Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Fedelinii. Vol. 2 - Amenințarea răului

Fedelinii. Vol. 2 - Amenințarea răului

Citiți previzualizarea

Fedelinii. Vol. 2 - Amenințarea răului

Lungime:
389 pages
3 hours
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737249067
Format:
Carte

Descriere

În urma unor evenimente tulburătoare, micul fedelin Cahyl și gordemalul Glark au decis să fugă împreună de acasă. Întorcând spatele lumii, cei doi prieteni se afundă în pădure, cu speranța că vor trăi aventura vieții lor. Dar vor afla destul de repede că libertatea are un preț: dușmanii lor sunt numeroși, pericolele care îi pândesc sunt la tot pasul, iar în fața lor se întinde necunoscutul. Aventura lui Cahyl și Glark ia o întorsătură cu totul neașteptată când cei doi descoperă existența unui complot sinistru, care riscă să distrugă pacea fragilă dintre popoarele lor. Ce ar trebui să facă cei doi prieteni? Să meargă mai departe pe drumul nesigur pe care și l-au ales sau să se întoarcă să-și avertizeze semenii care îi consideră niște trădători?

Sau poate că este deja prea târziu, iar răul a fost făcut...

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737249067
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Fedelinii. Vol. 2 - Amenințarea răului

Previzualizare carte

Fedelinii. Vol. 2 - Amenințarea răului - Coste Nadia

1 Nașterea

„La început apa acoperea totul. Taranys, zeul zilei, dormea sub luciul de apă a Lumii.

În aer dansa Savironah, zeița nopții.

Când Taranys s-a trezit și a văzut-o pe Savironah dansând, inima i s-a aprins de iubire.

Atunci Taranys a ieșit din apă și a împins mările pentru a crea uscatul, unde iubita lui se putea așeza.

Unirea lor a făcut Lumea fertilă, dar noaptea eternă încă o învăluia.

Taranys și-a luat iubirea în palme și a modelat Daurul. Zeul a pus sfera luminoasă pe cer și căldura ei s-a răspândit în Lumea Largă.

Se spune că Daurul va străluci atâta timp cât va dăinui iubirea lui Taranys pentru Savironah.

(...)

Și Taranys a creat fedelinii. Le-a dăruit cunoașterea pentru a clădi și a culege. Apoi Savironah s-a aplecat asupra acestui popor nou și i-a dat înțelepciune. Datorită ei, fedelinii au putut să creeze și să transmită.

Apoi cuplul divin s-a retras și viața și-a urmat cursul."

Fragment din Heilyk

Oul meu. Căldură plăcută. Lumină difuză. Stare de bine.

N-aș fi crezut niciodată că voi retrăi această senzație, dar iată că plutesc din nou în increat.

Cât de mult mi-ar plăcea să regăsesc liniștea din primele luni de viață și lipsa de griji de atunci... Eram doar unul dintre cei trei mii de fecundați de pe nufărul pe care erau depuse ouăle. Un larvelin abia format.

Mă răsuceam după Daur.

Astăzi lumina nu mai răzbate prin membrana coconului care mă încătușează. Reperele îmi lipsesc.

Ceața amintirii mă învăluie și îmi pătrunde până în cele mai mici cute ale pielii. Mă las în voia sorții. Uit de mine și mă întorc în trecut.

Pentru a înțelege.

Aveam la dispoziție cinci ani să cresc fără grijă. Încă mai aparțineam unei generații purtătoare de speranță pentru poporul meu.

Umbrele migratorilor și țipetele lor cumplite erau un pericol permanent, dar eu nu mă temeam. Instinctul mă asigura că nu e decât începutul unei aventuri și mai mari. În definitiv, Fondatorii vegheau asupra noastră.

Corpul meu imperfect evolua încet. Conștiința mi se dezvolta. Mă legănam între somn și trezie.

Prin membrana opacă a oului meu, ceața se limpezea încet-încet.

Mai întâi am văzut trecând niște nori împinși de adierile călduțe de Chodoo, apoi perindarea dintre zi și noapte. Cele două luni – roșcata Olyne și alba Nooma – își împrăștiau lumina și am ghicit contururi de coconi identici cu al meu. Semenii mei, în apropiere, și totuși inaccesibili. Descopeream viața unul lângă altul, uniți în liniștea primilor noștri ani.

Apoi au apărut șoaptele. Valuri de emoții au străbătut nufărul cu ouă și am perceput fiecare frântură. Cuvinte, gânduri ajungeau până la mine și, la rândul meu, mă deschideam către ceilalți. Oare mă auzeau și ei tot așa cum îi auzeam eu? Îmi plăcea să cred asta, dar niciunul nu răspundea chemărilor mele mentale. Așa că mă mulțumeam să ascult. Să împărtășesc un simțământ comun.

Corpul meu a căpătat forma definitivă: două brațe, două picioare, organele care aveau să facă din mine un mascul... Asemenea formelor exterioare, totul se contura. Mă jucam cu mâinile, mă lipeam de membrana coconului pentru a-i simți mângâierea pe piele. Ce fior simțeam când cele două cocoașe de pe spatele meu o atingeau! Baza excrescențelor de unde urma să îmi iasă aripile era de o sensibilitate extraordinară.

Aș fi putut rămâne acolo o veșnicie, în acea stare plăcută care mă învăluia.

Cinci voci au acoperit șoaptele camarazilor mei. Fondatorii.

Cuvintele lor au făcut să se nască în mine imagini și senzații.

În timp ce ne explicau ciclul vieții – ieșirea din ou ca larvelini, dezvoltarea, creșterea aripilor care aveau să ne transforme în mudelini, apoi extracția articulațiilor, cea din urmă etapă înainte de a deveni fedelini adulți –, nu ascultam decât timbrul vocii lor.

Și astăzi retrăiesc aceleași impresii. Chiar dacă le asociez cu figurile lor, aceste prime contacte senzoriale au modelat modul meu de a-i percepe.

Timbrul ascuțit al vocii îl făcea pe Litham să pară tânăr în comparație cu ceilalți patru. Avea în el bucuria primei zile de primăvară. Cu un singur hohot de râs, ar fi făcut să înflorească toți mugurii de pe pajiștea cu flori. Glasul lui plin de promisiuni ne-a descris satul cu atâta precizie, încât îi și vedeam pe gabdarieni strânși în piața mare.

Reyvil, robust, direct și morocănos, ne-a inoculat cunoștințele istorice de bază, începând cu epoca lui Taranys. Învățăturile lui mergeau drept la țintă. În vorbele lui simțeam asprimea unui trunchi de copac și mirosul de rășină al pinilor din pădurea Marilor Arbori.

Tootlieth ne-a vorbit despre zei. Despre bunătatea lor, despre datoria de a ne arăta recunoscători față de ei. În fiecare dintre cuvintele lui se simțea căldura strălucitoare a Daurului. Uneori, în unele inflexiuni, paloarea lui Nooma îi domolea vorbele înflăcărate.

Grahnius, cel mai vârstnic, ne-a învățat despre caste și despre destinul care ne va lega de ele; semnul care ni se va pune înainte de ieșirea din ou și obligația de a accepta viitorul, oricare va fi el. În vorbele lui auzeam fremătând ramurile Salciei.

În sfârșit, Veralonh ne-a transmis primele noțiuni despre alfabet. Mult timp după aceea, vocea lui avea să-mi evoce mirosul unei lumânări de ceară arzând într-o gabda. Cald, plăcut, liniștitor. Ca și cum ar fi urmat să supraviețuim cu toții.

Fără să le văd fețele, îi cunoșteam deja.

Respect.

Devoțiune.

Încredere.

Eram gata să-i urmăm orbește. Mamele noastre depuseseră ouăle, dar ei ne fecundaseră și în curând urma să ne dea un destin. Îi iubeam încă de pe atunci, așa cum iubeam florile, copacii, Daurul, Salcia...

Cunoștințele noastre se înmulțeau cu fiecare zi. Fondatorii își împrăștiau știința în mintea noastre. În curând am știut să înot, să merg și să zbor. Totul părea simplu, dar eram foarte departe de practică. Și nu aveam încă un destin.

Fondatorii treceau în fiecare zi pe deasupra nufărului. Prin urmare, când s-au apropiat atât de mult încât ne-au atins oul, nu ne-a fost deloc teamă.

Tăcerea lor m-a impresionat cel mai mult. De data asta nu mai veneau să ne instruiască, ci să ne pună semnul care avea să ne pecetluiască destinul.

Eram impresionat de importanța momentului și îmi așteptatam rândul cu seninătate.

Umbra unui Fondator s-a desfășurat deasupra mea. Iradia o forță blândă. I-am simțit hotărârea și pacea interioară. Și-a pus mâna pe oul meu. Îi distingeam bătăile regulate de aripi prin membrană. Fondatorul și-a strecurat înăuntru degetele, apoi palma, fără să rupă membrana fibroasă. Am simțit cum se concentrează pentru a mă găsi și m-am apropiat fără șovăire de mâna lui.

Mi-am îngropat fața în căușul palmei uriașe a părintelui meu și mi-am frecat obrazul, într-o mângâiere plăcută, de cel care îmi dădea un destin.

Bucurie.

Mândrie.

Degetele lui mi-au căutat urechea stângă, au ridicat lobul și mi-au atins osul care se afla acolo. Și-a retras mâna și l-am auzit murmurând „copil bun".

Vocea era atât de emoționată, încât nu am recunoscut-o. Amintirile mele o asociază cu dansul unui foc într-o grotă.

Toți cei trei mii de copii au fost atinși de mâna unui Fondator și, după ce atribuirea destinelor s-a terminat, răspândirea cunoștințelor a reînceput.

Degeaba mi-am ciulit urechile; nu am descoperit care dintre cei cinci mă însemnase. Informația nu era așa de importantă: niciun fedelin nu cunoștea identitatea genitorului său, nici pe cea a Fondatorului care i-a dat un destin.

„Să accepți viața. Moartea. Să accepți durerea.

Să accepți destinul. Semnul.

A fi fedelin înseamnă a accepta."

Credințele alor mei mi s-au întipărit în minte și m-am legat de poporul convins de învățătura propovăduită de Fondatori. La urma urmei, nu erau ei salvatorii noștri?

Crescusem și mă simțeam înghesuit în oul meu. Mi-era greu să mă răsucesc și nu mai puteam să-mi întind picioarele. Îmi petreceam timpul făcut ghem, urmărind lumina Daurului. Părul îmi gâdila gâtul și urechile. Așa s-a încheiat al cincilea an de gestație. Eram deplin conștient, departe de nebuloasa din primele luni. Primisem cunoștințele de bază, care îmi permiteau să supraviețuiesc după naștere și să ajung la țărm, dacă acesta era destinul meu. Îmi coordonam mișcările fără greutate. Conștiința camarazilor mei se încorda. Eram gata să ieșim din ou.

Cei mai norocoși își șopteau deja numele. Al meu încă îmi scăpa, frântură impalpabilă de cuvânt, alunecând prin mintea mea fără să reușesc să-l rețin.

Și, în sfârșit, a sosit ziua trezirii.

S-a auzit un zgomot ca de ruptură, apoi a apărut o mică fisură în fibrele coconului meu. Am auzit ecoul altor sunete asemănătoare.

Teama mea s-a amestecat cu cea a semenilor mei. Nu voiam să părăsim coconul protector în care crescuserăm. De cinci ani viața se scurgea în ritmul lunilor și al Daurului, dar iată că perioada asta se sfârșea.

Fisura s-a lărgit și am văzut albastrul cerului pentru prima oară. Efluvii de alge și nămol se amestecau cu parfumul delicat al fibrelor coconului meu. O rază de lumină mi-a atins fața. Frica mi se domolise.

Nufărul s-a unduit sub numeroase zgâlțâituri. Câțiva coconi s-au rostogolit departe de locul lor. Valurile clipoceau tot mai tare. Unii au căzut și s-au dus la fundul bălții. Picăturile care loveau suprafața apei erau singurul semn al căderii lor. Simțeam suferința larvelinilor captivi, care se zvârcoleau de durere în timpul scufundării.

Au dispărut deodată din simțurile mele. Prezența lor a fost înlocuită de un gol enorm, tăcut.

Am paralizat de frică. Oare asta era moartea?

O forță ciudată mi-a împins coconul. Tresărind, m-am întors. Nimeni. Mișcarea s-a amplificat și cerul a dispărut. Am țipat pentru prima oară.

Dădeam din mâini și din picioare, mă zbăteam din toate puterile, dar membrana nu s-a rupt. Ba mai rău, nu se mai mișca: marginile fisurii se lipiseră de frunza nufărului.

Siluetele celorlalți larvelini au trecut pe lângă mine. S-au așezat pe marginea nufărului și au alunecat în apă, vrând să ajungă înot la mal. Părea atât de ușor.

Refuzam să mor închis în cocon. În zadar zgâriam și loveam membrana. Nu se întâmpla nimic. Eram blocat.

M-am răsucit și am încercat să împing pentru a elibera fisura. Am lovit peretele subțire cu capul de mai multe ori, apoi cu călcâiele, pentru a-l răsturna.

Coconul s-a balansat ușor și s-a rostogolit. Cerul a apărut... Apoi, în timp ce m-am pomenit în apă, a dispărut din nou.

— Cahyl!

Era numele meu.

Îl auzeam pentru prima oară.

Iar vocea era a mamei mele.

Deși îl purtam deja în mine, numele meu mi s-a dezvăluit exact în clipa aceea. În momentul în care am atins apa Lumii, mama m-a botezat. Am simțit iubirea ei și am avut impresia că port un nimb de lumină.

O forță incredibilă a pus stăpânire pe mine. Mi-am strecurat mâinile în fisura prin care năvălea apa. Am depărtat fibrele protectoare și m-am lăsat înghițit de mlaștină. Damful de nisip și cel de iod s-au amestecat în mine, mi-au umplut nările și mi-au invadat gura, deși o țineam închisă. Apa, de un albastru-întunecat, m-a învăluit și am putut în sfârșit să-mi întind brațele și picioarele. Am dat din ele cum puteam, fără a reuși să mă concentrez. Suprafața apei strălucea sub razele Daurului și eforturile mele de a o atinge erau zadarnice. Se îndepărta pe măsură ce fundul bălții mă atrăgea. M-am dus în jos, cu ochii deschiși, incapabil să-mi amintesc cum să înot. Degetele mele răsfirate se scufundau în lichid căutând ceva de care să se prindă, un obstacol pentru a se agăța și a urca înapoi.

Un pește alb imens, cu solzi lucioși, a trecut prin fața mea. Mi-am ținut răsuflarea. Cuprins de panică, m-am zbătut ca să fug de monstrul care înota în mijlocul haosului nașterii noastre. Dintr-o îmbucătură, a înghițit resturile coconului meu, apoi s-a îndreptat spre alte resturi de membrane care se duceau la fund. Era limpede că peștele e primejdios.

Alți pești s-au îndreptat spre nufăr. Au înghițit câțiva coconi încă plini. Îmi agitam picioarele ca să urc la suprafață, dar în zadar. Capul mi se învârtea și, de frică, mișcările mele erau dezordonate.

Printre gesturi sacadate m-am lovit de ceva moale, sau mai degrabă lipicios.

Corpul mi s-a răsucit din reflex și m-am trezit în fața unei creaturi impresionante. Doi ochi bulbucați mă țintuiau.

„Nu-ți fie frică."

Capul enorm, cu reflexe verzi-roșcate, a trecut pe sub mine, urmat de o coadă lungă. În situația disperată în care mă aflam, creatura era salvarea mea. Obosit, m-am prăvălit pe craniul moale și m-am agățat de cutele de piele din spatele ochilor săi.

Înainta mai repede decât aș fi crezut. Am consumat ultimele rezerve de aer și m-am lăsat dus de corpul unduitor. Urca la suprafață. Apa îmi biciuia fața. Durerea care îmi strângea pieptul creștea cu fiecare respirație. De bine, de rău, inspiram aer amestecat cu apă și mă luptam să nu-mi pierd cunoștința. Sub pleoape îmi explodau pete albe. Picioarele, care intrau și ieșeau din apă, au simțit arsura suprafeței. Numai degetele mele crispate păstrau destulă forță pentru a mă ține.

O izbitură ne-a oprit în loc. Un strat gros de nămol zădărnicea înaintarea creaturii lipicioase.

Îmi reveneam în simțiri. Când am clipit din ochi, petele albe au pălit. Un strat de mâl acru îmi acoperea cerul gurii și mi-am frecat limba aspră pentru a scăpa de el. Respirația mea șuierătoare m-a făcut să mă strâmb. M-am crispat.

Durere.

— Au! Micuțul m-a lovit.

Mi-am abandonat salvatorul. Degetele pe care i le înfipsesem în piele i-au lăsat zece semne mici în jurul ochilor. Dintr-o lovitură de coadă m-a aruncat în noroi. Abia dacă am avut timp să mă ridic pe coate înainte de a se întoarce în apă.

Am vrut să-i spun să aștepte, să rămână cu mine, dar era prea târziu. Se făcuse nevăzut.

2 Ceremonia de trezire

„Și Savironah, zeița nopții, a creat lunile: roșcata Olyne, pentru a-i călăuzi pe fedelini de-a lungul anilor, și alba Nooma, pentru a-i consola pe călătorii aflați departe de inima Lumii.

(...)

De fiecare dată când Daurul strălucea, Olyne și Nooma dispăreau și lăsau iubirea lui Taranys să-i ocrotească pe fedelini. Dar când Daurul dormea, înaintea unei noi zile, lunile spintecau întunericul pentru a aduce înțelepciunea și știința lui Savironah."

Fragment din Heilyk

— Cahyl!

Îngrijorare. Panică.

Mama s-a repezit spre mine, cu aripile desfăcute. M-a apucat de subsuori, m-a tras din noroi și m-a așezat pe iarbă.

— Ești teafăr? Copilul meu, copilașul meu...

M-a pipăit, în căutarea vreunei răni, apoi m-a strâns la piept. Parfumul pielii ei a alungat mirosul de alge și nămol care îmi umplea nările. Căldura ei a domolit tremurul corpului meu înfrigurat.

— Gata. S-a sfârșit.

Speranță.

S-a liniștit și mi-a dat drumul din strânsoare. Privirile ni s-au întâlnit.

— Mamă!

Mi-a zâmbit în sfârșit. Am simțit cum își stăpânește fericirea în timp ce obrajii i se îmbujorau. Pletele ei lungi, castanii, răsfirate de briză, dansau în jurul chipului blând. Aripile strânse la spate abia dacă mai fremătau.

S-a ridicat în picioare și a scrutat țărmul. Și alți larvelini, la fel de firavi și de palizi ca mine, își întâlneau mama. Încă de la depunerea ouălor exista o legătură intimă și mamele noastre ne recunoșteau. Niciodată nu m-am îndoit cu privire la identitatea mamei mele.

Se numea Delyndha.

Observa ieșirea din ou oarecum detașată de celelalte. Diferită. A ridicat ochii spre Fondatori, lungi siluete aurii care zburau orizontal, delimitând o frontieră vizibilă. Mamele care încă își mai așteptau micuții nu treceau dincolo de ea.

— Mi-au zis să îngădui ca drumul tău să-și urmeze cursul, mi-a șoptit mama. N-ar fi trebuit să mă îndoiesc. Știu că procedează așa ca să fie cât mai bine și că nu trebuie să-i ajutăm pe copii să ajungă la țărm, dar...

„N-am trecut degeaba prin atâtea."

A oftat ușurată.

— Te simți în stare să mergi? Ceremonia de trezire o să înceapă îndată.

Am încuviințat, nesigur. Prea multe întrebări se îngrămădeau în capul meu. De ce nu încetaseră șoaptele? Credeam că acest har se numără printre deprinderile dobândite în ou.

Mult prea obosit pentru a gândi, am apucat mâna pe care mama mi-o întindea. Șoaptele vor înceta mai devreme sau mai târziu.

Am mers împreună de-a lungul țărmului. Imaginile satului se suprapuneau în sfârșit cu cele pe care mi le imprimaseră Fondatorii. Complexele alcătuite din gabde se întindeau până în piața mare. Clădirile mari ale castelor contrastau cu locuințele în formă de mușuroi, din care se înălțau fuioare ușoare de fum.

Nimic nu mă uimea. Locul ăsta făcea parte din mine tot atât cât făceam și eu parte din el.

Peste tot culorile strălucitoare îmi atrăgeau privirea. Între iarba de un verde intens, clădirile din pământ brun și cerul albastru, fiecare siluetă de fedelin oferea paletei de culori propria nuanță. Adulții cu aripi mari și colorate înconjurau larvelinii palizi. Frații și surorile celor care supraviețuiseră ecloziunii stăteau câte doi sau trei. Începuturi de aripi înmugureau pe spatele unora.

Deasupra apei întunecate a bălții străluceau auriu Fondatorii, care pluteau în loc datorită aripilor subțiri și translucide.

Ultimele femele care își așteptau copilașii au renunțat. S-au retras departe de mulțime, ca să se consoleze.

Sprijinit de mama, am făcut primii pași până în locul de scăldat. O parte a țărmului alcătuia un semicerc în interiorul căruia spuma acoperea pietrele rotunde. Aici apa era mereu mai caldă.

Pe iarbă, trunchiuri scobite de copaci aveau în ele împletituri vegetale și mici vase cu uleiuri parfumate. Mai găseai pietre poroase și cenușă de cărbune pentru murdăria rezistentă.

Mama și-a dat jos rochia pătată în timpul îmbrățișării noastre și m-a dus în apă, mai la o parte.

Fiecare femelă se îngrijea de mai mulți larvelini. Eu și mama alcătuiam un duo ciudat, iar celelalte ne priveau cu milă.

„Biata de ea. Un singur copil. Ce trist."

„Câți a pierdut oare?"

„Câți n-au supraviețuit?"

Totuși, mama nu lăsa să se vadă nicio urmă de suferință. Dată fiind distanța care ne despărțea de nufărul cu ouă, era imposibil să știi dacă mai sunt vreunele intacte pe frunza cea mare. Oare puteam să-mi recunosc frații?

De-a lungul celor cinci ani de gestație, șoaptele mă făcuseră să împărtășesc simțirile camarazilor mei. Uneori se distingeau voci clare, dar niciodată aceleași.

Departe de a fi tristă, mama mă sorbea din ochi.

Goală, asemenea celorlalte femele care intraseră în apă, m-a frecat cu o împletitură de ierburi uscate. Un parfum plăcut emana din frecția înviorătoare. Am încercat să o ajut să-mi curețe noroiul dintre degetele de la picioare, dar acele gesturi simple îi făceau atâta plăcere, încât am lăsat-o să mă spele. Felul în care se agita în jurul meu și fiecare mișcare făcută o calmau.

Eram fericiți amândoi în liniștea primei mele băi. Am tras adânc aer în piept. Aș fi vrut să rămân acolo pentru totdeauna.

Apa Lumii strălucea cât vedeai cu ochii. În spatele meu satul forfotea. Departe, la dreapta, niște tuburi transportau apa bălții până la fântână. Se aflau chiar în locul în care mă lăsase creatura aceea ciudată. La stânga mea, țărmul se prelungea. Vreo două ambarcațiuni se îndepărtau atât cât le permitea frânghia și, la orizont, Salcia se înălța maiestuoasă.

Ultimii larvelini au ieșit din apă și îi cercetam din ochi, intrigat de intimitatea lor. Eu nu aveam să cunosc niciodată asta. Frații și surorile mele de pe nufăr nu făceau parte din destinul meu.

— Sunt singur? am întrebat.

Mama mi-a răspuns printr-un gest în direcția țărmului. Două femele tinere mă priveau curioase.

— Cahyl, iată-le pe surorile tale, Melyna și Andara.

— Bună, Cahyl!

— Bine-ai venit!

Andara semăna mult cu mama în ce privește pomeții înalți și părul închis la culoare. Melyna avea o claie de păr ondulat, șaten-arămiu. Cele două surori erau mai mari ca mine cu un ciclu de depunere, ieșiseră din ou în urmă cu zece ani.

Le-am salutat cu un gest, fără să știu ce să le spun. Zâmbetul lor larg mă invita să mă integrez în familie. Mă așteptau la fel de nerăbdătoare ca mama.

— Să ai o ceremonie frumoasă!

— Ne vedem după!

Au așternut o haină pe iarbă și s-au îndepărtat. Deși nu semănau, felul lor de a se mișca mi s-a părut același. Legat.

Ca în cazul altor frați și surori, intimitatea lor evidentă m-a întristat.

— Ești unic. Dar nu ești singur, a adăugat mama. Mâna ei mi-a atins obrazul. Cu o mângâiere, mi-a dat la o parte o șuviță de păr. Privește, mai sunt și alte mame cu un singur copil. Printre numeroasele grupuri de doi, trei, patru, uneori cinci-șase larvelini care își înconjurau mama, câteva familii mai reduse ca număr îi confirmau spusele. Sunt sigură că o să-ți faci repede prieteni în casta ta.

Însoțindu-și vorba de faptă, și-a strecurat degetele pe osul din spatele urechii mele stângi. A pipăit, căutând semnul.

Uimire.

Teamă.

Degetele ei au țâșnit în spatele celeilalte urechi. Mi-a tras fața spre ea, mi-a înclinat bărbia într-o parte și mi-a ridicat părul.

— Nu!

— Mamă? Ce se întâmplă?

Și-a revenit, conștientă de prezența mea și a familiilor din apropiere.

— Nimic, a bâiguit. Doar un pic de noroi.

A înmuiat împletitura de ierburi în apă și m-a frecat cu putere în spatele urechilor. Zâmbetul ei forțat nu m-a liniștit.

Am întins o mână pentru a atinge, la rândul meu, semnul care urma să mă lege de o castă, dar mama m-a apucat de încheietură.

— Vino. Fondatorii te așteaptă.

„Lasă destinul să-și urmeze cursul.

Trebuie să existe un motiv."

În timp ce ieșeam din apă mi-am frecat degetele de la picioare de iarbă pentru a scăpa de pământul brun care rămăsese lipit de ele. Mama mi-a întins o frunză catifelată, s-a șters, apoi și-a îmbrăcat rochia. Și-a înnodat partea de sus pe după gât și a aranjat volanele care coborau până la genunchi. M-a ajutat să mă șterg, apoi m-a îmbrăcat cu pantalonii bleu-verzui aduși de surorile mele. Am pipăit stofa cu degetele. Ușoară și lipită de corp, îmi urma mișcările fără să mă jeneze.

Tot neliniștită, mama îi căuta din priviri pe Fondatori. Nu mai supravegheau ecloziunea. Se așezaseră pe estrada din trunchiuri de copac, ridicată lângă piața mare. Mi s-a tăiat răsuflarea când am văzut cât de frumoase sunt aripile lor. Solzii fini, aurii, încadrați de nervuri maronii, scânteiau în lumina Daurului. Am zâmbit larg. Îmi doream atât de mult să-i văd mai de-aproape!

Fascinat de salvatorii poporului nostru, am tras-o pe mama înspre ei.

— Ceremonia începe!

Nu îndrăznea să înainteze.

— Vino, mamă!

Se uita înmărmurită la Fondatori așteptând un semn din partea lor, dar eram prea departe. Mulțimea se strângea deja în jurul lor. Copiii cerșeau mângâieri și gesturi tandre. Adulții murmurau rugăciuni și le lăudau bunătatea.

Mânat de fericire și însuflețit, m-am desprins de mâna mamei și m-am repezit în mulțime.

Peste tot, culorile pestrițe ale hainelor semănau cu cele ale părului, ochilor sau aripilor fedelinilor pe care îi întâlneam. Femelele purtau rochii care le acopereau pieptul și le lăsau spatele liber. Volanele suprapuse le făceau să pară niște flori. În spatele meu, părul mamei flutura pe umerii goi, în ritmul pașilor.

— Așteaptă-mă, Cahyl!

Încă neliniștită, s-a așezat cu mine în șirul lung format din larvelini plăpânzi și mamele acestora. Una dintre ele se umfla în pene că are șase copilași care asistă la ceremonia de trezire. Cei doi masculi și cele patru femele cu chip palid abia se țineau pe picioarele tremurânde. Chiar dacă fețele nu erau identice, micuții semănau între ei.

Inima îmi zvâcnea la gândul că sunt atât de aproape de Fondatori, singurii care fuseseră în contact cu noi în timpul celor cinci ani de gestație.

Farmecul lor adâncea impresia de putere pe care o degajau. Îi veneram.

Erau mai înalți cu cel puțin un cap decât fedelinii masculi adulți. Veșmântul care le acoperea pielea nu lăsa la iveală decât mâinile și picioarele. Culoarea țesăturii oscila între auriu și argintiu, ca și cum Nooma, luna albă, s-ar fi amestecat cu Daurul ca să-i îmbrace pe Fondatori. Pielea lor trăda semnul trecerii anilor. Ridurile de pe frunte și de la colțul ochilor ieșeau în evidență sub tenul lor bronzat. O barbă la fel de aurie ca părul le acoperea partea de jos a feței și, dedesubt, gura lor părea o umbră. Aripile lor erau diferite de ale fedelinilor de rând: pe lângă perechea mare, colorată, aveau alte două perechi, fine și translucide, care aminteau de cele ale libelulelor. Strânse la spate, apendicele extraordinare atârnau până la glezne.

Nu știam că au mai bine de două sute cincizeci de ani.

„Au salvat poporul nostru cu mulți ani în urmă, mi-am zis. „Fecundează ouăle și împrospătează populația. Stabilesc destinul fiecăruia. Apără Lumea noastră de invazii și atacuri din afară...

Simțeam un profund respect.

Apoi le-am auzit vocea și am recunoscut timbrul fiecăruia; acele sunete care mă legănau în ou.

După inflexiunile vocii lui Grahnius, crezusem că e cel mai în vârstă dintre toți. Barba mare, pătrată, și ridurile adânci de pe frunte nu dezmințeau această impresie.

— În această primă zi din Owayk 255, a început el, îi primim pe noii larvelini. O mie șase sute douăzeci și nouă dintre voi au supraviețuit ecloziunii și, chiar dacă doresc să vă felicit, gândul îmi zboară la cei o mie patru sute treizeci și unu de camarazi ai voștri care n-au avut acest noroc.

A continuat Tootlieth:

— Destinul lor nu a fost să ni se alăture. Trebuie să-l acceptăm.

În ciuda vocii care vibra de emoție, trupul lui încordat și privirea rece nu mi-au plăcut. Nu schița niciun gest prietenesc spre micuții mai apropiați de estradă.

Lângă el, Veralonh măsura din priviri adunarea și ochii îi străluceau de o bucurie vizibilă. Nu ezita să mângâie câte un creștet de copil ori să răspundă la semnele mulțimii.

— Mamelor, nu vă plângeți larvelinii dispăruți, căci ei fac parte din unitatea Lumii, a spus la rândul lui, cu o sinceritate și o căldură emoționante.

— Mulțumită Consiliului Mamelor, care consemnează ouăle depuse, istoria va păstra urma fiecăruia dintre ei, a explicat Reyvil cu un pragmatism accentuat de fizicul lui masiv.

Un singur gest schițat de mâinile lui mari și aspre ar fi fost de ajuns să țină la respect orice pește care s-ar fi apropiat prea mult de țărm. Totuși, ochii lui purtând ridurile surâsului îmblânzeau acest aspect intimidant.

În cele din urmă, a ieșit în față și Litham. Barba lui nu era decât

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Fedelinii. Vol. 2 - Amenințarea răului

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor