O poveste cu Horațiu

Actorul-spectacol

„Aş vrea să fiu o scenă."

Horaţiu

„Cel mai talentat actor dintre caricaturişti şi cel mai talentat caricaturist dintre actori…" Gluma a pornit de la o dedicaţie amuzantă ce apărea prin anii ’90 pe prima pagină a publicaţiei Satîrul pe care o editase nimeni altul decât cunoscutul actor şi caricaturist Horaţiu Mălăele. Liber, în fine, să-şi facă de cap şi să-şi etaleze multiplele vocaţii, artistul îşi proclamase într-adevăr mai demult dubla sa cetăţenie, la care am putea-o adăuga şi pe a treia, cea de condeier de reală vocaţie literară, dovadă chiar calamburul postat pe frontispiciul revistei amintite: „Proletari din toate ţările, urniţi-vă!"

După cum ştim, creaţiile sale în domeniul regiei de teatru şi film i-au întregit ulterior portretul, făcându-ne să vorbim despre o structură artistică polivalentă, despre un artist care se reinventează neîncetat pe mâna talentului său bogat, apt să se exprime în fel şi fel de moduri; iar acest fel de a fi dinamic, viu, induce imaginea multicoloră a unui spectacol. Da, Horaţiu Mălăele este el însuşi un spectacol, un artist-spectacol, care are la-ndemână toate mijloacele acestei arte complexe ce pivotează în jurul axei personalităţii sale. Fenomenul e explicat de unii prin sintagma geniu comic. Subscriu, iubind în Horaţiu fiinţa aleasă, saltimbancul de geniu născut dintr-o mirabilă sămânţă de creativitate care poate rodi în multe direcţii spre care e chemat talentul său dăruit celor din jur. Şi asta datorită unei nevoi irepresibile de a comunica, acesta fiind şi sensul ultim al actelor sale (a mărturisit-o de altfel de atâtea ori). Aşadar, când nu joacă, Horaţiu se gândeşte la o pagină de desen, iar când a terminat o caricatură precis se pregăteşte să intre într-un nou rol sau trasează imaginar liniile unui nou spectacol. În teatru sau în film. Acelaşi şi mereu altul, egal cu sine în ipostaze tot mai neaşteptate şi captivante, Mălăele e într-o perpetuă căutare. Natura sa neliniştită, imaginativă prin excelenţă, îl îndeamnă să se înnoiască mereu, de aceea între rolurile create la premieră şi succesivele reeditări nu e niciodată asemănarea unei copii la indigo. Într-o stare de ebuliţie, de freamăt perpetuu, artistul nu-şi poate reprima „voinţa de reprezentare, tot aşa cum în blocnotesul care-l însoţeşte pretutindeni, înnegreşte filă după filă, fără astâmpăr. Paradoxal, dar acest impuls al clipei trecătoare, acest mod de a reacţiona nestăpânit, ca o cutie de rezonanţă, la timp, la viaţa din jur, nu-l plasează sub imperiul improvizaţiei. Şi oricât de derutante ar părea uneori fanteziile sale, el ştie întotdeauna foarte bine ce are de făcut şi de ce. Nimic nu pare a se petrece întâmplător în cariera acestui artist aparent atât de imprevizibil. Între altele pentru că Horaţiu Mălăele e dotat cu o exemplară intuiţie a momentului. Cu alte cuvinte, ştie exact când un text, un gest, o mişcare, o linie pe hârtie sau o tăcere în scenă sunt necesare. Şi mai ales ştie ca nimeni altul ce i se potriveşte lui însuşi, ce-l serveşte, ridicându-şi astfel singur ştacheta viitoarelor performanţe. Este îndeobşte actorul care umblă cu textele sub braţ, care de-a lungul carierei nu a aşteptat neapărat să-l „vadă vreun regizor în cutare sau cutare rol – deşi ofertele oportune n-au lipsit. Mai degrabă a propus şi mai ales nu a acceptat să i se impună. Dacă a riscat, a făcut-o cu miză mare pentru că are fler şi ştie să calculeze valoarea riscului. E, cum s-ar spune, propriul său producător. A ajuns la acest statut nu pentru că e vedetă, ci mai degrabă pentru că în întâlnirile sale cu arta, comunicarea s-a produs din interior după acea lege superbă a corespondenţelor secrete formulată poetic de Baudelaire. Existenţa sa în artă are la bază acest misterios creuzet în care viaţa din jur se topeşte şi renaşte magic în forme filtrate de lentilele rotunde ale ochelarilor săi care-l personalizează atât de exact.

