Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Fantoma rețelelor. Aventurile celui mai căutat hacker din lume

Fantoma rețelelor. Aventurile celui mai căutat hacker din lume

Citiți previzualizarea

Fantoma rețelelor. Aventurile celui mai căutat hacker din lume

Lungime:
630 pagini
11 ore
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789731989433
Format:
Carte

Descriere

...cu o prefață de Steve Wozniak, cofondator Apple

Cel mai șiret „spărgător“ de computere și de rețele de comunicații își dezvăluie trucurile într-o captivantă poveste de viață, cu hackeri și detectivi FBI, cu spionaj informatic și urmăriri spectaculoase pe „autostrăzile“ internetului. Kevin Mitnick a bântuit cele mai securizate sisteme informatice din SUA și, în ciuda vitezei de reacție a autorităților americane, a fost tot timpul cu un pas înainte, evitând numeroasele capcane întinse de agenții de la criminalitate informatică.

Dincolo de ponturile tehnice, Mitnick dezvăluie cu umor în ce fel a reușit să păcălească zeci de angajați ai companiilor de telecomunicații sau funcționari publici, pentru a obține parole vitale, identități false ori softuri râvnite de toți hackerii din lume.

Fantoma rețelelor nu este doar o poveste cu hoți și vardiști în ciberspațiu, ci se vrea și o spovedanie a unui hacker spășit, care n-a vrut decât să-și demonstreze inteligența și care n-a câștigat niciun sfanț de pe urma raidurilor sale virtuale.

„A pătruns în computerele unor corporații, dar nu a distrus niciun fișier, nu a folosit și nici nu a vândut numerele cărților de credit la care a avut acces. A furat software, dar nu l-a vândut niciodată, nimănui. A comis hackingul pur și simplu pentru că voia să-și testeze forțele. A dus o viață palpitantă și cu sufletul la gură, cum vezi doar în cele mai bune filme polițiste.“ – Steve Wozniak, cofondator Apple

„Mă tem nu de ceea ce știu, ci de ceea ce nu știu, iar Kevin Mitnick ne-a demonstrat cât de ignoranți suntem. Dacă vrei să-i bagi în sperieți pe șefii cei mari ca să-ți aprobe bugetul pentru securitate informatică, ajunge să le faci cunoștință cu demonstrațiile ingenioase și palpitante ale lui Mitnick.“ – Steven L. Susman, director de tehnologia informației la Supreme Security Systems

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789731989433
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Fantoma rețelelor. Aventurile celui mai căutat hacker din lume

Cărți conex

Previzualizare carte

Fantoma rețelelor. Aventurile celui mai căutat hacker din lume - Mitnick Kevin

W.L.S.

CUVÂNT ÎNAINTE

L-am întâlnit pe Kevin Mitnick pentru prima oară în 2001, în timpul filmărilor pentru un documentar al canalului Discovery numit The History of Hacking. Am păstrat legătura după aceea. Doi ani mai târziu, am zburat până la Pittsburg, unde i-am făcut prezentarea înainte de o conferință susținută de el la Universitatea Carnegie Mellon, la care am fost absolut uluit de peripețiile lui ca hacker. A pătruns în computerele unor corporații, dar nu a distrus niciun fișier, nu a folosit și nici nu a vândut numerele cărților de credit la care a avut acces. A furat software, dar nu l-a vândut niciodată, nimănui. A comis hackingul pur și simplu pentru că voia să-și încerce forțele.

În discursul lui, Kevin a expus în detaliu incredibila poveste a dejucării acțiunilor efectuate de FBI împotriva lui. Kevin a penetrat total întreaga operațiune, descoperind că un „prieten" proaspăt, tot hacker, era de fapt un informator al FBI-ului, aflând numele și adresele tuturor membrilor echipei FBI care au lucrat la cazul lui și chiar interceptând convorbirile telefonice și mesajele vocale ale persoanelor care încercau să adune dovezi împotriva lui. Un sistem de alarmă inventat de el l-a avertizat când FBI-ul se pregătea să pornească un raid împotriva lui.

Atunci când producătorii emisiunii TV Screen Savers ne-au invitat, pe mine și pe Kevin, să coprezentăm una dintre ediții, ne-au cerut să facem o demonstrație cu un nou dispozitiv electronic care tocmai apăruse pe piața de consum: GPS-ul. Eu trebuia să conduc prin zonă și ei îmi urmăreau mașina. Ei au produs în direct pe post o hartă a rutei aparent haotice alese de mine. Ea forma un mesaj:

FREE KEVIN

Am fost din nou colegi de microfon în 2006, când Kevin i-a ținut o vreme locul lui Art Bell, moderatorul emisiunii pe teme paranormale Coast to Coast AM, calitate în care m-a invitat la emisiunea sa, în direct. La acel moment, i se dusese deja vestea. Ne-am distrat pe cinste în acea seară, la fel cum făceam ori de câte ori ne întâlneam.

Kevin mi-a schimbat viața. Într-o zi, mi-am dat seama că primesc telefoane de la el din locuri îndepărtate: ba era în Rusia, unde urma să țină un discurs, ba în Spania, unde ajuta o companie care avea probleme de securitate, ba în Chile, în calitate de consilier pentru o bancă al cărei computer fusese „spart. Suna foarte interesant. Nu îmi mai folosisem pașaportul de zece ani, iar aceste apeluri telefonice mi-au adus un soi de mâncărime în tălpi. Kevin m-a pus în legătură cu agenta care îi organizează discursurile. Aceasta mi-a spus: „Aș putea organiza și conferințele dumneavoastră. Așa că, mulțumită lui Kevin, am devenit un călător prin lume, ca și el.

Kevin e acum unul dintre cei mai buni prieteni. Îmi place să fiu alături de el, să aud cum își povestește realizările și pățaniile. A dus o viață palpitantă și cu sufletul la gură, cum vezi doar în cele mai bune filme polițiste.

Iar acum și dumneavoastră aveți prilejul să vă delectați cu toate aceste istorisiri, pe care eu le-am auzit de la el, una după alta, ocazional, pe parcursul mai multor ani. Într-un fel, vă invidiez pentru experiența la care sunteți pe cale să purcedeți, pentru că veți lua parte la povestea incredibilă, aproape de neconceput, a vieții și isprăvilor lui Kevin Mitnick.

STEVE WOZNIAK,

cofondator Apple, Inc.

PROLOG

Să mă strecor în persoană într-o clădire a firmei-țintă, adică s-o accesez la modul fizic, e o chestie care nu e tocmai pe gustul meu. E mult prea riscant. Până și să scriu despre asta îmi dă fiori.

