Valea terorii

PARTEA I

TRAGEDIA DIN BIRLSTONE

CAPITOLUL 1

AVERTISMENTUL

— Tind să cred… am spus.

— Aș zice la fel… a remarcat nerăbdător Sherlock Holmes.

Cred că sunt un om care suportă foarte ușor insulta, dar recunosc că m-a deranjat întreruperea sardonică.

— Pe legea mea, Holmes, am replicat, uneori ești exasperant!

Era mult prea absorbit în propriile gânduri ca să dea un răspuns rapid protestului meu. S-a aplecat, cu micul dejun încă neatins în fața sa, și s-a uitat insistent la foița de hârtie pe care tocmai o scosese din plic. Apoi a luat plicul, l-a ținut în lumină și, foarte atent, a studiat atât interiorul, cât și exteriorul acestuia.

— E scrisul lui Porlock, a spus el gânditor, nu mă îndoiesc că este scrisul lui Porlock, deși l-am vazut doar de două ori până acum. Se distinge prin e-ul grecesc cu un mic ornament deasupra. Dar, dacă e vorba de Porlock, trebuie să fie ceva foarte important.

Vorbea mai mult pentru el decât cu mine; dar nemulțumirea mea dispăru în interesul pe care îl treziseră cuvintele lui.

— Și cine e acest Porlock? am întrebat.

— Porlock e doar un pseudonim, Watson, un simplu mod de identificare; dar în spatele său se află o personalitate evazivă și înșelătoare. Într-o scrisoare mai veche m-a informat că nu este numele său și m-a provocat să îl caut în milioanele de oameni din oraș. Porlock nu e important ca persoană, ci datorită legăturii pe care o are cu un mare om. Imaginează-ți peștele-pilot pe lângă rechin, șacalul pe lângă leu – ceva ce este insignifiant în raport cu ceva ce este formidabil; nu numai formidabil, Watson, ci sinistru – sinistru în cel mai înalt grad. și așa intră el în preocupările mele. M-ai auzit vorbind de profesorul Moriarty?

— Celebrul criminal, cu atât mai celebru cu cât...

— Pe legea mea, Watson! mă întrerupse Holmes cu o voce descurajatoare.

— Vroiam să spun cu cât este necunoscut publicului.

— Un accent, un accent clar, spuse Holmes. Începi să ai tendința spre un umor inteligent, de care trebuie să învăț să mă apăr. Dar numindu-l pe Moriarty criminal îl calomniezi în fața legii – căci în asta constă gloria și mi-nunăția faptului. Cel mai mare complotor, organizator al tuturor nebuniilor, creierul ce controleaza lumea nevăzută – un creier ce ar putea să facă și să desfacă destinele națiunilor – acesta este omul nostru! Dar este atât de inaccesibil suspiciunii generale, atât de imun la critici, atât de admirabil în modul în care își organizează anonimatul, încât, pentru vorbele pe care le-ai spus, te-ar putea târî într-un tribunal din care ar ieși cu pensia ta pe un an drept daune morale pentru injuriile aduse persoanei sale. Nu este el autorul cărții Dinamica unui asteroid, o carte ce ajunge la niveluri atât de înalte ale matematicii pure încât se spune că nu a existat nici un om în presa științifică să o poată critica? Este acesta un om pe care să-l jignești? Un doctor cu gura mare și un profesor jignit – acestea ar fi rolurile voastre. Este un geniu, Watson! Dar va veni și ziua noastră!

— Sper să fiu și eu acolo! am exclamat sincer. Dar vorbeam de acest om, Porlock...

— Ah, da – așa-numitul Porlock e o verigă într-un lanț la mică distanță de mărețul său punct de plecare. Porlock nu e o verigă foarte sănătoasă – între noi fie vorba. Este unicul defect în acel lanț, atât cât am putut să-l testez.

— Dar nici un lanț nu e mai puternic decât cea mai slabă verigă a sa.

— Exact, dragul meu Watson! și de aici importanța extremă a lui Porlock. Condus de vreo aspirație rudimentară către bine și încurajat de stimularea judicioasă printr-o bancnotă de zece lire trimisă prin metode neortodoxe, mi-a oferit în avans o dată sau de două ori informații de valoare – acea valoare înaltă care anticipează și previne, și nu răzbună crima. Nu mă îndoiesc că, dacă am avea cifrul, ne-am da seama că această comunicare este de natura pe care am indicat-o.

Încă o dată, Holmes a îndreptat hârtia pe farfuria nefolosită. M-am ridicat și, aplecându-mă peste el, mă holbam la curioasa inscripție care spunea așa:

534 C2 13 127 36 31 4 17 21 41

DOUGLAS 109 293 5 37 BIRLSTONE

26 BIRLSTONE 9 47 171

— Ce înțelegi din asta, Holmes?

— Este în mod clar o încercare de a ascunde o informație secretă.

— Dar ce rost are un mesaj codat, dacă nu avem codul?

— În acest caz, nici unul.

— De ce spui în acest caz?

— Pentru că sunt multe cifruri pe care le-aș putea citi la fel de ușor cum citesc anecdotele cu autor necunoscut din ziar: aceste crude unelte amuză inteligența fără să o obosească. Dar aici e altceva. Este în mod clar o referire la cuvintele de pe paginile unei cărți. Până nu mi se spune care carte și care pagină, sunt neputincios.

— Dar de ce Douglas și Birlstone?

— Evident, pentru că acestea sunt cuvinte care nu se găsesc în pa-gina respectivă.

— Atunci de ce nu a indicat cartea?

— Bestialitatea nativă, dragul meu Watson, acea înțelepciune înnăscută care îi încântă pe cei din jur, îți spune să nu pui în același plic și mesajul, și cifrul său. Dacă plicul nu ajunge la destinația dorită, ești descoperit. Dar așa, ambele trebuie să se piardă ca să ți se întâmple ceva rău. Suntem pe cale să primim o a doua misivă și voi fi surprins dacă nu va conține fie o nouă scrisoare cu explicații, fie, cum este mai probabil, chiar volumul la care se referă aceste cifre.

Calculul lui Holmes fu adus la îndeplinire în câteva minute prin apariția lui Billy, servitorul, cu chiar scrisoarea pe care o așteptam.

— Același scris, remarcă Holmes, în timp ce deschidea plicul, și chiar semnată, adăugă el cu vocea exaltată, și despături epistola. Ei… facem progrese, Watson. Fruntea i se încruntă totuși în timp ce se uita la conținut.

— Vai mie, sunt dezamăgit! Mă tem că toate speranțele noastre au fost în van. Cred că Porlock nu ne va fi de ajutor.

"DRAGĂ DOMNULE HOLMES, citi el,

Nu voi continua în această problemă. E prea periculos – mă suspectează. Îmi dau seama că mă suspectează. A venit la mine în mod total neașteptat, imediat după ce scrisesem adresa pe acest plic cu intenția de a vă trimite cheia cifrului. Am putut să o acopăr la timp. Dacă ar fi văzuto, ar fi fost foarte rău pentru mine. Dar i-am citit suspiciunea în ochi. Vă rog să ardeți mesajul cifrat, care de acum nu vă mai este de folos.

FRED PORLOCK"

Holmes a stat o vreme învârtind scrisoarea între degete, uitându-se încruntat la foc.

— În definitv, spuse el în final, poate că nu e nimic. Poate e doar conștiința lui încărcată. Știindu-se trădător, poate a citit acuzația în ochii celuilalt.

— Celălalt fiind, presupun, profesorul Moriarty.

— Nimeni altul! Când vreunul din ei vorbește despre el, știi la cine se referă. Exista un el predominant pentru toți.

— Dar ce poate face el?

— Hm! E o întrebare cuprinzătoare. Când ai împotriva ta unul din primele creiere din Europa și toate puterile întunecate îl sprijină, posibilitățile sunt infinite. Oricum, prietenul Porlock e speriat de moarte – compară scrisul de pe bilet cu cel de pe plic; care a fost așternut, după cum ne spune, înaintea vizitei neașteptate. Unul este clar și ferm, celălalt de-abia lizibil.

— Și atunci de ce a mai scris? De ce nu a lăsat totul baltă?

— Pentru că s-a temut că, în acel caz, eu l-aș fi căutat și i-aș fi pricinuit în vreun fel necazuri.

— Fără îndoială, am spus. Desigur. Luasem în mână mesajul ori-ginal și mă uitam atent la el. E destul de frustrant că un secret important se poate afla aici, pe foaia asta de hârtie, și că e peste puterea noastră să îl descifrăm.

Sherlock Holmes dăduse la o parte micul dejun neînceput și își aprinsese pipa, companie a meditațiilor sale adânci.

— Mă întreb… începu, lăsându-se pe spate și uitându-se la tavan, poate sunt chestiuni care au scăpat intelectului tău machiavelic. Să abordăm problema din punct de vedere rațional. Omul se referă la o carte. A-cesta este punctul nostru de plecare.

— Unul destul de vag.

— Hai să vedem dacă îl putem restrânge. Dacă mă concentrez asupra lui, devine mai ușor de penetrat. Ce indicii avem noi în legătură cu această carte?

— Nici unul.

— Ei… nu e chiar atât de rău. Mesajul codat începe cu 534, nu-i așa? Am putea merge pe ipoteza că 534 este pagina la care se referă cifrul. Așadar, cartea noastră a devenit deja una mare, ceea ce înseamnă un pas înainte. Ce alte indicii mai avem în legătură cu natura acestei cărți? Următoarele semne sunt C2. Ce înțelegi tu din asta, Watson?

— Capitolul al doilea, fără îndoială.

— Nici pe departe, Watson. Cred că ești de acord cu mine că, dat fiind numărul paginii, devine inutil numărul capitolului. Pe de altă parte, dacă pagina 534 este în al doilea capitol, lungimea primului capitol trebuie să fie de-a dreptul uriașă.

— Coloana! am izbucnit.

— Genial, Watson! Ești sclipitor în dimineața asta. Dacă nu este coloana, atunci sunt foarte dezamăgit. Deci acum începem să ne gândim la o carte de lungime mare, tipărită pe două coloane, fiecare de lungime considerabilă, din moment ce unul din cuvinte e numerotat în document ca al două sute nouăzeci și cincilea. Am epuizat indiciile oferite de logică?

— Mă tem că da.

— Te nedreptățești singur. Încă o scânteie, Watson – încă o inspirație. Dacă volumul ar fi fost unul neobișnuit, mi l-ar fi trimis. Dar, în loc să mi-l trimită, el intenționa, înainte ca planurile să-i fie date peste cap, să-mi trimită un indiciu în acest plic. Afirmă asta în bilet. Acest lucru pare să spună că acea carte este una ușor de găsit. El o avea – și-și imagina că și eu trebuie s-o am. Pe scurt, Watson, este vorba de o carte foarte răspândită.

— Ceea ce spui pare într-adevăr plauzibil.

— Așadar, ne-am restâns căutarea la o carte de dimensiuni mari, tipărită pe două coloane și foarte răspândită.

— Biblia! am izbucnit triumfător.

— Bine, Watson, bine! Dar nu suficient de bine, dacă îmi permiți. Eu unul nu aș putea să mă gândesc la o singură carte improbabil de găsit la vreunul din asociații lui Moriarty. În plus, edițiile cărții sfinte sunt atât de numeroase încât el nu ar fi putut presupune că două ediții ar avea aceeași paginație. E vorba de o carte standardizată. El știe sigur că pagina 534 de la el corespunde cu pagina 534 de la mine."

— Dar foarte puține cărți corespund acestui criteriu.

— Exact. Și în asta stă salvarea noastră. Căutarea se limitează la niște cărți standardizate pe care se presupune că le poate avea oricine.

— Bradshaw!

— E dificil, Watson. Vocabularul lui Bradshaw e succint și viguros, dar limitat. Selecția cuvintelor nu ar putea fi folosită pentru trimiterea de mesaje generale. Îl vom elimina pe Bradshaw. Și dicționarul este inadmisibil, din aceleași motive. Ce ne mai rămâne?"

— Un almanah!

— Excelent, Watson! M-aș înșela amarnic dacă nu ar fi chiar așa! Un almanah! Să ne gândim la almanahul Whitaker. Este de largă folo-sință. Are numărul corespunzător de pagini. Este tipărit pe două coloane. Deși mai rezervat în vocabular în primele ediții, devine, dacă îmi amintesc eu bine, destul de abundent spre sfârșit. Luă volumul de pe birou. Iată pagina 534, a doua coloană, un paragraf substanțial despre comerțul și resursele Indiei Britanice. Scrie, Watson! Numărul treisprezece este Mahratta. Mă tem că nu e un început prea promițător. Numărul o sută douăzeci și șapte este Guvern; măcar are logică, deși e irelevant în ceea ce îl privește pe profesorul Moriarty. Să mai încercăm o dată. Ce face guvernul din Mahratta? Of! Următorul cu-vânt este păr de porc. Asta este, Watson! S-a terminat!

Vorbise pe un ton amuzat, dar mișcarea bruscă a spâncenelor îi trăda dezamăgirea și iritarea. Stăteam neajutorat și nefericit, uitându-mă la foc. O tăcere lungă fu întreruptă de exclamația lui Holmes, care, grăbindu-se să ajungă la raft, luă de acolo un al doilea volum cu coperțile galbene.

— E vina noastră că suntem prea la curent, Watson! strigă. Suntem înaintea vremurilor noastre și suferim pedeapsa de rigoare. Pentru că e 7 ianuarie, noi am schimbat deja almanahul. E foarte probabil ca Porlock să fi scris mesajul folosind vechiul almanah. Nu mă îndoiesc că ne-ar fi spus și acest lucru în a doua scrisoare, dacă ar fi fost scrisă. Hai acum să vedem ce ne rezervă pagina 534. Numărul treisprezece – este. Ochii lui Holmes străluceau de nerăbdare pe măsură ce degetele lui subțiri numărau cuvintele – pericol. Ha! Ha! Important! Scrie, Watson! Este pericol – poate – apărea – foarte – curând – unul. Apoi avem numele Douglas – bogat – țară – acum – la – Casa – Birlstone – Birlstone – în-credere – este – urgent." Ei, Watson, ce crezi de logica pură și unde ne-a adus ea? Dacă s-ar găsi pe aici frunze de laur, l-aș trimite pe Billy să le aducă.

Mă holbam la mesajul ciudat pe care îl mâzgălisem, pe măsură ce el îl descifra, pe o bucată de hârtie pe care o țineam pe genunchi.

— Ce mod ciudat și încurcat de a exprima înțelesul! am spus.

— Din contră, s-a descurcat destul de bine! zise Holmes. Când cauți într-o singură coloană cuvintele cu care vrei să exprimi mesajul, e destul de improbabil să le găsești pe toate. Mai trebuie să lași câteva pe care corespondentul tău să le intuiască. Înțelesul e foarte clar. Ceva rău i se pregătește unui anume Douglas, cine o fi el, un nobil bogat de la țară. E sigur că – încredere e cel mai apropiat de încrezător – e ceva urgent. Acesta este rezultatul nostru – și a fost o analiză destul de laborioasă.

Holmes avea întipărită acea bucurie impersonală a artistului a cărui operă este mai bună decât precedenta, deși plânge amar că nu se ridică la nivelul înalt la care aspiră. Încă se bucura de propriul succes când Billy deschise ușa și inspectorul MacDonald de la Scot-land Yard fu poftit înăuntru.

Era sfârșitul anilor ‘80, când Alec MacDonald încă nu dobândise succesul național de care se bucură azi. Era un membru tânăr, dar de încredere al instituției, care se distinsese în câteva cazuri care îi fu-seseră în-credințate. Silueta lui înaltă, osoasă, promitea o forță fizică excepțională, în timp ce capul masiv și ochii adânci și strălucitori erau dovada inteligenței avide care sclipea din spatele spâncenelor groase. Era un om tăcut, direct, de o natură severă cu un accent puternic din A-berdeen.

Holmes îl ajutase deja de două ori în cariera sa să obțină succesul, singura lui mulțumire fiind bucuria intelectuală a problemei în sine. Din acest motiv, afecțiunea și respectul scoțianului pentru colegul său amator erau profunde și le demonstra prin sinceritatea cu care îl consulta pe Holmes când era în dificultate. Mediocritatea nu cunoaște nimic mai presus de ea însăși, dar talentul recunoaște instantaneu geniul, iar MacDonald avea suficient talent în meseria lui încât să-și dea seama că nu era nici o umilire în a cere ajutorul unui om unic în Europa, ca talent și experianță. Holmes nu era înclinat spre prietenii, dar îl tolera pe scoțian și se bucură la vederea lui.

— Ați venit devreme, domnule Mac. Vă doresc în-călzire grabnică. Dar mă tem că vizita dumneavoastră înseamnă că se prevede un pericol.

— Dacă ați fi spus sper în loc de tem, ați fi fost mai aproape de adevăr, domnule Holmes, răspunse inspectorul cu un zâmbet înțelegător. Ei bine, poate un mic păhărel ar alunga frigul dimineții. Nu, mulțumesc, nu fumez. Trebuie să mă grăbesc, căci primele ore ale