A cui este casa mea? Preliminarii la o etică a restituției

Blackstone

CUVÂNT ÎNAINTE ȘI MULȚUMIRI

La începutul anului 2002, atunci când am început să sondez tema restituției, lucrurile îmi păreau relativ simple. Însuși faptul că am demarat proiectul este, în esență, un produs secundar al unei alte pasiuni teoretice: cea pentru teoriile morale și/sau economice ale drepturilor de proprietate. Prin urmare, ceea ce mă aștepta nu părea să fie prea dificil: pe de o parte, urma să analizez principalele teorii ale proprietății, să decid pentru una, iar apoi să o aplic la contextul restituției. În plus, cred că aveam o viziune destul de naivă (sau, oricum, rudimentară) despre natura efortului teoretic principal pe care trebuie să îl întreprindă un filosof moral, atunci când analizează fapte ale „lumii reale. Principala lui sarcină, în acestă viziune, ar fi fost să facă o alegere informată pentru o teorie, să evalueze din perspectiva ei niște fapte neproblematice, iar apoi să producă o „soluție la problemă (cu riscul unei sentențiozități aparente, sau chiar reale). Nici „alegerea informată nu părea să fie extrem de dificilă; eram convins că utilitarismul se confruntă cu dificultăți teoretice insurmontabile (doar Rawls și Nozick îl demontaseră definitiv...), prin urmare nu putea constitui o opțiune plauzibilă. Ar trebui să mai adaug că anumite contingențe ale istoriei mele personale determinaseră pe atunci aderența la o preconcepție favorabilă fără nici un fel de rezerve restituției. Prin urmare, sarcina îmi apărea cu claritate: era aceea de a demonstra că atât cea mai puternică teorie a drepturilor de proprietate, cât și cea mai „bună teorie morală susțin restituția. Cine ar fi putut să se opună unui astfel de argument?

Primul rezultat al acestei combinații de naivități a fost o lucrare cu titlul Restitution of Nationalized Property in Romania: Moral Issues and Moral Standards, pe care am prezentat-o în toamna lui 2002 la o conferință dedicată dreptății tranziționale la Columbia University. Obiectivul lucrării era să arăt că atât teoria nozickiană a rectificării (modificată pentru a o imuniza față de unele obiecții), cât și un consecinționism de tip humean, al cooperării sociale, produc prescripția restituției integrale, cu adăugarea unor clauze limitative marginale. Am avut atunci norocul ca argumentele mele să fie discutate de Jon Elster, Brian Barry și Avi Tucker (comentatorul lucrării la conferință). A fost prima zdruncinătură serioasă pe care a primit-o idilicul meu univers teoretic. Eram pregătit sa-mi apăr cu eroism argumentele; nu eram pregătit însă să aflu că ele sunt corecte dar, din păcate, inutile. Nu curgerea argumentării era problematică, ci precaritatea presupozițiilor.

După ani de muncă, atât pentru proiectul de față, cât și pentru altele din sfera filosofiei morale, în sens larg (atât de ordin didactic, cât și de cercetare sau de interfață cu societatea), pot spune că foarte puține dintre asumpțiile la care aderam în 2002 mai sunt azi actuale. Atât reflecția personală, cât și discuțiile pe aceste teme cu îndrumătorul tezei mele de doctorat (pe care se bazează această carte), profesorul Valentin Mureșan, precum și cu alți colegi sau amici care împărtășesc preocupări teoretice asemănătoare, m-au condus spre o viziune mult diferită despre sarcina mea ca practicant al filosofiei morale, viziune care a influențat decisiv strategia aleasă pentru elaborarea acestei lucrări.

Cred că această mică istorie teoretică personală este semnificativă, deoarece ea ilustrează o credință încă extrem de larg înrădăcinată, deși greșită, cu privire la natura eticii și la munca eticianului. O comparație în oglindă poate fi aici utilă.

Nu mai cred că principala datorie a filosofului moral este de a produce „soluții" (sentințe) la problemele etice percepute ca atare într-un univers social. Desigur, demersul său poate conferi mai multă plauzibilitate unei soluții sau alteia (voi încerca mai jos să arăt cum), dar acest rezultat poate fi doar o consecință a unui efort teoretic ce vizează în primul rând altceva. Atunci când un filosof propune în spațiul public o pledoarie pentru o soluție sau alta, el o face ca cetățean dornic să participe la marile dezbateri ale societății din care face parte, și care are la dispoziție un arsenal de natură filosofică. Nu este nimic rău ca argumentele de ordin filosofic (etic) să-și găsească un loc la masă în jocul dezbaterii publice, ba cred că dimpotrivă. La fel ca într-un tribunal, pledoariile sunt utile, și e bine să se folosească de argumente cât mai puternice și mai rafinate. Dar, la fel cum cercetarea în materie de drept nu-și poate propune ca obiectiv principal producerea de pledoarii specifice avocaților (cu toate că examinarea fundamentelor legii poate conferi o greutate suplimentară unei pledoarii particulare sau alteia), tot așa cercetarea de ordin etic nu-și poate propune ca obiectiv ceva similar pledoariilor. Filosoful poate fi un cetățean angajat, și poate utiliza instrumentele specifice profesiei sale pentru exprimarea acestui angajament. Cerința este însă ca în spațiul academic să rămână în primul rând filosof, iar angajamentele cetățenești să treacă într-un plan secundar.

De asemenea, nu mai cred că alegerea, chiar informată, a unei teorii morale și aplicarea ei mecanică poate duce la ceva cu adevărat interesant. Desigur, întrebarea „cum ar putea fi evaluat cazul x din perspectivă kantiană?" poate constitui subiectul unui foarte util exercițiu de seminar în primul ciclu de studii la un curs de etică. Problema însă e că de cele mai multe ori ceea ce căutăm nu este să aflăm ce ar fi spus Kant despre x, ci mai curând cum putem noi evalua rațional x. Din acest punct de vedere, ce ar fi spus Kant poate fi util (voi explica mai jos cum), dar este departe de a fi suficient. Mai mult, lucrurile se complică atunci când observăm că, practic, nu există o teorie morală care să producă prescripții univoce la toate situațiile posibile. Două persoane la fel de raționale și cultivate filosofic, care aderă la aceeași versiune de utilitarism, pot produce prescripții diferite pentru același caz. Între altele deoarece, contrar a ceea ce credeam eu acum cinci ani, faptele au proprietatea sâcâitoare de a nu fi neproblematice.

Universul factual este unul mult mai complicat decât ne place uneori să credem. O modificare a faptelor poate duce la o nouă recomandare morală (și nu este vorba despre modificarea doar a faptelor brute, ci și a interpretărilor faptelor). De aici rezultă o cerință tare a dublei competențe pentru efortul moral. Dacă, din postura de cetățeni angajați, care în mod contingent sunt și practicanți ai filosofiei, avem dreptul să exprimăm opinii despre orice, din postura de cercetători în domeniul moralității avem datoria de a fi bine familiarizați cu lucrurile despre care ne dăm cu părerea. Nu e nici o descoperire epocală aici. E un mod de a cere eticii să recupereze o dimensiune pe care cred că a pierdut-o progresiv în secolul XX. Dacă acceptăm sensul conceptului de „știință morală din lucrările iluminiștilor scoțieni (aici îmi exprim doar opinia că e sensul cel mai fertil în care o putem practica, fără să argumentez), ca disciplină ce studiază interacțiunile dintre oameni (incluzând, spre exemplu, și o parte dintre interacțiunile de care se ocupă azi exclusiv economia), atunci eticianul este dator să ia în calcul ceea ce au de spus despre interacțiunile dintre oameni alte discipline („socio-umane) care le examinează. Iar aceasta, măcar pentru motivul că faptele contează (am încercat să explic mai pe larg cum, și de ce am ales un anume univers factual pentru discuția despre restituție, în secțiunea 2.3.). „Autonomizarea eticii i-a adus nenumărate câștiguri ca disciplină teoretică; „izolarea ei este contra-productivă.

Până acum, am enumerat doar lucrurile pe care nu mai cred că trebuie să le facă eticianul (ca etician). Este timpul să trecem de la momentul negativ al argumentului la cel pozitiv. Cred că principalul efort al eticii teoretice trebuie să constea în examinarea critică a argumentelor morale. Îmi recunosc aici o doză popperiană considerabilă. Sunt necesare însă două precizări.

Examinarea critică poate avea un impact semnificativ asupra „soluțiilor. Până la urmă, ce au dorit să facă marii constructori de teorii morale a fost să ofere un cadru analitic pentru a înțelege care sunt acele constrângeri pe care moralitatea ne cere să le acceptăm (ca indivizi, sau ca societate). Dar nu au facut-o aruncând în joc soluții „la cheie, „justificate" prin pledoarii pro domo. Putem însă ajunge, prin efortul examinării critice, la ideea că o anumită „soluție" este la limita plauzibilității, ceea ce ne va conduce la o reticență întemeiată față de aceasta (sau poate chiar la o abandonare, cel puțin provizorie, a ei).

În al doilea rând, cred ca e mai ușor de înțeles acum de ce demersul de tip „descendent, de exploare a consecințelor unor teorii pentru evaluarea unui set de fapte, este totuși util, ca unul dintre primii pași. Dezvoltările teoretice sunt cele care ne oferă instrumentarul conceptual indispensabil evaluării. Mai important însă, un astfel de demers este cerut de un principiu al „carității epistemologice, la care ader întru totul. Înaintea examinării critice a unei poziții este necesară reconstrucția ei în cea mai bună formă disponibilă. Dacă cele mai puternice argumente în favoarea unei teze pe care încercăm să o evaluăm sunt, de exemplu, de natură utilitaristă, atunci avem datoria să examinăm acele argumente, și nu altele, indiferent de angajamentul nostru, să spunem, pentru kantianism (sau invers). A invoca propriul angajament nu este suficient pentru a respinge o poziție provenită dintr-un angajament diferit. Orice partizan nefundamentalist al unei teorii morale va trebui să recunoască faptul că o altă teorie concurentă poate genera argumente puternice în favoarea unei teze pe care teoria preferată de el nu ar agrea-o. Dacă eliminăm atitudinile dogmatice, atunci discuția este nu doar de dorit, ci inevitabilă.

*

Cartea de față reia, cu unele modificări marginale, teza de doctorat susținută în anul 2008 la Universitatea din București. Am renunțat, în această versiune, la anexele tezei (de interes mai curând istoric decât conceptual). De asemenea, textul a mai suferit mici intervenții, de natură stilistică. Sper că, în urma lor, unele pasaje foarte tehnice vor fi mai ușor inteligibile pentru cititorul mai puțin familiarizat cu acest univers teoretic al filosofiei analitice.

Am ezitat multă vreme să public această carte, din două motive. În primul rând, speram că saga restituției se va finaliza și că povestea va avea și un deznodământ, nu doar un etern punct culminant. Acest lucru nu s-a întâmplat, în ciuda modificărilor și intervențiilor legislative succesive (ultimele chiar în 2013). Am renunțat la a le mai analiza aici, pentru că nu sporesc cu nimic datele problemei, din punct de vedere filosofic (deși consecințele practice ar fi, cu siguranță, de explorat).

Al doilea motiv este că am nădăjduit mereu să aduc și alte îmbunătățiri și completări manuscrisului. Dar, cum bine spunea un profesor senior al Facultății de Filosofie, un text e gata doar atunci când îți bate editorul cu pumnul în masă. Mulțumesc Editurii All și directorului său editorial, Viorel Zaicu, pentru că au făcut asta și pentru temeritatea de a publica o analiză destul de tehnică și încâlcită a unei teme care, poate, s-ar fi pretat și la o abordare mai percutantă.

O parte dintre argumentele lucrării au apărut de-a lungul timpului în articole de sine stătătoare. Astfel, capitolele 2, 3 și 4 au constituit baza pentru două articole publicate în revista Sfera Politicii: „Despre naționalizarea comunistă a imobilelor și clauzele constituționale ale exproprierilor", Sfera Politicii, no. 126-127, 2007 și „Restituția imobilelor naționalizate: preliminarii ale unei evaluări morale", Sfera Politicii, no. 128, 2007. O versiune revizuită, în limba engleză, a primului dintre ele, a fost publicată recent în Japonia, cu titlul „Applying Taking Clauses Analysis to Communist Nationalization of Houses in Romania", în volumul Applied Ethics. Perspectives from Romania (eds. Valentin Mureșan și Shunzo Majima, Hokkaido University Press, Sapporo, 2013). Parte a capitolului 7 este conținută în articolul „Elemente kantiene la Rawls și Nozick" (Revista Română de Filosofie Analitică, vol.II, nr. 1, 2008).

De asemenea, multe dintre ideile expuse în acest volum au fost dezvoltate de-a lungul timpului în lucrări prezentate la conferințe sau ca prelegeri invitate, în universități românești și străine. Am avut norocul în toate aceste ocazii să primesc observații și critici care m-au ajutat, sper, să-mi rafinez argumentele.

Trebuie să menționez însă în mod explicit o serie de persoane și instituții fără sprijnul cărora această cercetare nu ar fi putut să fie finalizată.

În primul rând, vreau să mulțumesc coordonatorului tezei mele de doctorat, profesorului Valentin Mureșan, pentru sprijinul și încrederea pe care mi le-a acordat încă de la începutul colaborării noastre, într-un moment mai curând delicat al traiectoriei mele intelectuale. Fiecare obiecție pe care a formulat-o argumentelor mele (și, de obicei, modul său preferat de livrare este rafala) a contribuit la îmbunătățirea manuscrisului, fie determinându-mă să renunț la unele poziții greu de susținut, fie să caut susțineri mai bune pentru pentru tezele care mi se păreau în continuare corecte. Dacă singurele observații utile pentru un autor sunt cele critice, atunci nu cred că poate exista o măsurare cardinală, benthamiană, a beneficiului pe care l-am obținut din toate aceste discuții epuizante cu profesorul Mureșan.

Două persoane care nu mai sunt printre noi au contribuit enorm la dezvoltarea acestei cercetări, și doresc să le aduc mulțumiri speciale, cu regretul că, poate, nu am reușit să le transmit direct, la momentul potrivit, cât le sunt de îndatorat.

Profesorul Mihail-Radu Solcan m-a încurajat constant, încă din studenție, și a fost „responsabil" de multe dintre opțiunile sau pasiunile mele filosofice. Am simțit mereu din partea sa o încredere aproape necondiționată, deși probabil că în destule momente performanța mea nu o justifica. I-am cerut de nenumărate ori sfatul, cu privire la lucrările mele sau la opțiuni de carieră ori chiar de viață, și de fiecare dată a găsit timp să-mi acorde îndrumarea, cu delicatețea și limpezimea pe care i-au știut-o toți cei care au avut ocazia de a interacționa cu el. Dispariția sa prematură a lăsat un gol de neumplut în filosofia românească de azi.

De asemenea, am beneficiat în prima parte a cercetării de ajutorul inestimabil al regretatului profesor Mihai Eremia, de la Facultatea de Drept a Universității din București. Lectura a mii de pagini de jurisprudență (internă sau de la CEDO) ori de texte de lege poate fi descurajantă pentru un filosof (și în câteva momente am resimțit-o astfel). Domnia sa m-a ajutat să descâlcesc (atât cât am reușit) acest hățiș și mi-a oferit multe sugestii bibliografice valoroase.

În diverse etape ale cercetării, sau pe segmente de text, am beneficiat de feedback critic inestimabil din partea unor profesori și colegi. Îi menționez aici, într-o ordine aleatorie, cu speranța că nu am omis vreunul dintre ei : Michael Mosher și Eldon Eisenach (Universitatea Tulsa), Laurențiu Gheorghe, Cristian Iftode, Constantin Vică, Ionuț Sterpan, Romulus Brâncoveanu, Adrian Miroiu, Vasile Morar, Michael Munger (Duke), Laurențiu Staicu, Bogdan Dumitrache, Jon Elster, Dorina Pătrunsu, Radu Dudău, David Schmidtz (Arizona), Ion Copoeru, Radu Uszkai, Viorel Vizureanu, Simon Blackburn, Mircea Dumitru, Horia Terpe, Vlad Tarko, Jim Otteson (Forest Wake), Shunzo Majima (Hokkaido) și doi referenți anonimi. De asemenea, mulțumesc studenților care au frecventat cursul meu de „Etică aplicată" și care au avut nenumărate întrebări de clarificare extrem de utile la tema rectificării nedreptăților istorice.

În ultimii ani, în perioada de pregătire a manuscrisului pentru publicare, am beneficiat de sprijin instituțional și financiar în cadrul proiectului de cercetare Normev (CNCSIS TE-61/2010), oportunitate pentru care sunt recunoscător finanțatorului, colegilor din proiect și Centrului de Cercetare în Etica Aplicată al Facultății de Filosofie, în al cărui cadru instituțional stimulativ a fost derulat proiectul.

De asemenea, prezentările pe care le-am făcut unor capitole în cadrul workshop-urilor de cercetare organizate de Centrul de Analiză și Dezvoltare Instituțională (CADI) și discuțiile generate de aceste prezentări mi-au fost de un real ajutor în structurarea ideilor.

Meritele cercetării pot fi atribuite fără rezerve contribuției tuturor acestor persoane și organizații. Nerealizările, sincopele și minusurile sunt ale mele.

În fine (dar, de fapt, în primul rând), mulțumesc familiei mele, care mi-a fost mereu alături și mi-a îngăduit diverse rătăciri de filosof cu capul în nori. Această carte e și o infimă restituție simbolică pentru voi.

1. INTRODUCERE: CÂTEVA PRECIZĂRI

Multe dintre stările de lucruri prevalente în societățile contemporane (din punct de vedere al distribuției resurselor și al pozițiilor sociale relative) sunt, în bună măsură, rezultatul cumulativ al unor severe nedreptăți produse în trecut. După cum observa George Sher, «pentru (aproape) orice persoană prezentă P, este probabil să existe incorectitudini morale (wrongs) trecute care au avut consecințe benefice pentru P dar vătămătoare pentru alții și, de asemenea, alte incorectitudini trecute care au avut consecințe vătămătoare pentru P, dar benefice altora»¹. O asumpție generală a acestei lucrări este aceea că întrebarea „care dintre nedreptățile trecute trebuie să fie rectificate și în ce fel? este una cu sens și că, în principiu, propunerile de răspunsuri pot fi analizate în lumina unor argumente morale raționale (cu alte cuvinte, că răspunsurile pot invoca în sprijinul lor mai mult decât un set de intuiții idiosincratice sau de convingeri „culturale ireductibile).

Scopul meu aici nu este însă acela de a oferi un tratament global pentru vastul spectru de proceduri de rectificare a și mai vastului spectru de nedreptăți trecute (mai mult sau mai puțin îndepărtate în timp)². De altfel, posibilitatea de principiu și/sau oportunitatea unui astfel de demers globalizant este mai curând îndoielnică. Voi încerca, în schimb, să conturez cadrul general al unei discuții morale