Dar iată-mă pândind în parcarea întunecată a unei companii cu un capital de miliarde de dolari, într-o seară caldă de primăvară, așteptând momentul oportun. Cu o săptămână înainte, făcusem o vizită în această clădire, în plină zi, sub pretextul că trebuie să-i predau personal o scrisoare unui angajat. Motivul adevărat era altul: voiam să mă uit mai atent la ecusoanele lor de identificare. Această companie plasa figura angajatului în colțul din stânga sus, numele sub fotografie, numele de familie primul, cu litere mari de tipar. Numele companiei era scris în partea de jos a cardului, în roșu, tot cu litere mari de tipar.

Apoi am făcut un drum la un centru de copiere, unde m-am uitat pe pagina web a companiei și am descărcat și copiat o imagine a emblemei acesteia. Cu emblema și cu o copie scanată a propriei mele fotografii, am avut nevoie doar de douăzeci de minute de Photoshop ca să produc și să tipăresc un ecuson de firmă acceptabil, pe care l-am plastifiat într-o husă de câțiva cenți. Am mai produs un ecuson fals pentru un prieten care a acceptat să vină cu mine, pentru eventualitatea că o să am nevoie de el.

Așa cum știți deja, acel ecuson nu trebuia nici măcar să arate autentic. În nouăzeci și nouă la sută din cazuri, nu i se va acorda mai mult de o privire în fugă. Câtă vreme ai elementele esențiale în locul potrivit și ecusonul arată cât de cât cum trebuie, treci fără probleme… asta dacă nu cumva ai parte de vreun paznic sau agent superzelos, care vrea musai să arunce o privire mai îndeaproape. Când duci o viață ca a mea, există și acest risc.

În parcare, stau ferit de priviri, urmărind pâlpâirile roșii ale țigărilor venind dinspre șirul de oameni ieșiți din clădire ca să tragă un fum. În fine, am pus ochii pe un grup de cinci-șase inși care se îndreptau cu toții spre intrarea în clădire. Intrarea din spate este una din acelea care se deschid când un angajat își introduce cardul de acces în cititor. Grupul a intrat în șir indian pe ușă, iar eu m-am lipit la coada cozii. Tipul din fața mea pune mâna pe ușă, vede că în urma lui e cineva, aruncă o privire la repezeală să vadă dacă am emblema companiei și îmi ține ușa deschisă. Dau din cap a mulțumire.

Tehnica asta se numește „bară la bară".

Ajuns înăuntru, primul lucru care îmi atrage privirea este un afiș plasat astfel încât să îl vezi îndată ce ai intrat în clădire. Este un avertisment: nu cumva să ții ușa deschisă pentru altă persoană; să soliciți oricărei persoane să-și introducă în cititor propriul card, dacă vrea să intre. Dar politețea normală, de toate zilele, curtoazia față de „colegul și aproapele" tău face ca acest avertisment să fie în general ignorat.

În interiorul clădirii, încep să străbat coridoarele cu pasul hotărât al cuiva care are un lucru important de făcut. De fapt, sunt într-o misiune de informare, căutând birourile Departamentului IT (Tehnologia Informației), pe care le descopăr după cam zece minute într-o zonă din aripa de vest a clădirii. Mi-am făcut temele dinainte și am numele unuia dintre inginerii de rețea ai companiei; îmi închipui că e foarte probabil ca el să aibă drepturi neîngrădite de administrator în rețeaua companiei.

La dracu! Îi găsesc pupitrul de lucru; nu e un cubicul ușor de accesat, e un birou separat… în spatele unei uși încuiate. Dar găsesc o soluție. Tavanul e fabricat din acele pătrate albe care izolează fonic, folosite adesea pentru a crea un tavan fals, care lasă deasupra un spațiu prin care te poți târî printre țevărie, cabluri electrice, aducții de aer ș.a.m.d.

Îl sun pe mobil pe amicul meu, îi spun că am nevoie de el și mă întorc la intrarea din spate, ca să-i deschid ușa. Sper că el, care este subțire, deșirat, va putea face ceea ce eu nu pot. Revenim la IT, iar el se urcă pe o masă. Îi cuprind gambele și îl împing suficient de sus ca să ridice una din acele plăci albe și să o gliseze. Mă căznesc să-l ridic și mai sus, iar el reușește să apuce o țeavă și să se tragă spre ea. Într-un minut, îl aud coborând în biroul încuiat. Apasă pe clanță, deschide ușa și îl văd în prag, acoperit de praf, dar zâmbind vesel.

Intru și închid grăbit ușa. Acum suntem mai în siguranță, mult mai greu de remarcat. Biroul este întunecat. Ar fi periculos să aprindem lumina, dar nici nu e nevoie: lumina de la computerul inginerului este suficientă ca să văd tot ce-mi trebuie, reducând astfel riscul. Trec repede în revistă pupitrul și caut pe raftul de sus și sub tastatură, să văd dacă nu cumva a lăsat un bilețel cu parola. N-am noroc. Dar nu e nicio problemă.

Scot din borseta de brâu un CD cu o versiune bootabilă a sistemului de operare Linux care conține unelte de hacking și îl bag în unitatea de disc, după care repornesc calculatorul. Unul dintre utilitare îmi permite să schimb parola administratorului de pe computer; o înlocuiesc cu un cuvânt cunoscut mie, ca să pot să mă loghez. Apoi scot CD-ul și repornesc calculatorul. De data asta, intru în contul de administrator local.

Lucrez cât pot de repede și instalez un „troian pentru accesul de la distanță", un tip de software ilegal care îmi oferă acces complet la sistem, ca să pot înregistra ce taste au fost apăsate, să capturez parole și chiar să-i comand camerei să facă o fotografie a persoanei care folosește computerul. Troianul instalat de mine va iniția la fiecare câteva minute o conexiune prin internet cu alt sistem controlat de mine, permițându-mi să dobândesc un control complet asupra sistemului victimei.

Aproape că am terminat. Ca ultim pas, intru în registrul computerului și setez fereastra ce indică cea mai recentă logare cu numele de utilizator al inginerului, ca să nu rămână nicio dovadă a intrării mele în contul administratorului local. Dimineața, poate că inginerul va remarca faptul că nu este conectat. Nicio problemă: îndată ce va face „login", totul va fi așa cum trebuie.

Sunt gata de plecare. Prietenul meu a pus deja plăcile albe ale tavanului fals la locul lor. Când ieșim, resetez sistemul de încuiere.

În dimineața următoare, inginerul își pornește calculatorul în jurul orei 8:30 dimineața și stabilește o conexiune cu laptopul meu. Dat fiind că troianul lucrează sub contul lui, am privilegii complete de administrator în întregul domeniu din rețea și am nevoie doar de câteva secunde ca să identific controlerul de domeniu, adică serverul care conține parolele conturilor din întreaga companie. Un utilitar de hacking numit „fgdump îmi permite să înregistrez toate parolele de utilizator în formă „hash (adică sunt codificate, nu apar în clar).

În câteva ore, am trecut toată lista de hash-uri prin „tabelele-curcubeu — o uriașă bază de date cu hash-uri de parole de computer precalculate — și am recuperat parolele mai tuturor angajaților companiei. În cele din urmă, descopăr unul dintre serverele primare care se ocupă de tranzacțiile cu clienții, dar constat că numerele cărților de credit sunt încriptate: nicio problemă, găsesc cheia folosită pentru încriptarea numerelor cărților de credit, ascunsă convenabil într-o procedură stocată în baza de date pe un computer cunoscut sub indicatorul de „server SQL, care este accesibil tuturor administratorilor de baze de date.

Milioane și milioane de numere de cărți de credit. Aș putea să fac cumpărături cât e ziua de lungă, folosind de fiecare dată altă carte de credit, și nu le-aș epuiza nici într-o viață întreagă.

Dar nu am făcut niciun fel de cumpărături. Ce am scris mai sus este o poveste adevărată, dar nu este una dintre acele isprăvi de hacker care mi-au adus atâtea necazuri. De fapt, era ca și cum fusesem angajat să fac ce am făcut.

Este un așa-numit „pen test, prescurtare de la „test de penetrare, și constituie o importantă parte a vieții mele din zilele astea. Am „spart" unele dintre cele mai mari companii de pe planetă și am penetrat cele mai încăpățânate sisteme de calcul construite vreodată — dar angajat chiar de companiile cu pricina, pentru a le ajuta să umple breșele și să își îmbunătățească sistemul lor de securitate, pentru a nu deveni victima unui hacker pe viitor. Sunt în mare parte un autodidact și am petrecut ani de zile studiind metodele, tacticile și strategiile folosite pentru a ocoli securitatea computerelor și a afla cât mai multe despre cum funcționează sistemele de computere și de telecomunicații.

Pasiunea mea pentru tehnologie și fascinația ei exercitată asupra mea m-au condus pe un drum plin de hurducături. Escapadele mele de hacker m-au costat în cele din urmă cinci ani de viață petrecuți în închisoare, producându-le teribile suferințe celor dragi mie.

Vă prezint aici povestea mea, cu toate detaliile, cât de precis le-am putut recupera din memorie, din însemnările personale, din stenogramele publice ale tribunalelor, din documentele obținute în virtutea legii accesului la informație, din înregistrările efectuate de FBI, atât pe față, cât și pe ascuns, din multele ore de interogatoriu și din discuțiile cu doi informatori ai guvernului.

Vă voi povesti deci cum am devenit cel mai căutat spărgător de computere din lume.

PARTEA ÎNTÂI

CUM DEVII UN HACKER

CAPITOLUL 1

UN FEL DE ÎNCEPUT

Yjcv ku vjg pcog qh vjg uauvgo wugf da jco qrgtcvqtuvq ocmg htgg rjqpg ecnnu?

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Instinctul meu de a găsi căi de ocolire a barierelor și a elementelor de protecție s-a manifestat de timpuriu. Aveam cam un an și jumătate când am descoperit o metodă de a ieși din țarc, după care am ajuns la portița specială pentru copii din ușa de la intrare, pe care am reușit să o deschid. Pentru mama, acesta a fost primul avertisment a ceea ce va să vie.

Am crescut fără frați. După ce tata a plecat, când aveam trei ani, mama mea, pe nume Shelly, și cu mine am trăit în apartamente drăguțe, cu o chirie modică, din cartiere sigure din San Fernando Valley, peste deal de Los Angeles. Mama ne întreținea pe amândoi având o slujbă de chelneriță într-unul sau altul din multele localuri întinse de-a lungul bulevardului Ventura, care străbate valea de la est la vest. Tata locuia în alt stat din SUA și, deși ținea la mine, în cea mai mare parte s-a implicat doar ocazional în viața mea cât timp am crescut, până când s-a mutat în Los Angeles, când aveam treisprezece ani.

Eu și mama ne mutam atât de des, încât nu am avut, ca alți copii, șansa de a-mi face prieteni. Mi-am petrecut copilăria în mare parte cu activități solitare, cele mai multe sedentare. Când am intrat la școală, profesorii i-au spus mamei că sunt printre cei mai buni la matematică și la scriere, foarte avansat pentru clasa în care eram. Dar pentru că eram un copil hiperactiv, îmi era foarte greu să stau locului.

Cât timp am crescut, mama a schimbat trei soți și câțiva prieteni. Unul a abuzat de mine, altul — care lucra în poliție — chiar m-a molestat. Spre deosebire de alte mame, despre care am citit ulterior, a mea nu s-a făcut că plouă. Din momentul în care afla că am fost abuzat — sau chiar că mi s-a vorbit urât — individul era dat afară pe ușă. Nu că aș căuta vreo scuză, dar mă întreb dacă nu cumva acei bărbați abuzivi au jucat vreun rol în faptul că am ajuns să sfidez autoritatea oricui.

Cel mai mult îmi plăcea vara, în special când mama avea pauză la prânz și venea acasă. Îmi plăcea la nebunie când mă ducea la înot, la plaja nemaipomenită de la Santa Monica. Ea se întindea pe nisip, făcând plajă și odihnindu-se, uitându-se la mine cum mă bălăcesc în valuri, care mă doborau, după care mă ridicam râzând și exersam înotul învățat în tabăra de tineri creștini (YMCA) la care fusesem câteva veri la rând (am urât taberele alea, mai puțin când ne duceau pe toți la plajă).

În copilărie, am fost bun la sporturi și am jucat în liga de juniori la baseball, destul de bine ca să rămân ore întregi pe teren exersând lovirea mingii. Dar pasiunea care avea să-mi marcheze cursul vieții a început atunci când aveam zece ani. Un vecin care trăia într-un apartament de peste drum avea o fată cam de vârsta mea. Cred că mi-a căzut cu tronc, iar ea mi-a răspuns la fel, pentru că a dansat goală-goluță în fața mea. Dar la vârsta aceea eram mai interesat de lucrurile aduse la viață de tatăl ei, de magia pe care o crea.

