Kéraban încăpățânatul - Jules Verne

PRIMA PARTE

CAPITOLUL I

În care Van Mitten şi valetul său, Bruno, se plimbă, privesc, pălăvrăgesc şi nu înţeleg nimic din ce se întâmplă.

În ziua aceea, pe 16 august, la ora şase seara, piaţa Top-Hané din Constantinopol, atât de însufleţită de obicei de acel du-te vino şi de gălăgia mulţimii, era tăcută, mohorâtă, aproape pustie. Privindu-l din înaltul scării, care cobora la Bosfor, peisajul ar fi putut să pară fermecător, însă îi lipseau oamenii. Numai câţiva străini treceau pe acolo, ca să se piardă apoi, păşind iute, pe străduţele înguste, sordide, pline de noroi, unde la fiecare pas te împiedicai de câini galbeni, ulicioare care duc spre cartierul Péra. Era mahalaua rezervată în special europenilor, ale cărei case din piatră albă se desenau pe perdeaua neagră a chiparoşilor de pe deal.

Piaţa aceea era mereu pitorească, chiar fără costumele împestriţate, care apăreau în prim plan, pitorească şi bine alcătuită pentru plăcerea ochilor, cu moscheea lui Mahmoud înconjurată de minarete graţioase, cu minunata fântână în stil arab, acum văduvită de acoperişul micuţ construit după arhitectura celestină, cu prăvăliile în care se vând dulciuri şi băuturi răcoritoare în mii de soiuri, cu tarabele încărcate de dovleci, de pepeni de Smirna, de struguri de Scutari, care contrastează cu tejghelele negustorilor de parfumuri şi ale vânzătorilor de mătănii. În faţa scării, trăgeau sute de caice vopsite cât mai ţipător, ale căror două rânduri de vâsle, mânuite de braţele puternice de marinari ale barcagiilor, mai degrabă mângâiau decât loveau apele albastre ale Cornului de Aur şi ale Bosforului.

Dar unde erau la ora aceea, hoinarii obişnuiţi ai pieţei Top-Hané, unde erau acei persani, ce-şi purtau mândri în cap căciulile de astrahan, grecii care îşi legănau, cu o oarecare eleganţă, fustanelele cu mii de pliuri, cerchezii, aproape întotdeauna în ţinută militară, unde erau georgienii, rămaşi ruşi prin costumul lor, chiar şi dincolo de frontiere, arnăuţii, a căror piele înnegrită de soare, se vedea prin răscroiala vestelor brodate, unde erau turcii, în sfârşit, acei turci, acei osmanlâi, fiii vechiului Bizanţ şi al bătrânului Stambul! Da, unde erau toţi aceştia?

Mai mult ca sigur că nu puteai să-i întrebi pe cei doi străini, pe cei doi occidentali care, cu privirile cercetătoare, cu nasul în vânt, mergând nehotărât, se plimbau la ora aceea prin piaţa aproape pustie; nu ar fi ştiut ce să răspundă.

Însă asta nu era totul. În oraşul propriu-zis, dincolo de port, un turist ar fi observat acelaşi tablou, în care domneşte singurătatea şi uitarea. De cealaltă parte a Cornului de Aur – prăpastie deschisă între vechiul Serai şi debarcaderul Top-Hané – pe malul drept unit cu cel stâng prin trei poduri plutitoare, tot amfiteatrul Constantinopolului părea a fi adormit. Oare nimeni nu stătea de strajă în palatul Serai-Burnu? Oare nu mai erau credincioşi, hagii, pelerini în nici o moschee, nici la Ahmed, nici la Baiazid, nici în moscheea Sfânta-Sofia, nici la Suleiman? Poate că straja nepăsătoare din turnul Seraskierat îşi făcea siesta, după exemplul tovarăşului său din turnul Galata, amândoi însărcinaţi cu veghea incendiilor care izbucneau atât de des în oraş? Într-adevăr, totul părea încetinit, până şi agitaţia veşnică a portului, în ciuda flotei întregi de vase cu aburi austriece, franceze, engleze, în ciuda vaporaşelor, a caicelor, a şalupelor cu zbaturi, care se îngrămădesc la picioarele podurilor şi în zidurile caselor, ale căror temelii sunt scăldate de apele Cornului de Aur.

Oare acela era Constantinopolul atât de lăudat, visul Orientului, clădit din ambiţiile lui Constantin şi ale lui Mahomed al II-lea? Iată ce se întrebau cei doi străini care rătăceau prin piaţă. Nu aveau însă un răspuns la această întrebare, nu pentru că nu ar fi cunoscut limba ţării, ştiau turceşte chiar foarte bine. Unul, pentru că o folosea de aproape douăzeci de ani în corespondenţa sa comercială, iar celălalt pentru că fusese în slujba stăpânului său ca secretar, deşi nu fusese angajat decât ca servitor.

Erau doi olandezi, originari din Rotterdam, Jan Van Mitten şi valetul său, Bruno, pe care o soartă neobişnuită îi împinsese până la hotarele îndepărtate ale Europei.

Van Mitten – cunoscut de toată lumea – era un bărbat de vreo patruzeci şi cinci, patruzeci şi şase de ani, cu părul încă blond, cu ochii de un albastru azuriu, cu favoriţi şi barbişon gălbui, lipsit de mustaţă, cu obrajii îmbujoraţi, cu nasul parcă puţin prea scurt în comparaţie cu lungimea feţei, cu un cap puternic, cu umerii largi, de o înălţime peste media obişnuită, cu un început de burtă ridicată peste picioarele care păreau mai degrabă solide, decât elegante, adică avea aerul unui om cumsecade, atât de caracteristic ţării sale de baştină.

Van Mitten avea poate o fire cam moale. Aparţinea, fără tăgadă, acelei categori de oameni cu o dispoziţie blândă, sociabilă, cărora nu le prea plac discuţiile lungi, gata să cedeze oricând, făcuţi mai mult să asculte, decât să poruncească, oameni liniştiţi, calmi, despre care se spune de obicei că sunt lipsiţi de voinţă, chiar dacă ei îşi închipuie că ar avea. Însă aceste lucruri nu-i fac mai răi. O dată, o singură dată în viaţa sa, Van Mitten, enervat la culme, se aprinsese într-o discuţie care avusese până la urmă nişte consecinţe din cele mai grave. În ziua aceea, îşi ieşise cu totul din fire, dar de atunci se întorsese iarăşi în sine, aşa cum te-ai întoarce acasă. În realitate, poate că ar fi făcut mai bine să se lase păgubaş şi nu ar fi ezitat în privinţa asta, dacă ar fi ştiut ce-l aşteaptă pe viitor. Dar mai bine să nu anticipăm evenimentele care vor fi sarea şi piperul istorisirii noastre.

— Ei bine, stăpâne? întrebă Bruno când ajunseră amândoi în piaţa Top-Hané.

— Ei bine, Bruno?

— Iată-ne la Constantinopol!

— Da, Bruno, la Constantinopol, adică la câteva mii de leghe de Rotterdam!

— Ce credeţi, am ajuns oare destul de departe de Olanda? întrebă Bruno.

— Nu prea ştiu unde aş putea fi destul de departe! răspunse Van Mitten în şoaptă, ca şi cum Olanda era atât de aproape, încât l-ar fi putut auzi.

Van Mitten avea în Bruno un servitor devotat trup şi suflet. Bărbatul acela cumsecade semăna oarecum la fizic cu stăpânul său, dar numai atât cât îi dădea voie respectul. Căpătase ceva din înfăţişarea lui Van Mitten, după anii lungi petrecuţi împreună. În douăzeci de ani nu se despărţiseră poate nici o singură zi. În treburile casei poate că Bruno era mai puţin decât un prieten, dar, în orice caz, era mult mai mult decât un servitor. Îşi făcea treaba cum scrie la carte, cu grijă, nu se sfia să dea sfaturi, care ar fi putut să-i fie de folos lui Van Mitten, sau chiar să-şi mustre stăpânul, iar acesta să-i accepte cu dragă inimă dojenile. Ce-l scotea din sărite pe Bruno era faptul că stăpânul său era mereu la dispoziţia altora, că nu ştia cum să spună nu faţă de ceilalţi, într-un cuvânt, că nu avea personalitate.

— O să daţi odată şi-o dată de vreun necaz şi eu la fel, cu acelaşi prilej! îi spunea el adeseori.

Trebuie să mai spunem că Bruno, care avea atunci patruzeci de ani, era un sedentar din fire şi nu suferea deloc să se mute de ici, acolo. Credea că deplasările astea îi dau peste cap echilibrul organismului, că-l sleiesc de puteri, că-l slăbesc, iar Bruno, care obişnuia să se cântărească în fiecare săptămână, nu voia să piardă nimic din înfăţişarea lui impunătoare. Când intrase în slujba lui Van Mitten nu cântărea mai mult de o sută de livre . Era aşadar de o slăbiciune umilitoare pentru un olandez. Însă, în mai puţin de un an, mulţumită regimului excelent al casei, câştigase treizeci de livre şi putea deja să iasă în lume. Îi datora, prin urmare, stăpânului său acea înfăţişare prezentabilă, adică cele o sută şaizeci şi şapte de livre cât cântărea acum – ceea ce-l aşeza în media de bun simţ a compatrioţilor săi. De altfel, trebuie să fii modest şi îşi propusese ca la bătrâneţe să ajungă la două sute de livre.

Cu alte cuvinte, legat de casa lui, de oraşul său natal, de ţara sa – acea ţară cucerită la Marea Nordului, întotdeauna cu urmări serioase – Bruno nu se împăcase cu ideea să-şi părăsească locuinţa de pe canalul Nieuwe-Haven, nici dragul său oraş Rotterdam care, în ochii lui, era primul oraş din Olanda, nici ţara sa, Olanda, pe care o credea a fi cel mai frumos regat din lume.

Da, dar era la fel de adevărat că în ziua aceea Bruno se afla în Constantinopol, vechiul Bizanţ, Stambulul turcilor, capitala Imperiului Otoman.

La urma urmei, cine era Van Mitten? Nimeni altcineva decât un negustor înstărit din Rotterdam, un vânzător de tutun, un comisionar al celor mai bune produse din Havana, Maryland, din Virginia, Varinas, din Porto-Rico şi mai ales din Macedonia, Siria şi Asia Mică.

De douăzeci de ani, Van Mitten făcea afaceri importante în acest domeniu, cu firma Kéraban din Constantinopol, care îşi trimitea renumitul şi garantatul tutun în cele cinci părţi ale lumii. Datorită relaţiilor atât de fructuoase cu această agenţie comercială atât de importantă, negustorul olandez ajunsese să cunoască foarte bine limba turcă, adică osmanli, care se folosea în tot Imperiul. O vorbea ca un adevărat slujitor al Padişahului sau ca un ministru al vreunui Emir-el-Moumenin , Comandorul Credincioşilor. Prin urmare, Bruno, care, aşa cum am zis mai sus, era la curent cu afacerile stăpânului său, vorbea această limbă la fel de bine ca Van Mitten. Cei doi excentrici se înţeleseseră chiar să nu mai folosească în discuţiile lor personale decât limba turcă, atâta timp cât se aflau în Turcia. Şi, de altfel, dacă nu ar fi fost hainele cu care erau îmbrăcaţi, i-ai fi putut lua drept nişte osmanlâi de viţă veche. Asta îi plăcea lui Van Mitten tot atât de mult pe cât îi displăcea lui Bruno.

Şi totuşi, docilul servitor se resemna să-i spună în fiecare dimineaţă stăpânului său:

— Efendum, emriniz ne dir?

Ceea ce însemna : „Domnule, ce doriţi?". Iar domnul îi răspundea într-o turcă perfectă:

— Sitrimi, pantalounymi fourtcha.

Adică: „Perie-mi redingota şi pantalonii!"

Din cele ce am zis mai sus se înţelege că Van Mitten şi Bruno se descurcau de minune în acel du-te vino al vastei metropole a Constantinopolului, mai întâi, pentru că vorbeau foarte bine limba ţării şi apoi pentru că ar fi fost primiţi foarte călduros în casa Kéraban, a cărui şef făcuse deja o călătorie în Olanda şi, în virtutea legii contrastelor, se împrietenise cu corespondentul său din Rotterdam. Acesta era de fapt principalul motiv pentru care Van Mitten, după ce îşi părăsise ţara de baştină, se gândise să vină să se stabilească la Constantinopol şi pentru care Bruno, deşi vociferând, se hotărî să-l urmeze, astfel încât rătăceau acum amândoi prin piaţa Top-Hané.

Cu toate astea, în ciuda orei târzii, câţiva trecători începură să se arate, însă erau mai degrabă străini decât turci. Totuşi, câţiva supuşi ai Sultanului se plimbau pălăvrăgind, iar stăpânul unei cafenele, aflată în capătul pieţei, îşi aranja, fără prea mare grabă, mesele rămase goale până atunci.

— Într-o oră, spuse unul dintre turci, soarele se va culca în apele Bosforului şi atunci…

— Şi atunci, spuse celălalt, vom putea să mâncăm, să bem şi, mai ales, să fumăm după bunul plac.

— E cam lung postul Ramadanului!

— Ca toate postirile!

În altă parte, doi străini schimbau următoarele vorbe, plimbându-se prin faţa cafenelei:

— Cât de uluitori sunt turcii ăştia! Zău, un călător, care ar veni să viziteze Constantinopolul în timpul acestui plictisitor post al Ramadanului, şi-ar face o impresie destul de proastă despre capitala lui Mahomed al doilea!

— Ei, aş! răspunse celălalt. Dar ce, Londra e mai veselă duminica? Dacă turcii postesc ziua, îşi scot pârleala de cum cade noaptea. La prima salvă de tun care va anunţa asfinţitul, străzile îşi vor recăpăta înfăţişarea lor obişnuită şi se vor umple de mirosul de cărnuri fripte, de aromele băuturilor şi de fumul ciubucurilor şi al ţigărilor.

Probabil că cei doi străini ştiau ce vorbesc pentru că, în acelaşi moment, stăpânul cafenelei îşi chemă ajutorul strigându-i:

— Să fie gata totul! Peste o oră vor da buzna toţi lihniţii şi n-o să mai ştim pe cine să servim mai întâi!

Cei doi străini îşi reluară conversaţia spunând:

— Nu ştiu, dar mi se pare că e mai interesant să observi Constantinopolul în perioada asta a Ramadanului. Dacă ziua este tristă, mohorâtă, plicticoasă, ca prima zi din postul Paştelui, nopţile sunt aici vesele, gălăgioase şi nebuneşti ca o zi de carnaval.

— Într-adevăr, e un contrast nemaipomenit!

Şi, în timp ce străinii făceau schimb de impresii, turcii se uitau la ei, cu o urmă de invidie:

— Ce fericiţi trebuie să fie străinii ăştia! spuse unul dintre ei. Pot să bea, să mănânce şi să fumeze cât le place!

— Aşa este, răspunse celălalt, dar n-ar găsi acum nici kebal de berbecuţ, nici pui cu pilaf, nici plăcinte cu baclavale, nici măcar o felie de pepene sau de castravete…

— Pentru că habar nu au unde se mănâncă bine! Cu câţiva piaştri poţi găsi întotdeauna câţiva vânzători amabili care au primit învoire de la Mahomed!

— Allah fie lăudat! spuse unul dintre turci. Mi se usucă ţigările în buzunar, dar fii atent, n-o să zică lumea că am aruncat de bunăvoie banii pe latakia!

Şi, cu riscul de a fi văzut, musulmanul, foarte puţin jenat de credinţa sa, scoase o ţigară, o aprinse şi trase iute două, trei fumuri.

— Ai grijă! îi spuse tovarăşul său. Dacă te vede vreun ulema mai puţin răbdător, ai putea….

— Nu-i bai, am să ies din încurcătură înghiţind fumul şi nu va vedea nimic! răspunse celălalt.

Amândoi îşi continuară plimbarea, hoinărind prin piaţă, apoi pe străzile învecinate care duc până la mahalalele Pera şi Galata.

— Hotărât lucru, stăpâne, exclamă Bruno privind la stânga şi la dreapta, e un oraş tare ciudat! De când am plecat de la hotel nu am văzut decât umbrele locuitorilor, fantomele oamenilor din Constantinopol! Totul e adormit pe străzi, pe cheiuri, prin pieţe, dorm până şi câinii ăştia galbeni şi costelivi care nu se ridică nici măcar să te muşte de glezne! Mare scofală! Nu ai mare lucru de câştigat călătorind, pot să spună ce-or spune toţi cei care fac lucrul ăsta! Îmi place mult mai mult oraşul nostru drag Rotterdam şi cerul cenuşiu al bătrânei noastre Olande!

— Răbdare, Bruno, răbdare! răspunse calmul Van Mitten. Nu am ajuns decât de vreo câteva ore. Totuşi, trebuie să recunosc, ăsta nu e Constantinopolul la care am visat! Îţi închipui că pătrunzi în plin Orient, că te adânceşti într-un vis ca în „O mie şi una de nopţi" şi te găseşti de fapt prizonier în adâncul…

— Unei mănăstiri enorme, răspunse Bruno, în mijlocul unor oameni mohorâţi, un fel de călugări sihastri.

— Prietenul meu Kéraban ne va lămuri ce înseamnă toate astea! răspunse Van Mitten.

— Dar unde am ajuns acum? întrebă Bruno. Ce-i cu piaţa asta? Cheiul ăsta cum se numeşte?

— Dacă nu mă înşel, răspunse Van Mitten, suntem în piaţa Top-Hané, chiar în capătul Cornului de Aur. Uite Bosforul care scaldă coastele Asiei, iar pe partea cealaltă poţi să zăreşti capul Serai şi oraşul turcesc care se înalţă deasupra.

— Seraiul! exclamă Bruno. Cum, nu cumva acolo se află palatul Sultanului în care trăieşte cu cele optzeci de mii de cadâne?

— Optzeci de mii e cam mult, Bruno! Mă gândesc că e prea mult chiar şi pentru un turc. În Olanda nu prea poţi să te înţelegi câteodată cu nevasta, deşi ai numai una!

— Bine, bine, stăpâne! Să nu mai vorbim de asta! Sau cât mai puţin posibil!

Întorcându-se spre cafeneaua încă goală, Bruno spuse:

— Ei, mi se pare că văd o cafenea acolo. Am obosit de-ajuns coborând din mahalaua Pera. Soarele de pe cerul Turciei înfierbântă ca o gură de cuptor şi nu m-aş mira dacă stăpânul meu ar simţi nevoia să se răcorească.

— Vrei să-mi spui de fapt că ţi-e sete! răspunse Van Mitten. Ei bine, hai să intrăm în cafeneaua asta.

Şi amândoi merseră să se aşeze la o măsuţă aflată în faţa cafenelei.

— Cawadji! strigă Bruno, bătând în masă ca în Europa.

Nu apăru nimeni. Bruno mai strigă o dată, mai tare. Stăpânul cafenelei se arătă în spatele prăvăliei, dar nu dădu semne că s-ar grăbi să vină.

— Străini! murmură el, de îndată ce îi zări pe cei doi aşezaţi la masă. Doar nu cred că…

Într-un târziu se apropie de ei.

— Cawadji, ne serveşti şi pe noi cu o sticlă de sirop de cireşe foarte rece? întrebă Van Miten.

— Când se va auzi tunul! răspunse stăpânul cafenelei.

— Cum adică sirop de cireşe când se va auzi tunul?exclamă Bruno. Dă-ne atunci sirop de mentă, cawadji, de mentă!

— Dacă nu aveţi sirop de cireşe, adu-ne atunci nişte rahat lukum trandafiriu, zise Van Mitten. Dacă ar fi să dau crezare ghidului nostru, se pare că e excelent.

— Când se va auzi tunul! răspunse pentru a doua oară stăpânul prăvăliei, ridicând din umeri.

— Ce-o fi având cu tunul ăla? întrebă Bruno pe stăpânul său.

— Haide, dacă nu aveţi rahat lukum, daţi-ne atunci o ceaşcă de cafea…un şerbet…ce vrei dumneata, prietene! spuse Van Mitten la fel de amabil.

— Să se audă tunul!

— Să se audă tunul? repetă Van Mitten.

— Nu înainte! spuse turcul.

Şi, fără să mai adauge nimic, intră în clădire.

— Haideţi, stăpâne, să plecăm din prăvălia asta, spuse Bruno. Nu mai avem ce face aici. Nu vedeţi că turcul ăsta ţopârlan vă răspunde cu lovituri de tun?

— Hai, Bruno, spuse Van Mitten. O să găsim, desigur, vreun cârciumar mai cu bun simţ.

Amândoi se întoarseră în piaţă.

— Hotărât lucru, stăpâne, ar cam fi vremea să-l întâlnim pe prietenul dumneavoastră, domnul Kéraban. Dacă s-ar afla la biroul lui măcar am şti la ce să ne aşteptăm!

— Da, Bruno, dar ai puţină răbdare! Ni s-a spus că-l vom găsi în piaţa asta…

— Nu înainte de ora şapte, stăpâne! Caicul lui trebuie să vină aici, la scara de la Top-Hané, să-l ia şi să-l ducă de cealaltă parte a Bosforului, la casa sa din Scutari.

— Ai dreptate, Bruno, iar acest negustor de treabă va şti să ne lămurească şi pe noi ce se întâmplă pe aici! Omul ăsta este un osmanlâu get-beget, un credincios turcilor de viţă veche, care nu vrea să fie deloc de acord cu lucrurile noi, nici cu ideile de azi, nici cu obiceiurile, e împotriva oricărei invenţii din industria modernă, ar lua mai degrabă o diligenţă decât un tren şi o tartană decât un vapor cu aburi! De douăzeci de ani, de când facem afaceri împreună, nu mi-am dat seama nici măcar o singură dată că ideile amicului meu Kéraban să se fi schimbat, oricât de puţin. Când a venit să mă viziteze la Rotterdam, acum trei ani, a călătorit cu o diligenţă de poştă şi, în loc să facă pe drum opt zile, i-a trebuit o lună ca să ajungă la mine! Vezi tu, Bruno, am mai văzut încăpăţânaţi la viaţa mea, dar de o îndărătnicie ca a lui, niciodată!

— Va fi nespus de surprins să vă întâlnească aici, la Constantinopol, spuse Bruno.

— Aşa cred, răspunse Van Mitten, dar am preferat să-i facă surpriza asta! Dar, cel puţin în compania lui ne vom afla în adevărata Turcie. Prietenul meu Kéraban nu va fi niciodată de acord să poarte hainele nizamului , redingota albastră şi fesul roşu, cum se îmbracă turcii moderni…

— Când poartă fesul ăla, spuse râzând Bruno, parcă sunt nişte sticle cărora trebuie să le scoţi dopul!

— Dragul şi neclintitul Kéraban! continuă Van Mitten. Va fi îmbrăcat cum era atunci, când a venit să mă vadă în Olanda, la celălalt capăt al Europei, cu turban înalt, caftan alb-gălbui sau de culoarea scorţişoarei…

— Ca un adevărat vânzător de curmale! strigă Bruno.

— Da, dar un negustor de curmale care ar putea să vândă curmale de aur şi chiar să le mănânce la toate mesele! Uite, a făcut un comerţ cum nu se poate mai convenabil acestei ţări! Vânzând tutun! Şi cum să nu te îmbogăţeşti într-un oraş în care toată lumea fumează de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa?

— Cum adică, se fumează? întrebă Bruno. Dar, stăpâne, unde îi vedeţi pe toţi oamenii ăştia care fumează? Nimeni nu fumează, dimpotrivă. Şi eu, care mă aştepta să întâlnesc în faţa uşilor grupuri de turci înfăşuraţi în ţevile alambicate ale narghilelelor sau cu ţeava aceea lungă din lemn de cireş în mână şi ţinând în gură muştiucul de chihlimbar! Însă nimic. Nici măcar un trabuc! Nici măcar o ţigară!

— Nu mai înţeleg nimic nici eu, Bruno, spuse Van Mitten, iar străzile din Rotterdam sunt mult mai afumate de tutun decât străzile din Constantinopol.

— Stăpâne, sunteţi sigur că nu am greşit drumul? spuse Bruno. Oare aici să fie capitala Turciei? Pun rămăşag că am mers în partea cealaltă, că acesta nu e Cornul de Aur, ci Tamisa, cu miile de vapoare cu aburi! Priviţi, moscheea aceea de acolo nu e Sfânta-Sofia, e catedrala Sfântul Paul! Să fie oraşul ăsta Constantinopol? Niciodată! E Londra!

— Potoleşte-te, Bruno, răspunse Van Mitten. Cred că eşti puţin prea nervos pentru un fiu al Olandei. Fii calm, răbdător, nepăsător, ca stăpânul tău şi nu te mira de nimic. Am plecat din Rotterdam ca urmare a…ştii tu.

— Da!…Da!…făcu Bruno, dând din cap.

— Am trecut prin Paris, Saint-Gothard, Italia, Brindisi, Mediterana şi nu cred că e cel mai indicat lucru să crezi că pachebotul mesageriilor ne-a lăsat la London Bridge, după opt zile de traversare, şi nu în portul Galata.

— Totuşi…încercă Bruno.

— Chiar te rog ca de faţă cu prietenul meu Kéraban să nu faci astfel de glume. Ar putea să nu le prea înţeleagă, să se enerveze, să se încăpăţâneze…

— Am să am grijă de asta, stăpâne, spuse Bruno. Dar, din moment ce nu prea poţi să te răcoreşti aici, presupun că e permis să-ţi aprinzi o pipă. Aveţi ceva împotrivă?

— Nimic, Bruno. În calitatea mea de negustor de tutun, nimic nu îmi este mai plăcut decât să-i văd pe oameni cum fumează! Îmi pare rău că natura nu ne-a dat decât o gură. Adevărat, mai avem nasul, dar pentru prizat…

— Şi dinţii ca să-l mestecăm! completă Bruno.

Şi spunând acestea, Bruno îşi umplu pipa enormă din porţelan vopsit în culorile curcubeului, o aprinse cu amnarul şi trase câteva fumuri, cu o evidentă satisfacţie.

Dar, în acel moment, cei doi turci, care se înfuriaseră atât de mult din cauza postului Ramadanului, îşi făcură apariţia în piaţă. Mai bine zis, cel care nu se sfiise deloc să-şi fumeze ţigara, îl zări pe Bruno, care se plimba nepăsător, cu pipa în gură.

— Pentru Allah! îi spuse el celui care îl însoţea, uite încă unul din blestemaţii ăştia de străini care îndrăznesc să treacă peste interdicţia Coranului! Aşa ceva nu voi suporta!…

— Măcar stinge-ţi ţigara, îi răspunse celălalt.

— Aha, da!

Şi aruncându-şi ţigara, se duse drept spre olandezul nostru, care nu se aştepta să fie întâmpinat în felul acela:

— La lovitura de tun! spuse el, smulgându-i deodată pipa.

— Ei, pipa mea! strigă Bruno, pe care stăpânul său încerca în zadar să-l liniştească.

— La lovitura de tun, câine creştin!

— Ba tu eşti o javră păgână!

— Calmează-te, Bruno, îi spuse Van Mitten.

— Să-mi dea măcar pipa înapoi! îi răspunse Bruno.

— La lovitura de tun! mai spuse o dată turcul, făcând să dispară pipa în pliurile caftanului.

— Hai, Bruno, să mergem! îi spuse atunci Van Mitten. Nu trebuie niciodată să jigneşti obiceiurile ţării pe care o vizitezi!

— Obiceiuri de tâlhari!

— Hai, vino, îţi poruncesc! Prietenul meu Kéraban nu va veni în piaţă mai devreme de şapte. Să ne continuăm plimbarea şi îl vom găsi când va veni vremea!

Van Mitten îl trase pe Bruno, foarte înciudat că fusese atât de violent despărţit de pipa sa, la care ţinea ca un veritabil fumător.

Şi în timp ce plecau, cei doi turci îşi spuneau:

— Într-adevăr, străinii ăştia cred că le este permis totul!

— Chiar să fumeze înainte de asfinţit!

— Vrei un foc? întrebă unul dintre ei.

— Cum să nu! răspunse celalalt, aprinzând o altă ţigară.

CAPITOLUL II

În care intendentul Scarpante şi căpitanul Yarhud stau de vorbă despre planuri pe care e bine să le cunoaştem.

În timp ce Van Mitten şi Bruno mergeau pe cheiul de la Top-Hané, pe lângă primul pod de vase de la Valideh-Sultana, care leagă Galata de vechiul Stambul prin Cornul de Aur, un turc apăru iute de după moscheea lui Mahmoud şi se opri în piaţă. Era ora şase seara. Pentru a patra oară în ziua aceea muezinii urcau în minarete, al căror număr nu era niciodată mai mic de patru la moscheile construite sub Imperiu. Vocile lor răsunau rar şi sacadat deasupra oraşului, chemând pe credincioşi la rugăciune, aruncând în aer cuvintele obişnuite: „La Ilah il Allah ve Mohamed resoul Allah!, adică „Nu există un alt Dumnezeu decât Dumnezeu, iar Mohamed este profetul lui Dumnezeu!

Turcul se întoarse pentru o clipă, îi privi pe trecătorii răzleţi din piaţă, apoi înaintă înspre diversele străzi care intrau în acel loc, încercând să vadă, nu fără o urmă de nerăbdare, dacă nu venise o persoană anume pe care o aştepta.

— Nu mai ajunge Yarhud ăsta! murmură el. Doar ştie că trebuie să fie aici la ora la care ne-am înţeles.

Turcul mai făcu câţiva paşi prin piaţă, înaintă chiar spre zidul nordic al cazărmii Top-Hané, privi în direcţia topitoriei de tunuri, bătu din picior ca un om căruia nu-i place să aştepte şi se întoarse în faţa cafenelei, unde Van Mitten şi valetul său încercaseră în zadar să se răcorească. Atunci turcul merse să se aşeze la una din mesele goale, fără să ceară nimic de la cawadji. Observator îndârjit al posturilor Ramadanului, ştia că încă nu venise ora la care se puteau vinde băuturile atât de variate ale distileriilor otomane.

Turcul nu era nimeni altcineva decât Scarpante, intendentul domnului Saffar, un otoman cu stare, care locuia la Trebizonde, în partea asiatică a Turciei, unde se afla litoralul sudic al Mării Negre.

La acea vreme, domnul Saffar călătorea prin provinciile sudice ale Rusiei şi, după ce va fi vizitat districtele din Caucaz, intenţiona să se întoarcă la Trebizonde, convins fiind că intendentul său reuşise pe deplin într-o sarcină, pe care i-o încredinţase în mod special. După ce îşi va fi îndeplinit sarcina, Scarpante trebuia să vină să-l întâlnească la palatul său ridicat pe bogăţia Orientului, care strălucea în mijlocul acelei oraş renumit pentru vilele sale luxoase. Domnul Saffar nu ar fi admis niciodată ca un om de-al lui să dea greş, dacă el îi poruncise să reuşească. Îi plăcea să-şi etaleze puterea pe care i-o ofereau banii. În toate şi pretutindeni se purta cu o ostentaţie caracteristică nababilor din Asia Mică.

Intendentul era un bărbat îndrăzneţ, numai bun pentru toate loviturile curajoase, care nu dădea înapoi în faţa nici unui obstacol, hotărât să-i satisfacă, pe drept sau pe nedrept, şi cele mai mici dorinţe ale stăpânului său. De aceea, sosise chiar în ziua respectivă la Constantinopol şi aştepta să se întâlnească, după cum căzură la învoială, cu un căpitan maltez, care nu valora nimic mai mult decât el. Căpitanul acesta, pe care îl chema Yarhud, comanda tartana Guidar şi făcea curse, de obicei, pe Marea Neagră. Pe lângă comerţul său de contrabandă, mai putea adăuga încă un soi de comerţ, încă şi mai puţin lăudabil, cu sclavi negri veniţi din Sudan, din Etiopia sau din Egipt, precum şi femei cercheze sau georgiene, pe care le vindea la piaţa care se ţinea tocmai în acel cartier, Top-Hané, piaţă asupra căreia guvernul închidea foarte bucuros ochii.

În timpul acesta, Scarpante aştepta, dar Yarhud nu mai sosea. Deşi, intendentul rămase nepăsător, nimic în aparenţă nu-i trăda gândurile, un fel de mânie interioară începu să-i clocotească sângele.

— Pe unde-o fi umblând javra asta? murmură el. Să i se fi întâmplat ceva? Trebuia să plece din Odessa alaltăieri! Ar fi trebuit să fie acum aici, în piaţa asta, în cafeneaua asta, la ora asta, aşa cum ne-am înţeles să ne întâlnim!

În acel moment, un marinar maltez apăru la marginea cheiului. Era Yarhud. Privi în jurul său şi îl zări pe Scarpante. Acesta se ridică numaidecât, ieşi din cafenea şi merse să-l întâmpine pe căpitanul tartanei Guidar, în timp ce câţiva trecători, mai numeroşi, dar tot tăcuţi, începură să anime fundul pieţei.

— Nu prea obişnuiesc să aştept, Yarhud! spuse Scarpante pe un ton al cărui înţeles fu uşor de recunoscut de către maltez.

— Scarpante să mă ierte, îi răspunse Yarhud, dar m-am grăbit cât de tare am putut ca să ajung la timp la întâlnire.

— Acum ai ajuns?

— Chiar acum, pe calea ferată de la Ianboli la Andrinopole şi, dacă nu ar fi avut trenul o întârziere…

— Când ai plecat din Odessa?

— Alaltăieri.

— Şi nava ta?

— Mă aşteaptă la Odessa, în port.

— Te bizui pe echipajul tău?

— Absolut! Maltezi, ca şi mine, devotaţi celui care îi plăteşte generos!

— Te vor asculta?

— Bineînţeles.

— Bun! Ce veşti îmi mai aduci, Yarhud?

— Veşti deopotrivă bune şi proaste, răspunse căpitanul, coborând puţin vocea.

— Spune-mi mai întâi veştile proaste, zise Scarpante.

— Vestea proastă este că tânăra Amasia, fiica bancherului Selim din Odessa, se va mărita în curând. Răpirea ei va fi cu mult mai grea şi ar trebui făcută mult mai grabnic, acum că măritişul ei s-a hotărât şi chiar foarte curând.

— Căsătoria asta nu va avea loc, Yarhud! strigă Scarpante puţin mai tare decât s-ar fi cuvenit. Nu, pentru Mahomet, nu va avea loc!

— Eu nu am spus că va avea loc, Scarpante, răspunse Yarhud, am spus că ar urma să aibă loc.

— Fie cum zici tu, răspunse intendentul, dar peste trei zile domnul Saffar vrea ca fătuca asta să fie îmbarcată pentru Trebizonde şi, dacă tu crezi că nu e cu putinţă…

— Nu am spus că nu e cu putinţă, Scarpante. Nimic nu este imposibil dacă ai curaj şi bani. Am spus doar că va fi mai greu, atâta tot.

— Greu! exclamă Scarpante. Doar n-o fi pentru prima dată când o tânără turcoaică sau rusoaică dispare din Odessa şi nu mai vine înapoi în casa părintească!

— Şi nu va fi nici ultima, răspunse Yarhud, ori căpitanul de pe Guidar nu mai ştie cum să-şi facă meseria!

— Şi pe cine ar trebui să ia în căsătorie, în curând, tânăra Amasia? întrebă Scarpante.

— Pe un tânăr turc, din aceeaşi viţă ca şi ea.

— Un turc din Odessa?

— Nu, din Constantinopol.

— Cum îl cheamă?

— Ahmet.

— Şi cine e acest Ahmet?

— Nepotul şi unicul moştenitor al unui negustor înstărit din Galata, domnul Kéraban.

— Cu ce se ocupă domnul Kéraban?

— Face comerţ cu tutun, a scos din el o avere imensă. Corespondentul său la Odessa este bancherul Selim. Fac împreună afaceri importante şi se vizitează destul de des. Într-una din împrejurările astea probabil că Ahmet a cunoscut-o pe Amasia. Prin urmare, căsătoria s-a hotărât între tatăl tinerei şi unchiul băiatului.

— Unde va avea loc căsătoria? Aici, la Constantinopol?

— Nu, la Odessa.

— Când?

— Nu ştiu, dar mă tem că la insistenţele tânărului Ahmet, să nu aibă loc dintr-o zi în alta.

— Cu alte cuvinte nu mai avem nici o clipă de pierdut.

— Nici una!

— Unde se află acum Ahmet?

— La Odessa.

— Şi Kéraban?

— La Constantinopol.

— L-ai văzut cumva, Yarhud, pe tânărul acesta la Odessa, de când ai sosit acolo şi până ai plecat?

— Aveam tot interesul să-l văd şi să-l cunosc, Scarpante…Aşa că l-am văzut şi

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Kéraban încăpățânatul

4.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor