Cinci plimbări prin cartier. Vol I

Domnul Valéry și logica

Prietenii

Domnul Valéry era micuț, dar făcea multe salturi.

Și explica:

— Sunt la fel ca oamenii înalți, doar că mai puțin timp.

Dar pentru el asta era o problemă.

Mai târziu domnul Valéry începu să-și spună că, dacă și oamenii înalți ar fi sărit, el nu i-ar fi ajuns niciodată din urmă pe verticală. Și gândul acesta îl descurajă puțin. Mai mult de oboseală, totuși, decât din motivul ăsta, domnul Valéry se lăsă într-o bună zi de țopăit. Definitiv.

Peste câteva zile ieși în stradă cu un taburet.

Se urca pe el și rămânea acolo sus, pe loc, privind.

— Așa, sunt la fel ca oamenii înalți multă vreme. Doar că nemișcat.

Dar tot nu era mulțumit.

— E ca și cum oamenii înalți ar sta cu picioarele pe un taburet dar ei tot ar reuși să se miște, murmură domnul Valéry, plin de invidie, pe când se întorcea acasă, dezamăgit, cu taburetul sub braț.

Domnul Valéry făcu atunci mai multe calcule și desene. Se gândi mai întâi la un taburet cu roți și îl desenă

Se gândi apoi să înghețe un salt. De parcă ar fi fost posibil să suspende forța gravitației, măcar un ceas (nu cerea mai mult), în timpul plimbărilor sale prin oraș.

Și domnul Valéry își desenă visul, atât de comun

Dar niciuna dintre ideile acestea nu era confortabilă sau posibilă, de aceea domnul Valéry se hotărî să fie înalt în capul lui.

Acum, când se întâlnea cu oamenii, pe stradă, își concentra gândirea și îi privea de parcă i-ar fi văzut dintr-un punct aflat cu douăzeci de centimetri mai sus. Concentrându-se, domnul Valéry reușea să vadă chiar și creștetul unor oameni care erau cu mult mai înalți decât el.

Domnul Valéry nu-și mai aminti niciodată de ipotezele taburetului sau țopăielii, considerându-le acum, de la o anumită distanță, ridicole. Totuși, concentrându-se atât de mult asupra acelui fel de a privi, parcă de sus, îi era greu să-și amintească chipul oamenilor cu care se întâlnea.

De fapt, crescând în înălțime, domnul Valéry și-a pierdut prietenii.

Animalul domestic

Domnul Valéry avea un animal de casă, dar nimeni nu-l văzuse vreodată.

Domnul Valéry ținea animalul închis într-o cutie și nu-l scotea niciodată afară. Îi arunca mâncare printr-o gaură aflată în partea de sus a cutiei și îi curăța murdăria printr-o gaură aflată în partea de jos a cutiei.

Domnul Valéry explica:

— E mai bine să eviți să îndrăgești animalele de casă, ele mor frecvent și pe urmă tu te întristezi foarte tare.

Și domnul Valéry a desenat o cutie cu două găuri: una în partea de sus și una în partea de jos

Și a spus:

— Cine ar putea să îndrăgească o cutie?

Domnul Valéry, era, astfel, fără niciun fel de tulburare, în continuare foarte mulțumit de animalul de casă pe care-l alesese.

Pălăria

Domnul Valéry era distrat. Nu-și confunda nevasta cu o pălărie, cum li se întâmpla unora, ci confunda pălăria cu părul.

Domnul Valéry avea impresia că umblă mereu cu pălăria pe cap, dar nu era adevărat.

Când trecea pe lângă o doamnă, domnul Valéry avea obiceiul să-și ridice ușor părul de pe frunte, din politețe, crezând că e vorba de pălărie. Doamnele zâmbeau adesea, în sinea lor, văzând cât este de distrat, dar mulțumeau pentru amabilitate.

Temându-se de ridicol, domnul Valéry începu să ia măsuri de precauție și înainte să iasă din casă își îndesa melonul până la ceafă, ca să fie sigur că îl are pe cap.

Domnul Valéry făcu până și un desen cu pălăria lui și capul văzut de la spate

Domnul Valéry își înfunda atât de tare pălăria pe cap, încât apoi nu mai reușea s-o scoată decât cu mare greutate.

Când trecea câte o doamnă pe lângă domnul Valéry, pe stradă, el apuca pălăria cu amândouă mâinile și încerca s-o ridice puțin, dar nu reușea.

Doamnele își urmau drumul și-l vedeau, cu coada ochiului, pe domnul Valéry transpirând, cu fața roșie de nerăbdare și cu o mână de fiecare parte a pălăriei, trăgând în sus, așa cum se face cu dopurile sticlelor greu de desfăcut. Cum nu puteau aștepta sfârșitul încercării domnului Valéry, care ținea uneori minute în șir, doamnele se îndepărtau înainte să asiste la producerea deznodământului.

Astfel, domnul Valéry trecea, uneori, drept prost-crescut, ceea ce era nedrept.

Cele două părți

Domnul Valéry era perfecționist.

Nu atingea lucrurile care se aflau la stânga lui decât cu mâna stângă, și lucrurile care se aflau la dreapta lui cu mâna dreaptă.

Spunea:

— Lumea are două părți: partea dreaptă și partea stângă, și corpul la fel; iar greșeala apare când cineva atinge partea dreaptă a Lumii cu partea stângă a corpului, sau viceversa.

Respectând cu strictețe această teorie, domnul Valéry explica:

— Eu mi-am împărțit casa în două, cu o linie.

Și desena

— Am delimitat o parte dreaptă și o parte stângă

— Astfel, pentru obiectele din partea dreaptă îmi rezerv mâna dreaptă, și viceversa.

Apoi, pus în fața unei obiecții făcute de un prieten, domnul Valéry explică:

— Obiectele foarte grele le așez cu centrul exact pe linie.

Și desenă

— Astfel, explica domnul Valéry, pot să le car folosind și mâna stângă, și mâna dreaptă, cu condiția să am grijă să le transport cu centrul exact pe linia de demarcare.

— Pentru obiectele ușoare, continuă domnul Valéry, nu-i nevoie să-mi fac atâtea griji: le schimb poziția doar cu una dintre mâini. Mâna corectă, bineînțeles.

— Dar cum se poate menține rigoarea asta în toate situațiile? îl întrebă același prieten. De exemplu, când sunteți cu spatele, domnule Valéry, de unde știți care e partea dreaptă și care e partea stângă a casei?

Domnul Valéry se arătă aproape jignit de întrebare, pentru că nu-i plăcea să-i fie puse în discuție ideile, și răspunse repezit:

— Eu nu-ntorc niciodată spatele lucrurilor…

(Asta spunea domnul Valéry, dar de fapt, ca să nu greșească, vopsise toată partea dreaptă a casei, inclusiv obiectele sale, în roșu și toată partea stângă, în albastru. Așa se înțelegea mai bine adevăratul motiv pentru care domnul Valéry își vopsise mâna dreaptă în roșu pe și cea stângă în albastru. Nu fusese un act estetic, cum spunea el. Era mult mai mult decât atât.)

Strănutul

Domnul Valéry se temea de ploaie.

Ani la rând se antrenase ca să mărească viteza cu care se ferea de apa căzută din cer. Ajunsese un specialist.

Spunea:

— Așa fug eu de ploaie.

Și desena, reprezentându-se pe sine ca o săgeată

— La sfârșit, se mândrea domnul Valéry, iată-mă, uscat și fără umbrelă. Detest obiectele urâte, spunea el.

Într-o zi însă, din greșeală, o doamnă care spăla trotuarul vărsă o găleată plină cu apă chiar în clipa când trecea domnul Valéry.

Ud până la piele, domnul Valéry explică:

— Eu priveam cerul când s-a întâmplat totul.

Și mai adăugă:

— Dacă verticala se unește cu orizontala, există întotdeauna un punct care este prins la mijloc.

Și apoi desenă

— Punctul acesta, murmură domnul Valéry, cu părul încă șiroind, punctul acesta am fost eu.

— Destinul, spuse, în sfârșit, domnul Valéry, asta nu știu ce e.

Și încheie cu un strănut puternic.

Pantofii

Domnul Valéry mergea pe stradă cu un pantof negru în piciorul drept și un pantof alb în piciorul stâng.

Într-o zi i se spuse:

— Aveți pantofii desperecheați.

Și toată lumea râse.

Domnul Valéry își privi atunci picioarele și, lovindu-se cu palma peste frunte, exclamă:

— Ce prostie!

Se întoarse acasă, își schimbă pantofii și se întoarse pe stradă, cu un pantof negru în piciorul stâng și un pantof alb în piciorul drept.

Când îi spuseră, din ce în ce mai amuzați, „Iar aveți pantofii desperecheați!" domnul Valéry se enervă.

Totuși, amintindu-și principiile de logică pe care le studiase, strânse din dinți și, în vreme ce își continua plimbarea, exclamă pentru sine:

— Nu! Acum trebuie să fie corect.

Domnul Valéry își explica singur:

— Pare un paradox, dar chiar așa e: dacă sunt desperecheați, e necesar să-i schimbi din nou între ei ca să se potrivească.

Și desenă

Și apoi desenă

— Una dintre aceste două situații trebuie să fie corectă pentru ca cealaltă să fie greșită, dacă sunt contrarii. Și dacă lumea spune că amândouă sunt greșite înseamnă că amândouă sunt corecte.

După această concluzie, domnul Valéry nu s-a mai