Dacă-l cercetăm ca actor trebuie neapărat să-l privim tot creativ. Nemulţumit de maniera în care actorii timpului său personificau pe scenă caractere, sau cel mult le interpretau, Gordon Craig proiecta în perspectivă o singură şansă pentru viitorul actoriei: „Într-o zi el însuşi (actorul) va crea. Aşa va renaşte stilul." Horaţiu Mălăele confirmă această teorie, deşi se vorbeşte rar de stil în arta actorului. Chiar cei care-i recunosc actorului dreptul la creaţie autonomă admit mai greu ideea stilului, confundat adesea cu maniera, şi tot adesea cu manierismul (estetica e ce-i drept aici autoritară şi restrictivă). Şi mai nepotrivit ar părea să încercăm o definiţie stilistică pentru creaţia unui actor al cărui farmec rezidă tocmai în fluidul neetichetabil, în noutatea şi prospeţimea fiecărei apariţii. Dacă o facem este însă pentru că modul în care s-a cristalizat personalitatea acestui artist ne obligă să-i percepem sunetele distincte. Şi să identificăm în melodia lor ceva din timbrul specific al unei generaţii de creatori în care vocea lui Mălăele răsună cu atât mai personală. Să ne amintim de debutul lui la Piatra Neamţ când alături de regizori ca Iulian Vişa şi Cătălina Buzoianu a înregistrat şi primele succese, impunând definitiv tipul său sui-generis, de firesc şi naturaleţe dublată de candoare şi halou poetic. În Slugă la doi stăpâni sau Tinereţe fără bătrâneţe, în Muntele de D.R. Popescu (regia Emil Mandric) aceste calităţi se manifestau diferit – dar cât de asemănător – pentru a face din prezenţa sa pe scenă un vehicul credibil, inconfundabil, al adevărului. Inteligent, cu o cultură a ochiului recunoscută, cu disponibilităţi ludice ieşite din comun, dar şi un rodnic impuls spre performanţă, actorul îşi valorifica încă de pe atunci forţele artistice în sfera commediei dell’arte, apoi a comediei cu tâlc, până la acele spectacole-metaforă care se adresează cu subtilitate spiritului. Mai era detectabil încă de la începuturi harul de a produce un halou aparte şi de a-l propaga ca un adevărat vrăjitor în public. Asta se mai numeşte farmec, glamour, calitate rară, înnăscută, pe care cine o are se poate considera imbatabil pe scenă. Instrument sensibil, dar şi bine acordat, Mălăele n-a ratat niciodată portativul (cred că stă bine şi cu urechea muzicală) vibrând de fiecare dată curat, citeţ, aşa cum în desen linia sa nu suportă ezitarea. S-a afirmat ca un virtuoz jongler între comic şi tragic, potrivit talentului său care conţine această dualitate a măştii, şi a avut norocul că timpurile în care s-a format erau favorabile acestei sinteze a genurilor. Mai târziu, în Aceşti îngeri trişti, spectacol de referinţă al Teatrului Nottara, jocul actorului a dobândit forţă, iar gustul pentru paradox a înflorit în contextul unor spectacole aluzive, ca şi apetenţa pentru alternanţa dintre aparenţa comică şi esenţa tragică a personajelor pe care le-a interpretat. Până şi un personaj ca Duffosset din irezistibilul vodevil Mâţa în sac de Feydeau, în montarea lui Dan Micu, a devenit în cele din urmă de plâns după ce toată piesa ne distra jucând pe sârmă comedia confuziei de persoană. Râsu’- plânsu’, sarcasmul şfichiuitor, grotescul tragic şi sublimul catharsis comic, iată doar câteva dintre trăsăturile jocului lui Mălăele în roluri de anvergura unui Smerdiakov din Fraţii Karamazov sau Poţekalnikov din Sinucigaşul de Nicolai Erdman. Figura de răstignit scălâmb a bastardului umilit din romanul lui Dostoievski se va întâlni peste ani cu aceea a şomerului-filosof care, mai în glumă, mai în serios, e gata să-şi ia zilele, şi mai târziu cu Unchiul Vanea cu nasul lui de clovn, variantă cinică a ratării, livrată inimitabil de actor. Jocul acesta paradoxal practicat în commedia dell’arte (Truffaldino, Scapino), ca şi în partituri de adâncime filosofică, e caracteristic actorilor a căror inteligenţă îi face să-şi domine instinctul artistic mergând uneori împotriva datelor naturale – de la înfăţişare la glas, tip de sensibilitate şi expresie. Horaţiu Mălăele e unul dintre aceştia. Pe de altă parte, nu doar deliberat, ci şi intuitiv, umorul său îngândurat vine dintr-o concepţie de viaţă mai curând a unui sceptic, deşi cei care-l frecventează în particular vorbesc despre une joie de vivre stenică şi molipsitoare. E adevărat însă că de multe ori surpriza concluziilor din spectacolele sale pune în derută publicul venit la distracţie. Ambiguităţile, vorba cu dus-întors, trădează un fond de umanitate bogat, în care resursele naturale ale actorului sunt puse în slujba culturii. Când unii comentatori vorbesc grăbit despre umoristul Mălăele, mă gândesc că i s-ar potrivi mai degrabă teoria despre umorism a lui Luigi Pirandello, care ne-a lăsat un întreg eseu despre relaţia comicului cu tragicul, despre actorul care cu o faţă râde şi cu alta pânge, despre resursa comună de umanism a măştilor teatrului. Secretul prin care toate aceste taine ies la lumină e ştiut doar de artist. Şi poate nici de el. La noi ajung când un zâmbet, când o grimasă sau un hohot de râs atotcuprinzător. Atitudini trecute prin ştiinţa lui „te faci că, pe principiul convenţiei teatrale. Cum disimulează Horaţiu Mălăele e o altă problemă. Sau artă. E de ajuns să ne privească enigmatic sau să braveze printr-un gest, ton sau vorbă ca să ne creeze dileme. Aliajul e rafinat, controlat cu măsură, în ciuda fanteziei debordante, a spontaneităţii înnăscute de care e capabil artistul. E şi un maestru al improvizaţiei. Uneori, pentru un actor cu priză la public care şi-a clădit popularitatea pe comedie, scena începe să fie o capcană. E pândit de manierism din cauza reacţiilor sălii, de propria-i siguranţă, de trucuri şi truvaiuri îndelung verificate. Cu simţul realităţii scenice şi al clipei spectacolului, Mălăele găseşte întotdeauna soluţia. Taie cu mâna aerul, provoacă tăceri perplexe pentru a readuce barca pe făgaşul adevărului. Momentul e găsit de parcă un compozitor dibaci a aşezat pe portativ un accent, un bemol, un diez care schimbă tonalitatea întregii melodii. Şi dacă gloria actorului e efemeră, arta lui e răsplătită în schimb de şansa unui moment al adevărului în direct, care preţuieşte poate infinit mai mult. Acestui moment pare a-i fi dedicat Horaţiu Mălăele spectacolul său, al artei şi vieţii pe scenă. Un moment pe care îl visează toţi actorii. „Din toate gloriile, spunea Albert Camus, „cea mai puţin înşelătoare e cea trăită. Actorul şi-a ales deci gloria fără margini, aceea care se trăieşte." Restul e literatură.

N-aveţi un bilet în plus?

Martie 2012. Sala de teatru de la Palatul Copiilor nu este o locaţie prea generoasă. În principiu. Sau aşa îmi închipuiam eu având în vedere în primul rând arhitectura stalinistă, rigidă şi rece în raport cu scara umană, la fel şi destinaţia: loc de propagandă de pe vremea regimului trecut. Nu-mi place să văd teatru acolo, aşa că m-am hotărât cu greu să fac drumul spre Parcul Tineretului la o oră întunecată din noapte. Nici taximetristul care m-a condus nu prea ştia ce caută atâta lume pe acolo, prin acele locuri mai degrabă pustii, după spusa lui, când am întrebat nedumerită de ce nu există o staţie de taxiuri prin zonă. În acea seară de joi, în mod neaşteptat, pe esplanada de la intrare era o mare de oameni grăbiţi spre sala de spectacole unde era programată ultima reprezentaţie a Cafenelei de Sam Bobrick şi Ron Clark, în regia şi interpretarea lui Horaţiu Mălăele. Alături de el, Dana Dogaru şi Emilia Popescu care l-au însoţit în această aventură cu talentul şi dăruirea lor. Văzusem piesa cu vreo 15-16 ani în urmă la Teatrul Bulandra (ce longevitate!) şi îi cam pierdusem urma pe scenele pe unde se tot jucase până la această staţie terminus. Aveam amintiri plăcute despre spectacol, dar ce a urmat să trăiesc în seara aceea nu are termen de comparaţie decât tot în reprezentaţii avându-l ca protagonist pe Horaţiu Mălăele. Sala plină ochi (aproape o mie de locuri) l-a ovaţionat pe actor încă de la intrarea în scenă. Din întâmplare sau nu, piesa începe chiar cu o adresare către public a personajului Wally, interpretat de el. Un monolog care se potriveşte atât de bine cu omul din noi şi cu actorul care stătea acum în faţa noastră spunându-şi povestea. Când a ales să monteze piesa aceasta, Horaţiu a fost atras probabil de caldul ei umanism, de sinceritatea tonului şi simplitatea poveştii pe care cei mai mulţi oameni le caută în teatru. Ştie probabil asta sau doar intuieşte, de vreme ce acest mod natural, omenesc de a fi pe scenă e unul dintre atuurile actorului-vedetă pe care îl reprezintă. Mălăele încă speră că acest dar mai are valoare în societate, astăzi. Deşi, poate, îl consideră uneori un defect, la fel ca unii dintre mai marii săi colegi. Iată un exemplu. La decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Teatru şi Film regizorului Radu Penciulescu, rostindu-i laudatio, Vlad Mugur i s-a adresat fostului său coleg cu aceste cuvinte: „Ce mă mai leagă pe mine de tine, Radule? Un defect de-al tău destul de mare. Umanitatea ta. Omenescul fiind socotit la un creator fără nicio speranţă, eu mă simt chemat de acest defect al omului."

În Cafeneaua, cu Emilia Popescu şi Dana Dogaru

La fel şi cu Horaţiu. Şi el are acest „defect", e uman şi n-a abandonat lupta de a schimba… porecla în renume, cum spune un vers celebru. Se vede şi în Cafeneaua, o piesă sentimentală, melodramatică poate – dar la o adică Mălăele ştie să scoată umor şi din situaţiile lacrimogene –, scrisă cu amuzată detaşare. E vorba despre viaţa unor visători păguboşi rătăciţi în lumea pragmatică a Americii, devenită între timp ideal şi pe meleagurile noastre. Trei acte, trei vârste, trei prieteni care o traversează cu senină voioşie în ciuda eşecurilor care-i urmăresc, luptând cu singurătatea şi cu trecerea timpului care-i încovoaie la propriu. În rolul proprietarului acestei cafenele care simbolizează viaţa însăşi, Horaţiu Mălăele s-ar putea spune că se joacă pe sine. Pe el de acum, de azi, care a ajuns la zenit şi a avut timp să verifice morala oarecum cinică a piesei: „Viaţa e boală grea, mortală, cu transmitere sexuală" (de altfel de câte ori e întrebat de reporteri care e replica favorită, pe aceasta o citează). Wally îi seamănă. E la fel ca el sensibil, plin de tandreţe şi înţelegere pentru tot ce e în jur, scăpând cu vorba-n doi peri de orice concluzii pripite, râzând în hohote de prostie, bucurându-se de cât are şi fără să râvnească la capra vecinului. Sarcasmul îl păstrează pentru sărbători şi tot cu el se apără de răutatea lumii. Wally e, aşadar, Horaţiu. Temperamental, dar şi psihologic îi seamănă. Un boem în căutarea himerelor succesului (care de fapt nu-l interesează) fugind de lume într-un pustiu unde va îmbătrâni alături de o nevastă înţelegătoare şi de o prietenă cu vise de Hollywood, un alter ego poate al eroului nostru a cărui natură histrionică nu l-a trădat niciodată. La sfârşit sala e în delir. Pe parcurs, replica şi râsetele. Horaţiu ştie să le încaseze şi să le rostogolească mai departe jucând în complicitate cu publicul care-l urmează fără ezitare. Şi cu partenerele, minunatele lui colege de scenă, strânse la final într-o îmbrăţişare. Savurează momentul aplauzelor. Îl amplifică. Acest act al mulţumirilor reciproce de la sfârşitul reprezentaţiei e un fel de a da satisfacţie celui de care depinde soarta actorului: publicul. Horaţiu îi datorează enorm. A fost şi a rămas un răsfăţat al publicului. Un magnet ascuns îl leagă de acesta, o putere magică face ca talentul său să treacă rampa într-un schimb de energii pozitive binefăcător. În cazul său cuvântul fenomen e chiar la locul lui, fiindcă artistul poate provoca trăiri de excepţie. Şi tocmai pentru asta se aflau atunci acolo sutele de admiratori ai săi.

În Cafeneaua, cu Dana Dogaru

Euforia acelei seri m-a urmărit multă vreme. Am fost pe punctul să accept că noi, criticii, trăim adesea într-o realitate paralelă când mergem la teatru ignorând bucuria reală a acestor oameni, care într-o zi oarecare, seara târziu, lăsând toate treburile baltă, au alergat fericiţi la o întâlnire mult aşteptată cu Horaţiu Mălăele şi Cafeneaua lui. Nici lui nu-i sunt mai puţin dragi şi necesare aceste întâlniri. Când unii sau alţii îi reproşează programul prea încărcat, că munceşte prea mult, că aleargă de colo-colo fără răgaz, răspunsul invariabil e: „Aşa mă simt eu bine! Tocmai mă pregăteam să observ şi să-l cert că în luna următoare are spectacol în fiecare seară şi nu ne putem întâlni să vorbim despre carte, când mi-am amintit ce spune Horaţiu însuşi despre natura sa: „o zăpăceală asumată. Aşa că… am asumat şi am decis să mă ţin cuminte după el. Doar pe terenul de tenis n-am ajuns să-l văd cum îşi cultivă expresia corporală. Şi cât de as e, cum zic unii. L-am cunoscut în schimb pe câinele Boris, un boxer englezesc de tot hazul care îşi târşâie labele ca un moş, deşi e pui, şi-i place să roadă tot ce întâlneşte în cale. Horaţiu îi zice tati, semn că l-a adoptat, e de-al casei, fără să-i facă geloşi pe Bogdan şi Cristi, feciorii, pe Gabi, soţia sa. Toţi, împreună, sunt o familie haioasă. Seara când se întâlnesc împart treburile casei cu şueta la un pahar. Horaţiu li se adresează cald. Gabi se-nvârte în jurul lui şi îi mai strânge din când în când capul