Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Hamlet (Prince of Denmark) (Ediție bilingvă)

Hamlet (Prince of Denmark) (Ediție bilingvă)

Citiți previzualizarea

Hamlet (Prince of Denmark) (Ediție bilingvă)

evaluări:
3/5 (2 evaluări)
Lungime:
494 pagini
7 ore
Editor:
Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9789731989198
Format:
Carte

Descriere

A fi sau a nu fi -e intrebarea.


Mai demn e oare soarta nemiloasa


S-o lasi sa te infrunte sa te-improaste


Cu cruntele-i sageti? Sau impotriva


Nemarginitei mari de dusmanie


Sa te inalti voind a-i pune capat?


To be or not to be: that is the question:


Whether'tis nobler in the mind to suffer


The slings and arrows of outrageous fortune


Or to take arms against a sea of troubles


And by opposing end them?

Editor:
Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9789731989198
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Hamlet (Prince of Denmark) (Ediție bilingvă)

Cărți conex

Previzualizare carte

Hamlet (Prince of Denmark) (Ediție bilingvă) - Shakespeare William

Hamlet

Introducere

HAMLET, cea mai dramatică şi cea mai faimoasă, dar şi cea mai lungă dintre toate piesele lui Shakespeare (conţine, într-adevăr, nu mai puţin de 3929 de rânduri, dintre care, în versiunea originală din 1604, 1350 de rânduri în proză, 2444 de decasilabe sau endecasilabe în BLANK VERSE şi numai 135 rimate), a fost înregistrată la THE STATIONERS’ REGISTER, oficiul cenzurii, întemeiat în anul 1557 sub domnia reginei catolice Mary Tudor (1553-1558), pentru a cenzura orice lucrare protestantă, fie ea anglicană sau puritană. Oficiul de cenzură va continua să funcţioneze şi după moartea reginei supranumite de supuşii ei protestanţi MARY THE BLOODY, până în anul 1642, împotriva oricărei publicaţii romano-catolice sau puritane. De menţionat că înregistrarea la THE STATIONERS’ REGISTER era obligatorie exclusiv pentru lucrările tipărite. Nu şi pentru piesele reprezentate la diferite teatre oficiale sau particulare. Acestea procedau singure la cenzura pieselor reprezentate pe scenele lor.

Data oficială a înregistrării a fost aceea de 26 iulie 1602.

În anul următor, a apărut o primă ediţie a piesei, cunoscută sub numele de BAD QUARTO. Era intitulată THE TRAGICAL HISTORY OF HAMLET, PRINCE OF DENMARK. BY WILLIAM SHAKESPEARE. Tipărită pentru John Trundell, care-şi începea, cu acest prilej, o carieră de publicist încheiată în anul 1626, piesa purta data anului 1603.

În anul următor, 1604, a apărut însă o a doua ediţie, tot în format IN-QUARTO, şi având acelaşi titlu şi nume de autor, dar în plus cu menţiunea că textul ar fi fost amplificat (ENLARGED). Noua ediţie n-a mai fost tipărită pentru John Trundell, ci pentru un misterios N. L. Shakespeareologii

s-au pus de acord că amândouă ediţiile IN-QUARTO reproduc textul dat de Shakespeare spre reprezentare. Tema şi mare parte din text sunt aceleaşi. Deosebirea între cele două ediţii IN-QUARTO este însă foarte importantă, precumpănitor în două domenii şi anume:

1. Ediţia din 1603 (THE BAD QUARTO) condensează acţiunea piesei în 18 scene, care cuprind 95 de pagini de text. Cea din 1604 o dezvoltă – fără să schimbe ceva în fond, dar adăugând numeroase detalii noi – în 20 de scene, conţinând un număr de pagini aproape dublu faţă de câte avea ediţia din 1603.

2. O parte din numele personajelor piesei nu sunt aceleaşi în cele două ediţii IN-QUARTO. Într-adevăr, dacă Hamlet, Horatio, Laertes, Cornelius, Fortinbras, Gertruda, Ofelia, Bernardo, Francisco şi Marcellus poartă acelaşi nume în ambele ediţii, celelalte personaje au numele astfel schimbate:

Aceste modificări sunt destul de ciudate. În primul rând, faptul că regelui Danemarcei, care apare în GESTA DANORUM a lui Saxo Grammaticus – izvorul primordial al piesei – sub numele de Fengon, capătă în al doi-lea folio numele roman de Claudius. Tot aşa cum Ducele Vienei, în tragicomedia politică MĂSURĂ PENTRU MĂSURĂ, poartă numele italian de Vincentio.

E posibil că suirea pe tronul Angliei, în luna martie 1603, a regelui Scoţiei James al VI-lea – sub numele de James I–, rege căsătorit cu principesa Ana de Danemarca, sora marelui rege danez Christian al IV-lea (1588-1648), i-a îngăduit lui Shakespeare, în 1604, să afle unele nume daneze, printre care acela al unui diplomat Rosencrantz. Sluga lui Corambis – devenit Polonius – poartă, în ambele ediţii, un nume italian.

///

Se ştie că singurul fecior al lui Shakespeare purta numele de Hamnet. Şi că, născut în anul 1585, când părintele său se afla încă în oraşul natal, Stratford upon Avon, a murit la vârsta de 11 ani, fiind înmormântat la data de 11 august 1596. adică în anul în care i s-a conferit părintelui lui Shakespeare, John Shakespeare, titlul oficial de gentleman. Unii shakespeareologi sau traducători ca, de pildă, François-Victor Hugo, au făcut o legătură între cele două nume Hamnet şi Hamlet, mergând până la a afirma că Shakespeare avusese prilejul încă din 1585 să citească, în oraşul său natal, izvorul principal, în limba engleză, al tragediei sale, şi anume volumul al V-lea din Histoires tragiques. Extracts des Œuvres Italiennes de Bandel, lucrare în 7 volume, tipărită între anii 1559 şi 1580 la Paris de către istoricul şi poetul François de Belleforest (1530—1583). În acest al V-lea volum, Belleforest preia din cel dintâi cronicar danez, Saxo Grammaticus (1150?—1200), autorul unei Gesta Danorum, sau Historiae Danicae — o cronică scrisă probabil între anii 1185 şi 1200, povestea principelui Amlethus, fiul reginei Gerutha, recăsătorită cu cumnatul său, Feng. Cronica lui Saxo Grammaticus fusese tipărită la Paris în anul 1514, în textul original latin. Şi de acolo s-a inspirat Belleforest în povestirea întâmplărilor lui Amlethus.

Ipoteza nu poate fi nesocotită. Într-adevăr, opera lui Belleforest fusese tradusă în limba engleză încă de prin anul 1559 de către nobilul şi savantul Sir Geoffrey Fenton (c.1539—1608), sub titlul de CERTAINE TRAGICALL DISCOURSES WRITTEN OUTE OF FRENCHE AND LATIN. Tradusă într-un stil elegant şi dedicată lui Lady Mary Sidney, viitoarea contesă de Pembroke, opera lui Fenton a fost tipărită în anul 1567, fiindu-i astfel accesibilă lui Shakespeare, care va învăţa destul de târziu puţină limbă franceză, de la tutorele educativ al contelui de Southampton, Giovanni Florio (1554-1625).

///

Shakespeareologii au descoperit însă menţiunea, în anul 1589, a dramaturgului şi publicistului Thomas Nashe (1567-1601), în pamfletul său intitulat Menaphon şi adresat „To the Gentlemen Students of Both Universities", o critică acerbă împotriva cunoscutului autor dramatic Thomas Kyd (1558-1594), autorul celebrei drame sângeroase intitulate The Spanish Tragedy, reprezentată tocmai în acel an 1589. În afara acestei piese cumplite, care se pare că s-a bucurat de un mare succes de public şi că i-ar fi inspirat lui Shakespeare drama la fel de înspăimântătoare intitulată Titus Andronicus (1594), Thomas Nashe îi mai atribuie lui Kyd şi o tragedie intitulată Hamlet. Textul acestei piese nu a putut fi găsit şi nici nu a fost înregistrat la The Stationers’ Register. Dar se bănuieşte că Shakespeare ar fi preluat, după moartea lui Kyd, textul acestui Ur-Hamlet, cum i s-a spus, şi l-ar fi prelucrat în cele două ediţii in-quarto succesive din anii 1603 şi 1604.

Povestea lui Hamlet, cum o relatează

Saxo Grammaticus şi Belleforest

Indiferent dacă Shakespeare a folosit ca izvor al piesei sale traducerea engleză a volumului al V-lea din HISTOIRES TRAGIQUES ale lui Belleforest sau versiunea scenică posibil elaborată prin 1589 de către Thomas Kyd, izvorul principal pentru HAMLET rămâne acela narat de Saxo Grammaticus şi redat în limba franceză de către Belleforest.

L’Histoire d’Amleth, cum a povestit-o Belleforest după Saxo Grammaticus, se petrece cu mult înainte de creştinarea poporului danez, şi anume în timpul marilor expediţii prădalnice organizate de vikingii danezi şi norvegieni împotriva Europei Occidentale, mai ales împotriva Franţei – după 814, anul morţii împăratului Carol cel Mare – şi Angliei, ţară supusă în secolele VIII-XI stăpânirii daneze sub diferite forme.

Regele danez Roric ar fi încredinţat stăpânirea peninsulei Jutlanda unor vikingi nespus de viteji, numiţi Horwendille şi Fengon, feciorii fostului cârmuitor al Jutlandei, Gerwendille. Marile biruinţe ale lui Horwendille, în expediţiile lui navale de pradă, au avut darul să stârnească invidia regelui Norvegiei, numit Collère (?). Acesta l-a provocat la un duel pe viaţă şi pe moarte pe viteazul Horwendille, cu legământul ca învingătorul să dobândească toate bunurile care se aflau pe corăbiile celui învins.

Horwendille şi-a ucis adversarul, a dispus înmormântarea lui solemnă, după care a prădat întreaga Norvegie şi i-a trimis regelui danez Roric o mare parte din prada dobândită. În schimb, Roric i-a dat de soţie lui Horwendille pe propria fiică, Geruthe, de care ştia că Horwendille era îndrăgostit. Din această căsătorie s-a născut Amleth.

Fratele lui Horwendille, Fengon, îmboldit de invidie şi de gelozie, a izbutit să-i câştige inima cumnatei lui, Geruthe. După care şi-a câştigat un număr de războinici şi, cu prilejul unui ospăţ, l-a ucis cu sabia pe fratele său, Horwendille, pretextând că acesta intenţiona să-şi ucidă soţia, care, prin purtările ei blânde şi prin frumuseţea ei, se bucura de respectul tuturor.

Amleth, care depăşise vârsta adolescenţei, s-a temut ca ucigaşul părintelui său să nu-l ucidă şi pe el. De aceea a simulat nebunia – aşa cum a făcut Junius Brutus ca să-l poată ucide pe regele Romei, Traquinius Superbus –, adaugă Belleforest.

Unul dintre sfetnicii lui Fengon – nenumit – i-a spus acestuia că ar avea dubii cu privire la nebunia lui Amleth. Şi l-a sfătuit să-l pună la încercare, trimiţându-i, ca să-l descoasă, la aşternut o fată frumoasă, pe care câţiva curteni i-au dus-o lui Amleth într-un conac situat într-o pădure. Dar un nobil danez, bun prieten cu Amleth, l-a sfătuit să nu se lase prins în capcana tinerei fete. De altfel, însăşi aceasta, care fusese crescută din copilărie împreună cu Amleth, pare a-i fi mărturisit în ce scop fusese trimisă. Prin urmare, nebunia lui Amleth a părut reală.

Un alt sfetnic al lui Fengon i-a propus însă acestuia un nou test. Anume, să se ducă pentru mai multă vreme la vânătoare şi să-l lase pe Amleth singur cu Gerutha, maică-sa, bănuind că aceasta va ajunge să desluşească pricinile nebuniei fiului ei. Sfetnicul, el însuşi, s-a ascuns în iatacul Geruthei după o draperie. Amleth, chemat în iatacul Geruthei şi bănuind vreo capcană, a început să cânte şi să dea din braţe precum cocoşul, apoi a lovit cu sabia prin draperie, rănindu-l de moarte pe cel ascuns. După care l-a scos afară, l-a omorât şi apoi a pus să fie fiert şi i-a aruncat hălcile din trup la porci. După care s-a înapoiat la iatacul Geruthei şi i-a reproşat adulterul şi faptul că a fost, nemijlocit sau mijlocit, părtaşă la uciderea părintelui său. Regina şi-a mărturisit păcatele, plângând, şi i-a făgăduit lui Amleth să nu-i divulge nimic soţului ei.

Acesta, înapoiat de la vânătoare, l-a întrebat pe Amleth dacă ştie ceva de sfetnicul lui dispărut. Amleth, care spunea întotdeauna numai adevărul, i-a spus lui Fengon că sfetnicul pomenit ajunsese hrana porcilor.

Cât se poate de afectat de această pierdere – ca şi de un asemenea răspuns – Fengon, de teamă că, dacă ar porunci el însuşi uciderea lui Amleth, ar stârni mânia regelui Danemarcei Roric, s-a hotărât să-l trimită pe Amleth la curtea regelui vasal al Angliei, întovărăşit de doi curteni de încredere. Aceşti doi curteni aveau cu ei nişte scrieri pe lemn, în care Fengon îi poruncea regelui Angliei să poruncească numaidecât uciderea lui Amleth. Pe corabie însă, Amleth, bănuind o primejdie, a luat scrisorile de la curteni, pe când aceştia dormeau şi, descoperind trădarea, a şters tot ce era scris şi a scris rugămintea lui Fengon ca regele Angliei să poruncească numaidecât execuţia celor doi curteni, ca şi căsătoria fiicei sale cu Amleth, nepotul după mamă al regelui Danemarcei Roric.

Sosiţi la curtea regelui Angliei, cei trei danezi au fost primiţi cu tot respectul cuvenit. Regele Angliei a dispus numaidecât, după citirea tabletelor, ca amândoi curtenii danezi să fie spânzuraţi. Apoi, încântat de inteligenţa dovedită de Amleth, l-a logodit cu fiica lui, dându-i ca zestre o mare cantitate de aur. Amleth i-a cerut voie să se înapoieze în Danemarca spre a căpăta asentimentul la căsătorie din partea mamei sale şi a regelui danez.

Revenit la curtea unchiului său – unde tocmai se făcea slujba pentru moartea lui – şi, după un ospăţ îmbelşugat, când toţi mesenii erau beţi morţi, Amleth a dat foc sălii unde avusese loc ospăţul şi, ştiind că Fengon se retrăsese în iatacul lui mai înainte, s-a dus la el şi i-a tăiat capul.

Cum a dramatizat Shakespeare

povestea lui Amleth

În primul rând, el reţine duelul mortal dintre părintele lui Amleth (pe care, în loc de Horwendille, îl numeşte tot Hamlet) cu regele Norvegiei, numit de el Fortinbras.

Apoi, fără să-l menţioneze pe regele Roric al Danemarcei (decât poate schimbându-i numele în Yorick!), Shakespeare aminteşte de uciderea părintelui lui Hamlet de către fratele său (numit, în ediţia in—quarto din 1604, Claudius, în loc de Fengon), dar nu pe faţă, la un banchet, ci în taină, prin otravă, după ce i-a cucerit soţia, cu numele schimbat din Geruthe în Gertruda.

În continuare, Shakespeare pomeneşte de nebunia simulată a lui Hamlet şi de strădaniile regelui Danemarcei de a desluşi pricinile. Shakespeare îi contopeşte într-o singură persoană pe cei doi sfetnici ai regelui care-i sugerează, iniţial, folosirea unei fete frumoase, apoi, supravegherea tainică a dialogului lui Hamlet cu Gertruda. Astfel apare acel personaj extraordinar care este Polonius. Ca şi fecioara trimisă să-l seducă pe Hamlet, fecioară care va deveni graţioasa Ofelia.

Scenele cu actorii şi cu pantomima nu au nicio legătură cu izvorul folosit. Dar uciderea lui Polonius în iatacul reginei şi trimiterea lui Hamlet în Anglia, întovărăşit de făţarnicii curteni pe care Shakespeare îi numeşte Rosencrantz şi Guildenstern, sunt luate din izvor.

Shakespeare nu preia nimic din ceea ce se petrece la curtea Angliei – în afară de execuţia lui Rosencrantz şi Guildenstern. Iar banchetul final, prilejuit de presupusa lui moarte în Anglia e înlocuit cu marea scenă a duelului lui Hamlet cu Laertes, măcelul final şi apariţia, ca un fel de DEUX EX MACHINA, a biruitorului Fortinbras ca să preia coroana Danemarcei şi să încheie piesa.

///

Prin urmare, schema după care Shakespeare înţelege să-şi folosească izvoarele pieselor sale este aceeaşi ca în majoritatea pieselor sale, cu foarte mici variaţii.

Anume, el înţelege să păstreze intact FONDUL preluat din izvor, INTRIGA şi PRINCIPALELE PERSONAJE, uneori chiar cu numele date de izvor.

Are însă grijă ca, potrivit scării sale de valori creştin-medievale, finalul oricărei piese să fie compensatoriu, prin restabilirea ordinii politice sau sociale: în tragedii, cu înlocuirea tiranilor prin suverani legitimi; în comedii, prin împăcare şi căsătorie.

În povestirea lui Belleforest, Hamlet, nepot de fiică al regelui Danemarcei Roric (poate Ruric!), este înfăţişat ca deosebit de înzestrat cu darurile minţii şi ca un tânăr care spune întotdeauna adevărul, chiar simulând nebunia. Shakespeare a făcut din cel care-i evoca numele unicului său fecior un personaj cât se poate de complex, un intelectual silit la o acţiune de răzbunare, dar care nu se poate hotărî la faptă decât constrâns de ticăloşia finală a regelui, ucigaş al părintelui său. Regina Gertruda este zugrăvită întocmai cum o zugrăveşte Belleforest pe Gerutha; regele Claudius – unul dintre cei mai primejdioşi VILLAINS, prin inteligenţa lui vicleană, dintre toţi eroii negativi ai lui Shakespeare – este zugrăvit întocmai cum apare în izvor.

Ce-şi îngăduie să adauge Shakespeare la această schemă fidelă?

1. Apariţiile spectrului, care-i dezvăluie lui Hamlet soarta suferită de el şi-l îndeamnă la răzbunare, dar cu cruţarea mamei sale.

2. Scenele cu actorii şi pantomima.

3. Importantul personaj nou Laertes, feciorul ucisului Polonius, care se află într-o situaţie identică, de fapt, cu Hamlet: aceea de răzbunător al morţii părintelui său.

4. În sfârşit, introducerea importantă a lui Fortinbras şi, ca un auxiliar, a curteanului preţios Osric.

Shakespeare a mai putut fi influenţat, pentru anumite detalii din piesa lui, de câteva lucrări contemporane. Mai cu seamă de aceea a lui Timothy Bright (1551-1615), pastor şi medic, lucrare intitulată A TREATISE OF MELANCHOLY (1586), urmată de lucrarea lui Robert Burton (1577-1640) THE ANATOMY OF MELANCHOLY (1621). Cea dintâi lucrare l-a impresionat incontestabil pe Shakespeare, care foloseşte termenul, nou în limba engleză, de MELANCOLIE aproape în fiecare piesă a lui, mai cu seamă în AS YOU LIKE IT, prin personajul melancolic numit Jaques.

Celebrele sfaturi date de Polonius lui Laertes au putut fi împrumutate din textul unei lucrări de limbă latină folosită în şcolile elizabetane sub titlul de AD DEMONICUM, şi conţinând extrase din marele orator grec, rivalul lui Demostene, Isocrate (436-338).

În scena înmormântării Ofeliei, criptocatolicul Shakespeare evocă o serie de prescripţii romano-catolice privind interdicţia înmormântării sinucigaşilor în pământ sfinţit.

Câteva comentarii ale shakespeareologilor

despre HAMLET

Este firesc ca piesa îndeobşte considerată drept capodopera lui Shakespeare să fi stârnit ample comentarii. Ne vom îngădui să reproducem numai câteva considerente mai semnificative.

Goethe a fost întotdeauna un mare admirator al lui Shakespeare. El consideră că Shakespeare a vrut să înfăţişeze în HAMLET o faptă măreaţă, impusă unui suflet care nu se dovedeşte la înălţimea ei. „UN STEJAR A FOST SĂDIT AICI ÎNTr-O VAZĂ DE PREŢ, MENITĂ SĂ NU CUPRINDĂ ÎN SÂNUL EI DECÂT FLORI DELICATE; RĂDĂCINILE STEJARULUI CRESC ŞI VAZA SE SFĂRÂMĂ!" (ANII DE UCENICIE AI LUI WILHELM MEISTER, Bucureşti, Editura Univers, 1972, pag. 210-211.)

Aceeaşi temă, a contrastului, voit de autor, între o faptă brutală, care se cuvine să fie săvârşită, pentru răzbunarea unei fărădelegi, şi caracterul meditativ, rafinamentul intelectual al principelui Hamlet, absolvent al Universităţii din Wittenberg, este evidenţiată şi de Coleridge, şi de Hazlitt, şi de Santayana.

Pe aceeaşi linie de gândire, Turgheniev văzuse în Hamlet şi în Don Quijote două cazuri-limită ale tensiunii umane. Anume, Hamlet ar fi intelectualul care este împiedicat în toate acţiunile lui de principiul analizei şi al îndoielii permanente, într-o epocă în care pe principiul îndoielii a luat naştere marea teorie raţionalistă a lui Descartes. În vreme ce Don Quijote ar fi eroul entuziast în permanenţă, gata oricând să lupte în slujba idealurilor sale utopice. Am putea adăuga că acesta pare a fi fost şi gândul lui Shakespeare atunci când l-a strecurat, în două scene scurte, alături de Hamlet, pe principele norvegian Fortinbras.

///

Andrew Cecil Bradley (1851-1935), unul dintre cei mai apreciaţi shakespeareologi britanici, consideră nexul piesei ca fiind melancolia congenitală a lui Hamlet. Melancolie care generalizează o atmosferă de groază, de dezgust pentru existenţă, în urma dezvăluirilor tainice ale spectrului părintelui lui Hamlet. Hamlet are conştiinţa cumplitei violări a legii morale şi ajunge la concluzia că întregul univers a rămas pângărit de păcat. Printr-un exces de frământare morală şi intelectuală, ajunge într-o stare patologică ambiguă. Spectatorii nu pot astfel desluşi dacă Hamlet simulează doar nebunia – cum scrie negru pe alb izvorul folosit de Shakespeare –, pentru a se pune la adăpost de iscoadele lui Claudius şi de bănuitoarea şi clarvăzătoarea vigilenţă a regelui; sau nu face altceva decât să exagereze elementele incipiente ale unei demenţe reale, cum o învederează invectivele proferate împotriva maicei sale şi mai ales la adresa nevinovatei Ofelia.

Numai că, adaugă Bradley, punctul de vedere psiho-patologic este unul, iar punctul de vedere dramatic este altul. O dramă axată doar pe psihopatie nu putea reţine multă vreme atenţia publicului dacă n-ar fi intervenit tocmai elementul scos în evidenţă de Goethe, de Schlegel şi de Coleridge. Anume, GENIUL SPECULATIV AL EROULUI. Tocmai conexiunea poetică dintre intelectul în fierbere al lui Hamlet şi continua sa ezitare în faţa răzbunării îi conferă eroului, de-a lungul întregii piese, până în scena finală, o înaltă valoare omenească simbolică. Şi tocmai faptul că în fiinţa lui Hamlet se incarnează acest mister, mult mai complex şi mai dramatic decât în toţi ceilalţi eroi dramatici ai lui Shakespeare, cum ar fi ROMEO, OTHELLO sau REGELE LEAR, ne face să ne cutremurăm în faţa grandiosului contrast dintre năzuinţele nemărginite ale sufletului omenesc şi puterea inexorabilă a sorţii, care circumscrie aceste năzuinţe, în acelaşi timp condiţionându-le şi aflându-şi obârşia în ele.

Într-adevăr, cei trei eroi shakespearieni comparaţi de A.C. Bradley cu Hamlet au, fiecare din ei, o parte din vină în soarta care-i pândeşte. Cel mai vinovat rămâne regele Lear, prin încrederea nesocotită faţă de sentimentele fiicelor sale şi nesocotirea sincerităţii Cordeliei. Othello se lasă prins în mrejele lui Iago, fără a le verifica suficient. Romeo, cel mai puţin vinovat, se vede silit să-l răzbune pe Mercutio, ucigându-l pe Tybalt, ceea ce adânceşte prăpastia între neamurile Montechio şi Capoletto şi face căsătoria lui oficială cu Julieta cu neputinţă. Pe când Hamlet nu are absolut nicio vină pentru situaţia în care se află ferecat.

///

Marele poet, critic şi autor dramatic anglo-american Thomas Stearns Eliot (1888-1965), pornind de la o teorie mai veche a shakespeareologului britanic John Mackinnon Robertson (1856-1933), ajunge la o explicaţie mult mai concretă şi mult mai apropiată de text. El tinde astfel să se depărteze de sfera criticii propriu-zise – sferă în care se menţinuse necontenit, în mod deliberat, A.C. Bradley – pentru a reveni la domeniul istoriei literare.

În eseul său intitulat HAMLET AND HIS PROBLEMS, scris în anul 1919, T.S. Eliot aprecia că teza tratată de Shakespeare în HAMLET păstra ceva din ambiguitatea temelor poetizate în numeroasele lui sonete. Într-adevăr, dacă tema tratată de Shakespeare ar fi – aşa cum presupune T.S. Eliot, el însuşi romano-catolic – urmările păcatului adulterului săvârşit de o mamă asupra feciorului ei din prima căsnicie, tema piesei este greu să fie tratată artistic şi chiar să fie expusă în plină lumină.

Shakespeare izbuteşte să realizeze, în marile lui tragedii următoare, o INEVITABILITATE ARTISTICĂ, prin mijlocul a ceea ce T.S. Eliot denumeşte un CORELATIV OBIECTIV. Adică, printr-un lanţ de evenimente şi de imagini poetice colorate, care prilejuiesc spectatorilor o emoţie generată de o experienţă senzorială iscusit pregătită şi orientată de autor. Dar un asemenea procedeu nu-şi putea afla întrebuinţarea în HAMLET. Eroul piesei este, într-adevăr, stăpânit de un gen de emoţie care nu-şi poate afla expresia artistică adecvată pe scenă, pentru că emoţia lui se extinde excesiv dincolo de schema materială a înlănţuirii faptelor dramatice: într-o generalizare spre infinit a condiţiei umane.

Tocmai această supremă generalizare nu mai putea lăsa nicio posibilitate de desfăşurare acţiunii dramatice.

Dacă Hamlet a fost socotit de majoritatea criticilor ca fiind personajul cel mai apropiat de sufletul lui Shakespeare, acest lucru se poate învedera cât se poate de limpede cel puţin într-o atitudine comună poetului şi eroului lui. Anume, faptul că amândoi sunt deopotrivă de deconcertaţi în faţa acţiunii: Hamlet, în faţa răzbunării care îi este impusă ca EROU AL PIESEI; Shakespeare, în faţa orientării care s-ar cuveni să fie dată de el, ca autor, problemei artistice şi dramatice a piesei.

Dezgustul iniţial pe care Hamlet îl simte pentru mama sa – dezgust pe care ajunge să şi-l manifeste în termeni atât de violenţi şi de puţin artistici, după canoanele artei clasice devine, în sufletul lui Hamlet, un dezgust generalizat pentru orice există pe lume. Cum rezultă şi în celebrul lui monolog enumerativ. Acest sentiment de silă, Hamlet nici nu şi-l poate stăpâni, dar nici nu-l poate lămuri şi obiectiviza. Este vorba de un dezgust refulat, manifestat prin episoade penibile, cum ar fi prima lui scenă cu Ofelia. Acest dezgust otrăveşte viaţa eroului, dar, în acelaşi timp, ajunge să fie o piedică în calea acţiunii răzbunării, întrucât face să apară orice faptă, orice acţiune, ca fiind inutilă şi orice

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Hamlet (Prince of Denmark) (Ediție bilingvă)

3.0
2 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor