Paradigmă și incomensurabilitate

DESPRE ACEASTĂ CARTE

Istoricul şi filosoful american al ştiinţei Thomas Kuhn este un nume care a căpătat, în ultima jumătate de secol, o mare circulaţie în lumea culturii occidentale. Spre deosebire de numele celor mai reputaţi profesionişti ai filosofiei occidentale, numele lui Kuhn poate fi întâlnit în scrieri cu teme diferite. Este interesant de observat că deşi fundamentul operei lui Kuhn l-au constituit competenţe şi experienţe ale unui istoric al ştiinţelor naturii, conceptele şi ideile sale, începând cu cel de paradigmă, sunt invocate şi vehiculate cu deosebire în cercuri cum sunt cele ale istoricilor ideilor, literaturii, artei şi religiilor, ale antropologilor, sociologilor, politologilor şi teoreticienilor comunicării. Aceasta se explică, în bună măsură, prin locul pe care îl atribuie Kuhn în descrierea pe care a dat-o naturii şi dinamicii cercetării în discipline ştiinţifice mature unor aspecte pe atunci inedite pentru istoricul, filosoful şi sociologul ştiinţei. Asemenea aspecte sunt: rolul unor realizări ştiinţifice exemplare, a urmării de reguli şi a consensului în cercetarea ştiinţifică matură, caracterizarea problemelor ei ca probleme puzzle, evidenţierea contrastului dintre perioadele de cercetare normală şi cele de cercetare extraordinară, în care survine competiţia dintre tradiţii de cercetare care comunică doar parţial. Relevarea lor s-a dovedit deosebit de stimulativă pentru cercetările asupra istoriei unor discipline sociale şi umaniste. Pe de altă parte, ceea ce a vizat Thomas Kuhn, începând cu prima ediţie a Structurii revoluţiilor ştiinţifice din 1962, a fost revizuirea acelei imagini asupra dezvoltării ştiinţei moderne a naturii pe care a caracterizat-o drept idealizată, supraraţionalizată şi, în acest sens, inadecvată. Rezultatul a fost o confruntare cu cele mai influente orientări din filosofia ştiinţei de la mijlocul secolului trecut, ceea ce a generat o bogată literatură consacrată analizei, clarificării, criticii sau apărării ideilor lui Kuhn. Cartea de faţă este o contribuţie la această literatură.

În centrul ei stă o temă care a generat cele mai multe discuţii şi polemici şi a prilejuit cele mai grave neînţelegeri (bunăoară acuze de iraţionalism şi relativism), tema incomensurabilităţii paradigmelor şi a tradiţiilor de cercetare conduse de paradigme diferite. Mai precis, un anumit aspect, un aspect central al temei incomensurabilităţii asupra căreia s-au concentrat eforturile lui Kuhn în ultima perioadă a vieţii sale. Este vorba de incomensurabilitatea unor porţiuni ale limbajelor tradiţiilor de cercetare care se succed într-o anumită disciplină, numită în mod curent incomensurabilitate conceptuală. Voi încerca să dau cititorilor o idee foarte generală asupra acestei teme, ca şi asupra contribuţiei pe care o aduce cartea la cercetarea ei.

Dificultăţile traducerii textelor literare, religioase sau filosofice din epoci de cultură mai îndepărtate sunt general recunoscute. Mult timp s-a crezut că această observaţie nu s-ar aplica şi textelor ştiinţifice. Constatarea că transpunerea în limbajul ştiinţific de astăzi a unor expresii centrale în tradiţii ştiinţifice ale trecutului, ca „loc natural sau „flogistic, întâmpină dificultăţi a constituit punctul de plecare al elaborării pe care a dat-o Kuhn tezei incomensurabilităţii conceptuale a unor tradiţii de cercetare şi rupturilor de comunicare pe care le generează această incomensurabilitate. Iată cum formulează Kuhn această temă în una din ultimele sale scrieri („Drumul de la Structură): „Incomensurabilitatea este o noţiune care a apărut pentru mine din încercările de a înţelege pasaje aparent lipsite de sens întâlnite în texte ştiinţifice vechi… aparenţa lipsei de sens poate fi eliminată prin recuperarea sensurilor vechi ale unora dintre termenii implicaţi, sensuri diferite de cele folosite în mod curent după aceea. Dacă diferite comunităţi lingvistice au taxonomii care diferă în porţiuni limitate, atunci membrii uneia dintre ele pot construi (şi ocazional chiar construiesc) enunţuri care, deşi au înţeles deplin în cadrul acelei comunităţi lingvistice, nu pot în principiu să fie articulate de membrii celeilalte… Incomensurabilitatea devine astfel un fel de intraductibilitate, localizată în una sau alta dintre zonele în care cele două taxonomii lexicale diferă.

Lucrarea domnului Dragoş Bîgu se distinge prin coerenţă şi o structurare tematică deosebit de riguroasă. Introducerile şi încheierile oferă cititorului o orientare foarte clară asupra conţinutului fiecărui capitol, iar în introducerea generală a cărţii sunt indicate temeiurile alegerii temelor capitolelor, precum şi corelaţiile dintre ele în succesiunea aleasă de autor. Nu mi se pare, totuşi, de prisos să subliniez că centrul cărţii îl constituie capitolele doi şi trei: „Caracterizarea incomensurabilităţii conceptuale în termeni de asemănare şi „Concepţia taxonomică asupra termenilor ştiinţifici. Primul capitol fixează cadrele generale ale discuţiei, iar cel de-al patrulea explorează unele din consecinţele generale ale tezei incomensurabilităţii conceptuale ale tradiţiilor de cercetare. În ultimul capitol, principalele rezultate ale analizei incomensurabilităţii conceptuale sunt, în acelaşi timp, testate cu referire la relaţia dintre două tradiţii de cercetare ştiinţifică, chimia flogisticului şi chimia oxigenului, ceea ce mi se pare foarte potrivit într-o carte consacrată concepţiilor lui Thomas Kuhn. Studiile sale istorice sunt solide, sugestive şi provocatoare, în timp ce unele dintre generalizările sale pot fi considerate discutabile. Este ceea ce ni se sugerează, chiar dacă nu se afirmă ca atare, în această carte.

Autorul demonstrează în mod laborios că argumentele în favoarea incomensurabilităţii conceptuale a tradiţiilor de cercetare se sprijină pe o reprezentare originală asupra înţelesului termenilor, bazată pe relaţia de asemănare; că numai examinarea din această perspectivă a modului în care funcţionează conceptele şi legile formulate în cadrul unei anumite tradiţii de cercetare ne dă posibilitatea să înţelegem în mod adecvat sursele incomensurabilităţii conceptuale; că o anumită înţelegere a termenilor, care desemnează genuri, pe care autorul o numeşte „taxonomică, ocupă un loc central în întemeierea dată de Kuhn tezei incomensurabilităţii. După ce se evidenţiază pas cu pas dificultăţile elaborării tezei incomensurabilităţii conceptuale pe baza aşa numitului „principiu al ne-întretăierii este indicată o altă cale pentru susţinerea acestei teze. Sunt incomensurabile acele concepte care îi conduc pe cercetători la aşteptări ce nu pot fi armonizate. Ceea ce distinge abordarea lui Kuhn cu privire la înţelesul termenilor ştiinţifici, în măsura în care acesta este relevantă pentru tema incomensurabilităţii, este, prin urmare, relaţia dintre înţelesul atribuit unor termeni într-o anumită tradiţie de cercetare şi aşteptările cercetătorilor activi în această tradiţie. Transpunerea unor termeni ai limbajului vechii tradiţii în limbajul celei noi nu va fi posibilă deoarece aici va genera aşteptări inacceptabile. Prin demersuri de acest fel, corelând şi elaborând mai departe indicaţii cuprinse în ceea ce a scris Kuhn despre tema incomensurabilităţii conceptuale, autorul identifică puncte de sprijin ale concluziei generale că termeni centrali ai unei tradiţii de cercetare nu pot fi traduşi în vocabularul tradiţiei de cercetare care o înlocuieşte şi nu pot fi transferaţi din limbajul celei dintâi în limbajul celei de-a doua. Demonstraţia se încheie prin studiul istoric de caz din al doilea capitol.

Consistenţa tematică şi rigoarea argumentativă, acurateţea prezentării poziţiilor lui Kuhn, persistenţa consideraţiilor personale ale autorului sunt puse în valoare de un stil al discuţiei şi argumentării care se deosebeşte destul de mult de cel curent în literatura noastră filosofică. Caracteristice lui pregnante sunt grija deosebită pentru precizarea conceptelor şi temelor abordate, delimitarea în paşi succesivi a ceea ce se cere probat, identificarea posibilităţilor care ne stau la dispoziţie în susţinerea sau critica unui anumit punct de vedere, evaluarea comparativă a virtuţilor şi meritelor demersurilor alternative. Acestea sunt expresia faptului că lucrarea prezintă rezultatele unei cercetări. Ele pot fi greu expuse într-o proză care posedă fluenţa şi sugestivitatea unei proze literare şi chiar priorităţile pe care le impune natura întreprinderii îl determină pe autor să scrie cu frecvente referiri la rezultatele obţinute pe parcursul desfăşurării traseului argumentativ al lucrării.

Cred că atât prin reconstituirea pe care o oferă unei teme centrale care l-a impus atenţiei pe autorul Structurii revoluţiilor ştiinţifice, cât şi prin consideraţiile care relevă noutatea, însemnătatea, dar şi punctele vulnerabile ale poziţiei sale, această carte oferă o grilă de lectură ce ne îngăduie să percepem în scrierile lui Kuhn unele aspecte care altfel riscă să fie puţin observate. Aceasta i-ar putea interesa nu numai pe cititorii cu interese şi preocupări susţinute de filosofia ştiinţei, ci şi pe mulţi alţi cititori ai scrierilor lui Kuhn.

Propriul meu contact cu manuscrisul acestei lucrări nu a fost unul ocazional. Multe dintre temele sale le-am discutat cu autorul, de-a lungul mai multor ani, în perioada în care a fost doctorandul meu, la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Nu o dată, aceste discuţii au pornit din puncte destul de îndepărtate, pentru a ajunge la acea apropiere a vederilor care le pune capăt. Am putut urmări parcursul lung al autorului, în efortul său de a-şi clarifica tezele şi de a-şi elabora argumentele. Rândurile de faţă sunt mărturia unuia care l-a însoţit pe acest drum. Disponibilitatea de a învăţa de la cei mai experimentaţi este, desigur, importantă. Este, totodată, de aşteptat, ca cei mai înzestraţi şi motivaţi din rândul celor ce perseverează în cercetare să se configureze, cu trecerea timpului, drept personalităţi independente. Pentru mine, cartea de faţă constituie o mărturie credibilă că autorul este ferm angajat pe acest drum.

Noiembrie 2009

Mircea Flonta

MULŢUMIRI

Această carte este o versiune revizuită a tezei mele de doctorat, susţinută la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti. Există mai mulţi oameni fără de care, probabil, cartea de faţă nu ar fi existat şi pentru aceasta le datorez mulţumiri. Îi sunt recunoscător domnului profesor Mircea Flonta pentru că m-a îndrumat pe parcursul întregului program de doctorat, ajutându-mă să-mi clarific ideile şi să înţeleg originalitatea gândirii lui Thomas Kuhn. Îi sunt îndatorat domnului profesor Mircea Dumitru pentru criticile sale utile, de care am ţinut cont. Îi mulţumesc soţiei mele, Raluca, pentru lungile discuţii purtate, care mi-au fost de mare ajutor în scrierea acestei cărţi, şi pentru că s-a ocupat de redactarea textului. Îi mulţumesc lui Camil Golub pentru observaţiile sale, care mi-au fost de real folos. În final, le mulţumesc părinţilor mei şi surorii mele pentru că mi-au fost mereu aproape şi m-au sprijinit.

INTRODUCERE

Până la mijlocul secolului trecut, progresul în ştiinţă a fost văzut într-o manieră cumulativă. Potrivit acestei concepţii, de cele mai multe ori cercetarea ştiinţifică conduce la descoperirea unor noi legi ale naturii care se adaugă celor anterioare, fără a le contrazice. Dacă, totuşi, noile teorii ştiinţifice se află în opoziţie cu susţinerile anterioare ale oamenilor de ştiinţă, atunci comparaţia între acestea este neproblematică. Orice om raţional nu poate decât să accepte noile teorii şi să le respingă pe cele vechi, bazate pe mijloace insuficiente de observaţie şi experimentare. În ambele cazuri, noile teorii sunt superioare celor vechi. Un punct important al acestei viziuni este că două teorii aflate în dispută utilizează un limbaj comun, ceea ce face ca o comparaţie între acestea să poată fi realizată fără dificultăţi.

