Sigur?
This action might not be possible to undo. Are you sure you want to continue?
Viața lui Iisus
de Murgeanu Ion
Evaluări:
181 pagini3 ore
Rezumat
„Predicare de la amvonul sufletului său către cititori deci mărturie a propriei credințe în Dumnezeu, curs de teologie a Noului Testament, desfășurat în maniera proprie a autorului dar întemeiat pe Tradiția Ortodoxă, cu interferențe în mistică și spiritualitatea creștină, Viața lui Iisus reprezintă un eveniment literar și spiritual în același timp. De aceea el trebuie celebrat cu bucurie duhovnicească. Cartea trebuie citită odată în întregime fără întrerupere, și a doua oară, fragmentar în fiecare zi câte un capitol.“ – Th. Damian
Editor: EuroPressLansat: Jun 14, 2016ISBN: 9786066680974Format: book
Mostră carte
Viața lui Iisus - Murgeanu Ion
1999.
CANON
Puține sunt în lucrarea de față cuvintele autorului. Ea este scrisă de cuvintele Domnului din Evanghelii. Pe care autorul nu le-a citat; le-a asumat. Cititorul va ști să stabilească Diferența.
Lui Daniel Turcea care m-a readus în Biserică.
Lui Mircea Ciobanu care m-a îndemnat să scriu o carte despre Iisus.
Părintelui Sofian Boghiu și Părintelui Constantin Galeriu de la care am învățat și care m-au smerit.
„Și dacă va fi întrebat: De unde ai rănile acestea la mâini? El va răspunde: Am fost lovit în casa prietenilor mei!
Sabie, deșteaptă-te împotriva păstorului meu, zice Domnul Savaot. Voi bate păstorul și se vor risipi oile, și îmi voi întoarce mâna mea împotriva celor mici.
Și în toată țara, zice Domnul, două treimi vor pieri, și vor muri, iar cealaltă treime va fi lăsată acolo.
Iar pe această a treia o voi pune în foc: îi voi curăți ca pe argint și îi voi încerca cum se încearcă aurul. Ei vor chema numele meu și eu îi voi asculta; și eu voi zice: Acesta este poporul meu, și el va răspunde: Domnul este Dumnezeul meu!"
Zaharia 13, 6-9
NOLI ME TANGERE
În anul 33 al erei noastre, într-o dimineață de primăvară, la 7 aprilie, o femeie urca la Ierusalim pe cărarea șerpuitoare dintre grădinile din marginea cetății. Acolo fusese săpat nu demult, la poalele dealului numit Golgota (al Căpățânii) un mormânt nou, într-o grădină cumpărată de Iosif din Arimateea, unul dintre fruntașii sinagogii. Arimateea era o cetate la câteva ceasuri bune de Ierusalim, dar evlaviosul Iosif frecventa foarte des marele templu de la Ierusalim, căutând să adauge credinței și învățăturii sale întru Domnul.
Evenimente ciudate se derulaseră la Ierusalim în săptămâna care tocmai se încheiase cu celebrarea paștelui din acel an, în ziua de sâmbătă (a Sabatului). Un tânăr prooroc evreu, cunoscut sub numele de Iisus Nazari-neanul, care făcuse de mai multe ori, în ultimii trei ani, înconjurul Iudeii, dar își predicase învățătura întâi în Galileea natală, dar și în Samaria, în Decapole, și peste Iordan, săvârșind totodată și multe minuni, fusese primit de mulțimi în delir, ca un rege, deși el intrase-n Cetatea Sfântă smerit, călare pe mânzul alb al unei asine.
Procesiunea începuse din Poarta Esenienilor, urmând până la Templu așa zisa Cale a Treptelor. Mulțimile, pe când mergea El, așterneau hainele în cale, bucurându-se, și zicând: Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului: Pace în cer și slavă întru cei de sus. În mâini țineau ramuri înflorite de finic, scandând: Osana! Și apropiindu-se de coborâșul Muntelui Măslinilor, la Templu, intră pe sub Porticul lui Solomon; era Al doilea Templu, construit șaptezeci de ani mai târziu după ce Primul Templu fusese distrus de către Nabucodonosor; și intrând, acest Iisus fu tulburat, când încă în Curtea Neamurilor, dar și-n interior, pe scările de marmură, găsi un adevărat bazar; vânzători cu amănuntul, dar și misiți grei, își etalau tot felul de obiecte, mătăsuri și veșminte, ba chiar și animale sau păsări mici și mari, într-o gălăgie de nedescris. Zarafi evrei, sirieni sau eleni, își zornăiau arginții, de zor, încercându-le autenticitatea în dinți, sau pe minuscule balanțe de aramă. Aceștia pătrunseseră până sub primul șir de coloane al templului, și te opreau, obraznici, pe cale.
Se zice că tânărul prooroc pusese mâna pe bici; făcuseră din Casa Domnului o peșteră de tâlhari. Râvna aceleiași Case îl adusese pe Dânsul până aici. Purtarea Lui nu trecuse neobservată nici până atunci; dar mai ales învățătura Lui din sinagogi și din templu; iar zilele următoare au fost un adevărat apogeu. Bătrânii învățători de Lege și preoții Marelui Templu, din cele două caste consacrate: a Saducheilor și a Fariseilor erau de-a dreptul scandalizați de noua învățătură adusă de tânărul prooroc sub titlul sfânt al unei Bune Vestiri dumnezeiești. Se proclamase singur, pe sine, Fiul lui Dumnezeu, spuneau ei, iar când se referea la Acesta îl numea: Tatăl Meu.
Mai ales fariseii, vicleni ca vulpile, și infiltrați și-n drumurile noului învățător, de-a lungul și de-a latul anticei Palestine, ca iscoade, ori și pe față, căutaseră tot timpul să-i pună întrebări incomode, ca să obțină răspunsuri greșite. Nu reușiseră niciodată. Aici, la templu, în schimb, era altceva; erau la dânșii acasă, sau cel puțin ei așa simțeau, iar acest Iisus le putea deveni lesne o pradă ușoară; căci acesta le fusese de la început scopul, de când îi auziseră primele predici, și-i deslușiseră noile lui idei îndrăznețe, reformatoare; voiseră de la bun început să-l piardă, dar prilejul încă nu se ivise; mulțimile îl ocroteau ca o pavăză pe blândul învățător.
Viclenia fariseilor, nu avea, totuși, limite. Aflați sub ocupație romană, însă conform binecunoscutului principiu al vechii Rome: PAX ROMANA, fiind lăsați să-și exercite liberi cultul religios specific, ei îl puteau asimila pe incomodul prooroc al Bunei Vestiri ca unul dintre nenumărații rebeli ai grupărilor paramilitare împotriva administrației romane. Putea să devină acesta principalul cap de acuzare? Vom reveni. Deocamdată fariseii și cărturarii se străduiau să întărească această confuzie, născută din setea de libertate a iudeilor, aflați sub ocupație străină, și din ideile despre libertate ale tânărului învățător, proclamat de mulțimi, la intrarea în Ierusalim, drept Rege al Iudeilor...
Ultima săptămână petrecută de către Iisus la Ierusalim a rămas în memoria lumii sub denumirea de Săptămâna Patimilor. Căci, într-adevăr, Mântuitorul avea să fie prins prin vicleșug, și dat de preoți și de cărturari pe mâna autorității romane, ca răufăcător și dușman al împăratului de la Roma. Cercetat cu luare aminte de către guvernatorul provinciei romane Iudeea, numitul Pilat din Pont, acesta nu-i găsi nici o vină, din punctul de vedere al stăpânirii romane. Și totuși, adversarii religioși ai lui Iisus, de la Templu, cu o tenacitate rar întâlnită, insistaseră ca El să fie judecat în continuare, sub regim de urgență, și condamnat. Lor li se alăturaseră aceleași mulțimi care numai cu câteva zile înainte îl primiseră pe așa zisul lor rege în triumf; acum strigau întărâtate, sub zidurile pretoriului roman, teribilul îndemn: „Răstignește-L! Răstignește-L!. Ceea ce până la urmă se și întâmplă. Datorită intrigilor bine țesute „la templu
romanul pronunță până la urmă, în cazul lui Iisus Nazarineanul, sentința supremă: condamnarea la moarte prin crucificare. Adversarii lui Iisus puteau să aștepte acum paștele liniștiți. Și totuși, spre deliciul mulțimilor care se întorseseră, ca într-un joc de marionete, într-un bâlci absurd, de partea lor, procesiunea crucificării trebuia să se desfășoare cu tot tacâmul, și poate mult mai brutal: Căci acestea erau zilele răzbunării... iar prilejul nu trebuia pierdut. Însă repede; cât mai repede cu putință; ca venerabilii iudei să intre în sărbătorile lor, curățați, după datină. Deși supliciul fusese cumplit, iar Drumul Calvarului, până la Dealul Golgota, părea nesfârșit, întins pe cruce și bătut în cuie, la mâini și la picioare, Iisus muri incredibil de repede. Avu totuși timp să primească în față batjocura asistenței („Pe alții i-a mântuit, dar pe dânsul de ce nu se mântuie?) ori să șoptească la un moment dat: „Mi-e sete
. Cineva i-a dus atunci un burete muiat în oțet și înfipt în vârful unei trestii. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtami! Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit? Curând și-a dat duhul, strigând iarăși: „Săvârșitu-sa. Deci nu a strigat: „S-a sfârșit
. Căci nu se sfârșise nimic, ci totul începea de aici încolo. Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat să ridice trupul lui Iisus. E vrednic de consemnat și faptul că în afara cuielor din pălmi și din picioare, executanții oribilei sentințe nu i-au mai cauzat și alte răni; ei constataseră moartea victimei abia prin înfigerea unei sulițe în coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă.
Pilat însuși, când veni la el Iosif din Arimateea să-i ceară trupul, se miră ce repede murise. De obicei chinul pe cruce dura zile întregi, iar uneori și săptămâni. Și Pilat a dat voie lui Iosif. Deci a venit și a ridicat trupul Lui. Și a venit și Nicodim (un alt discipol în ascuns al lui Iisus), aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă și aloe. Au luat deci trupul lui Iisus și L-au înfășurat în giulgiul cu miresme, precum este obiceiul de îngropare la evrei. Iar locul de îngropare era o grădină, și în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni pus. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape de locul răstignirii Sale.
Iar în ziua întâi a săptămânii (dumineca), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineață, fiind încă întuneric, și a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Aceasta era, deci, femeia care suise în acea dimineață de primăvară cărarea șerpuitoare dintre grădinile din marginea cetății. Fusese o curtezană vestită, femeie aprigă, din care Iisus scosese șapte draci. Asimilată de unii comentatori și cu femeia păcătoasă, prinsă în adulter de către farisei și cărturari, cei care o și aduseseră în fața lui Iisus, însă mai mult ca să-L încerce pe acesta. După Legea lui Moise unele ca acestea trebuiau scoase în afara cetății și ucise cu pietre. Dar Tu ce zici? Și stăruind să-L întrebe, El s-a ridicat și a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăși plecându-se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta și mustrați fiind de cuget (însă văzând și ce scria Iisus cu degetul pe pământ) ieșeau unul câte unul, începând cu cei mai bătrâni și până la cei din urmă, și a rămas Iisus singur cu femeia, stând în mijloc. Dacă n-o osândise nimeni, nici El n-a osândit-o, atunci. Mergi; de-acum să nu mai păcătuiești. Maria devenise încă de atunci, dintre fanaticele lui Iisus. Căci a simțit, prima dintre femei, puterea Lui și greutatea cuvântului Său dumnezeiesc. Iar după ce L-a înviat din morți pe fratele ei, Lazăr, și împreună cu Marta, sora ei, L-au avut ca oaspete de seamă pe Iisus în casa lor, în timp ce Marta se silea cu multă slujire pentru oaspetele lor, Maria i se așternuse la picioare Domnului, sorbindu-i cu nesaț învățătura. Doamne, a zis Marta, cu acel prilej, au nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute. Și răspunzând, Iisus i-a zis: Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești. Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea. Maria nu a încetat și după aceea să-l adore pe învățătorul ei. Știind că va fi într-o bună zi în casa fruntașului Simon, a pătruns acolo și ea, aducând un vas de mare preț, cu mirt, pe care-n văzul tuturora l-a vărsat peste picioarele Mântuitorului, spălându-I-Le, și cu părul capului ei I Le-a șters. Iar Simon cugeta în sinea lui: Oare Învățătorul acesta nu știe ce fel de femeie era ea? Iar învățătorul, citindu-i cugetele cele rele lui Simon, I-a zis în fața întregii sale asistențe despre Dânsa: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește.
Maria fusese absolvită. Ea își legase sufletul de Domnul ei și i-a fost dat să fie întâiul martor și Mireasa Învierii. Dar nu știa nimic și încă nu înțelegea. După două nopți de așteptare grea sosise prima la mormânt. Adorația ei era demult a unei sfinte, căci trăia în inima lui Hristos. Când văzu, în acea dimineață, dată la o parte piatra de pe mormânt, în ea se produsese o mare tulburare. Fusese martora de aproape a calvarului; fusese martora urii dezlănțuite împotriva Celui Iubit și martora morții Lui pe cruce; știa că la nimic bun nu se putea aștepta de la trufașii dușmani și asasini ai Mântuitorului ei. Deci a alergat și a venit la Simon-Petru și la celălalt ucenic pe care-l iubea Iisus, și le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt și nu știu unde L-au pus. Deci a ieșit Petru și celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede ca Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. Și, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, iar marhama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfășurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat și celălalt ucenic care sosise la mormânt, și a văzut și a crezut. Căci nu știau încă Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morți. Și s-au dus ucenicii iarăși la ai lor.
Maria rămâne singură. Ea nu s-a dus cu ucenicii la ai lor. Stătea afară lângă mormânt și plângea. Era nemângâiată. Și pe când plângea, s-a aplecat peste mormânt. Trăia o emoție foarte puternică. Și a văzut doi îngeri în veșminte albe șezând, unul către cap și altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus. Și aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți? Cu lacrimi grele în ochi Maria le-a zis: Că au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus. Este acest moment în care nu știi prea bine cine povestește. Evanghelistul reproduce cuvintele Mariei, deși el nu era acolo, în acel moment al întâmplării. Dar există dincolo de orice mărturie inflexiunea plânsului ei ca de copil oropsit, atunci când spune: „Că au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus". Din el răzbate adevărul adorației mistice a femeii de parcă aceste cuvinte erau auzite și-n cer. Durerea ei era atât de mare și dezorientarea ei; și neputința față de o nedreptate nouă, după cum credea ea atunci. Încât a trebuit să vină miracolul și să o lămurească.
Zicând acestea, ea s-a întors înapoi și a văzut pe Iisus stând, dar nu știa că este Iisus. Era prea dimineață ca să vadă limpede; era prea plânsă ca să înțeleagă totul deodată; ceața din ochii ei înlăcrimați, și ceața dimineții timpurii de primăvară, ce încă nu se disipase pe grădini, făceau o masă compactă, imaculau claritatea, sporind confuzia. Și tulburarea femeii care vorbise cu Cineva din mormântul deschis. Acum urma să vorbească afară de mormânt cu Cineva. Iar acesta era Iisus însuși. Zis-a Iisus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți? Stătea așezat la o parte Iisus, o fantă albă răzbătând din ceața (încă) groasă. Ea, crezând că este grădinarul, i-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și eu Îl voi ridica. Era în glasul ei atâta milă și atâta rugăminte. Căci ea era acolo, o femeie simplă, ca să afle Adevărul. Și-n clipa următoare s-a produs evenimentul cosmic, care avea să schimbe lumea și gândirea tuturor oamenilor. Căci îi grăi acum Iisus cel înviat din morți; i se făcuse și Lui milă de Maria aceasta, care nu pregetase, singură, să-L caute, și prima să-L afle înviat. Era ca la o întâlnire stabilită într-un trecut ce lumina din ceața acelei dimineți fără sfârșit și poate fără început. Iisus i-a zis: Maria! Întorcându-se, aceea i-a zis evreește: Rabuni (adică Învățătorule). Și oricine își poate închipui că ea a avut o pornire spre Dânsul. Erau la Nunta Învierii Amândoi. Femeia se va istovi frenetică în dorul ei fierbinte și nestins. Mireasa Învierii mai trebuia în schimb să aștepte. Numai o clipă însă, căci în următoarea clipă Iisus îi spune despre adevărul învierii sale totul, iar în cuvintele ce vor urma nu poate să existe nici cea mai palidă aproximație. Iisus i-a zis: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.
Și
Ați ajuns la finalul acestei mostre. Înregistrați-vă pentru a citi mai mult!
Pagina 1 din 1