Fără dogmă. Vol. 1

etc.

FĂRĂ DOGMĂ

destinul unui geniu fără portofoliu

VOLUMUL 1

Roma, 9 ianuarie 1883

Cu câteva luni în urmă, m-am întâlnit cu colegul și prietenul meu, Józef Śniatyński, care, în ultima vreme, și-a câștigat un loc fruntaș printre scriitorii noștri cei mai remarcabili. În discuțiile pe care le-am avut despre literatură, Śniatyński acorda o importanță cu totul excepțională scrierilor memorialistice, în general. Spunea că cel care lasă în urma lui un jurnal, fie el bine sau prost scris, dar neapărat sincer, transmite viitorilor psihologi și romancieri nu numai imaginea vremurilor sale, dar și singurele documente autentice, în care oamenii pot avea cu adevărat încredere. Tot el mai afirma că, în viitor, romanul va fi în mod exclusiv o scriere memorialistică; și, în concluzie, susținea că cel care scrie un jurnal intim face ceva pentru patria sa și își dobândește astfel dreptul la recunoștința acesteia.

Iar eu am deja treizeci și cinci de ani și nu-mi amintesc să fi făcut vreodată ceva pentru patria mea, fie și din simplul motiv că, după ce am absolvit studiile universitare, viața mea s-a desfășurat, în cea mai mare parte, cu mici întreruperi, în străinătate; apoi, în pofida umorului cu care îmi amintesc de acest lucru și a scepticismului de care sunt pătruns, până în rărunchi, ca un burete, trebuie să recunosc că în această afirmație este și multă amărăciune. De aceea m-am decis să scriu un jurnal intim. Iar dacă acesta poate fi considerat cu adevărat o muncă demnă de laudă, măcar în felul acesta să-mi câștig și eu un merit.

Dar vreau să fiu cât se poate de sincer. M-am apucat de acest jurnal nu numai din considerentele de mai sus, ci și pentru că această idee mă amuză. Śniatyński susține că, odată ce capeți deprinderea de a-ți consemna impresiile și gândurile, aceasta devine una dintre îndeletnicirile cele mai plăcute. Iar dacă nu va fi așa, Dumnezeu să aibă milă de jurnalul meu! Ar însemna să mă amăgesc singur, dacă nu aș prevedea cu deplină siguranță că îl voi lăsa baltă! Se va rupe ca o coardă prea întinsă. Sunt dispus să suport multe pentru patrie, dar să mă plictisesc pentru ea, ei bine, asta nu! Asta n-am s-o fac pentru că nu sunt în stare.

În schimb, mi-am propus să nu mă las doborât de primele greutăți; am să încerc să mă obișnuiesc și chiar să deprind gustul acestei trude. Atunci când discutam cu Śniatyński, acesta îmi repeta la nesfârșit: „Numai să nu te căznești să adopți vreun stil anume, să nu încerci să scrii literatură!" Auzi vorbă! Înțeleg foarte bine că un scriitor, cu cât este mai renumit, cu atât își poate permite mai ușor să nu scrie în mod literar. Dar eu nu sunt decât un diletant și nu stăpânesc formele literare. Știu din proprie experiență că unui om care gândește mult și simte lucrurile intens i se pare că e suficient pur și simplu să aștearnă pe hârtie ceea ce gândește sau ceea ce simte și că din asta va ieși ceva nemaipomenit. Dar când se apucă de treabă, se încurcă imediat în fel de fel de formule stilistice și, deși scrie numai pentru el însuși, se poticnește de o anumită expresie, de o frazeologie comună; gândul refuză să curgă prin umăr, prin braț și prin condei pe hârtie și se poate spune că nu capul este cel care conduce pana, ci invers, pana conduce capul și face asta într-un mod tern, plat, artificial. De asta mă tem și în cazul meu, mai ales pentru că, dacă nu am experiență, dacă îmi lipsesc limbajul adecvat, pitorescul și simplitatea scriiturii etc., în niciun caz nu-mi lipsește gustul și pot să mă scârbesc de propriul stil în așa măsură, încât munca să îmi devină de-a dreptul imposibilă. Dar asta se va vedea mai târziu. Deocamdată intenționez să-mi încep jurnalul cu o scurtă introducere de natură biografică.

Mă numesc Leon Płoszówski și am, așa cum spuneam ceva mai sus, treizeci și cinci de ani. Provin dintr-o familie înstărită, a cărei avere poate fi considerată peste medie. În ceea ce mă privește, sunt sigur că nu voi reuși nici să măresc, dar nici să micșorez averea familiei. Situația mea este de asemenea natură, încât nu sunt nevoit nici să fac cine știe ce eforturi ca să ajung în poziții înalte, nici să plătesc pentru ele. Iar în privința acelor plăceri costisitoare care duc la ruină, trebuie să spun că sunt un om sceptic și știu care este valoarea lucrurilor, cu alte cuvinte, știu că toate lucrurile valorează al naibii de puțin.

Mama mea a murit la o săptămână după ce m-a adus pe lume. După moartea ei, tata, care o iubea ca pe lumina ochilor, a căzut în melancolie. S-a dus să se vindece de ea la Viena și nu a mai vrut să se întoarcă în țară, pentru că aici amintirile îi zdrobeau sufletul. A cedat moșia Płoszów surorii lui și mătușii mele, după care, în 1848, s-a mutat la Roma, de unde nu a mai plecat niciodată în următorii treizeci de ani, deoarece nu voia să fie departe de mormântul mamei mele. Căci am uitat să menționez că a luat cu el sicriul mamei și l-a înmormântat în cimitirul Campo Santo.

Avem o casă a noastră pe Via del Babuino¹, numită Casa Osoria, după blazonul familiei. Arată puțin ca un muzeu, căci tata are câteva colecții cu totul excepționale, mai ales din primele secole ale creștinismului. Acestea au devenit obiectele călăuzitoare ale vieții lui. În tinerețe, tata fusese un bărbat care pur și simplu strălucea, atât ca înfățișare, cât și în ceea ce privește felul de a gândi. Iar numele și averea îi deschideau toate porțile, astfel că i se prevestea un viitor de excepție. Știu asta de cei care fuseseră colegi cu el la Universitatea din Berlin. Pe vremea aceea era preocupat în mod deosebit de filosofie și exista părerea unanimă că numele lui va fi într-o bună zi la fel de cunoscut ca cele al lui Cieszkowski, Libelta ș.a. Viața mondenă și succesul nemaiîntâlnit la femei l-au abătut mai târziu de la rigurozitatea muncii științifice. În saloane era poreclit Léon l’Invincible. Cu toate aceste succese, a continuat să se ocupe și de filosofie și toată lumea se aștepta ca dintr-un moment în altul să publice o operă excelentă, care să-l facă vestit în toată Europa.

Dar speranțele au fost înșelate. Păstrează încă ceva din vechea strălucire exterioară, astfel că astăzi are unul dintre cele mai nobile și mai frumoase chipuri pe care le-am văzut vreodată. Și pictorii sunt de aceeași părere; nu demult unul dintre ei mi-a spus că îi este greu să-și imagineze un chip de patrician mai nobil decât al lui. În domeniul științei, însă, tatăl meu a fost, este și va rămâne un foarte cultivat nobil-diletant. Într-o anumită măsură, sunt chiar convins că diletantismul este soarta tuturor celor din familia Płoszówski și am să scriu mai mult despre aceasta ceva mai departe, când va veni vremea să vorbesc despre mine însumi.

În ceea ce îl privește pe tata, știu că mai păstrează într-un sertar de la biroul lui un tratat filosofic cu filele deja îngălbenite, intitulat: Despre triadă. Am răsfoit și eu manuscrisul acela și m-a plictisit de moarte. Îmi amintesc numai că vorbește de câteva triade, grupări de câte trei elemente reale: oxigen, hidrogen și azot, apoi o triadă transcendentală, reprezentată în creștinism de noțiunile Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh; pe lângă aceasta, mai erau o mulțime de alte triade analoge, începând cu binele, răul și adevărul și terminând cu un silogism logic, alcătuit din premisa mai mare, mai mică și concluzie – o ciudată amestecătură de idei hegeliene cu idei al lui Hoene-Wroński², un efort de gândire foarte artificial și absolut inutil. Și sunt convins că tata nu va da niciodată scrierea aceasta la tipar, fie și numai pentru simplul motiv că gândirea speculativă a dat faliment în mintea lui înainte de a face același lucru la nivel mondial.

Iar cauza acestui faliment a fost moartea mamei mele. Tata, care, cu toată porecla lui de l’Invincible și renumele de zdrobitor de inimi, era un bărbat deosebit de sensibil iar pe mama o diviniza de-a dreptul, a adresat fără îndoială în acel moment multe întrebări filosofiei, care nu i-a putut răspunde și nici nu i-a putut aduce alinare, ceea ce l-a convins de inutilitatea și sterilitatea ei în fața nefericirilor existenței. Probabil că a fost o tragedie cu adevărat cumplită în viața lui, căci i-au fost retezate în același timp două puncte de sprijin, i-au fost sfâșiate și creierul și inima. Așa cum spuneam, în acel moment a căzut în melancolie, iar după ce s-a vindecat de ea, a devenit foarte credincios. Mi s-a spus că fusese o perioadă în care se rugase zi și noapte, îngenunchea pe străzile din Roma în fața tuturor bisericilor și se transpunea într-o asemenea stare de incantație religioasă, încât unii îl socoteau nebun, iar alții sfânt.

Dar se vede că a găsit în religie mai multă alinare decât în triadele lui filosofice, pentru că treptat s-a liniștit și a început să trăiască în lumea reală. Și-a revărsat tot izvorul inimii către mine și și-a îndreptat preocupările estetice și intelectuale către primii ani ai creștinismului. Gândirea lui ageră și neobosită avea nevoie de hrană. După un an de ședere la Roma, a început să se ocupe de arheologie și, studiind intens, a ajuns să cunoască bine perioada antichității. Părintele Calvi, primul meu preceptor, care era și un excelent cunoscător al Romei, îl încuraja tot timpul să studieze Orașul Etern. Cu câțiva ani în urmă, tata îl cunoscuse pe marele Rossi și apoi se împrietenise cu el și petreceau acum zile întregi în catacombele Romei. Datorită talentului său nemaiîntâlnit, a ajuns curând la un nivel atât de înalt de cunoștințe, încât îl uimea adesea chiar și pe Rossi. A început de mai multe ori să scrie câte ceva, dar nu a dus niciodată la bun sfârșit ceea ce începuse. Poate că activitatea de completare a colecțiilor îi răpea tot timpul, dar explicația mai probabilă este că nu a lăsat nimic în urma lui în afară de colecții pentru că nu s-a limitat la o anumită perioadă sau la un anumit domeniu în cadrul cercetărilor sale. Treptat, Roma potentaților medievali a început să-l atragă la fel de puternic ca primele secole ale creștinismului. A fost o perioadă în care nu se gândea la altceva decât la Colonna sau Orsini³. După aceea s-a apropiat de Renaștere și s-a îndrăgostit definitiv de ea. De la inscripții, monumente funerare, primele vestigii ale arhitecturii creștine a trecut mai departe, de la picturile bizantine la Fiesole și Giotto, după aceea la alți reprezentanți ai Quatrocento-ului și ai Cinquecento-ului etc.; era pasionat de sculpturi, tablouri, iar colecțiile lui creșteau și ele. Însă marea operă în limba noastră despre cele trei Rome, la care visase la început, a ajuns pe tărâmul intențiilor neîmplinite.

În legătură cu colecțiile sale, tata are o părere cam stranie. Vrea să le lase după moarte prin testament orașului Roma, dar cu condiția să fie expuse într-o sală specială și acea sală să se numească Muzeul Osori-Płoszówski. Firește, va fi așa cum își dorește el, dar nu înțeleg de ce crede tata că în felul acesta face un serviciu mult mai mare patriei sale, decât dacă ar aduce colecțiile în țară.

Cu câtva timp în urmă mi-a spus:

— Vezi tu, acolo nu le-ar vedea nimeni, n-ar profita nimeni de ele, dar aici vin oameni din toată lumea și toți vor transpune acest merit al unui membru al societății asupra întregii noastre Polonii.

Nu se cade să-mi pun eu întrebarea dacă la mijloc nu este și puțin orgoliu și o urmă de vanitate la gândul că numele de Płoszówski va sta dăltuit în marmură în Orașul Etern și dacă acest considerent nu a fost hotărâtor în această chestiune. Oricum, eu așa cred. De altfel, mi-e perfect indiferent unde vor ajunge aceste colecții.

În schimb, mătușa mea, la care, în paranteză fie spus, mă duc acum la Varșovia, se revoltă la gândul că vestitele colecții vor rămâne la Roma; și pentru că este o persoană pe care nimeni și nimic pe lume nu o poate opri să spună exact ceea ce gândește, își exprimă indignarea fără niciun fel de menajamente în fiecare scrisoare adresată tatei. Acum câțiva ani a fost la Roma și s-a certat cu el în fiecare zi și poate că ar fi rupt orice relații pentru totdeauna, dacă afecțiunea ei pentru mine nu i-ar fi frânat pornirile.

Mătușa este cu câțiva ani mai mare decât tata. După nefericirea care l-a lovit, tata a plecat din țară și a luat cu el capitalul familiei, lăsându-i ei moșia Płoszów, pe care mătușa o administrează de peste treizeci de ani, și o face foarte bine. Este o persoană cu o fire aparte, de aceea îi voi dedica și ei câteva rânduri. La douăzeci de ani s-a logodit cu un tânăr care a murit în străinătate exact în momentul în care mătușa se pregătea să plece la drum ca să se întâlnească cu el. Din acel moment, a respins toate propunerile de căsătorie și a rămas astfel fată bătrână. După moartea mamei l-a însoțit pe tata la Viena și la Roma, unde a trăit câțiva ani, înconjurându-l pe tata cu deosebită grijă și afecțiune, transferate ulterior asupra mea. Este o mare doamnă în cel mai autentic sens al cuvântului, puțin cam despotică, semeață și mereu gata să rostească adevărul, având acea siguranță de sine pe care ți-o dau averea și poziția socială înaltă, dar, pe de altă parte, fiind cinstea și demnitatea întruchipate. Sub o aparență de asprime se ascunde o inimă de aur, plină de tandrețe, a cărei iubire se revarsă nu numai asupra rudelor apropiate, a mea, a tatălui, a servitorilor, ci și a oamenilor din preajmă. Este din fire atât de cinstită, încât nici nu știu dacă pot spune că acesta este meritul ei, din moment ce oricum nu ar putea fi altfel. Generozitatea ei a devenit proverbială. Îi îmboldește la treabă pe oameni ca un vechil, dar îi și îngrijește ca sfinții Vincent sau Pavel. Este foarte credincioasă. În această privință, nicio umbră de îndoială nu și-a făcut vreodată loc în sufletul ei. Tot ceea ce face izvorăște din convingeri de nezdruncinat și de aceea nu șovăie niciodată când trebuie să aleagă o anumită cale. Și tot din același motiv este întotdeauna mulțumită, calmă și nespus de fericită. La Varșovia, din cauza asprimii ei aparente, mătușa este supranumită le bourreau bienfaisant⁴.

Unii, și mai ales unele, n-o agreează; în general însă se bucură de multă simpatie în toate păturile sociale.

Płoszów se află în apropiere de Varșovia, unde mătușa are o casă a ei. Și tocmai de aceea își petrece iarna la oraș. În fiecare iarnă se străduiește să mă atragă și pe mine aici ca să mă însoare. Tocmai am primit o scrisoare de mare taină, dar și foarte insistentă, în care mă roagă pe toți sfinții să vin acasă. Oricum trebuie să o fac, căci nu am mai fost de mult timp în țară, iar mătușa îmi mai scrie că ea îmbătrânește și ar vrea să mă mai vadă înainte să moară.

Dar trebuie să mărturisesc că nu mă încântă ideea de a mă duce în țară. Știu că dorința cea mai fierbinte a mătușii este să mă însoare, dar în această privință îi provoc o mare dezamăgire de fiecare dată când mă întorc acolo. Mă cuprinde spaima la gândul unei acțiuni definitive, a unui gest în urma căruia va trebui să încep o viață nouă, eu, care sunt deja istovit de cea de până acum. Și apoi, este ceva stânjenitor în relația mea cu mătușa. La fel cum se întâmpla odinioară cu tata, când prietenii îl considerau un om de mare viitor, și mătușa vede în mine un om cu talente excepționale, de la care trebuie să te aștepți la lucruri mari. Și mi se pare că abuzez de încrederea ei dacă o las să trăiască cu această amăgire; iar să-i mărturisesc că nu trebuie să se aștepte de la mine nu numai la nimic excepțional, dar nici măcar la ceva obișnuit, ar însemna să exagerez în privința unui viitor care deocamdată este numai probabil și în același timp să-i dau sărmanei bătrâne o lovitură cumplită.

Poate că, din nefericire pentru mine, sunt mulți oameni care împărtășesc părerile mătușii mele. Iar menționarea acestui lucru îmi permite să trec în continuare la schițarea propriului meu portret, lucru deloc lesnicios, deoarece sunt într-adevăr o ființă extrem de complicată.

Am venit pe lume cu nervi foarte sensibili, rezultat al mai multor generații de rafinament intelectual. În primii ani ai copilăriei mele s-a ocupat de mine mătușa mea, iar după plecarea ei, așa cum era obiceiul în familia noastră, fel de fel de guvernante. Și pentru că locuiam la Roma, într-un mediu străin, tata dorea să știu bine limba maternă, așa că una dintre guvernantele mele a fost poloneză. Locuiește și acum în casa noastră de pe Via del Babuino și se ocupă de gospodărie. Și tata s-a ocupat foarte mult de mine imediat ce am împlinit cinci ani. Mă duceam la el în cameră unde stăteam de vorbă despre fel de fel de lucruri, iar aceste conversații m-au ajutat enorm să mă dezvolt, poate chiar cam prematur. Mai târziu, când studiile, săpăturile arheologie și completarea colecțiilor l-au absorbit total pe tata și i-au ocupat tot timpul, a început să vină la mine un preceptor, părintele Calvi. Era un om deja în vârstă, cu spirit religios și o fire nespus de blândă, care iubea arta mai presus de orice altceva. Sunt chiar convins că recepta religia prin intermediul frumuseții artei. Când era într-un muzeu, în fața unei capodopere, când asculta muzică în Capela Sixtină, uita cu totul de lumea din jur. Trăirile lui profunde în fața artei nu aveau în ele nimic păgân, căci nu se bazau pe ceva senzual, ci izvorau din sentiment. Părintele Calvi iubea arta cu iubirea aceea senină și curată cu care o iubiseră Da Fiesole, Cimabue și Giotto. Mai mult chiar, o iubea cu umilință, căci el, personal, nu avea nici cea mai mică umbră de talent. Tocmai de aceea, cu cât era el însuși mai puțin în stare să realizeze o operă de artă, cu atât era mai pătruns de admirație în fața celor care erau capabili de un efort artistic. Și nici n-aș putea să spun care dintre artele frumoase era preferata lui, dar se pare că în toate iubea în special armonia, care se potrivea perfect cu propria lui împăcare interioară.

De cât ori mă gândesc la părintele Calvi, îmi vine, nu știu de ce, în minte bătrânul acela din tabloul lui Rafael care stă lângă Sf. Cecilia și ascultă muzica sferelor celeste.

Între tata și părintele Calvi s-a legat o strânsă prietenie care a durat până la moartea acestuia din urmă. El este cel care i-a consolidat tatălui meu dorința de a se ocupa de arheologie și, în general, de a studia Orașul Etern. Și îi mai lega și afecțiunea pentru mine. Amândoi mă considerau un copil deosebit de dotat, căruia îi era destinat Dumnezeu știe ce viitor aparte. Mă gândesc câteodată că reprezentam și eu pentru ei un anume fel de armonie, o completare a lumii în care trăiau și că mă iubeau, întrucâtva, cu același sentiment cu care iubeau Roma și vestigiile acesteia.

O astfel de atmosferă și un asemenea mediu nu puteau să nu-și pună pecetea asupra mea. Am fost crescut într-un mod destul de original. Mergeam împreună cu părintele Calvi și adesea și cu tata prin galerii, prin muzee, în afara Romei, să vizităm vilele, ruinele și catacombele. Părintele Calvi era foarte sensibil și la frumusețile naturii, ca și la cele ale artei și m-a învățat de timpuriu și pe mine să resimt melancolia poetică a Campanei Romane, armonia arcadelor și a liniilor apeductelor romane pe fundalul cerului, puritatea liniei pinilor. Înainte să stăpânesc bine cele patru operații aritmetice mi se întâmpla să-i corectez prin galeriile de artă pe englezii care îl confundau pe Caracci cu Caravaggio. Am învățat de timpuriu și cu multă ușurință limba latină, căci locuiam la Roma și vorbeam fluent italiana, ceea ce mi-a înlesnit studiile. Pe când aveam unsprezece ani, îmi exprimam opiniile cu privire la maeștrii italieni și străini, opinii care, în pofida naivității lor, nu-i împiedicau pe părintele Calvi și pe tata să schimbe între ei priviri pline de admirație. De exemplu, nu-mi plăcea Ribeira, mi se părea că are prea mult alb și negru, fapt care îl făcea oarecum amenințător, în schimb îl îndrăgisem pe Carlo Dolce, într-un cuvânt, treceam în ochii tatei, ai părintelui Calvi și ai prietenilor noștri drept un copil minune; auzeam nu o dată cum eram lăudat, și lucrul acesta îmi măgulea nespus vanitatea.

Dar, pe de altă parte, în acest mediu și în această atmosferă nervii mei s-au sensibilizat foarte de timpuriu și au rămas așa pentru totdeauna, excesiv de sensibili. Este de mirare așadar că influențele de mai sus nu au fost nici atât de profunde și nici atât de stabile cum ar fi fost de așteptat. Iar dacă nu am devenit artist, asta este firește din cauză că nu aveam talent, deși profesorii mei de desen și de muzică erau de altă părere. Dar mă întreb adesea cum de nici tata, nici părintele Calvi nu au reușit să-mi sădească în inimă pasiunile pe care le aveau ei înșiși? Dacă simt arta? Da! Dacă am nevoie de ea? Iarăși da! Dar ei o iubeau, eu o simt numai ca un diletant și am nevoie de ea ca de o completare a altor genuri de impresii plăcute și desfătări ale vieții. Face parte din sfera preferințelor mele, nu din cea a pasiunilor. Nu m-aș putea lipsi de ea în viață, dar nu i-aș dărui toată viața.

Deoarece starea școlilor italiene lăsa foarte mult de dorit, tata m-a înscris la colegiul din Metz, pe care l-am absolvit fără prea mare efort, câștigând, în schimb, toate premiile și mențiunile posibile. Cu un an înainte de absolvire am fugit, ce-i drept, la Don Carlos și timp de două luni, am hoinărit cu trupa lui Tristan prin Pirinei. M-au căutat cu ajutorul consulului francez din Burgos și m-au adus înapoi la Metz, unde urma să fiu pedepsit. Dar trebuie să spun că pedeapsa n-a fost prea aspră, căci tata și profesorii prelați erau în sinea lor foarte mândri de escapada mea. De altfel, mi-am susținut cu brio examenele, ceea ce mi-a adus iertarea lor.

Firește că printre colegi, ale căror simpatii – atât cât existau în colegiul de la Metz – trebuie să fi fost de partea lui Don Carlos, treceam drept erou. Iar faptul că în același timp eram și primul la învățătură făcuse din mine șeful școlii și nimănui nici nu-i trecea prin cap să-mi conteste acest titlu neoficial. Creșteam fără să vreau cu convingerea că și mai târziu, în societate, va fi la fel. Această părere era împărtășită atât de profesori, cât și de colegi; dar adevărul este că mulți dintre foștii mei colegi de școală, cărora nici prin cap nu le trecea pe atunci că ar putea concura vreodată cu mine, ocupă astăzi în Franța poziții importante, fie în domeniul literaturii, fie al politicii sau al științei, în timp ce eu nici nu mi-am ales vreo meserie și aș fi cu siguranță în mare încurcătură dacă mi s-ar cere s-o fac. Poziția mea în societate este foarte comodă: am moștenit deja averea mamei, îl voi moșteni cândva și pe tata; o să administrez moșia Płoszów și voi gestiona apoi înțelept sau neînțelept toată averea, dar însăși sfera acestor preocupări exclude orice speranță că aș putea să mă fac vreodată remarcat în viață și să joc un rol cât de cât important.

Nu voi deveni niciodată un gospodar și un administrator minunat, știu asta în mod sigur, căci, deși nu am intenția să mă eschivez de la aceste îndatoriri, nici nu am intenția să le dedic întreaga viață din simplul motiv că am cu totul alte aspirații, unele mult mai înalte.

Adesea îmi pun următoarea întrebare: oare noi, cei din familia Płoszówski, nu cumva ne facem iluzii în privința talentelor noastre? Dar dacă ar fi așa, ne-am amăgi numai noi, iar oamenii străini, indiferenți, nu ar cădea în aceeași greșeală. De altfel, tata este cu adevărat un om excepțional și deosebit de talentat. În ceea ce mă privește pe mine, personal, nu vreau să insist prea mult, ca să nu las impresia de vanitate prostească, totuși am ferma convingere că aș fi putut să ajung mult mai mult decât am ajuns.

Iată, de exemplu, la Universitatea din Varșovia (tata și mătușa au dorit să fac universitatea în țară) am fost coleg cu Śniatyński. Amândoi simțeam chemarea pentru profesia de scriitor și ne-am încercat puterile în acest domeniu. Nu mai vorbesc despre faptul că eram considerat un student mai talentat decât Śniatyński și, zău așa, ceea ce scriam eu atunci era mai bun și mai promițător decât ceea ce scria el. Dar acum? Śniatyński a ajuns relativ sus, iar eu sunt în continuare promițătorul domn Płoszówski, despre care oamenii spun mereu, clătinând din cap: „Numai de s-ar apuca de ceva!"

Dar oamenii nu-și dau seama că trebuie să știi să vrei. De multe ori mi-am spus că, dacă n-aș fi avut niciun fel de avere, ar fi trebuit să mă apuc de ceva. Fără îndoială. Ar fi trebuit să-mi câștig în vreun fel pâinea, dar în sinea mea sunt convins că nici în acest caz nu mi-aș fi dovedit talentele și capacitățile. De altfel, și Darwin și Buckle au fost oameni bogați; sir John Lubbock este bancher, cei mai mulți dintre francezii vestiți o duc foarte bine. Ba chiar se vede că averea nu numai că nu-i stânjenește, dimpotrivă, îi ajută să se afirme în diferite domenii. Presupun chiar că mie mi-a oferit un mare avantaj, căci m-a ferit de multe fărădelegi la care m-ar fi împins poate sărăcia. Nu vreau să spun prin aceasta că am un caracter slab; pe de altă parte, poate că lupta l-ar fi călit și mai mult, dar, indiferent cum ar fi, cu cât întâlnești mai puțini bolovani în drum, cu atât ai mai puține șanse să te împiedici și să cazi.

Și nu pun nerealizarea mea nici pe seama lenei. Posed în măsură egală și ușurința și curiozitatea necesare pentru a-mi însuși cunoștințe noi. Citesc mult și rețin mult din ceea ce citesc. Poate că nu aș face față unei activități de lungă durată, migăloase, ample, dar această lipsă de rezistență ar trebui să fie înlocuită de ușurința cu care lucrez. Doar nimeni nu mă obligă să scriu dicționare, așa cum a făcut Littré. Cine nu știe să strălucească cu consecvența soarelui, poate să sclipească măcar ca un meteorit. Dar faptul că n-am făcut nimic în trecut și că n-am să fac nimic în viitor… Simt un gust amar și începe să mă copleșească lehamitea, așa că astăzi pun capăt scrisului.

Roma, 10 ianuarie

Ieri la cină la contele Malatesta am auzit următoarea expresie: l’improductivité slave⁵. Am avut un sentiment de ușurare, precum bolnavul care se bucură nespus de mult atunci când medicul îi spune că simptomele bolii lui sunt cunoscute și mulți alți oameni suferă de același lucru ca și el. Așa este! E adevărat! Numai câți colegi am eu – nu știu dacă în toată lumea slavă, căci nu o cunosc în întregime –, dar câți sunt la noi acasă! M-am gândit la această improductivité slave toată noaptea. N-a fost prost deloc cel care a inventat expresia asta. Este ceva în noi; un fel de incapacitate esențială de a da ce avem mai bun în noi, tot ceea ce ținem înlăuntrul nostru. S-ar putea spune că Dumnezeu ne-a dat arcul și săgețile, dar a omis să ne dea și capacitatea de a întinde arcul și de a da drumul săgeților. Aș dori să discut despre asta cu tata, mai ales că lui îi plac astfel de dezbateri, dar mi-e teamă că voi atinge un punct nevralgic. Mă gândesc în schimb să umplu jurnalul cu problema aceasta. Poate că tocmai aceasta va fi calitatea lui, în asta va consta valoarea lui? Și apoi, ce poate fi mai firesc decât faptul că voi scrie tocmai despre ceea ce mă frământă cel mai mult? Fiecare om duce în sine o anumită tragedie personală. Iată, aceasta este tragedia mea: improductivitatea familiei Płoszówski. Nu se obișnuiește să-ți destăinui asemenea gânduri în fața altor oameni. Dar în vremurile de demult, pe când în inimi și în poezie înflorea romantismul, fiecare își purta tragedia personală ca pe o mantie frumos drapată, în timp ce acum o poartă ca pe un maiou de corp, pe sub cămașă. Însă un jurnal este cu totul altceva; în jurnal este voie, ba chiar se cuvine să fii sincer.

Roma, 11 ianuarie

Mai rămân câteva zile aici, așa că am să profit de acest timp pentru ca, înainte să trec la consemnarea zi cu zi a evenimentelor, să mai arunc o ultimă privire în trecut și să termin cu el odată pentru totdeauna. Așa cum spuneam ceva mai sus, nu intenționez să scriu o autobiografie amplă; cine sunt, ce sunt, asta o să arate viața mea în viitor. Iar o cercetare amănunțită a trecutului este împotriva firii mele. Este un fel de adunare plicticoasă: se scriu fel de fel de cifre, una după alta, apoi se trage linie și se adună. Iar mie cele patru operații aritmetice de bază mi-au fost nesuferite toată viața, iar prima dintre ele îmi era chiar cea mai antipatică.

Aș vrea totuși să am măcar o idee cât de cât generală despre suma finală, ca să-mi clarific mie însumi anumite lucruri, așadar mergem mai departe tot așa, în linii generale.

După universitate am absolvit școala de agricultură din Franța cu mare ușurință, dar fără prea multă tragere de inimă, ca omul care știe că în viitor îl așteaptă fără îndoială îndeletniciri agricole, dar care simte că acestea sunt sub nivelul lui și nu se vor ridica niciodată la înălțimea calităților și ambițiilor sale. Au existat însă și două consecințe binevenite pentru mine din aceste studii de agricultură. Cultivarea pământului a încetat să mai fie un basm cu lupul de fier și niciun vechil viclean nu va reuși să mă păcălească; în al doilea rând, muncind la câmp, în aer liber, mi-am făcut o rezervă importantă de sănătate și putere, datorită căreia am putut rezista mai târziu modului de viață de la Paris.

Căci mi-am petrecut următorii ani între Paris și Roma, dacă nu ținem seama de scurtele vizite făcute la Varșovia, unde mă chema din când în când mătușa, fie pentru că îi era dor de mine, fie pentru că voia să mă însoare cu vreo fătucă pe gustul ei. Parisul și viața lui mă fascinau. Cu toată părerea foarte bună pe care o aveam pe atunci despre mine însumi și încrederea mult mai mare în propria judecată decât o am acum, precum și cu acea siguranță de sine pe care ți-o dă statutul social, am jucat totuși rolul unui naiv pe marea scenă a lumii. Mai întâi, m-am îndrăgostit până peste urechi de domnișoara Richemberg de la Comedia Franceză și am vrut chiar s-o iau de nevastă. Ce de încurcături tragi-comice au rezultat de aici nu vă mai povestesc, pentru că astăzi mă cam rușinez de anii aceia, iar, pe de altă parte, îmi vine să râd. Apoi am mai fost dus de nas de multe ori, ba chiar cu bună știință am luat monedele false drept bani adevărați. Femeia franceză – ca și poloneza, de altfel – fie ea chiar și din cele mai înalte sfere sociale, deși virtuoasă, când este tânără îmi amintește de un scrimer. Așa după cum un scrimer simte că trebuie să meargă în fiecare zi o oră „la sală, ca să nu-și iasă din formă în mânuirea spadei, tot așa și aceste doamne își exersează zilnic talentele în domeniul sentimental pentru a se perfecționa. Ca tânăr flăcău mai puțin urât decât dracul ce eram, și cum mă învârteam în cele mai înalte cercuri, am fost invitat nu o dată la astfel de „ore la sală. Și, deoarece în naivitatea mea, am luat aceste exerciții drept o treabă serioasă, mi s-a întâmplat nu o dată să sufăr serios. Fără a fi chiar niște lovituri de moarte, necazurile acelea mi-au provocat multă durere. Pe de altă parte, sunt convins că fiecare dintre noi trebuie să-și plătească tributul de naivitate pe lumea aceasta. În cazul meu, perioada de plată a tributului a fost destul de scurtă. A urmat după aceea o alta pe care o pot defini cu un singur cuvânt: la revanche⁶. Am plătit cu vârf și îndesat pentru toate suferințele, iar dacă m-am mai lăsat păcălit și după aceea, a fost pentru că mi-am dorit-o.

Întrucât aveam porțile deschise peste tot, am cunoscut diverse pături ale societății, începând cu casele filo-guvernamentalilor, unde, de altfel, mă plictiseam, și terminând cu aristocrația de dată recentă, plină de titluri de noblețe, creată de familiile Bonaparte și Orléans, care constituia acum lumea bună… poate nu chiar la Paris, dar, de pildă, de la Nisa. Alexandre Dumas fiul⁷, Sardou⁸ și alții își aleg conții, marchizii și prinții tocmai din