Simțul comun

anglo-american.

NOTA EDITORULUI

Expresia common sense, care dă și titlul lucrării lui Thomas Paine, nu are un echivalent potrivit în limba română. Conceptul a cunoscut, cel puțin în istoria filosofiei, numeroase valențe, de la aristotelicianul koinè aisthesis până la scolasticul sensus communis și la reinterpretările iluministe și moderne, cu mize epistemologice sau etice. În limba română, „simț comun sau „bun-simț nu surprind întru totul nici sensul expresiei englezești, nici convingerea autorului că în cunoaștere și acțiune trebuie să se țină cont de glasul rațiunii și de condițiile stării inițiale, de natură, singurii garanți ai adecvării și stabilității, și nu de constructele umane, artificiale și perisabile. S-a preferat traducerea titlului prin „simț comun" întrucât această noțiune este mai cuprinzătoare, incluzând (chiar dacă numai aproximativ) și valențele acumulate în istoria gândirii, și nuanțele pe care le are în vedere Paine.

INTRODUCERE

Poate că opiniile exprimate în paginile care urmează nu sunt încă suficient de acceptabile din punct de vedere moral pentru a fi populare; dacă un lucru nu este considerat greșit un timp îndelungat, acesta ajunge să pară corect și chiar generează, la început, proteste colosale pentru apărarea tradiției. Însă această zarvă se domolește repede. Timpul reușește să facă mai mulți prozeliți decât logica.

Ca întotdeauna, abuzurile puterii, persistente și violente, ne îndeamnă să punem sub semnul întrebării drepturile acesteia (precum și chestiuni la care nu ne-am fi gândit niciodată dacă nu ar fi generat atât de multe victime), iar faptul că regele Angliei și-a asumat personal dreptul de a sprijini Parlamentul în ceea ce numește treburile lor, precum și faptul că oamenii cinstiți din această țară sunt persecutați cumplit de reunirea celor două puteri ne acordă fără îndoială dreptul de a analiza revendicările amândurora, dar și de a respinge tirania fiecăreia dintre ele.

În paginile care urmează autorul a încercat să evite orice referire la vreo persoană. Nu veți găsi complimente sau blamări la adresa anumitor indivizi. Cei înțelepți și cei merituoși nu au nevoie de elogiul unui pamflet, iar aceia ale căror păreri sunt iraționale sau ostile se vor opri de la sine, dacă nu vor fi făcute presiuni pentru convertirea lor.

Cauza susținută de America este, din multe puncte de vedere, cauza întregii omeniri. Istoria ei a oferit – și va mai oferi – numeroase aspecte care nu sunt doar locale, ci și universale, care afectează principiile tuturor acelora care iubesc omenirea și care aduc atingere sentimentelor acestora. Devastarea unei țări prin foc și sabie, declararea unui război împotriva drepturilor naturale ale omenirii și stârpirea apărătorilor acestora de pe fața pământului, toate acestea îl afectează pe orice om pe care natura l-a înzestrat cu simțire; din această categorie face parte și autorul acestui pamflet, indiferent la critica societății.

P.S. Publicarea acestei noi ediții a întârziat deoarece am vrut să aflu din timp (dacă era cazul) de orice încercare de combatere a acestei doctrine a independenței; însă, din moment ce nu a apărut nicio replică, presupun că nici nu va apărea vreuna. A trecut suficient timp în care un astfel de text ar fi putut fi prezentat publicului.

Nu contează absolut deloc cine este autorul acestei scrieri, deoarece obiectul atenției trebuie să fie doctrina însăși, nu autorul ei. Însă trebuie menționat faptul că autorul nu are legături cu niciun partid politic și nu este influențat de nicio instituție publică sau privată, ci numai de rațiune și de principii.

Philadelphia, 14 februarie 1776

DESPRE ORIGINEA ȘI MENIREA GUVERNULUI, CONSIDERAT ÎN GENERAL

Observații asupra Constituției engleze

Unii gânditori confundă atât de mult societatea și guvernul, încât aproape că nu mai recunosc nicio diferență între acestea; însă ele nu numai că sunt diferite în sine, dar au și origini distincte. Societatea este generată de nevoile noastre, pe când forma de guvernământ depinde de ticăloșia noastră; cea dintâi contribuie în mod pozitiv la fericirea noastră, prin unirea simpatiilor noastre, iar cea din urmă în mod negativ, prin înfrânarea viciilor noastre. Una dintre ele încurajează comunicarea, cealaltă creează diferențe. Prima protejează, cea de-a doua pedepsește.

Societatea, în orice formă a sa, este o binecuvântare, însă guvernarea, chiar și în cea mai bună formulă, nu este altceva decât un rău necesar, dar în cea mai rea dintre formule este intolerabilă; atunci când îndurăm sau suntem supuși de către o guvernare acelorași suferințe la care ne-am aștepta într-o țară fără guvernare, nefericirea noastră este sporită de faptul că noi înșine furnizăm mijloacele prin care ne este produsă suferința. Guvernământul, întocmai ca îmbrăcămintea, este un simbol al pierderii inocenței; palatele regilor sunt construite pe ruinele Paradisului. Dacă imboldurile conștiinței ar fi clare, uniforme și respectate fără tăgadă, atunci omul nu ar mai avea nevoie de un alt legiuitor. Însă, din moment ce lucrurile nu stau deloc așa, individului i se pare necesar să renunțe la o parte din proprietatea sa pentru a furniza mijloacele necesare pentru protecția celorlalți; și este stimulat să facă acest lucru de către aceeași prudență care îl îndeamnă și în alte cazuri să aleagă răul cel mai mic dintre două rele. Prin urmare, având în vedere că adevărata menire și scopul suprem al guvernării este să ofere siguranță, rezultă neîndoielnic că cea mai preferabilă formă a acesteia este aceea capabilă să ne-o asigure cu cele mai mici costuri și cu cele mai mari beneficii.

Pentru a ne face o idee clară și corectă asupra menirii și scopului guvernării, să ne imaginăm un număr restrâns de persoane care se stabilesc într-o zonă izolată a lumii, fără nicio legătură cu restul oamenilor, reprezentând, așadar, prima populație a unei țări sau chiar a lumii. În această stare de libertate naturală, prima lor dorință va fi societatea. Mii de motive îi vor împinge către constituirea acesteia: puterea unui singur om este insuficientă pentru îndeplinirea aspirațiilor sale, iar natura lui nu este făcută pentru o singurătate absolută, astfel încât acesta se vede obligat în curând să caute ajutorul și alinarea unei alte persoane, care, la rândul ei, are nevoie de același lucru. Patru sau cinci oameni ar putea să ridice împreună un adăpost satisfăcător în mijlocul pustietății, însă un om singur ar putea munci toată viața fără să reușească mai nimic; după ce ar pune copacul la pământ, nu ar putea să îl miște din loc sau să îl ridice de jos. Între timp, foamea l-ar distrage de la muncă, iar fiecare necesitate îl va obliga să se îndrepte în altă parte. Boala sau accidentele i-ar aduce moartea, deși în sine nu sunt letale, însă oricare dintre ele l-ar face neputincios și l-ar aduce într-o stare în care ar pieri treptat, în loc să moară direct.

Așadar, necesitatea, irezistibilă asemenea forței gravitaționale, i-ar transforma pe emigranții nou-veniți într-o societate, iar avantajele reciproce ale acesteia ar înlocui constrângerile legii și ale guvernării, care devin astfel inutile, deși rămân perfect justificate unele față de