Era un vrăjitor desăvârșit, ale cărui trucuri cu cărți de joc, monede și alte accesorii mă fascinau. Dar mai era ceva, și mai important: am văzut cum publicul lui, fie că era format dintr-o persoană, trei persoane sau o sală întreagă, era încântat să se lase păcălit. Iată un gând care nu mi s-a format niciodată explicit în minte: ideea că oamenilor le place să fie duși cu preșul a fost o revelație uluitoare, care mi-a influențat cursul vieții.

Un magazin cu articole de magie, la care ajungeam ușor cu bicicleta, a devenit locul meu predilect în timpul liber. Magia a fost poarta mea de intrare în arta de a trage oamenii pe sfoară.

Uneori, în loc să ies cu bicicleta, săream în câte un autobuz. Într-o bună zi, la vreo doi ani după cele povestite, un șofer de autobuz numit Bob Arkow a remarcat că am un tricou pe care scria „Pirații undelor scurte sunt la post!. El mi-a spus că tocmai găsise o stație radio Motorola, pentru uzul poliției. M-am gândit că poate e în stare să asculte frecvențele poliției, ceea ar fi fost ca lumea. A reieșit că de fapt doar voia să mă ațâțe, dar Bob era un radioamator pasionat, iar entuziasmul lui mi-a stârnit și mie interesul. Mi-a arătat o metodă de a efectua convorbiri telefonice gratuite prin radio, printr-un serviciu de conectare numit „auto patch, furnizat de unii din colegii săi radioamatori. Apeluri telefonice gratis! Asta m-a impresionat fără măsură. Gata, eram prins.

După câteva săptămâni de ore la seral, învățasem destule despre circuitele radio și despre normele radioamatorilor pentru a trece examenul scris și știam destul cod Morse ca să trec și examenul cu pricina. Curând, poștașul mi-a adus un plic din partea Comisiei Federale pentru Comunicații¹, cu licența mea de radioamator, o ispravă pe care puțini puști sub cincisprezece ani o făcuseră vreodată. Am avut un adevărat sentiment de împlinire.

Să păcălești lumea prin magie era nemaipomenit. Dar să înveți cum funcționează un sistem telefonic era fascinant. Voiam să aflu totul despre cum funcționează o companie telefonică. Voiam să stăpânesc cele mai intime procese ale ei. În școala elementară și în gimnaziu primisem numai note foarte bune, dar prin clasa a opta sau a noua am început să o las mai moale cu școala și să-mi fac veacul la Henry Radio, un magazin cu electronice pentru radioamatori dintr-un cartier din vestul Los Angelesului, citind ore întregi cărți de teoria radioului. Pentru mine, asta echivala cu o vizită la Disneyland. Radioamatorismul mi-a oferit și câteva șanse de a ajuta comunitatea. O vreme am lucrat ca voluntar în weekend, furnizând suport tehnic pentru comunicațiile Crucii Roșii locale. Într-o vară, am petrecut o săptămână făcând același lucru pentru organizatorii concursurilor sportive pentru persoanele cu dizabilități.

Să merg cu autobuzul era pentru mine ca și cum aș fi mers în vacanță — mă bucuram de priveliștile orașului, chiar când îmi erau familiare. Trăiam în sudul Californiei, un loc în care vremea este aproape întotdeauna ideală, mai puțin când se lăsa smogul — mult mai rău pe vremea aceea decât azi. Autobuzul costa douăzeci și cinci de cenți — iar dacă schimbam autobuzul, mai plăteam zece cenți. În vacanța de vară, când mama era la slujbă, adesea mergeam toată ziua cu autobuzul. La doisprezece ani, mintea mea o luase deja pe căi dubioase. Într-o zi mi-a trecut prin minte următorul gând: dacă aș putea să falsific în vreun fel compostarea biletelor, călătoriile cu autobuzul nu m-ar mai costa nimic.

Tata și unchii mei lucrau toți în domeniul vânzărilor și aveau darul limbuției. Cred că am și eu gena asta, care mi-a permis de foarte timpuriu să conving oamenii să facă ceea ce-mi doream. Am urcat în autobuz și m-am așezat pe cel mai apropiat scaun de șofer. Când a oprit la un semafor, i-am spus: „Lucrez la un proiect pentru școală și trebuie să compostez diverse forme interesante pe bucăți de carton. Văd că folosiți un compostor pentru transferurile dintre autobuze și ar fi nemaipomenit să am unul. Pot cumpăra unul de undeva?".

Nu mă așteptam să mă creadă, pentru că suna de-a dreptul prostește. Dar cred că nu îi trecuse niciodată prin minte că ar putea fi manipulat de un puști. Mi-a dat numele magazinului, am sunat și am aflat că se vând asemenea compostoare pentru cincisprezece dolari. Când ai doisprezece ani, ce argumente rezonabile poți să-i oferi mamei tale cum că ai nevoie de cincisprezece dolari? Ei bine, eu am convins-o. Chiar a doua zi, eram în magazin și cumpăram un compostor. Dar acesta era doar Pasul Unu. De unde o să fac rost de bilete necompostate?

Păi unde erau spălate autobuzele? Am mers pe jos până la cel mai apropiat depou de autobuze, am descoperit în zona în care erau curățate autobuzele o benă uriașă, m-am urcat pe buza benei și m-am uitat înăuntru.

Evrika!

Mi-am umplut buzunarele cu bilete de transfer parțial folosite — în prima din foarte, foarte multele acțiuni pe care aveam să le numesc „plonjon în gunoi".

Memoria mea a fost întotdeauna mult peste medie și am reușit să țin minte pe de rost orarele autobuzelor din mai toată regiunea Văii San Fernando. Am început să hălăduiesc cu autobuzul peste tot pe unde ajungeau autobuzele — în regiunile Los Angeles, Riverside, San Bernardino. Mi-au plăcut toate acele locuri, mi-a plăcut să savurez lumea din jurul meu.

În călătoriile mele, m-am împrietenit cu un puști pe nume Richard Williams, care făcea același lucru, doar că existau două deosebiri radicale. În primul rând, cursele lui gratuite erau legale, pentru că tatăl lui era șofer de autobuz, iar fiul lui avea dreptul la curse gratuite. Al doilea aspect care ne-a deosebit (cel puțin inițial) era o diferență de greutate: Richard era obez și voia să se oprească de cinci-șase ori pe zi ca să își ia câte un „taco" imens. Am adoptat aproape pe loc obiceiurile lui alimentare și am început să iau și eu în greutate.

Nu a trecut mult și o fată blondă cu codițe mi-a spus în autobuzul de școală: „Ești destul de drăguț, dar ești gras. Trebuie să mai dai și tu jos".

Credeți că am pus oare la inimă sfatul ei dureros, dar fără îndoială constructiv? Draci.

Am avut necazuri după incursiunea în gunoiul depoului pentru acele bilete de transfer și pentru că am mers gratis cu autobuzul? Din nou, nu. Mama a considerat că e o chestie deșteaptă, tata a spus că dovedesc inițiativă, iar șoferii de autobuz, care s-au prins că îmi compostez singur biletele, au considerat că e o chestie comică. Din câte îmi dădeam seama, toți cei din jurul meu care știau ce-mi poate pielea îmi făceau complici cu ochiul.

De fapt, nu aveam nevoie de laudele nimănui pentru ca pocinogurile mele să mă conducă la alte necazuri. Cine putea să știe că o scurtă ieșire la cumpărături putea să ofere o lecție care avea să-mi schimbe cursul vieții în altă direcție… o direcție nefericită?

1 Celebra FCC, care trebuie, de pildă, să autorizeze toate telefoanele mobile din Statele Unite. (N.t.)

CAPITOLUL 2

DOAR ÎN TRECERE

Wbth lal voe htat oy voe wxbirtn vfzbqt wagye C poh aeovsn vojgav?

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Până și familiile evreiești care nu prea se omoară cu religia vor ca fiul lor să aibă un bar mitzvah², iar eu cădeam exact în categoria asta. Asta presupunea să stai în fața congregației și să citești un pasaj dintr-un sul conținând Tora — în ebraică. Evident, ebraica folosește un cu totul alt alfabet, cu ב , ף, מ și altele asemenea, așa că de vrei să înveți să citești un pasaj din Tora, asta poate să-ți ia luni bune de viață.

Am fost înscris la Școala Ebraică din cartierul Sherman Oaks, dar m-au dat afară, pe motiv că îmi băteam joc de profesori. Mama a găsit un cantor care să mă mediteze în particular, așa că nu mai puteam să citesc sub pupitru cărți de tehnologie. Am reușit să învăț destulă ebraică pentru a trece prin ceremonie și mi-am citit pasajul din Tora cu voce tare în fața congregației, fără să depășesc media de bâlbâieli și fără să mă fac de râs.

După aceea, părinții m-au tachinat pentru că am imitat accentul și gesturile rabinului. Dar fusese o chestie subconștientă. Ulterior, aveam să învăț că este o tehnică foarte eficientă, pentru că oamenii sunt atrași de alți oameni care sunt ca ei. Așa că, încă de la o vârstă fragedă, absolut pe neștiute, practicam deja ceea ce avea să se numească „inginerie socială" — manipularea întâmplătoare sau calculată a oamenilor, pentru a-i influența să facă lucruri pe care nu le-ar face în mod obișnuit. Și asta convingându-i fără să aibă cea mai mică urmă de bănuială.

A urmat tradiționala masă de la restaurant, unde rudele care veniseră la ceremonie m-au cadorisit, inclusiv cu bonuri de trezorerie, care făceau o sumă frumușică.

Eram un cititor pasionat, cu preferințe speciale care m-au dus într-un loc numit Librăria Supraviețuitorilor din districtul North Hollywood. Era o librărie mică și într-un cartier rău famat și era administrată de o doamnă blondă de vârstă medie, prietenoasă, care mi-a spus că pot să-i spun pe nume. Descoperirea locului a echivalat pentru mine cu găsirea cufărului cu comori de către un pirat. În vremea aceea, idolii mei erau Bruce Lee, Houdini și Jim Rockford, nemaipomenitul detectiv particular jucat de James Garner în The Rockford Files, care era în stare să deschidă lacăte, să manipuleze oamenii și să-și asume o identitate falsă în doar câteva clipe. Voiam să fiu și eu în stare să fac lucrurile acelea formidabile pe care le făcea Rockford.

La acea librărie erau cărți care descriau cum să faci toate acele lucruri grozave puse în act de Rockford și multe altele pe lângă ele. Începând cu vârsta de treisprezece ani, am petrecut acolo multe weekenduri, cât era ziua de lungă, studiind carte după carte — cărți cum ar fi The Paper Trip a lui Barry Reid, despre cum să-ți creezi o nouă identitate folosind certificatul de naștere al cuiva care murise.

O carte numită The Big Brother Game, scrisă de Scott French, a devenit Biblia mea, pentru că era plină-ochi cu informații detaliate despre cum să pui mâna pe datele de pe carnetul de conducere, înregistrări cadastrale, situația creditului, informații bancare, numere de telefon care nu apar în cartea de telefon și chiar cum să obții informații din partea departamentelor de poliție. (Mult mai târziu, pe când scria versiunea revizuită a cărții, French m-a sunat ca să mă întrebe dacă nu cumva vreau să scriu eu capitolul despre tehnicile „ingineriei sociale" aplicate la companiile telefonice. La vremea aceea, eu și coautorul meu lucram la a doua carte a noastră, The Art of Intrusion, și eram prea ocupat ca să mă implic în proiectul lui French; dar coincidența m-a amuzat și am fost flatat de cererea lui.)

Librăria aceea era plină de cărți „clandestine", care te învățau lucruri pe care nu ar fi trebuit să le știi — lucru care m-a atras, pentru că am avut dintotdeauna acest impuls de a mușca o bucățică din mărul interzis al cunoașterii. Mă lăfăiam în cunoștințe care aveau să se dovedească neprețuite aproape două decenii mai târziu, când voi fi devenit un fugar.

Celălalt element care m-a interesat la magazinul respectiv erau uneltele de desfăcut lacăte și încuietori, oferite spre vânzare. Am cumpărat câteva, de tipuri diferite. Vă amintiți poanta aceea veche, în care un turist întreabă: „Cum ajung la Carnegie Hall?, la care i se răspunde: „Totul e exercițiu și numai exercițiu?. Asta am făcut eu pentru a stăpâni arta spartului lacătelor, uneori coborând în zona boxelor chiriașilor din garajul blocului nostru, unde deschideam câteva lacăte și le schimbam unele cu altele, după care le încuiam la loc. La vremea aceea, mi s-a părut o farsă foarte amuzantă, dar acum, când mă uit în urmă, sunt sigur că unii au avut adevărate izbucniri de furie și că le-am făcut necazuri destul de mari, ca să nu mai zic de cheltuiala cu un nou lacăt, după ce vor fi reușit să-l desfacă pe cel vechi. Cred că e nostim doar dacă ești adolescent.

Într-o zi, când aveam cam paisprezece ani, eram în oraș cu unchiul meu Mitchell, care era la vremea aceea eroul meu. Am trecut pe la Direcția de Permise de Conducere, pe care am găsit-o supraaglomerată. El m-a lăsat la coadă, în timp ce s-a dus nonșalant direct la ghișeul cu pricina — pur și simplu, trecând pe lângă toți cei ce stăteau la coadă. Conțopista de la Registru, o doamnă cu o figură plictisită, l-a privit surprinsă. Nu a așteptat ca ea să termine ce avea de făcut cu un domn care era la ghișeu, ci a început imediat să-i vorbească. Nu i-a spus decât câteva cuvinte, iar funcționara a dat din cap și i-a făcut semn celuilalt client să facă loc, ocupându-se de cine știe ce voia unchiul Mitchell de la ea. Unchiul meu avea un talent deosebit în a relaționa cu lumea.

Talent pe care se pare că-l am și eu. Acesta a fost primul meu exemplu conștientizat de „inginerie socială".

Cum eram văzut la Liceul Monroe? Profesorii ar fi spus că făceam mereu lucruri neașteptate. Când alți puști reparau televizoare în atelierul TV, eu pășeam pe urmele lui Steve Jobs și Steve Wozniak și construiam o cutie albastră, care îmi permitea să manipulez o rețea telefonică și chiar să fac apeluri telefonice gratuite. Aveam mereu cu mine aparatul meu portabil de radioamator și am vorbit prin el în timpul pauzelor de prânz și între ore.

Dar unul din colegi avea să-mi schimbe radical cursul vieții. Steven Shalita era un tip arogant, care își închipuia că e vreun soi de polițist sub acoperire — mașina lui era acoperită cu antene radio. Îi plăcea să se laude cu șmecheriile pe care le făcea cu telefonul și chiar era în stare de niște lucruri uimitoare. El a demonstrat cum poate determina lumea să-l sune, fără a-și deconspira numărul adevărat, folosind un circuit de test al companiei; el suna de la unul din numerele din „bucla de conectare", în vreme ce interlocutorul suna pe al doilea număr al buclei. Cei doi apelanți se conectau ca prin farmec. Folosind același circuit de testare, putea să obțină numele și adresa corespunzătoare oricărui număr, secret sau nu, sunând la informații clienți. Cu un singur apel, a obținut numărul trecut la secret al mamei mele. Dumnezeule! Putea obține numărul și adresa oricui, chiar dacă era vorba de un star cu telefonul trecut la secret. Ea ca și cum tipii de la compania de telefonie ar fi stat smirnă, abia așteptând să afle cu ce pot să-l ajute.

Eram interesat și fascinat și am devenit imediat însoțitorul lui, doritor să învăț toate acele trucuri incredibile. Dar pe Steven îl interesa doar să-mi arate ce poate face, nu și să-mi spună cum funcționează trucurile, cum a fost el în măsură să-și folosească talentele în „ingineria socială" pe pielea oamenilor cu care discuta.

Nu a trecut mult și am „prins practic tot ce era dispus să împărtășească cu mine în legătură cu „telefonia pentru pasionați și am început să-mi petrec mai tot timpul liber explorând rețelele de telecomunicații și învățând de unul singur, aflând lucruri de care Steven habar nu avea cum funcționează. Cei „înnebuniți" după telecomunicații aveau o rețea de socializare. Am început să-i cunosc pe alții care împărtășeau aceleași domenii de interes și să particip la adunările lor, chiar dacă acești pasionați erau cam ciudați — adică niște tipi neinteresanți și cu zero talente de socializare.

Se părea că fusesem născut pentru a manipula lucrătorii din telecomunicații. Puteam oare să conving un tehnician al unei companii de telefonie să meargă cu mașina până la un „repartitor (punct local de interconexiune, care redirecționează apelurile spre și dinspre un post telefonic) în miez de noapte, pentru a conecta un circuit „vital, făcându-l să creadă că îl sun de la alt repartitor, sau poate sunt un instalator aflat la un stâlp de telefonie? Da, și încă ușor. Știam deja că am talente în această direcție, dar colegul meu de liceu Steven a fost cel care m-a învățat cât de puternice pot fi aceste talente.

Tactica de bază era simplă. Înainte să începi să aplici „ingineria socială" pentru un scop anume, trebuie mai întâi să te pui la curent cu situația respectivă. Aduni informații despre companie, inclusiv cum funcționează acel departament sau acea unitate, care este rolul ei, la ce informații au acces operatorii ei, de la cine primesc solicitări în mod obișnuit, în ce condiții furnizează ei informația dorită, plus argoul și terminologia folosite de companie.

Tehnicile „ingineriei sociale funcționează pur și simplu pentru că oamenii sunt foarte deschiși față de persoanele care inspiră încredere, de pildă un angajat autorizat al companiei. Aici intervine culegerea informațiilor. Voiam să pun mâna pe niște numere trecute la secret; am sunat la unul dintre birourile comerciale ale companiei și am spus: „Sunt Jake Roberts, de la Biroul de Numere Secretizate. Trebuie să vorbesc cu șeful sau șefa.

Când șefa a venit la telefon, m-am prezentat din nou și am spus: „Ați primit circulara care anunța că ne schimbăm numărul?".

Ea s-a dus să verifice și s-a întors la telefon, spunând: „Nu, nu am primit-o".

I-am spus: „Ar trebui să folosiți 213 687-9962".

„Noi aveam alt număr, a venit răspunsul. „Formăm 213 320-0055.

Bingo!

„Bun, i-am zis. „Vom trimite o notă de informare la nivelul doi (în limbajul companiilor de telefonie, asta înseamnă un manager) privind schimbarea. Între timp, folosiți în continuare 320-0055, până primiți circulara.

Dar când am sunat la Biroul de Numere Secretizate, a reieșit că numele meu trebuia să fie pe o listă de persoane autorizate și cu un număr de interior; altfel nu-mi puteau furniza niciun fel de informație despre clienți. Un „inginer social" novice sau pur și simplu prost probabil că ar fi închis telefonul. Dar asta n-ar fi fost deloc bine: imediat ar fi apărut bănuieli.

M-am orientat pe loc și am spus: „Șeful meu mi-a zis că mă pune pe listă. Va trebui să-l informez că nu ați primit încă circulara lui".

Încă un obstacol: la un moment dat, va trebui să fiu în stare să le furnizez un număr de interior al companiei la care să pot primi apeluri!

A trebuit să sun la trei sucursale comerciale până să găsesc un interior către o persoană care avea „nivelul doi și era și bărbat — adică o persoană pe care o puteam întruchipa. I-am spus: „Sunt Tom Hansen de la Biroul de Numere Secretizate. Facem o aducere la zi a listei cu angajații autorizați. Mai vreți să fiți pe listă?.

Evident că voia.

Atunci i-am spus să-și dea numele literă cu literă și să-mi dea și numărul lui de telefon de la birou. Doamne, nu mă așteptam să fie așa de simplu.

Următorul meu apel a fost la RCMAC — Centrul pentru Autorizarea Schimbărilor Recent Înregistrate —, adică unitatea companiei de telefonie care se ocupa cu adăugarea sau anularea de servicii telefonice adresate clienților, cum ar fi diversele funcții ale apelurilor. Am sunat și m-am dat drept managerul de la Departamentul comercial. Mi-a fost ușor să-l conving pe funcționar să adauge un apel de redirecționare a numărului de interior al managerului — doar era un număr al firmei Pacific Telephone.

Mai precis, lucrurile au mers așa: am sunat un tehnician de la cel mai apropiat repartitor. Crezând că sunt un instalator aflat pe teren, el s-a conectat la linia managerului, folosind unul din acele microaparate pe care le au tehnicienii cu ei, și a format cifrele pe care i le-am dat eu, redirecționând astfel numărul de telefon al managerului către un circuit „în buclă" al companiei. O buclă de conectare este un circuit special, care are două numere asociate. Atunci când sunt apelate deodată cele două numere din acest circuit în buclă, apelurile sunt reunite ca prin farmec, ca și cum apelanții s-ar fi sunat unul pe celălalt.

Am sunat la acest circuit-buclă și am introdus un număr care nu făcea altceva decât să sune, să sune și iar să sune. Atunci când Biroul de Numere Secretizate a sunat înapoi la linia autorizată a managerului, apelul a fost redirecționat spre buclă, iar apelantul a auzit acel sunet de apel. Am lăsat persoana să audă câteva tonuri de apel, apoi am răspuns: „Pacific Telephone, aici e Steve Kaplan".

Din acel moment, persoana îmi va da orice număr trecut la secret mi-aș fi dorit. Apoi am sunat din nou tehnicianul din repartitor, spunându-i să anuleze redirecționarea.

Cu cât e mai grea problema, cu atât sunt mai mari palpitațiile. Acest truc a mers ani de zile și e foarte probabil că ar merge și azi!

După o serie de apeluri, întinse pe mai mult timp — pentru că ar fi bătut la ochi să cer de la Biroul de Numere Secretizate doar numerele câtorva celebrități — aveam numerele de telefon ale lui Roger Moore, Lucille Ball, James Garner, Bruce Springsteen și ale altor celebrități. Uneori, sunam, iar când la telefon venea chiar vedeta respectivă, spuneam ceva la modul: „Salut, Bruce, cum stai?". Nu făceam rău nimănui, dar era palpitant să afli orice număr îți doreai.

Liceul Monroe a organizat un curs de computere. Nu aveam cursurile anterioare necesare pentru a mă califica pentru el, dar profesorul, domnul Christ (pronunțat astfel încât să rimeze cu „twist"), a văzut ce entuziast sunt și știa deja cât de multe învățasem de unul singur, așa că m-a acceptat la curs. Cred că a ajuns să-și regrete decizia: eram o poamă și jumătate. Descopeream mereu parola lui de la minicomputerul inspectoratului școlar, indiferent de câte ori și-o schimba. Disperat, a încercat să mă păcălească, perforându-și parola pe o bandă de hârtie, care era modul predilect de stocare a datelor în acea perioadă de dinaintea discurilor flexibile; apoi introducea bucata de bandă în cititorul specializat ori de câte ori voia să se logheze. Dar ținea bucata aceea scurtă de bandă de hârtie în buzunarul de la cămașă, iar găurile erau perfect vizibile prin țesătura subțire. Unii dintre colegii de clasă mă ajutau să descifrez tiparul făcut de găuri ori de câte ori schimba el parola. Nu s-a prins niciodată.

Și mai era și telefonul din laboratorul de computere — un telefon de tip vechi, cu disc rotativ. Telefonul era programat să primească doar apeluri provenind de la inspectoratul școlar. Am început să-l folosesc pentru a intra în computerele de la Universitatea din California de Sud (USC) și pentru a accesa jocuri pe computer. Pur și simplu i-am spus operatoarei de la centrală: „Sunt domnul Christ. Am nevoie de o linie externă". Iar când centralista a început să aibă bănuieli, după numeroasele apeluri, am trecut la tacticile fanilor telefoniei, formând la serviciul de comutații al companiei de telefonie și ridicând orice restricție, pentru ca să pot suna la USC ori de câte ori voiam. În cele din urmă, și-a dat și el seama că am reușit să fac apeluri exterioare nelimitate.

Curând, a anunțat triumfător în clasă că o să pună capăt apelurilor mele la USC odată pentru totdeauna și a ridicat în aer un lacăt special pentru telefoane: când era pus peste gaura lui „1", orice apel devenea imposibil.

Îndată ce a pus lacătul la locul respectiv, toată clasa a început să se uite curioasă. Am ridicat receptorul și am început să bat în furcă: nouă bătăi rapide înseamnă „9, pentru accesul exterior, șapte bătăi rapide pentru „7 și patru bătăi pentru „4". Într-un minut eram deja conectat la USC.

Pentru mine, era un joc al inteligenței. Pentru bietul domn Christ, era amărăciunea umilinței. S-a înroșit la față, a înhățat telefonul și l-a aruncat în cealaltă parte a clasei.

Dar între timp am învățat de unul singur să lucrez în sistemul de operare RSTS/E, produs de Digital Equipment Corporation (DEC) și folosit de minicomputerul³ școlii, care se găsea în centrul orașului Los Angeles. În apropiere se găsea campusul de la Northridge al Universității de Stat din California (CSUN), care avea computere ce foloseau același sistem de operare RSTS/E. Am mers în audiență la șeful Departamentului de Știința Computerelor, Wes Hampton, căruia i-am spus: „Sunt extrem de interesat să învăț despre computere. Pot să cumpăr un cont ca să folosesc computerele de aici?".