Noua concepţie, introdusă în filozofia ştiinţei în principal de către Thomas Kuhn şi Paul Feyerabend, este în contrast cu această viziune standard asupra evoluţiei cercetării ştiinţifice şi a progresului acesteia. Ei încearcă să arate că viziunea standard despre ştiinţă, conform căreia comparaţia dintre teorii se poate realiza în mod neproblematic, este deficitară. Pe parcursul acestei cărţi, mă voi ocupa de o faţetă a acestui contrast între cele două concepţii. Este vorba despre viziunea diferită asupra relaţiilor dintre termenii noii şi vechii teorii. Astfel, pe scurt, în viziunea standard asupra ştiinţei, termenii noii teorii sunt văzuţi ca reductibili la cei ai teoriei pe care o înlocuieşte. Kuhn şi Feyerabend resping acest punct de vedere, susţinând ceea ce poartă numele de „incomensurabilitate lingvistică a teoriilor rivale".

Într-o formulare provizorie, teza incomensurabilităţii lingvistice afirmă că există teorii ştiinţifice ce conţin termeni intraductibili în cadrul teoriilor rivale. Teza incomensurabilităţii are în vedere în special momentele în care, în cadrul evoluţiei unei discipline ştiinţifice, o teorie ia locul alteia şi, din acest motiv, voi face deseori referire la cele două teorii rivale prin expresiile „vechea teorie şi „noua teorie.

Deseori, două teorii aflate în competiţie folosesc acelaşi termen. Pentru adepţii tezei incomensurabilităţii, acesta nu este un argument, termenul putând avea în cele două teorii utilizări diferite. Această teză, conform căreia termenii ştiinţifici îşi modifică înţelesul, a fost numită „teza variaţiei înţelesului termenilor ştiinţifici".

Kuhn şi Feyerabend abordează problema în moduri semnificativ diferite. Spre exemplu, Feyerabend susţine o teză conform căreia incomensurabilitatea este un eveniment rar, caracterizat de o schimbare a înţelesului tuturor conceptelor. Din acest punct de vedere, Kuhn susţine o versiune mai slabă a incomensurabilităţii, caracteristică însă unui număr mai mare de episoade din istoria ştiinţei. Ca urmare a deosebirilor esenţiale între abordările celor doi, este dificil ca aceste două concepţii să fie ambele tratate în limitele unei singure lucrări. Din acest motiv, mă voi limita în această carte la discutarea concepţiei lui Kuhn.

Voi încerca să prezint şi să discut varianta kuhniană a tezei incomensurabilităţii lingvistice, răspunzând unora dintre criticile formulate la adresa ei. Acest lucru nu poate fi însă realizat prin susţinerea unei concepţii generale privind înţelesul termenilor ştiinţifici. Astfel, în 1991, Kuhn îşi justifică demersul ca fiind iniţiat de experienţa sa în privinţa unor texte ştiinţifice depăşite. „Incomensurabilitatea, afirmă el, „este o noţiune ce apare la mine ca urmare a unor încercări de a înţelege pasaje aparent lipsite de sens întâlnite în texte ştiinţifice mai vechi (Kuhn 1991, p. 91)¹. Prin urmare, trebuie să vedem abordarea lui Kuhn ca o încercare de conceptualizare şi înţelegere a experienţei pe care un cercetător al ştiinţei cu interese istorice o are la contactul cu texte ştiinţifice vechi. Dacă privim lucrurile astfel, argumentele generale pe care se bazează unii filozofi ai ştiinţei nu pot fi decisive.

O soluţie mai bună ar consta în a arăta că abordarea lui Kuhn face inteligibile o serie de episoade importante din istoria ştiinţei. Pe parcursul capitolelor 2, 3 şi 4 voi arăta că anumite elemente ale concepţiei lui Kuhn sunt confirmate de episoade ale istoriei ştiinţei. Totuşi, se simte nevoia unui studiu de caz mai complex, care să arate că viziunea lui Kuhn îşi găseşte confirmarea în date ale istoriei ştiinţei. Am ales pentru aceasta momentul revoluţiei din chimie de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Deşi pe parcursul cărţii voi reconstitui argumentul lui Kuhn în favoarea tezei incomensurabilităţii şi voi răspunde unor contraargumente importante la adresa concepţiei lui Kuhn, totuşi acest studiu de caz va oferi cel mai puternic argument în favoarea concepţiei lui Kuhn.

Cartea va fi structurată pe cinci capitole. Abordarea istorică a lui Kuhn în general şi teza incomensurabilităţii în particular sunt prezentate în mod explicit ca o replică la adresa concepţiei standard asupra ştiinţei dominantă în prima jumătate a secolului trecut. În primul capitol voi prezenta elementele acestei viziuni, care oferă un fundal adecvat pentru prezentarea şi discutarea tezei incomensurabilităţii, precum şi formularea dată de Kuhn acestei teze şi modul în care ea se încadrează în concepţia lui generală. Va fi un capitol mai expozitiv, necesar însă pentru o bună delimitare a cadrului discuţiei.

În capitolele al doilea şi al treilea mă voi concentra asupra expunerii tezei kuhniene a incomensurabilităţii lingvistice. Delimitând în opera kuhniană două perioade, prima anterioară anului 1982 şi următoarea ulterioară acestui an, le voi dedica fiecăruia unul dintre capitole. Totuşi, cele două perioade se află în continuitate, ambele având în centrul lor aceleaşi elemente. În aceste capitole, obiectivul meu principal este să reconstitui concepţia lui Kuhn despre incomensurabilitate, iar metoda de care mă voi folosi va consta în a scoate în evidenţă punctele esenţiale ale abordării kuhniene şi a conduce analiza la nivelul detaliilor acesteia. Făcând aceasta, voi accepta uneori să mă îndepărtez destul de mult de textele lui Kuhn. Nu voi încerca să regăsesc toate elementele analizei mele în lucrările sale.

Direcţia principală a acestor două capitole poate fi prezentată astfel. Conceptele ştiinţifice se formează pe baza asemănării, văzută ca o relaţie între obiecte sau între situaţii. Conceptele formate în primul fel se numesc „normice, iar cele formate în cel de-al doilea fel „nomice. Conceptele formate astfel induc o serie de aşteptări care trebuie considerate ca parte a înţelesului termenilor ştiinţifici. Ele ne ajută să înţelegem două lucruri. Primul dintre ele este apariţia anomaliilor, adică a fenomenelor care fac dificilă utilizarea grilei conceptuale şi pot conduce la o reorganizare a acesteia. Al doilea se referă la imposibilitatea transferului unei grile conceptuale specifice unei tradiţii de cercetare într-o alta rivală. Pe întreg parcursul celor două capitole voi ţine cont de distincţia dintre conceptele nomice şi cele normice.

În Capitolul 2 voi analiza în detaliu formarea conceptelor pe baza asemănării în cazul ambelor tipuri de concepte. Întrebarea principală asupra căreia mă voi concentra în această privinţă este: „Poate o abordare bazată pe relaţia de asemănare să explice în mod adecvat formarea conceptelor?. Pentru a justifica un răspuns afirmativ, am construit pe baza unor sugestii ale lui Kuhn un model al formării conceptelor şi am arătat cum ne poate acesta ajuta să răspundem la două posibile contraargumente. În ultima secţiune a capitolului voi oferi un argument în favoarea tezei incomensurabilităţii, care însă nu va fi detaliat decât în următorul capitol, şi voi încerca să răspund la o a doua întrebare: „Care sunt factorii care impun schimbarea unei grile conceptuale?.

În Capitolul 3 voi discuta argumentul lui Kuhn în favoarea tezei incomensurabilităţii elaborat în scrieri mai târzii. Aşadar, întrebarea principală a acestui capitol va fi: „Cum poate fi reconstituit argumentul lui Kuhn în favoarea incomensurabilităţii?". În încercarea de a răspunde la această întrebare, voi arăta că lucrările târzii ale lui Kuhn pot fi văzute fără dificultate ca o continuare a celor anterioare. În concepţia mea, conceptul de aşteptări are un rol fundamental. Pe baza acestuia, voi analiza în detaliu modul în care Kuhn vede înţelesul termenilor ştiinţifici.

