Guvernamentalitatea. Forme și tehnici ale puterii în Occident

radicale.

Introducere

Termenul guvernamentalitate definește un ansamblu de perspective analitice asupra raporturilor de putere, fiind introdus de Michel Foucault în cursurile sale de la Collège de France, din anii 1978 și 1979: Securitate, teritoriu, populație și Nașterea biopoliticii. În aceste cursuri, la care vom reveni pe larg în primul capitol, sunt identificate patru mari forme de guvernare sau de conducere a indivizilor. Este vorba mai întâi despre forma pastorală, specifică modalității în care creștinismul occidental a organizat gestiunea sufletelor și a corpurilor credincioșilor. A doua structură importantă este reprezentată de rațiunea de Stat, și anume constituirea unei specificități și autonomii a guvernării politice. În fine, ultimele două tipuri de guvernare investigate de Foucault sunt liberalismul și neoliberalismul.

În ciuda caracterului lacunar și nu de puține ori contradictoriu al acestor cursuri, ele au generat o impresionantă diversitate de cercetări și anchete. Primii care au început să aplice și să extindă analizele lui Foucault au fost participanții la seminarele de la Collège de France. Astfel, au apărut studii care investigau guvernarea familiilor (Donzelot, 1979), tehnicile de gestiune a sărăciei (Procacci, 1993), modalitatea în care gestiunea riscurilor s-a generalizat, transformându-se în tehnică de guvernare (Donzelot, 1984; Ewald, 1986). În scurtă vreme, acest stil de analiză s-a extins și în spațiul academic anglo-saxon. Un rol important l-a jucat apariția colecției de studii intitulată The Foucault Effect: Studies in Governmentality (Burchell, Gordon, Miller, 1991), urmată la puțin timp de o alta, Foucault and Political Reason: Liberalism, Neo-Liberalism and Rationalities of Government (Barry, Osborne, Rose, 1996). Odată cu această etapă, cercetările privind tipurile și tehnicile de guvernare au început să se extindă asupra unor domenii diverse, precum psihiatria, economia sau practicile polițienești. În paralel cu aceste studii, au apărut și eforturi de sistematizare a cercetărilor. Trebuie amintită aici importanta lucrare a lui Mitchell Dean, intitulată Governmentality. Power and Rule in Modern Society (1999) sau lucrări mai recente, precum cea coordonată de Ulrich Bröckling, Susanne Krasmann și Thomas Lemke, Governmentality: Current Issues and Future Challenges (2011) sau cea semnată de William Walters, Governmentality: Critical Encounters (2012).

În mod uzual, introducerea temei guvernamentalității a fost analizată de comentatori (Burchell, Gordon, Miller, 1991; Lemke, 2001) drept un exercițiu de autocritică și de redefinire a ipotezelor centrale care susțineau demersul din A supraveghea și a pedepsi (Foucault, 2005). Primul aspect care se cerea reformulat privea definirea puterii în termeni disciplinari. În A supraveghea și a pedepsi, analiza închisorii, a școlii, a armatei și a atelierelor de producție convergea în direcția ipotezei potrivit căreia raporturile de putere au ca finalitate producerea unei societăți docile, antrenată să răspundă în modul cel mai eficient cu putință imperativelor producției. Or, această perspectivă analitică lăsa neinterogate o serie de raporturi de putere indirecte, care nu țintesc, în primul rând, disciplinarea indivizilor. Cel de-al doilea aspect viza problema scalei de analiză. Lucrarea amintită este structurată în jurul unui plan de detaliu. Potrivit acestei ipoteze, puterea se exercită ca forță de individualizare și descompunere în atomi funcționali. Operațiunea de disciplinare înseamnă, în primul rând, segmentarea unor comportamente în serii. A utiliza o armă sau a fabrica o piesă în atelier implică o succesiune de acte. Puterea disciplinară le segmentează, pentru a veghea apoi la buna derulare a fiecărei secvențe. Însă, pe cât de seducătoare părea să fie această „microfizică a puterii", pe atât era de problematică. Microanaliza lui Foucault nu putea să dea seamă de acele mecanisme de articulare a tehnicilor de putere. Dacă puterea este exclusiv capilară, cum mai putem vorbi atunci despre o formă generală a disciplinarului? Care sunt rețelele ce permit generalizarea unei practici?

Cursurile din 1978 și 1979 răspund acestor probleme, operând o triplă deplasare în raport cu analizele anterioare. În primul rând, puterea nu mai este definită în termeni exclusiv disciplinari, ci ca un ansamblu de tehnici care structurează câmpul de desfășurare a unor fenomene oarecare. În al doilea rând, scalarea este diferită: analiza nu mai evoluează în jurul microplanurilor de desfășurare a puterii, ci include raporturile de coordonare ale diverselor proceduri împreună cu spațiile lor de circulație, elemente care permit constituirea unor efecte globale. În al treilea rând, tăietura cronologică începe să vizeze în mod direct perioada contemporană. Este un lucru cunoscut că mai toate analizele lui Foucault s-au derulat sub semnul imperativului descifrării prezentului. Cu toate acestea, majoritatea investigațiilor sale se opresc, în cel mai bun caz, la jumătatea secolului al XIX-lea. Cele două cursuri și mai cu seamă cel din 1979 fac notă discordantă, mergând cu investigațiile până în deceniile șapte și opt ale secolului trecut.

După această schiță abreviată a demersului lui Foucault, pe care vom încerca să o detaliem în următorul capitol, putem încerca să trasăm o primă definiție a guvernamentalității. Cum inflexiunile semantice ale acestei noțiuni trimit la conceptele de guvern, guvernare și, mai recent, la cel de guvernanță, este necesar să ne oprim mai întâi asupra acestor elemente. Narațiunea curentă propusă de științele politice prezintă guvernarea drept un ansamblu de acțiuni produse sau susținute de anumiți actori politici: parlamente, guverne, state, confederații sau agenții transnaționale. Aceste acțiuni sunt codificate în norme și regulamente, buna lor desfășurare fiind asigurată de mecanisme sau instituții cu rol de intervenție și control. Însă, privite cu atenție, liniile familiare ale acestui peisaj încep să se descompună.

Mai întâi, guvernarea pare să fie supusă unui misterios imperativ al optimizării. În dezbaterea publică autohtonă, o bună parte a evenimentelor politice este filtrată prin acest imperativ. Ni se spune că nu se guvernează suficient sau îndeajuns de bine și că rivalitățile politice riscă să compromită stabilitatea guvernării. Însă, dacă tot acest cortegiu de comentarii cotidiene reușesc, într-o oarecare măsură, să detecteze unele disfuncționalități ale politicii, ele sunt mai puțin apte să definească în termeni pozitivi echilibrul optim al guvernării. Să fie acesta pacea socială, performanța economică, binele comun sau afirmarea interesului național? Mobilizarea retorică a acestor de la sine înțelesuri nu pare să ne conducă prea departe.

În al doilea rând, nu este deloc inteligibil ce înseamnă a guverna. Oare a impune anumite reglementări sau a dirija niște acțiuni? Sau mai degrabă a construi norme și acțiuni plecând de la liberul consimțământ al cetățenilor sau al segmentelor sociale implicate? Niciuna dintre cele două ipoteze nu poate funcționa independent de cealaltă. Guvernarea nu este nici constrângere, nici exercițiu al libertății, ci mai degrabă un spațiu în care aceste două elemente comunică.

În fine, la fel de dificilă pare să fie și întrebarea: cine guvernează? Răspunsul clasic, cetățenii prin reprezentanții lor, care părea să se potrivească democrațiilor occidentale, și-a epuizat de ceva vreme virtuțile explicative. Legăturile dintre reprezentanți și reprezentați sunt mai mult decât fragile, mărturisesc numeroasele critici ale democrației reprezentative.

Am afirmat mai devreme că guvernamentalitatea reprezintă un ansamblu de perspective analitice. Acest lucru înseamnă că ea nu definește o altă realitate substanțială, ci doar un alt mod de a privi lucrurile. Spre deosebire de analiza clasică a guvernării, care pornește de la obiecte deja definite, analitica guvernamentalității interoghează modalitatea de constituire a acestora. A guverna înseamnă, înainte de orice, operația de structurare a unui spațiu de intervenție a puterii. Această afirmație nu trimite la o formă de constructivism radical. Nu despre fabricarea ex nihilo a unei realități va fi vorba, ci mai degrabă despre o tehnică de amenajare a acesteia. Să luăm ca exemple șomajul și criminalitatea. Aparent, aceste categorii nu ridică dificultăți. Șomajul definește inactivitatea forțată a unui segment social, care apare ca urmare a decalajului între cerere și ofertă pe piața muncii, în timp ce criminalitatea definește ansamblul infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu. Tendința spontană a specialiștilor în științe politice care studiază aceste fenomene este aceea de a investiga politicile publice care încearcă, cu mai mult sau mai puțin succes, să gestioneze aceste probleme. În acest punct, perspectiva guvernamentalității este ușor diferită. Înainte de a putea analiza diversele politici publice, trebuie investigată modalitatea în care acestea își construiesc obiectul de intervenție.