Dimineața unui miracol

Prefaţă

Orice carte reprezintă «o poveste fictivă» care este inspirată şi transfigurată dintr-o poveste reală. Realul provoacă imaginarul şi uneori imaginarul are puterea de a modifica realul. Raportul dintre real şi imaginar seamănă cu «păpuşile ruseşti» care se ascund una într-alta.

Romanul Dimineaţa unui miracol are povestea lui şi a început prin anul 1985. De la Paris aveam veşti bune. Romanul Al doilea mesager apăruse la Editura Albin Michel. În schimb, aşteptam de câteva luni publicarea volumului de nuvele Oratoriu pentru imprudenţă predat la Editura Cartea Românească.

Pentru a nu lungi vorba, am găsit două pagini în eseul Un tigru de hârtie în care vorbesc despre «istoria reală» a acestui roman.

«După o perioadă de la publicarea romanului Al doilea mesager, la Paris, am primit un plic şi o scrisoare de la Alain Paruit – traducătorul – în care erau cronicile apărute în ziarele şi revistele din Franţa. Cartea fusese bine primită de presa franceză. Le-am citit cu interes şi emoţie. Còpiile lor le-am găsit în Dosarul de Securitate (vol. II). Nimic nu le scăpa, chiar dacă cronicile erau reproduse în format redus. Orice plic era deschis şi copia corespondenţei era ataşată la dosar, inclusiv cărţile poştale ilustrate şi interviurile publicate în ziare şi reviste». Într-o zi mi-a telefonat un străin care vorbea franţuzeşte şi mi-a cerut o întâlnire pe o stradă din vecinătatea Spitalului de Urgenţă.

M-am îndreptat spre locul stabilit oscilând între a nu cădea într-o capcană întinsă de Securitate şi un ziarist care dorea să mă întâlnească. După ce s-a urcat în maşină, mi-a cerut să ieşim din oraş. Nu vorbea prea mult. Ne-am oprit în parcul de la Şosea. A deschis torpedoul şi a scos o carte. Eram stupefiat! Mi-a întins-o fără să rostească nici un cuvânt şi a privit în oglinda retrovizoare să vadă dacă nu cumva suntem urmăriţi. Era un exemplar din romanul Al doilea mesager, apărut recent la Paris. L-am luat în mână şi l-am privit cu uimire şi admiraţie, apoi l-am mângâiat ca pe un obiect preţios. Nu am îndrăznit să-l deschid decât după trecerea câtorva minute. Am plecat şi am intrat într-un restaurant să bem o bere şi să mâncăm. A început să-mi spună o poveste aproape incredibilă. Plecase de la Geneva cu auto-stopul – nu avea bani să cumpere un bilet de avion deoarece era student –, a trecut prin Italia, Iugoslavia, a traversat România şi după trei zile şi două nopţi a ajuns la Bucureşti. Şi asta pentru că voia să-mi aducă un exemplar dintr-o carte despre care aflase de la fratele meu Vladimir, care locuia la Geneva. Ştia că dacă l-ar fi trimis prin poştă, Securitatea l-ar fi oprit, mai ales după ce primisem Premiul Libertăţii acordat de Pen-Clubul Francez. L-am invitat acasă, chiar dacă ştiam că sunt urmărit de Securitate. Dintr-un sac de marinar a deşertat câteva obiecte. Apoi a privit spre fereastră şi a văzut Palatul Poporului care era în construcţie şi în plină demolare a caselor din jur. «Eşti în ochiul ciclopului, prea aproape de Diavol, mi-a spus el. Trebuie să pleci cât mai degrabă de aici.» A rămas peste noapte, a făcut duş şi a dormit încercând să recupereze oboseala după un voiaj atât de lung. A doua zi a plecat… Gestul lui gratuit – absolut gratuit – m-a impresionat atât de mult încât am început să scriu o carte avându-l ca personaj pe Erasm Comet. Romanul s-a intitulat Dimineaţa unui miracol pe care l-am terminat la Paris. Înainte de a pleca din România, în 1987, Eric Comet, fratele lui Erasm, a venit la Bucureşti şi mi-a adus un alt exemplar din roman. De atunci, ori de câte ori aveam ocazia să trec prin Geneva, mă întâlneam cu Erasm şi Eric care erau atât de interesaţi de situaţia din România, încât Eric a tipărit clandestin nişte afişe şi le-a răspândit pe străzile din Geneva în care denunţa regimul absolutist şi destructor al valorilor materiale, morale şi spirituale româneşti.

Dacă un singur gest uman se produce, universul nostru particular este salvat.

Am ajuns la Paris în ianuarie 1987. Nimeni nu mă aştepta cu braţele deschise şi nici cu flori. Prietenii, când au auzit că vreau să rămân şi să cer azil politic, evitau să mă vadă. Am reuşit să obţin o cameră la Cité Internationale des Arts. Camera avea un pat, un dulap, o baie şi o masă. Atmosfera rece era compensată de vederea pe care o aveam pe fereastră: Sena şi Catedrala Notre Dame. Totul mi se părea străin, chiar eu eram un străin care juca un rol straniu în faţa unui alt străin. Trebuia să mă adaptez la o lume nouă şi să mă obişnuiesc… chiar şi cu clima şi presiunea atmosferică. Ploua mult, cerul era acoperit, era frig, iau eu aveam nevoie de soare şi lumină. Aveam dureri de cap şi făceam deseori duşuri pentru a-mi revigora trupul.

Am găsit o soluţie. Luasem cu mine câteva capitole din Dimineaţa unui miracol. Pentru a evita să mă sinucid şi nici să nu înnebunesc, m-am aşezat la masă, am privit Sena şi Notre Dame şi am început să scriu. M-am salvat din nou – pentru a nu ştiu câta oară – în scriitură şi imaginar.

În 1992, romanul a fost publicat la Editura Actes Sud din Franţa, apoi în 1993 la Editura Univers şi am primit Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor.

Povestea reală a romanului se sfârşeşte aici şi tot aici începe povestea fictivă care poate fi citită în paginile care vor urma…

Bujor Nedelcovici, Paris

9 iunie 2004

EXTRASE DIN PRESA FRANCEZĂ

«Nedelcovici restituie cu gravitate, emoţie, fără patos, liniştea şi seninătatea unei după-amieze: «A înţelege şi a simţi ceea ce se întâmplă cu celălalt» scrie el, «dar este la fel de important să înţelegi şi să simţi ceea ce ni se întâmplă nouă înşine». Acesta este exact punctul de echilibru în care Nedelcovici a construit romanul său. Unul dintre cele mai frumoase romane ale acestui sfârşit de an.»

Le matin d’un miracle

„La Croix",

21 decembrie 1992

«Eroina este o figură hiperbolică a memoriei fără refugiu. Este o istorie a unei vindecări dar nu a unei depresii, deoarece Nedelcovici privilegiază momentul convalescenţei în care conştiinţa suferinţei este cea mai accentuată. «Oedip şi-a scos ochii atunci când a aflat de crimele comise. Ce trebuie să fac eu, pentru a mă elibera de conştiinţa acestei fapte?», se întreabă un personaj. Eroina face o experienţă folosind privirea din care poate proveni vindecarea, dar refuzând brutalitatea orbirii.»

Le matin d’un miracle

„Esprit",

28 decembrie 1993

«Acest frumos roman scris de Bujor Nedelcovici, situat într-o ţară «de nicăieri», probabil România, conduce lectorul pe urmele unei femei, Maria, în căutarea adevărului, prin ruinele unui trecut răvăşit.»

Le matin d’un miracle

„Le Monde"

23 februarie 1993

«Dincolo de parabolă, Bujor Nedelcovici descrie cu fineţe drumul iniţiatic al unei femei, urmărind toate etapele către vindecare şi căutând să înţeleagă cuvintele lui Kierkegaard: «paroxismul unei mari pasiuni este acela de a dori propria sa pierdere».»

Le matin d’un miracle

„Paris Normandie"

11 mai 1993

«Este o fericire de a urmări această femeie – în căutarea ei spirituală –, ce dovedeşte forţă şi tenacitate pentru a-şi înţelege slăbiciunile şi a-şi depăşi temerile. O carte densă care te incită să meditezi. O carte a speranţei...»

Le matin d’un miracle

„Tageblatt - Luxemburg"

9 iulie 1996

«Nedelcovici ne dăruieşte o carte care reprezintă un drum iniţiatic al unei femei, Maria, care merge până la ultima limită a crizei pentru a încerca să se salveze cu ajutorul medicinii şi apoi al credinţei şi al reculegerii religioase. În acelaşi timp ne oferă o cheie pentru a înţelege România de astăzi dincolo de criza politică.»

Le matin d’un miracle

„La Gazette d’Actes Sud"

14 august 1993

«Romanul este o «Educaţie sentimentală» care o duce pe Maria la azil, apoi la mănăstire. Dar tonalitatea generală a textului este reconfortantă punând accentul pe efortul spiritual pe care fiecare din noi trebuie să-l depună atunci când se află într-un impas existenţial.»

Le matin d’un miracle

„Liberation"

3 decembrie 1993

«Ce se află dincolo de iubire?», se întreabă Maria. Fără gratuitate, dar cu multă gravitate şi o oarecare serenitate, romanul are o dimensiune spirituală misterioasă pe care nu suntem departe de a o sesiza»

Le matin d’un miracle

„Le Républicain Lorrain"

11 aprilie 1993

EXTRASE DIN PRESA ROMÂNESCĂ

«Dimineaţa unui miracol» alcătuieşte o parabolă: miracolul este acela al dragostei. Maria îl părăseşte pe scriitorul Iosif Rabovski, omul pe care l-a iubit, pentru a se întoarce de la Paris la Bucureşti, fără o motivaţie clară şi profundă a gestului său. Trecând prin experienţa psihiatrică şi prin aceea a credinţei, Mariei i se revelează adevărul că nu există nimic mai important decât dragostea. Încercările sale se constituie într-un parcurs iniţiatic al regăsirii de sine. Romanul lui Bujor Nedelcovici a suferit o modificare profundă, devenind – cum mărturiseşte autorul însuşi – un amestec alchimic de ficţiune, realitate, metafizică şi sacru.»

Dimineaţa unui miracol

Ion Simut

De la parabola decadenţei la parabola subversivă

„Familia", octombrie 2003

«În mod semnificativ, romanul urma să se numească «Golgota Mariei» şi titlul ar fi fost potrivit că traseul iniţiatic pe care îl parcurge personajul se află între cele două tipuri de iubire: cea pentru Iosif şi cea faţă de Dumnezeu. Maria transformă pătimirea în purificare, pedeapsa în înţelepciune şi înfrângerea în izbândă. Pentru ea, Crucea va deveni Înălţare. Întârziind îndelung sub semnul patimilor, în conflict interior şi eşec, ambele fiind simboluri ale unei conştiinţe tragice, Maria îşi urcă Golgota, sperând să trăiască mici revelaţii care să însumeze miracolul, «nodul nevăzut» ce leagă evenimentele din realitate de semnificaţiile lor transcendente.»

Dimineaţa unui miracol

Carmen-Ligia Rădulescu

„Utopia realităţii şi realitatea ficţiunii"

2003

«Simbol al cunoaşterii, voiaj iniţiatic şi devenire spirituală, Iosif ne transmite că harul şi darul «trebuie cucerite şi posedate în momentul în care Dumnezeu ni le-a oferit». Maria sesizează înţelesul acestei fraze, dar trebuie să traverseze o traiectorie de iluminare la nivel cognitiv, purificator al sufletului şi al credinţei.»

Dimineaţa unui miracol

Serenela Ghiţeanu

„Dialogos", 2004

„Le paroxysme de toute passion est toujours de vouloir sa propre perte, et c’est également la suprême passion de l’intelligence que de rechercher le choc, nonobstant que ce choc d’une façon ou d’une autre mène à sa propre ruine. C’est là le paradoxe suprême de la pensée, que de vouloir découvrir quelque chose qu’elle-même ne peut penser."

SOEREN KIERKEGAARD

PRIMA PARTE

TEXTUL

„…du-te portarule, deschide-i poarta, dar cu dânsa să te porţi după Legile Străvechi!" Portarul se duse şi îi deschise poarta: „Intră, Doamnă! Palatul Ţării-fără-întoarcere veselească-se dinaintea ta! Lăsând-o să treacă prin cea dintâi poartă, el ia marea tiară de pe capul ei. „De ce, portarule, mi-ai luat de pe creştet marea mea tiară? „Intră, Doamnă! Aşa sunt legile Doamnei Infernului!" Lăsând-o să treacă prin poarta a doua, el îi luă cerceii din urechile ei. La poarta a treia, el îi luă de la gâtul ei colierul de perle. La poarta a patra, el îi luă de pe sânii ei pieptarul. La poarta a cincea, el îi luă de pe şoldurile ei cingătoarea cu pietrele de naştere. La poarta a şasea, el îi luă inelele de la mâinile ei şi de la picioarele ei. La poarta a şaptea, el îi luă de pe trupul ei veşmântul ruşinii. De fiecare dată portarul zise: „Intră, Doamnă! Aşa sunt legile Doamnei Infernului!"

Legenda coborârii Zeiţei Ishtar în Infern

(versiunea asiriană din Ninive,

biblioteca lui Assurbanipal)

1

SUNETUL RECE şi alarmant al unei sonerii.

Telefonul?! E cineva la uşă?! Ascult din nou. Cât o fi ceasul? Deschid ochii şi privesc spre fereastră. Întuneric! Cine telefonează la ora asta?! Confuzie sau şicană? Doamne! Nu renunţă! Trebuie să mă ridic din pat. Nu aprind lumina, bâjbâi prin beznă, ajung în cealaltă cameră, ridic receptorul. Glas bărbătesc. Mă stăpânesc să nu ţip. Nu înţeleg ce spune şi nici nu am răbdare. Îşi bate joc de mine sau vorbeşte într-o limbă străină? Trântesc receptorul în furcă. Mă îndrept spre dormitor, vreau să ajung cât mai repede în pat şi să adorm. Trag plapuma şi aştern capul pe pernă. A rostit numele meu? Nu! Mi s-a părut. Telefonul răsună din nou bezmetic. Mă întorc. Strâng receptorul în pumn.

Îmi aud numele pronunţat cu accent străin, apoi: – Din partea lui Iosif Rabovski, iar la urmă: Hatmanul Arbore. Nu înţeleg, abia la sfârşit îmi dau seama că este numele străzii unde se află. În cât timp puteţi veni aici? mă întreabă el. O jumătate de oră, răspund la întâmplare. Nu! Mai bine o oră, adaug eu neştiind unde se află acea stradă. – Bine! Vă aştept! apoi sunetul sec şi dezarmant al telefonului închis.

Rămân pe loc. Aş vrea să continui conversaţia, să-l întreb cine este, cum o să-l recunosc? Mi-e frig. Tremur. Iosif! Iosif! Stau nemişcată cu picioarele pe parchetul rece. Aştept în zadar să aud iarăşi telefonul sunând. Mă îndrept spre baie. Hatmanul Abore! Să nu uit! Dar de ce nu i-am spus să vină aici? I-aş fi dat adresa şi n-aş mai fi fost obligată să alerg pe străzi la ora asta! S-o fi rătăcit prin oraş?! Intru în baie şi fac un duş. Încerc să mă relaxez sub apa caldă. Îmi văd picioarele, coapsele, şoldurile… ar trebui să mai slăbesc. Cât o fi ceasul? Era cinci şi jumătate.

N-a mai aşteptat nici să se lumineze! Avea o voce precipitată, parcă se temea de cineva şi ar fi vrut să termine conversaţia cât mai repede… Cu ce să mă îmbrac? Ieri a fost vreme frumoasă… Sunt cam palidă, să mă fardez, n-ar strica să pun şi puţin roşu în obraji… Cum îmi stă părul? Poate ar trebui să-l scurtez! Ce oglindă idioată! Să mă grăbesc. Poşeta şi cheile. Câţi bani am? Dacă nu găsesc un taxi, ratez totul. Adică? Nu ştiu, dar presimt că este ceva important…

*

Citesc tăbliţa albastră cu litere albe prinsă pe zidul unei case: Strada Hatmanul Abore. Mă uit de-a lungul trotuarului. Nu zăresc pe nimeni aşteptând. Şase şi treizeci şi cinci. Mai multe persoane se îndreaptă grăbite spre tramvai. O maşină opreşte în dreptul meu. Portiera se deschide încet şi cineva îmi face semn să urc. Nu văd prea bine cine este. Demarează cu viteză.

– Scuză-mă că te-am deranjat la o oră atât de matinală. Ţi-am pierdut adresa, nu aveam decât numărul de telefon. În plus, m-am rătăcit în oraşul ăsta pe jumătate dărâmat… Unde putem bea o cafea? Aş vrea să stăm de vorbă!

– Să mergem la un restaurant care se află pe marginea lacului, îi propun eu şi mă uit cu coada ochiului: blond, ochelari, treizeci de ani, tricou negru, geans. Drept înainte! îi explic eu. Traversăm Piaţa Victoriei, apoi continuăm pe Şoseaua Kiseleff.

Maşina rulează încet. Muzica de la radio, un blues, înlocuieşte cuvintele pe care le aştept de la el, sau el le aşteaptă de la mine. Intrăm în zona lacurilor. Soare blând, cer albastru-sidefiu, apoi opreşte în faţa restaurantului. Tânărul rămâne o clipă nemişcat, apoi întinde mâna şi începe să caute în torpedou. Scoate pe rând mai multe obiecte şi le aşază cu grijă pe bord… Aştept! Ascult ritmul lent al melodiei. Aş vrea să cobor, nu ştiu cum se deschide portiera, simt că explicaţia sosirii acestui tânăr va veni dincolo de orice cuvânt. Îmi întinde o carte. Ochii noştri se întâlnesc pentru prima oară. Privire directă, puternică, percutantă. Îi zâmbesc nedumerită.

– E pentru tine! îmi spune el cu glas încet şi îmi face semn să iau cartea învelită într-o hârtie galbenă. Deschide-o! mă îndeamnă el cu aerul familiar şi comunicativ al celui care parcă m-ar cunoaşte de o viaţă… Hai! Uită-te la ea! insistă el şi îmi atinge puţin umărul.

Tresar simţindu-i mâna, semn al unei duble apărări: al gestului şi al obiectului de care mă feresc instinctiv. Încep totuşi să răsfoiesc cartea: prima pagină albă, a doua tot albă, a treia: numele autorului, titlul format din cinci cuvinte, iar jos editura. Citesc dar nu înţeleg nimic. Pagina următoare… o dedicaţie. Văd doar desenul frumos al frazelor ce par fără conţinut, la urmă… numele meu. Toţi nervii în alertă. Nu am curajul să aflu înţelesul cuvintelor. A cincea pagină… Mă opresc. Întorc privirea spre geam, câinele trece pe lângă noi, rămâne pe loc, apoi pleacă mai departe şchiopătând din piciorul drept. Parcă ar fi avut nevoie de o clipă de odihnă.

– Ai citit dedicaţia? E pentru tine! Ultima carte scrisă de Iosif! M-auzi? Ce-i cu tine? continuă el nedumerit şi contrariat de lipsa mea de reacţie.

– Ai venit să-mi aduci o carte scrisă de Iosif! constat eu prosteşte.

– Da! Nu te bucuri?!

– Eşti prieten cu Io?

– Da. Într-o zi m-a întrebat: „Vrei să-i duci Mariei romanul ăsta?" Şi am plecat de la Paris…

– De ce n-a venit el să mi-l aducă?

– Şi eu am vrut să aflu! A tăcut şi a ridicat din umeri.

– Când ai plecat de la Paris?

– Acum trei zile, adică miercuri. Am stat o zi la Veneţia şi câteva ore la Belgrad. Am acolo un prieten, Slavomir. A zis că mi-o dă pe Nataşa! O pisică albă. La întoarcere vreau s-o iau! Apoi am mers non-stop până aici! Nu m-am odihnit trei nopţi! Te-am lăsat să dormi până la cinci şi jumătate. Iartă-mă că te-am lăsat să dormi până la cinci şi jumătate. Iartă-mă că te-am trezit, dar… Iosif mi-a interzis să te scol prea dimineaţă.

– Îşi mai aminteşte acest amănunt?

– Da! Acum hai să mâncăm ceva! Dacă nu beau trei cafele, adorm aici…

*

Intrăm pe terasa restaurantului. Un chelner aşază scaunele şi întinde feţele de masă. Ne spune că restaurantul se va deschide abia la ora nouă. Mă uit la ceas. Mai sunt aproape două ore. Îl invit la mine, locul de aici i se pare însă plăcut şi liniştit. Intră în restaurant să se spele pe mâini. Rămân singură. Mă îndrept spre lac.

Razele soarelui, insula, sălciile, vântul dimineţii, o iolă cu pânze colorate, toate parcă plutesc pe lama de argint a unui cuţit. N-am fost aici de când eram studentă şi niciodată atât de matinal. Simt parfumul fânului de curând cosit. Mă aşez pe iarbă, fac totul pentru a evita să înţeleg ce reprezintă „vestea adusă. Închid ochii. Şi deodată, îndelungata şi vechea mea strădanie de a rezista se frânge… o uşă se deschide cu violenţă şi un aer rece mă izbeşte în faţă, totul apare cu acuitatea şi concreteţea zilelor petrecute atunci… „Ce vrei să uiţi?! Ce vrei să alungi din sufletul tău?! Cine m-a întrebat? Nu mai ştiu! Vreme de trei ani am încercat să şterg din memorie amintirea acelor zile… să elimin „segmentul de timp petrecut acolo. Am trăit în prezent şi concomitent blocată în acel interval, în clipele infinit de lungi pe care le dilatam cu plăcerea bolnavă pe care o aveam în copilărie când mă jucam în nopţile cu febră şi roteam pe degete fiecare mărgea din şiragul de mătănii al bunicii: o mărgea era o privire, un gest, un cuvânt. Căutam nuanţele şi sensurile ascunse pe care nu le aflasem până atunci sperând să le scot la lumină, să trăiesc mici revelaţii care să însumeze un miracol… nevăzutul nod, reţeaua invizibilă ce leagă între ele piesele de şah… Şi iată acum, când credeam că viaţa a intrat într-un „normal acceptabil şi suportabil…