În Capitolul 4, voi examina în detaliu una dintre cele mai importante critici la adresa concepţiei lui Kuhn. Criticii lui Kuhn au încercat să arate că abordarea sa este una iraţionalistă, subiectivistă şi relativistă. În cadrul ei, compararea teoriilor şi progresul nu ar fi posibile. Voi încerca să răspund acestor critici. Aici, întrebarea principală poate fi formulată astfel: „Este concepţia lui Kuhn subiectivistă, iraţionalistă şi relativistă?".

În Capitolul 5 voi realiza un studiu de caz asupra unui moment important din istoria chimiei, trecerea de la tradiţia ştiinţifică a flogistonului la cea a oxigenului. Voi analiza în ce măsură acest episod confirmă concepţia lui Kuhn asupra incomensurabilităţii analizată în capitolele anterioare şi voi încerca să regăsesc elementele pe care le-am scos în evidenţă în formulări generale în capitolele anterioare.

Criticii au formulat o serie de contraargumente la adresa tezei incomensurabilităţii. Voi analiza trei dintre ele în detaliu. Este vorba, în primul rând, despre concepţia cauzală asupra înţelesului termenilor ştiinţifici, care încearcă să arate constanţa înţelesului conceptelor ştiinţifice. La acesta mă voi referi în ultima secţiune a Capitolului 3. Un al doilea contraargument, vizând încercarea de a arăta că teoriile incomensurabile nu se pot afla în rivalitate, va fi tratat la începutul Capitolului 4. Al treilea contraargument constituie tema principală a aceluiaşi capitol.

Totodată, unii dintre criticii lui Kuhn susţin că acesta nu poate explica modul în care oamenii de ştiinţă învaţă teoriile, reuşesc să înţeleagă teoriile depăşite din punct de vedere ştiinţific şi să comunice cu adepţii teoriilor rivale. Aceste contraargumente aflate în legătură sunt importante şi Kuhn le oferă atenţie. În limitele cărţii de faţă nu voi discuta însă aceste critici întrucât ele nu se încadrează în linia generală dată de temele capitolelor 2, 3 şi 4.

1 Traducerea citatelor din prezentul volum aparţine autorului, cu excepţia cazului în care se face referire la ediţiile româneşti (n.r.).

CAPITOLUL 1

Teza incomensurabilităţii lingvistice în contextul general al operei lui Kuhn

În acest capitol voi plasa teza incomensurabilităţii în contextul general al operei lui Kuhn. În prima secţiune voi prezenta viziunea standard asupra ştiinţei, care reprezintă principala ţintă a criticilor lui Kuhn. Mă voi limita, desigur, la punctele esenţiale ale acestei viziuni, care ne ajută să înţelegem contextul operei lui Kuhn. În a doua secţiune voi trata contextul general în care apare incomensurabilitatea lingvistică în opera timpurie a lui Kuhn, iar în a treia dezvoltările ulterioare ale acesteia. În această ultimă secţiune voi delimita două perioade ale operei lui Kuhn, care vor fi analizate separat în următoarele două capitole ale lucrării, şi voi arăta cum trebuie abordate diferenţele dintre acestea.

1.1. Viziunea standard asupra ştiinţei

Filozofia ştiinţei s-a dezvoltat ca disciplină autonomă la începutul secolului al XX-lea, sub influenţa schimbărilor fundamentale produse în acea perioadă în ştiinţă. La finalul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, autori precum Ernst Mach, Pierre Duhem şi Henri Poincare au avut primele preocupări sistematice de istorie şi filozofie a ştiinţei, însă problemele specifice filozofiei ştiinţei au început să se structureze după 1920. Tradiţia neopozitivistă, reprezentată de empirismul logic, a avut un rol esenţial în această privinţă. În cadrul acesteia, s-a constituit ceea ce numesc aici „viziunea standard aspra ştiinţei", care însă, în linii mari, a fost preluată de o serie de alţi autori. Voi începe cu o scurtă prezentare a viziunii standard asupra ştiinţei, în cadrul căreia un rol important l-au avut Rudolf Carnap şi Ernst Nagel. Asupra acestor autori mă voi concentra în primul rând când voi încerca să descriu viziunea standard. Există, desigur, diferenţe