„Nu, sunt doar pentru studenții înscriși la cursuri."

Nu-mi stă în caracter să renunț prea ușor. „La liceul nostru, laboratorul de computere se închide la sfârșitul cursurilor, la ora trei. Puteți cumva să înființați un program pentru elevii de liceu, ca să poată învăța pe computerele dumneavoastră?"

M-a refuzat, dar m-a sunat curând după aceea. „Am decis să-ți permitem să folosești computerele noastre, mi-a spus el. „Nu-ți putem da un cont, pentru că nu ești student la noi, așa că am decis să te las să folosești contul meu personal. Contul este «5.4» și parola este «Wes».

Omul acesta era șeful Departamentului de Știința Computerelor și asta era ideea lui de parolă sigură — numele lui de botez! Asta da securitate!

Am început să învăț de unul singur limbajele de programare Fortran și Basic. După doar câteva săptămâni de cursuri de programare, am scris un program care fura parolele altor utilizatori: un student care voia să se logheze vedea pe ecran o fereastră obișnuită de logare, care de fapt era programul meu ce se suprapunea peste sistemul de operare, menit să-i păcălească pe utilizatorii care își introduceau numele de cont și parola (ceva similar cu atacurile contemporane de phishing). De fapt, unul dintre supervizorii de laborator de la CSUN îmi dăduse o mână de ajutor, corectându-mi programul — li se părea cool că un licean găsise o metodă de a fura parole. După ce progrămelul a început să ruleze pe terminalele din laborator, ori de câte ori un student se conecta la sistem numele de utilizator și parola lui erau adăugate într-un fișier.

De ce? Eu și prietenii mei credeam că este nemaipomenit să cunoști toate parolele de utilizator. Nu aveam niciun plan sinistru, doar culegeam informație de amorul artei. Pur și simplu de-aia. Era încă una din acele situații problematice în care m-am tot pus iar și iar, mai toată tinerețea mea, din momentul în care am văzut primul truc magic. Oare pot să învăț și alte trucuri ca acesta? Oare pot dobândi puteri pe care nu s-ar cuveni să le am?

La o vreme după asta, unul dintre supraveghetorii sălii cu monitoare m-a dat în gât la administratorul de sistem. Îmi amintesc că îndată după aceea trei polițiști ai campusului au dat buzna în laborator. M-au reținut până a venit mama să mă ia.

Șeful departamentului, care îmi dăduse permisiunea să folosesc laboratorul și chiar să mă loghez în propriul lui cont, era de-a dreptul furios. Dar nu putea face mare lucru: pe vremea aceea nu existau legi specifice pentru computere și nu aveau cu ce să mă acuze. Dar mi-au anulat toate privilegiile și mi s-a poruncit să nu mai calc prin campus în viața mea.

Iar mamei i s-a spus: „Luna viitoare intră în vigoare o lege nouă în California; conform ei, ce a făcut Kevin devine infracțiune". (Congresul Statelor Unite avea să adopte o lege federală a infracțiunilor pe computer abia peste patru ani, dar pentru a convinge Congresul să adopte noua lege s-a folosit un adevărat pomelnic al activităților mele.)

În orice caz, amenințarea nu m-a speriat prea tare. La scurt timp după vizita aceea, am descoperit o metodă de a devia apelurile de la Informațiile din Rhode Island⁴, pentru ca apelurile să vină la mine. Cum te distrezi cu oamenii care încearcă să afle un număr de telefon? Iată cum arăta o convorbire tipică:

Eu: Ce oraș, vă rog?

Apelant: Providence.

Eu: Pe ce nume?

Apelant: John Norton.

Eu: Firmă sau domiciliu?

Apelant: Domiciliu.

Eu: Numărul este 836, 5 și jumătate 66.

În acest moment, apelantul era fie buimăcit, fie indignat.

Apelant: Cum formez o jumătate?!

Eu: Mergeți să cumpărați un telefon nou, care are și jumătate.

Am avut parte de reacții de-a dreptul caraghioase.

Pe vremea aceea, diversele zone ale regiunii Los Angeles erau acoperite de două companii de telefonie diferite. Zona de nord a Văii San Fernando, unde locuiam noi, era deservită de General Telephone and Electronics Corporation (GTE). Orice apel pe care îl făceai la doar douăzeci de kilometri era taxat drept convorbire pe distanță mare. Evident, nu voiam să încarc nota telefonică a mamei, așa că unele dintre convorbirile mele se făceau folosind o interfață telefonică a unui radioamator local.

Într-o zi, eram pe acea frecvență radio și am avut un schimb înfierbântat de cuvinte cu controlorul repetorului, în privința a ceea ce el numea „convorbirile stranii" pe care le comiteam eu. Remarcase că formez cu regularitate un număr mare de cifre, în serii lungi, atunci când foloseam releul radio. Doar nu aveam să-i explic că cifrele introduse de mine îmi permiteau să fac apeluri interurbane printr-un furnizor numit MCI. Habar nu avea ce făceam cu adevărat, dar nu-i plăcea că folosesc acea frecvență radio de o manieră atât de ciudată. Un radioamator care a ascultat discuția m-a contactat după aceea, pe aceeași frecvență, și mi-a spus că se numește Lewis De Payne, dându-mi și numărul lui. L-am sunat chiar în seara aceea. Lewis mi-a spus că îl interesează ce fac eu.

Ne-am întâlnit și am devenit prieteni, o relație care a durat două decenii. Având origini argentiniene, Lewis era subțirel și cu trăsături de tocilar, cu păr negru, tăiat scurt, lins în jos și periat încă o dată în sus, plus o mustață despre care probabil el credea că-l face să arate mai bătrân. În ce privește proiectele de hacking, Lewis a devenit omul în care am avut cea mai mare încredere pe lumea asta, deși avea o personalitate plină de contradicții. Foarte politicos, dar mereu doritor să fie vioara întâi. Șters și purtând acel asortiment de haine demodate și pulovere pe gât și pantaloni cu turul lat; dar socialmente știa să-ți intre pe sub piele. Un arogant discret, asta era.

Eu și Lewis aveam cam același simț al umorului. Cred că un hobby care nu-ți oferă puțină nostimadă și prilejuri de râs din când în când nu merită timpul și efortul pe care le depui pentru el. Eu și Lewis eram pe aceeași lungime de undă. De pildă, îmi amintesc de „loviturile date la McDonald’s". Am descoperit cum se poate modifica un radio pe bandă de doi

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Fantoma rețelelor. Aventurile celui mai căutat hacker din lume

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor