Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Naționalismul. Identitatea etnoculturală și proiectul elitelor

Naționalismul. Identitatea etnoculturală și proiectul elitelor

Citiți previzualizarea

Naționalismul. Identitatea etnoculturală și proiectul elitelor

Lungime:
105 pages
2 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786067420821
Format:
Carte

Descriere

Lucrarea reprezintă o sinteză a teoriilor ce explică apariția naționalismului în epoca modernă. Acesta a suferit importante transformări odată cu industrializarea, democratizarea societăților europene și alfabetizarea maselor. Raportarea permanentă la „celălalt“, o slăbiciune a tuturor formelor de naționalism, a generat marile tragedii ale secolului XX, responsabile de genocid, epurare etnică și crime împotriva umanității, iar tensiunile dintre națiuni nu au fost decât în parte temperate de proiectul Europei unite, deocamdată incomplet, dar necesar pentru pacea continentului. Autorul reușește, prin tema abordată, să aducă publicul mai aproape de marile frământări ale prezentului, cu o excelentă bibliografie a subiectului.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786067420821
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Naționalismul. Identitatea etnoculturală și proiectul elitelor

Cărți conex

În interiorul cărții

Citate de top

  • Așa s-a întâmplat și în cazul României, unde elitele culturale au elaborat un tip de tradiție menită să trezească și să consolideze identitatea națională în condi- țiile subjugării și dependenței naționale.

  • La adăpostul patriotismului denaturat, în numele unei tradiții inventate, elitele incită popoarele exaltate la anexări, cuceriri, subjugări, război și genocid.

Previzualizare carte

Naționalismul. Identitatea etnoculturală și proiectul elitelor - Dragoman Dragoș

democratizare.

Introducere

În introducerea la deja celebra sa lucrare despre originea și răspândirea naționalismului, Benedict Anderson (2006) enunță caracteristicile surprinzătoare ale unui fenomen social și politic, care se dovedește a fi mai durabil și mai solid decât părea la origini. În ciuda slăbiciunilor sale aparente, mai cu seamă intelectuale, în fața altor „-isme (marxism, socialism, liberalism, capitalism, imperialism, rasism etc.), naționalismul și-a dovedit puterea extraordinară de convingere pe parcursul întregului secol XX, manifestându-se prin capacitatea de a împăca unele contradicții și de a crea afinități cu totul imposibile în alte contexte. Cum să explicăm altfel agresiunea militară a unor state comuniste împotriva altor state comuniste (Cambodgia, Vietnam, China) sau dezintegrarea violentă, pe baze naționale, a unor societăți fondate, în principiu, pe egalitatea și solidaritatea întregii clase muncitoare aflate la putere (Uniunea Sovietică, Iugoslavia)? Cele din urmă, mai cu seamă Iugoslavia (Conversi, 2000; Ramet, 2002), prin felul sângeros în care s-au destrămat, nu se diferențiază prin nimic de modul prin care s-au prăbușit și dezintegrat fostele imperii multinaționale conduse de otomani, de habsburgi sau de țari, care le-au precedat. Ceea ce fascinează atunci când se compară naționalismul cu alte curente de idei și practici sociale este persistența paradoxurilor: modernitatea obiectivă a națiunilor din perspectiva istoricilor, în opoziție cu pretențiile perenității națiunii din perspectiva naționaliștilor; pretenția de universalitate a conceptului sociocultural de națiune (în epoca modernă fiecare trebuie să aparțină unei națiuni), în opoziție cu formele sale particulare de manifestare (definite ca identitate națională); puterea politică de nestăvilit a naționalismului în comparație cu sărăcia sa filozofică (față de alte „-isme, naționalismul nu se poate nicicând mândri cu figuri intelectuale precum Hobbes, Tocqueville, Marx sau Weber. Anderson remarcă faptul că naționalismul nu are cum să aibă puterea intelectuală a ideologiilor pentru că nu este propriu-zis o ideologie, ci mai curând expresia articulată a legăturilor de rudenie și a sentimentului de comunitate pe care îl oferă religia. Trebuie remarcată însă puterea de a seduce masele să se mobilizeze pentru înfăptuirea unor mari transformări sociale).

Chiar de la început, problema definirii naționalismului și a funcțiilor sale a influențat radical întreaga perspectivă asupra înțelegerii paradoxurilor enunțate de Anderson (2006, p. 5). Pentru că națiunea este concepută ca o realitate perenă (Armstrong, 1982; Smith, 1986), deși anterior modernității societățile umane cunoscuseră și alte forme de manifestare comunitară, putem trasa o lungă genealogie a grupurilor etnice aflate în continuă interacțiune în vederea definirii alterității. Ele se definesc prin apelul la mituri ale strămoșilor, la memoria istorică, la cultură și solidaritate în raport cu un pământ strămoșesc (Smith, 1989, 1992). Treptat, „etniile ancestrale se trezesc la viață și se modernizează, uneori sub impactul activității unificatoare a aristocrației, care generează un naționalism „civic (Franța, Spania), alteori spontan și natural, prin revitalizarea moștenirii etnice ancestrale (Irlanda, Finlanda).

Națiunea ca produs al modernității ne apare ca un proiect politic de transformare a societății sub impulsul unor procese profunde, precum alfabetizarea, industrializarea și urbanizarea, care au schimbat radical lumea (Gellner, 1997; Hobsbawm, 1997). Această perspectivă este intim legată de rolul elitelor politice în definirea identității colective în epoca modernă, de „formarea" unor națiuni prin intermediul birocrației de stat, prin unificarea și omogenizarea culturală a tuturor teritoriilor statului modern (Breuilly, 1993). Așa se explică nașterea unor identități naționale în state create prin dominație colonială europeană (în America, Africa și Asia), care respectă principiul conform căruia toți locuitorii unui anume teritoriu trebuie să aibă o naționalitate, și tot așa, puterea politică a naționalismului de transformare a tuturor identităților premoderne, tribale și religioase. Oricum am privi nașterea națiunilor, fie ele antice, medievale sau moderne (Smith, 1994), naționalismul este astăzi o forță politică incontestabilă. El condiționează încă politica națiunilor, modifică frontiere, generează conflicte și unifică teritorii. Înțelegerea naționalismului este o sarcină ce revine sociologilor și istoricilor interesați să explice persistența și soliditatea unui curent de idei și, mai ales, a unei practici sociopolitice de definire a identității și de acțiune în numele ei, uneori în mod violent și distructiv (Mann, 2005; Conversi, 2006a; Arendt, 2008). La comemorarea centenarului Marelui Război, cercetarea originii și dezvoltării naționalismului este mai mult decât justificată.

1. Originile naționalismului: primordialiști și instrumentaliști, perenialiști și moderniști

Originea și dezvoltarea naționalismului au fost probleme controversate, fundamentale pentru înțelegerea naționalismului, fiind o adevărată cheie de lectură a întregului fenomen și a evenimentelor pe care acesta le-a generat. Anthony D. Smith (2002) și, separat, Daniele Conversi (2006b) trec în revistă principalele teorii, insistând asupra etnosimbolismului ca perspectivă de interpretare.

Interpretarea originii naționalismului împarte istoricii și sociologii în două mari categorii, primordialiști și instrumentaliști. Pentru cei dintâi, națiunile sunt categorii primordiale, constituite în relație directă cu apartenența socială reprezentată de descendențe, familii și, mai ales, teritorii ancestrale. Pentru aceștia, în special pentru Hans Kohn (1944), națiunile sunt categorii imuabile, inerțiale, transcendente transformărilor sociale mai ample, la care indivizii se raportează dintotdeauna emoțional și instinctiv. Națiunile sunt predestinate să formeze state-națiune, ca expresie a redescoperirii trecutului lor ilustru, uneori după secole de „somnolență. Acest naționalism organic, insistând asupra națiunilor naturale ca fundament al istoriei în care ele sunt principalii actori, pune accent pe diferențele culturale vizibile și ușor de identificat dintre națiuni și pe apartenența organică și inalienabilă a indivizilor la aceste adevărate organisme (Smith, 2002, p. 154). Perspectiva organicistă consideră națiunile familii extinse (Horowitz, 1985) prin selecția genetică a unor legături culturale (Berghe, van den, 1978, 1981) în scopul măririi fondului genetic. Rolul naționaliștilor nu este altul decât să scoată în evidență continuitatea istorică a statelor-națiune și să ajute la „redeșteptarea conștiinței naționale somnolente, acolo unde este cazul. Desigur, nu este ușor de explicat de ce unele națiuni ajung „somnolente" și mai ales de ce solidaritățile naționale s-au impus atât de târziu în istorie, înlocuind solidaritățile politice ale cetăților și imperiilor, dar mai ales solidaritățile religioase, care au funcționat timp de secole în cadrul structurii sociale specifice Antichității și Evului Mediu, depășind diviziunea muncii și funcțiile sociale (Duby, 1998).

Aceste contradicții sunt mai ușor de explicat de către instrumentaliști. Pentru aceștia, națiunea este un construct

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Naționalismul. Identitatea etnoculturală și proiectul elitelor

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor