Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Cochilia și melcul sau Fericirea interzisă
Cochilia și melcul sau Fericirea interzisă
Cochilia și melcul sau Fericirea interzisă
Cărți electronice476 pagini6 ore

Cochilia și melcul sau Fericirea interzisă

Evaluare: 0 din 5 stele

()

Informații despre cartea electronică

„Care sunt explicațiile intenției de a publica articolele politice, interviurile, eseurile, polemicile, scenariile pentru film, cronicile de carte și cinema apărute din 1996 și până în prezent? Un bilanț după cinci ani de «prezență în Cetate»? Privirea întoarsă în trecut «în căutarea sensului pierdut?» Un răspuns la întrebarea: «Ce face un om care nu este sfânt, martir, erou... nici Dumnezeu și nici Isus?» Transformă o experiență într-o conștiință cât mai vastă posibil! Sau invers: transformă în experiență o conștiință cât mai profund posibil! Răspunsuri dificile și complexe la toate aceste întrebări, dar care implică o problemă mult mai generală: «Care este rolul, misiunea și răspunderea unui intelectual în societate?»“ – Bujor Nedelcovici, septembrie 2008

LimbăRomână
EditorALLFA
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9789737245830
Cochilia și melcul sau Fericirea interzisă
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Nedelcovici Bujor

Legat de Cochilia și melcul sau Fericirea interzisă

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Cochilia și melcul sau Fericirea interzisă

Evaluare: 0 din 5 stele
0 evaluări

0 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Cochilia și melcul sau Fericirea interzisă - Nedelcovici Bujor

    Prefață

    „În planul Creației nu a fost prevăzut ca omul să fie fericit."

    Freud

    Care sunt explicațiile intenției de a publica articolele politice, interviurile, eseurile, polemicile, scenariile pentru film, cronicile de carte și cinema apărute din 1996 și până în prezent?

    Un bilanț după cinci ani de „prezență în Cetate"? Privirea întoarsă în trecut „în căutarea sensului pierdut? Un răspuns la întrebarea: „Ce face un om care nu este sfânt, martir, erou... nici Dumnezeu și nici Isus? Transformă o experiență într-o conștiință cât mai vastă posibil! Sau invers: transformă în experiență o conștiință cât mai profund posibil!

    Răspunsuri dificile și complexe la toate aceste întrebări, dar care implică o problemă mult mai generală: Care este rolul, misiunea și răspunderea unui intelectual în societate?

    Cuvântul intelectual (intellectualis – lat.) a fost popularizat de Maurice Barrès cu prilejul afacerii Dreyfus (1894-1906) și definește persoana care folosește inteligența (cunoașterea, știința) și spiritul în analiza semnelor și a simbolurilor opuse materiei și actelor reale. Toate societățile au inventat și au avut nevoie de scribi, mandarini, preoți, experți, scriitori, jurnaliști, savanți, cercetători, filosofi, descoperitori, navigatori, specialiști ai opiniilor, observatori critici ai societății... Un intelectual este un scriitor împotriva căruia toți sunt aparent ostili, dar el totuși scrie, chiar dacă știe că nimeni nu s-a născut profet în țara lui.

    Istoria intelectualului și a intelectualității (intelighenția) este prea lungă pentru a o analiza în aceste pagini. Începe de la civilizațiile fondatoare (Asiriană, Iudaică, Egipteană, Greacă, Latină), trece prin Renaștere, Reformă, Iluminiști, Umaniști, Revoluționari, Romantici și ajunge până la „scriitorii angajați sau „scriitorii disidenți din ultima parte a secolului al XX-lea.

    Cum să ocupe scriitorul o poziție critică în societate fără să se situeze în exterior sau în centru? Cum poate juca un intelectual un rol critic fără să fie „un activist care urmează mișcările sociale și nici să fie „un expert iluminat prin cunoștințele artistice (aristocratice) care sfidează epoca și contemporanii?

    Au fost intelectuali care au reprezentat conștiința timpului în care au trăit sau apostoli ai viitorului, începând cu Socrate – a preferat să bea cucută decât să renunțe la ideile lui –, Galilei, Giordano Bruno și până la Voltaire (afacerea Calas), Victor Hugo (a trăit 20 de ani în exil), Chateaubriand, Zola (afacerea Dreyfus) sau Soljenițîn.

    În numele cui vorbește scriitorul și cum își justifică luarea de poziție? În numele celor „fără de cuvânt din societate, a oprimaților, a obidiților (cum spunea Dostoievski), a celor fără libertate, pentru că scriitorul este un artizan al cuvântului public și personal în căutarea „sfințeniei laice și a conștiinței fericirii interzise. Intelectualul-filosof distruge dogmele, prejudecățile, schemele de gândire și idolii mentali într-o societate infectată de mediocritate și supunere ideologică.

    Cum poate legitima intelectualul luarea de poziție în fața „puterii terestre" sau a instituțiilor? Cum și de ce își arogă acest drept? Autoritatea celui care ține un condei în mână se bazează pe competență profesională (o operă afirmată), morală (independență de gândire și libertate de acțiune) și o putere spirituală care îi conferă posibilitatea de a transforma în cuvânt rostit suferințele și revoltele societății în care trăiește.

    Care sunt pozițiile posibile ale unui intelectual?

    1. Protestul: omul revoltat camusian care revendică permanent libertatea de a gândi și independența de a acționa; mereu în slujba victimei, a oprimatului și a „puterii spirituale"; ființa ca subiect politic; individul distinct, nesupus, necondiționat, conștient și lucid, membru al unui popor, nu al unei populații, solidar cu alte popoare. Scriitorul este disident sau nu este nimic! El nu are de ales! Altfel riscă să se blocheze într-o postură anchilozată, conformistă și până la urmă caricaturală și depășită.

    2. Complicitatea cu puterea politică („puterea temporară); scriitorii obscuri, mediocri, „canaliile libertății – cum îi numea Voltaire – alături de opresori; mercenarii pregătiți să se înroleze sub orice steag: verde sau roșu; tentația, fascinația și chiar nevoia de supunere în fața tiraniei și a tiranilor; sclavul ascuns în fiecare dintre noi, contrar omului liber care își asumă responsabilitatea independenței.

    3. Ambiguitatea: intelectualul nu este nici artist, nici aventurier și nici rebel, ci mereu ambivalent, indecis, dispus oricând la o tranzacție cu puterea și cei puternici; aparent imparțial, dar ascunzând cameleonic opțiunea; mincinos, pervers, demagog, periculos prin dublul sau triplul limbaj pe care îl practică cu virtuozitate; manipulator de conștiințe și opinii; prieten bun cu Ianus, cel cu două chipuri, dintre care unul al lui Iuda... Aici am putea aminti de rolul nefast al intelectualului (falsele iluzii ori utopii) care a încercat să construiască o Istorie bazată pe violență și ideologie în serviciul celor două totalitarisme ale secolului al XX-lea: nazismul și comunismul – Shoah și Gulagul.

    De ce Voltaire și Hugo sunt amândoi în Pantheon având o operă literară atât de diferită? Pentru că reprezintă același ideal: sfântul laic. Filosoful și Poetul au fost fondatori ai geniului uman și acest titlu îi onorează deopotrivă.

    Să ne întoarcem din scurta istorie a „rolului și a misiunii intelectualului", la articolele publicate în acest volum.

    Cum citesc, acum, după patru ani, „Scrisoarea deschisă adresată Președintelui României, domnului Emil Constantinescu", publicată în România liberă și ESPRIT (Franța), imediat după alegerile din noiembrie 1996? Inadecvare? Lipsa simțului real și pragmatic în politică? Am încercat întotdeauna să evadez din sfera suspiciunii și a neîncrederii și să mă plasez într-o gândire critică constructivă, acordând la început încrederea celui care – după aproape cincizeci de ani de comunism – a câștigat alegerile din 1996. Sigur, România nu este țara lui Zola care prin articolul J’Accuse (publicat în ziarul AURORA în 1898) a provocat o dezbatere publică a procesului Dreyfus și a obținut judecarea și eliberarea inculpatului. În schimb, nu cred că rezerva, pânda și prudența poate să conducă un spirit care trebuie să acorde o șansă celui care și-a asumat o misiune. Am citit în presa din țară „analiști politici care numai după două luni de la alegeri au și început să critice noua guvernare. Orgolii și frustrări! Nevoia de afirmare cu orice preț! În politică mă interesează mai puțin cuvintele și declarațiile demagogice și mai mult actele și faptele! Uneori este nevoie să riscăm și să ne asumăm dreptul la eroare, chiar dacă Steinhardt era de părere că: „Aici e țara lui Ion, a Fanarioților și a lui Soarbe-Zeamă! Aici Vlad Țepeș i-a tras în țeapă pe solii turci și nu le-a spus: Trageți întâi dumneavoastră, domnilor!. Multe din promisiunile preelectorale nu au fost realizate de actuala guvernare și alegătorii sunt dezamăgiți. Câteva exemple: „Reforma economică nu a fost terminată, „Legea restituirii caselor naționalizate nu a fost votată, „Legea accesului liber la dosarul personal a fost aprobată abia la începutul anului 2000 și nu se știe dacă va fi aplicată înaintea alegerilor din toamnă, „Reforma justiției este încă în faza de proiect, iar judecătorii sunt coruptibili și atașați unei „viziuni de clasă"...

    Explicațiile acestor eșecuri sunt multiple. Iată unele dintre ele: lipsa unei voințe politice clare și determinate pentru realizarea unor reale și fundamentale schimbări pe plan politic, social, moral și cultural; existența în coaliție a PD – Petre Roman – care în mod ipocrit a blocat majoritatea reformelor printr-o politică ambiguă a amendamentelor, a șantajului și a tergiversărilor; luptele pentru putere și interese din PNȚCD și PNL și lipsa lor de fermitate și decizie; o opoziție (PDSR, PRM) care a încercat prin toate mijloacele să saboteze reformele și progresul; infiltrarea partidelor din coaliție (PNȚCD și PNL) cu vechi activiști din fosta nomenclatură; o elită politică majoritar coruptă, afaceristă și interesată; o politică a improvizațiilor și amatorismului; absența unor personalități politice cu autoritate și prestigiu profesional, politic și moral...

    Nu ne naștem democrați, ci ne formăm și devenim distrugând vechile dogme și prejudecăți și adoptând legile și principiile unei democrații reale. „Tu nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit", era de părere Pascal.

    Recent, președintele Emil Constantinescu a vorbit despre „cultura nemulțumirii. (...) „În societatea românească continuă să vorbească cu aplomb șmecherii, golanii, inculții, foștii membri ai poliției politice sau foștii activiști care ne terorizează astăzi mai mult decât ne terorizau înainte. Nu am fost o victimă a Securității în regimul Ceaușescu, dar astăzi, sub regimul Constantinescu, sunt o victimă a Securității lui Ceaușescu. Astăzi ei m-au bătut, astăzi ei m-au învins... Cuvinte emoționante prin sinceritatea lor, dar, oare, nu sosesc prea târziu? Politica presupune anticiparea mișcărilor și strategiei adversarului și după câte știu avea toate mijloacele de a preveni această situație. Actualul ministru de interne, ministrul de justiție și directorul SRI fac parte din coaliția guvernamentală! Atunci? Cum se explică faptul că președintele unei țări se simte victima fostei poliții politice?

    Într-o situație asemănătoare se află și „Scrisoarea deschisă adresată Președintelui Uniunii Scriitorilor, Domnului Laurențiu Ulici prin care îl rugam să formeze un „Comitet de onoare care să dezavueze anumiți scriitori ce au făcut „Pactul cu Diavolul" în timpul perioadei comuniste și să realizeze o placă comemorativă pentru scriitorii care au fost condamnați sau și-au pierdut viața în perioada 1944-1989. Nici o propunere nu a fost acceptată și realizată! Istoria? Trecutul? Memoria? Deocamdată... sunt fără importanță. Politica culturală se află sub tirania urgenței: Nu e momentul!

    Acum, după atâția ani, aș fi regretat dacă nu mi-aș fi asumat răspunderea acestor scrisori deschise. Am convingerea că un scriitor-cetățean este „paznicul memoriei" și peste o perioadă – mai scurtă sau mai lungă – ceea ce astăzi considerăm irealizabil atunci va intra în firescul lucrurilor și se va uita că cineva a încercat să deschidă drumul...

    Asupra celorlalte articole, interviuri, polemici cordiale sau mai puțin cordiale, controverse, eseuri, scenarii de film nerealizate (Minciuna în comunism sau Marii convertiți), nu am nimic deosebit de adăugat și las cititorului libertatea de analiză și apreciere. Sunt încercări, proteste, „strigăte în deșert" și eforturi care s-au transformat în câteva pagini scrise ce marchează trecerea autorului prin timpul istoric – transformarea unor experiențe în conștiință și invers – fără să știu cât de utile au fost, literatura și jurnalistica refuzând orice intenție de utilitate.

    Arta scrisului este un anacronism trăit la temperatură maximă....

    Paris

    31 martie 2000

    Notă:

    Cititorul exigent s-ar putea întreba nedumerit de ce au fost publicate aceste articole fără să se respecte ordinea lor cronologică de apariție.

    Este o lipsă de rigoare sau a fost o intenție deliberată a autorului?

    S-a ținut cont de interesul cititorului pentru evenimentele petrecute în perioada recentă și în special de articolele și interviurile în care s-a analizat volumul „Un tigru de hârtie".

    Există o „actualitatea acută și o „actualitatea trecută care ar putea să îndemne cititorul să afle poziția civică și gândirea autorului care a început să scrie de „azi (2007) și a continuat în sens invers – într-o coerență de atitudine și gândire – spre „ieri (1996).

    B.N.

    septembrie 2008

    Extrase din presă

    «Prozatorul disident e cu atât mai credibil în publicistică («Cochilia și melcul») și în jurnalele d-sale cu cât vădește a fi un spirit ce se sprijină mereu pe rațiune, coerent, sistematic, tenace. Nu umorile scriitorului se află la suprafață, ci ideile clare, argumentele, gesturile demonstrative anevoie de contracarat. (…) Acest fundament sacral (creația) reprezintă filosofia scriitorului, sâmburele de absolut care e recognoscibil și sub aspectul unor creații și demersuri care, în idealismul său generos, în activismul lor luminat, nu recurge la o manifestă motivație religioasă.»

    Gheorghe Grigurcu

    «România literară»

    14 ian. 2003

    «Bujor Nedelcovici a trebuit să înfrunte și în viața personală «o putere malefică a trecutului», în final fiind un învingător. Ce-i drept, un învingător care-și contemplă deloc orgolios triumful, ocazie a unei noi melancolii, a unor meditații amare și – de ce nu? – a unor noi cărți.»

    Mihai Creangă

    «România liberă – Aldine»

    24 iunie 2006

    «Le este oare interzisă fericirea românilor? este întrebarea care plutește, fantomatic, asupra cărții. Ori doar înțelegerea propriei istorii? Nu suntem în stare să ne aducem aminte, să ne asumăm responsabilitatea propriului trecut? Ne complacem într-o călduță mlaștină morală pe care ne e teamă să o asanăm? Bujor Nedelcovici amintește de «miasma» din tragedia greacă, acea duhoare a păcatului care nu dispare decât prin pedepsirea și îndepărtarea vinovaților. Numai că, observă el undeva, românilor le lipsește acea conștiință tragică de care vorbea Unamuno. (…) Deși totul este politică, iar scriitorul «exilat», se «uită înapoi cu mânie», justificată, în dosul retoricii revoltei și al «neajunsului de a fi român», se ghicește impulsul moderator, constructiv, căutarea unei identități personale și colective. (…) Revolta, înțelegerea, dragostea, iată tonalitățile acestui volum unitar ca viziune și stil, cu o arhitectură atent elaborată, în care temele și motivele se împletesc, revin, cu nuanțări, cu informații ori în registre diferite.»

    Raluca Duna

    «Luceafărul», 25 sept. 2002

    Anul 2006

    „Înainte am trăit un exil involuntar… acum trăiesc un exil voluntar"

    Mihaela Toader Domnule Bujor Nedelcovici, sunteți dispus să ne împărtășiți din amintirile dumneavoastră, propriile experiențe trăite în perioada exilului?

    Bujor Nedelcovici – Vă ascult.

    Mihaela Toader Pentru început, când și unde v-ați născut și ce studii ați făcut în țară?

    Bujor Nedelcovici – M-am născut în anul 1936 la Bârlad. Am făcut școala și liceul I. L. Caragiale din Ploiești. Am absolvit Facultatea de Drept la București. Am fost un an avocat la Ploiești, iar din motive de familie (vom reveni) am fost radiat din barou și am practicat alte profesiuni.

    Mihaela Toader Numele părinților dumneavoastră și profesia acestora.

    Bujor Nedelcovici – Grigore Nedelcovici, tatăl meu, a fost militar de carieră. A luptat în primul război mondial, a fost decorat la Oituz, la Mărășești și la Mărăști. În al doilea război mondial a fost concentrat, dar nu a fost trimis pe front. Mama, Marcela Țepeș, a fost casnică. Fratele meu, Vladimir, a terminat o școală tehnică, a fost electrician și în 1970 a plecat în Elveția unde s-a și stabilit.

    Mihaela Toader Puteți să ne precizați câteva din evenimentele politice din țară în care v-ați implicat până să plecați în exil?

    Bujor Nedelcovici – Încă de la vârsta de 16 ani m-am simțit străin în țara mea. Am fost evacuați din casă, înghesuiți în camere câte două familii. Când am dat examenul de admitere la facultate îmi era teamă să nu se afle că tatăl meu fusese militar pentru că atunci dosarul era foarte important. Am trecut în autobiografie că tata era un funcționar de stat, de altfel militarii erau funcționari de stat. De atunci am început să învăț minciuna zilnică și generalizată. Am intrat la facultate, am absolvit-o și obstacolele au continuat – după un an de zile de avocat stagiar –, tatăl meu a fost arestat și condamnat politic la opt ani, iar pe mine m-au radiat din barou și am început să muncesc pe șantierele și uzinele din țară.

    La început a fost Bicazul. Atunci era un șantier cu renume național și suna bine ca eu să mă „reeduc prin muncă" pe un șantier de importanță națională. După aceea am lucrat la Brașov ca achizitor de materiale: încărcam camioane cu bobine de cablu și diversă aparatură electrică. De la Brașov am plecat la București și am continuat să lucrez la Întreprinderea de Distribuție a Energiei Electrice. În total – vreo doisprezece ani. În acest timp, pentru că nu acceptam această pedeapsă fără culpabilitate – tatăl meu era pedepsit pentru delict de opinie pentru că vorbise printre prieteni, asculta radio Londra –, mi-am manifestat revolta începând să scriu. La Bicaz am scris mici povestiri, simple exerciții și cum o nuvelă sau un roman nu înveți să le concepi de la nimeni, a trebuit să citesc enorm de mult. Îi citeam pe Thomas Mann și Dostoievski într-un depozit îndepărtat din care puteam să văd dacă cineva se apropie de mine și să mă surprindă că citesc. Așa că primele scrieri au fost acolo, la Bicaz. Am continuat să scriu în weekend-uri, de sărbători, noaptea, astfel că în 1970 am debutat cu romanul „Ultimii". Din 1970 și până în 1987, când am plecat din țară, nu am reușit să obțin un post în avocatură, la o revistă sau la o editură…

    Mihaela Toader Și din ce ați trăit?

    Bujor Nedelcovici – Mister! A trebuit să dau examen de forță morală, de căutare a sinelui de căutare a harului. Puteam să nu găsesc nimic și să rămân un mediocru funcționar, însă am acceptat „obligația la prostie". Mi se părea extrem de grav ca cineva să te condamne să rămâi prost toată viața. Tot timpul am simțit o revoltă, o nemulțumire, un inconfort moral și poate toate m-au ajutat să devin scriitor.

    Mihaela Toader Cum priveați atunci lucrurile vis-à-vis de sistem și cum le priviți acum acele chestiuni din trecut? Cum trăiați acele evenimente politice atunci?

    Bujor Nedelcovici – Priveam evenimentele prin prisma tatălui meu, în sensul că era o situație de provizorat. România nu putea să rămână sub sovietici și comuniști. Era o situație inacceptabilă din punct de vedere rațional, istoric și afectiv. Eram în continuă așteptare a unui eveniment care să ne elibereze, să ne integreze în Europa. Când îl întrebam pe tatăl meu la ce facultate să dau, el îmi răspundea: „Ei lasă, mai ai timp, vin americanii…". Privind situația de atunci o consider de-a dreptul inumană și chiar criminală, pentru că erau cercuri cu influență în Occident care ne întrețineau această iluzie. Nu e nimic mai grav, mai tragic decât ca cineva să te mintă că mâine vei fi eliberat, că o să intri în viața normală, știind din capul locului că suntem condamnați pentru totdeauna, adică până în 1990. Ar fi putut să spună: „Soarta voastră a fost decisă, rămâneți acolo pentru o lungă perioadă", dar să nu ne întrețină prin zvonuri sau cu posturi de radio o iluzie care s-a dovedit criminală. Tatăl meu a trăit și poate a murit cu gândul că cineva ne vine în ajutor, că o să ne salveze. Jocurile erau deja făcute și noi, ca întotdeauna, popoarele mici, oamenii mărunți am fost vânduți ca niște mici obiecte sau ca un troc care reprezintă Europa… Este știut, totul este cunoscut…

    Mihaela Toader Ați făcut închisoare politică?

    Bujor Nedelcovici – Nu. Dar închisoarea tatălui meu mi-a dat sentimentul că și eu sunt închis. În primul rând, că nu puteam să-mi practic profesiunea de avocat și, în al doilea rând, eram sub o presiune permanentă pentru că atunci când era anchetat tatăl meu, un ofițer de Securitate venea zilnic la noi, vroia să vadă cum reacționăm. Așa că închisoarea am simțit-o încă din adolescență, când ființa umană este încă fragilă dar reacționează ca un burete, și lucrul acesta m-a ajutat să am o viziune mai largă asupra societății, a istoriei și a misiunii mele. Poate atunci sau poate mai târziu, când am devenit scriitor, am simțit că am o misiune. În sensul că sunt „rostitorul de adevăr" pentru cei care nu au acces la rostirea publică a cuvintelor. Am făcut tot ce era posibil să rămân credincios crezului meu, dar am impresia că aproape nimeni nu avea nevoie de misiunea mea și de altfel câțiva amici mă întrebau: „Ai avut o misie…. Iată, Caragiale! Nu regret dar sunt trist, pentru că cei în numele cărora am vorbit poate nici nu aveau nevoie să îi apăr. Dar să revin, mi-am îndeplinit crezul și acum am o luciditate puțin autoironică, cu alte cuvinte poate nu a fost nevoie de… „misia mea.

    Mihaela Toader Când ați plecat din țară?

    Bujor Nedelcovici – Am plecat din țară, fictiv, de foarte mulți ani. În ’70, când am debutat, am avut curajul să abandonez un serviciu care îmi asigura existența, pentru a mă consacra literaturii. A fost o perioadă de sărăcie și îmi spuneam că sărăcia e o virtute. Dacă nu îmi asumam riscul de a fi scriitor, regretam toată viața. Am scris un roman, două romane, cinci romane, am făcut și trei filme, însă romanele și filmele au fost realizate cu mare strădanie. Așteptam un an, doi, doi ani și jumătate și nimic nu e mai greu decât să aștepți. Există un sindrom al așteptării, pentru că te trezești de dimineață crezând că primești un apel telefonic de la editură care să-ți spună dacă romanul se publică sau nu. Și așa în fiecare zi e greu de suportat…

    Repet, romanele au fost publicate cu mare greutate, din cauza cenzurii la care eu mă opuneam. Astfel gândul de a pleca din țară îl aveam permanent și în același timp îl respingeam pentru că eu credeam că trebuie să fac ceva aici. Aveam un scop: să îmi public cărțile. Fratele meu era la Geneva și eu acolo nu vroiam să rămân din cauza limbii și pentru că aici aveam cât de cât un rost, mă afirmasem. Am realizat ca scenarist un prim film despre care nu vreau să îmi amintesc. Al doilea film, inspirat din romanul „Zile de nisip", s-a numit „Faleze de nisip", în regia lui Dan Pița. Am scris scenariul și după câteva zile de prezentare în sălile publice, filmul a fost retras de pe ecrane din ordinul lui Ceaușescu. Tocmai atunci venisem de la fratele meu din Geneva și mă gândeam că merită să văd afișele mari de la Cinematograful Scala, merită să rămân în țară, dar, după trei zile, filmul a dispărut, trimis la Arhivele de la Jilava, într-un fel arestat, și proiectat abia după ’90.

    La Conferința ideologică de la Mangalia, din 1983, Ceaușescu a ținut un discurs furibund spunând cum de s-a îndrăznit să se facă acest film și a dat atunci afară mai mulți redactori. Roata istoriei chiar se învârtește, poate nu în același loc, dar se învârtește. Anul trecut am fost invitat la Mangalia, în aceeași sală în care Ceaușescu a ținut discursul, invitat pentru un colocviu. Le-am povestit celor care erau de față cum s-au petrecut lucrurile atunci. Am avut o mare satisfacție că în locul unde poate a stat el, mă aflam eu și le vorbeam celor care sunt în fața mea despre toată această aventură…

    Picătura care a revărsat apa din pahar a fost romanul „Al doilea mesager", pe care l-am scris în deplină libertate. Mi-am propus să scriu un roman, care poate nici n-o să-l duc la o editură. Evident că nici înainte nu acceptasem modificări, dar doream să fiu în deplină libertate de conștiință, pentru că există o cenzură interioară inconștientă care îți spune: „Poți să împingi lucrurile până într-acolo… sau să te retragi. Deci există un „pitic în sufletul tău și în mintea ta care te face să nu duci lucrurile până la capăt, să nu fii pe deplin liber. Atunci mi-am propus să scriu un roman în totală libertate, cu riscul să nu-l public, să fiu odată liber.

    După ce am terminat romanul „Al doilea mesager", l-am prezentat la Editura Cartea Românească", director George Bălăiță. Din când în când mă duceam să-l întreb care este rezultatul. În perioada aceea cenzura era făcută de către editor dar, în ascuns, cereau și avizul cenzurii oficiale de la Direcția de Presă. După mai multe tergiversări (doi ani de zile), mi-a spus că nu poate să îl publice. Dar, între timp, îmi cerea să tai fraze, cuvinte. Mi se sugera că nici romanul nu ar fi reușit și nici versurile nu ar fi fost prea izbutite. Când am spus că versurile sunt „Sonetele" lui Shakespeare, a bâlbâit ceva incoerent. După doi ani de zile mi-am aluat cartea și am prezentat-o la Editura Albatros", condusă de Mircea Sântimbreanu. El a fost mai rapid în concluzii. Au citit cartea vreo doi, trei redactori și Sântimbreanu mi-a spus: „Dacă faci modificările astea, să plasezi acțiunea într-o altă țară din America latină și să pui mai mulți palmieri și boscheți… te public, dacă nu, n-am cum să te public. Mi-a plăcut franchețea lui, mi-am luat cartea și am zis că nu voi modifica nimic. Apoi m-am întrebat ce am să fac cu manuscrisul și atunci mi-a trecut prin minte o idee nebunească: să îl trimit în Occident. Nu vroia aproape nimeni să își asume riscul pentru că dacă te prindeau la vamă cu el puteai să faci pușcărie. Totuși, o doamnă din Elveția a acceptat și am făcut o sacoșă cu fund dublu, unde am introdus manuscrisul. „Pachetul a ajuns în Elveția, apoi în Franța unde l-a citit Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Paul Goma și l-au propus spre publicare la Editura Albin Michel. Și a fost acceptat…

    Între timp, în 1985, am primit aprobarea să fac o călătorie în Franța, unde mi s-a spus: „Rămâi aici să îți vezi cartea sau te întorci și suporți consecințele publicării unui roman interzis în România? Am avut nebunia „să scuip nimicnicia în față. Prietenii mă priveau destul de bizar pentru că îmi asumasem un mare risc. M-am întors în țară, romanul a fost publicat la Paris și comentat la postul de radio Europa Liberă. A primit Premiul „Libertății acordat de PEN-Clubul Francez. Imediat cei de la Uniunea Scriitorilor s-au grăbit să găsească o soluție – împrejurarea era destul de inedită – și mi-au propus să public repede o carte pe care o scrisesem în timpul așteptării. Am prezentat-o la aceeași editură, Cartea Românească, director George Bălăiță, scriitor cunoscut, de altfel. După două sau trei luni, mi-a spus că nu poate să publice cartea. Erau simple nuvele, dar una dintre ele avea „similitudini cu romanul pe care îl publicasem. Mi-am luat manuscrisul și mi-am zis că trebuie să plec definitiv din țară. După doi ani de zile de intervenții, de memorii, de audiențe, de umilințe m-a invitat cineva în Germania la un colocviu. Atunci mi-au dat un pașaport care nu avea aprobările Uniunii Scriitorilor și ale Ministerului Culturii. Am înțeles că mi s-a dat pașaportul ca să scape de mine și eu să scap de ei. Și așa, la 3 ianuarie 1987, am plecat în Germania, iar de acolo în Franța, la Paris, unde am cerut azil politic.

    Mihaela Toader Unde v-ați stabilit la început exilului și ce ați făcut ulterior?

    Bujor Nedelcovici – La Paris, numai la Paris și ziceam că dacă nu rămân scriitor la Paris mă întorc în țară. Aventura a început destul de trist pentru că azilul politic mi s-a dat repede, era cunoscută deja activitatea mea, însă nu aveam nici acoperiș și nici surse de existență și eram… cam în aer.

    Mihaela Toader Când ați părăsit țara, ce s-a întâmplat cu rudele dumneavoastră rămase în țară? Ați plecat singur?

    Bujor Nedelcovici – Singur. Familia decedase, mai aveam o singură verișoară. N-a trebuit să mă despart de oameni apropiați.

    Mihaela Toader Erați căsătorit?

    Bujor Nedelcovici – Nu. Și nu aveam atașament special față de nimeni pentru că într-un fel presimțeam că trebuie să fiu liber în virtutea unei eventuale evadări. Evident că eram legat de casa în care locuiam, biblioteca, cărțile, albumele de familie, de fotografii pe care le-am rupt în două nopți. Despre exil am vorbit de mai multe ori în Franța, America, Canada… este o sfâșiere, o traumă, un surghiun, o pedeapsă…

    Mihaela Toader Continuați.

    Bujor Nedelcovici – Când am ajuns la Paris știam că dacă nu accepți ce ți se propune nu ai din ce trăi. La început am fost portar de noapte într-un mare imobil, pe o stradă renumită, Avenue Montaigne, unde locuia și Marlene Dietrich cu care am vorbit la telefon. Acolo lucram noaptea, când nu prea intrau și ieșeau oameni. Am continuat să scriu o carte pe care o începusem în România. Pentru mine romanul a fost un colac de salvare care m-a eliberat nu numai din angoase, dar și să nu înnebunesc sau să mă sinucid. În fiecare zi, când mă bărbieream, îmi spuneam să nu îmi pierd capul…

    Apoi am fost spălător de vase la restaurant, am spălat și geamuri. Am avut șansa să fiu acceptat în comitetul de redacție de la revista „Esprit". Aveam o carte de vizită bună pentru că publicasem deja un roman. Când cineva mă întreba ce sunt și ce am făcut, spuneam că am publicat nu știu câte romane în țară dar nu conta. Dacă le arătam romanul publicat în Franța și premiul respectiv, atunci mă priveau cu totul altfel și evident căpătam un alt statut și nu simplu exilat.

    Mihaela Toader Referitor la cetățenie, ați renunțat la ea?

    Bujor Nedelcovici – Nu am renunțat. Aveai dreptul să ai dublă cetățenie, însă când mi s-a dat un Titlu de transport, era scris: „Poate să călătorească în toate țările, fără România". Deci, încă o dată, a fost un șoc. Mi-am zis: „Iarăși o altă pedeapsă. Interdicția de a mă întoarce în România mi s-a părut insuportabilă. Și asta deosebește adevărații exilați de cei care își asumă acum titlul eroic de exilat. Un exilat nu avea dreptul să se întoarcă în țară până în ’90. În 1987 când am rămas la Paris era pentru totdeauna. Nimeni nu a prevăzut prăbușirea comunismului. Deci „totdeauna e aproape insuportabil, e ceva definitiv. Dacă cineva îmi spunea că după zece sau douăzeci de ani am dreptul de a reveni în România aveam o speranță. „Definitiv" este o lespede de piatră. Și văd acum artiști și scriitori care își arogă dreptul de a fi exilați; ei călătoreau când vroiau, se duceau la Paris, în Germania și se întorceau în România fără nici o opreliște. Exilatul de atunci era într-adevăr un exilat, care mă făcea să mă gândesc la Ovidiu, care nu a avut voie să se întoarcă la Roma și a murit la Tomis.

    Mihaela Toader Eu am fost la Florența și am văzut casa unde a locuit Machiavelli, aflat și el în exil. Am avut senzația că a fost foarte dureros pentru el, un spirit inteligent și liber, să rămână în exil. Am încercat pentru o clipă acel sentiment și de aceea vreau să spun că vă înțeleg sentimentele pe care le-ați trăit.

    Bujor Nedelcovici – Și Dante a fost obligat să plece din Florența și să se stabilească la Ravena…

    Mihaela Toader Pentru Machiavelli a fost definitiv… V-ați modificat starea civilă pe parcursul exilului dumneavoastră?

    Bujor Nedelcovici – Da. M-am căsătorit și am un copil de doisprezece ani. A fost ultima mea nebunie. Și nu îmi pare rău.

    Acum scriu o carte de dialoguri și fac de la început elogiul nebuniei. Dacă nu înnebunești de câteva ori în viață, nu poți să treci anumite praguri și obstacole. În normalitate devii temător, laș, măsurat. Erasmus din Rotterdam a scris cartea „Elogiul nebuniei". Și eu fac un elogiu nebuniei.

    Mihaela Toader Chiar și Montesquieu spunea că trebuie să fii puțin nebun ca să poți reuși în viață. Eu chiar cred în această idee…

    Bujor Nedelcovici – Da. Adică pleci din țară la douăzeci, la treizeci de ani, dar la cincizeci de ani și fără meserie?! Toți mă întrebau ce meserie am, iar eu le răspundeam: „Sunt scriitor". Iar la întrebarea ce fac cu mâinile, le ziceam că țin un creion. Voiau să afle dacă știu să pun faianță, să zugrăvesc și le spuneam că nu am făcut asta niciodată. Mă priveau ca pe un nebun. „De ce ai venit tu aici, să fii scriitor?". Într-un cerc de prieteni, o româncă îndrăzneață mi-a spus: „Crezi că Franța are nevoie de un scriitor, Bujor Nedelcovici?". Întrebarea a fost atât de impertinentă, încât i-am răspuns: „Da, Franța are nevoie de scriitorul Bujor Nedelcovici". Am fost fericit că am dat dovadă de spontaneitate pentru că, de obicei, când întrebările sunt prostești și vulgare, mă inhib.

    Mihaela Toader Care au fost persoanele și instituțiile cu care ați intrat în contact când ați ajuns acolo?

    Bujor Nedelcovici – Așa cum v-am spus, după câteva luni de la sosirea în Franța am intrat colaborator la revista „Esprit" și de atunci lucrez pentru ei. Este o revistă de mare prestigiu, apărută înainte de război, cu contacte interesante, cu oameni de cultură. M-am simțit în mediul meu, așa că a fost o mare șansă pe lângă multe alte șanse.

    Persoanele pe care le-am întâlnit în exil au fost evident din cercul de oameni ai Monicăi Lovinescu, Virgil Ierunca, Șerban Cristovici, Alain Paruit și cei care veneau la Europa Liberă. Am simțit o solidaritate din partea lor, însă nici ei nu puteau să mă ajute mai mult decât să mă invite la câteva emisiuni. Nu am fost angajatul Europei Libere, dar am fost colaborator permanent. Spun asta pentru că a trebuit să mă descurc prin propriile forțe.

    Mihaela Toader Da. Revin cu o întrebare. Care era starea dumneavoastră materială în momentul ajungerii la locul de destinație, Franța?

    Bujor Nedelcovici – Aveam o valiză și dădeam telefoane la oameni care erau foarte drăguți, dar când le spuneam că vreau să rămân, se speriau pentru că nu vroiau să stau pe capul lor.

    Mihaela Toader Aveați o valiză cu idei, poate chiar mai mult…

    Bujor Nedelcovici – Da, dar ideile nu se mănâncă, domnișoară…

    Mihaela Toader Totuși era un bagaj destul de important…

    Bujor Nedelcovici – Da, dar când rămâi pe stradă seara și nu ai unde dormi, e destul de…

    Mihaela Toader Vă înțeleg. Ce greutăți materiale, politice sau de altă natură ați avut de depășit dumneavoastră în Franța?

    Bujor Nedelcovici – Politice, nici o greutate. M-am considerat de la început un om liber și nu aveam obsesia că sunt urmărit. În ultimul timp, în țară, eram extrem de urmărit. Securitatea vroia să știu că e cineva în spatele meu. În fața casei era mereu o mașină, telefonul era supravegheat, corespondența desfăcută. Și după ce am publicat romanul „Al doilea mesager" am fost chemat la Partid, la Uniunea Scriitorilor, la Securitate. Colegii mei nu numai că nu m-au apărat, dar s-au grăbit să numească un alt secretar al Secției de proză din Asociația Scriitorilor București. Era acolo Dumitru Radu Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor, Constantin Țoiu, președintele Asociației Scriitorilor din București, astfel că am fost nevoit să îmi dau demisia și cu greu îmi pot șterge din memorie zilele de atunci.

    Mihaela Toader Care era situația comunității de români în care ați intrat? Puteți să ne dați și numele unor apropiați de-ai dumneavoastră din perioada exilului?

    Bujor Nedelcovici – La Europa Liberă era o atmosferă de efervescență, de tensiune, de protest, de manifestații în stradă. Aveam dușmani comuni și lucrul acesta ne făcea să ne simțim într-o comunitate de spirit. Încă nu apăruseră intrigile, calomniile.

    Mihaela Toader V-ați integrat într-o confesiune religioasă acolo? Cum explicați rolul bisericii pentru cei aflați în exil?

    Bujor Nedelcovici – Sunt ortodox și copilul meu a fost botezat la mănăstirea Ghighiu, unde sunt înmormântați părinții. Nu m-am dus la biserică decât la sărbătorile de Paște sau de Crăciun. Purtăm în gene aceleași vicii, aceleași virtuți. Biserica de la Paris este într-o dispută permanentă între unii apărători și alții care sunt împotrivă.

    Mihaela ToaderCredeți că avea un rol aici chiar Securitatea?

    Bujor Nedelcovici – Securitatea este peste tot și se mai adaugă orgoliile și dorințele de afirmare cu orice preț. Evident că orgoliul este omenesc, dar când este paranoic este dezastruos. Fiecare vrea să fie șef aici, acolo. Nu avem o „supunere acceptată lucid" într-un scop superior intereselor noastre personale. La Paris sunt două-trei biserici ortodoxe, ca peste tot, în Elveția, în America, la Toronto, dar eu nu vroiam să intru în contact cu ceilalți…

    Mihaela ToaderAți fost membru al vreunor organisme politice sau culturale ale oamenilor din exil?

    Bujor Nedelcovici – Nu. Am participat de fiecare dată când se manifesta în fața ambasadei și lucrul acesta e mai puțin evocat. Un exemplu: când s-a început demolarea satelor s-a manifestat împotriva acestei acțiuni demențiale. Eram alături de acțiunile comune și în special de acțiunile conduse de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca în care aveam deplină încredere, dar nu am

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1