Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Sfârșitul lumii. Temeri și speranțe la schimbarea mileniului

Sfârșitul lumii. Temeri și speranțe la schimbarea mileniului

Citiți previzualizarea

Sfârșitul lumii. Temeri și speranțe la schimbarea mileniului

Lungime:
424 pagini
5 ore
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737012838
Format:
Carte

Descriere

Antologie a previziunilor privind sfărșitul lumii

Un călugăr anglo-saxon pe nume Byrhtferth a observat odată că o mie, de fapt M, trebuie privit ca „numărul perfect“. Scriind imediat după anul 1000, el și-a bazat argumentele pe teoria că istoria lumii a fost împărțită de Dumnezeu în perioade consecutive de câte o mie de ani. Însă, a adăugat el, „aceste epoci nu constă numai în numărul perfect de ani“. Unele sunt mai lungi decât altele.

Confuzia referitoare la semnificația mileniului este o trăsătură tipică a civilizației occidentale, iar previzibila retrezire a interesului în anii ‘90 nu a adus nimic pentru clarificarea sa. Mulți oameni sunt conștienți că mileniul înseamnă ceva mai mult decât o perioadă de o mie de ani. Nu este nevoie să se explice că traversarea unui astfel de prag are ramificații psihologice și poate că deja unii simt anxietatea și emoțiile pe care mass-media le-a numit printr-un termen generic „tensiune pre-milenială“. Se știe, de asemenea, că este asociat cu comportarea scandaloasă a unor grupuri numite „milenarieni“. Dar pentru mulți constituie o surpriză faptul că Mileniu (cu „M“ mare) este utilizat ca termen tehnic de sociologi și teologi și nu are nimic de-a face cu data. Mai mult, foarte puține din aceste mișcări pe care istoria le numește milenariste au fost inspirate de anii 1000 și 2000.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737012838
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Sfârșitul lumii. Temeri și speranțe la schimbarea mileniului

Cărți conex

Previzualizare carte

Sfârșitul lumii. Temeri și speranțe la schimbarea mileniului - Thompson Damian

meu

Mulţumiri

În decursul anului în care am lucrat la această carte, multe persoane m-au ajutat cu o extraordinară bunătate. În primul rând trebuie să mulţumesc celor doi distinşi specialişti în problemele sfârşitului de mileniu: Stephen O‘Leary, care mi-a permis accesul nelimitat la remarcabila sa bibliotecă din Los Angeles; şi lui Richard Landes, care mi-a permis să citesc volumul său despre finele primului mileniu, cu mult înainte de a fi publicat. Nici unul, nici altul nu avea nimic de câştigat ajutând un amator ca mine, ce, realmente, le încălca teritoriul consacrat. Am fost adânc mişcat de amabilitatea şi ajutorul oferit de ei, în special de soţia lui Stephen, Mary Rose.

Aproape am pierdut şirul celor care mi-au oferit ajutorul şi sfatul. Printre ei au fost Eileen Barker şi ceilalţi de la INFORM, Brenda Brasher, Andrew Brown, Clive Calver şi Keith Ewing de la Alianţa Evanghelică, Susannah Herbert, Peter Jones, Koko Kawanami, Rosamond McKitterick, John Martin, J. Gordon Melton, David Orton, Josh Parr, Michael Walsh, Richard West, Robert Whelan, Dennis Whyte şi Alexandra Wyke (prima care m-a încurajat să scriu despre acest subiect). În Coreea de Sud am fost excepţional primit şi găzduit de Fraţii Bernardin şi Patrick de la Frăţia Capucinilor Franciscani din Seul, a căror activitate creştină neostentativă este într-un îmbucurător contrast cu cea a penticostalilor. În Japonia am avut norocul de a fi împreună cu unul dintre cei mai mari eseişti din zilele noastre, Murray Sayle. El şi soţia sa mi-au oferit multe şi interesante amănunte despre ţara lor adoptivă.

Prietenii mei cei mai buni au acceptat cu amabilitate cererea mea de a citi şi comenta manuscrisul. Tim Wong şi Cristina Odone mi-au oferit un sprijin moral deosebit; Brian Brindley a jucat rolul criticului acerb; Tony Trowbridge m-a scos de multe ori din încurcătură cu enciclopedicele sale cunoştinţe şi cu sfaturile sale naive.

De asemenea, trebuie să mulţumesc agentului meu literar Simon Trewin, fără entuziasmul căruia nu aş fi scris niciodată această carte; Benita Edzard, William Miller, Junzo Sawa şi Katsuyuki Isoo.

În fine, redactorului de la Sinclair-Stevenson, Neil Taylor. Lucrul cu el a fost neaşteptat de plăcut.

Autorul

Introducere

Un călugăr anglo-saxon pe nume Byrhtferth a observat odată că o mie, de fapt M, trebuie privit ca „numărul perfect. Scriind imediat după anul 1000, el şi-a bazat argumentele pe teoria că istoria lumii a fost împărţită de Dumnezeu în perioade consecutive de câte o mie de ani. Însă, a adăugat el, „aceste epoci nu constă numai în numărul perfect de ani. Unele sunt mai lungi decât altele¹.

Confuzia referitoare la semnificaţia mileniului este o trăsătură tipică a civilizaţiei occidentale, iar previzibila retrezire a interesului în anii ’90 nu a adus nimic pentru clarificarea sa. Mulţi oameni sunt conştienţi că mileniul înseamnă ceva mai mult decât o perioadă de o mie de ani. Nu este nevoie să se explice că traversarea unui astfel de prag are ramificaţii psihologice şi poate că deja unii simt anxietatea şi emoţiile pe care mass-media le-a numit printr-un termen generic „tensiune pre-milenială. Se ştie, de asemenea, că este asociat cu comportarea scandaloasă a unor grupuri numite „milenarieni. Dar pentru mulţi constituie o surpriză faptul că Mileniu (cu „M" mare) este utilizat ca termen tehnic de sociologi şi teologi şi nu are nimic de-a face cu data. Mai mult, foarte puţine din aceste mişcări pe care istoria le numeşte milenariste au fost inspirate de anii 1000 şi 2000.

Deci ce este un „milenarian? În sens strict, cuvântul se aplică celor care trăiesc în aşteptarea „Mileniului descris în Cartea Revelaţiilor, ultima carte a Noului Testament. Textul, cunoscut îndeobşte sub numele de Apocalipsa, este cea mai controversată carte a Noului Testament şi constă într-o serie de viziuni fantastice ale Sfârşitului Lumii, când forţele lui Christos şi ale lui Satan se luptă de-a lungul unor scene care efectiv îţi întorc stomacul pe dos din pricina violenţei şi crudităţii. La sfârşit, bătălia se încheie pentru o perioadă de o mie de ani, în care Satan este închis şi Christos şi sfinţii domnesc peste întregul Pământ. Acesta este Mileniul, iar cei care cred în această perioadă paradisiacă sunt numiţi milenarieni.

Pe măsură ce studiul comportamentului uman a evoluat, a devenit clar că, deşi credinţa într-o iminentă nouă lume pare să creeze modele de comportament specific, fenomenul nu se poate limita la credinţa literală în Mileniul din Apocalipsă. Unii sociologi preferă să utilizeze termenul de chiliasm (de la cuvântul grec pentru o mie) pentru a descrie mileniarismul de tip creştin, direct inspirat din Apocalipsă. Această distincţie nu contează însă prea mult. Dar trebuie să subliniem punctul de vedere general că mileniarismul poate încorpora aproape toate ideile oricărei religii şi, într-adevăr, pe cele ale ideologiei seculare. Sociologii moderni aplică această etichetă unor grupuri care merg de la mişcările islamice mahdiste până la culturile melaneziene. De asemenea, ideea lui Norman Cohn, conform căreia marxismul şi nazismul reprezintă forme de milenarism secular, este foarte răspândită. Ele corespund în mod cert definiţiei din American Encyclopaedia of Religion, conform căreia mileniarismul este „credinţa în apropierea sfârşitului lumii şi înlocuirea acesteia cu o nouă lume, mai fertilă, armonioasă, sfântă şi justă". (Nu trebuie să mai spunem că ideea de justiţie a mileniariştilor diferă de cea a Curţii Internaţionale pentru Drepturile Omului.)

Istoria ultimilor 2000 de ani arată că cei care cred că lumea se îndreaptă inexorabil spre o transformare subită şi miraculoasă, unde se va face o judecată, iar cei aleşi vor fi răsplătiţi reacţionează în cadrul aceloraşi graniţe. Toate mişcările mileniariene se disting prin comportamentul anormal al aderenţilor lor, care variază de la retragerea în pustiu pentru a aştepta Sfârşitul, până la acte de o violenţă inimaginabilă destinate să-l apropie. Într-un fel sau altul, are loc o imensă eliberare de energie care conferă acestor mişcări un sentiment al misiunii divine. Aceleaşi modele comportamentale se întâlnesc la mişcări separate în timp şi spaţiu. De exemplu, există o tendinţă extrem de pronunţată pentru atitudini extreme în problema sexului, fie prin interzicerea completă a acestuia, fie prin practicarea lui fără discriminări. De asemenea, sentimentul identităţii este distinct. Posedă o pronunţată caracteristică narcisistă şi autoapreciativă - deloc de mirare, fiindcă aceste grupuri cred că numai ele vor supravieţui Sfârşitului. De asemenea, există paranoia. Aşa cum arată istoricul american Richard Landes, „oricine, sau orice grup, implicat atât de profund în bătălia finală se aşteaptă ca ubicuile forţe ale răului să(-i) lovească pe (ei) ele în mod particular"².

Comportarea fanatică a milenarienilor este intim legată de credinţele lor. Dar sociologii şi istoricii sunt mai interesaţi de explicaţiile apariţiilor acestor mişcări decât de detaliile dizgraţioase (pentru ei) ale fanteziilor escatologice ale acestora. Au existat încercări de a-i eticheta pe toţi mileniarienii ca „protorevoluţionari. Sintagma „relativă sărăcie este utilizată de aceştia pentru a descrie dezechilibrul economic care îi face pe defavorizaţi să dezvolte resentimente faţă de ordinea stabilită, care sunt canalizate nu în activism social sau politic, ci în fantezii despre invulnerabilitate şi salvare. Există un important curent de gândire care atribuie apariţia mileniarismului ciocnirii între două civilizaţii, dintre care una superioară tehnologic. O altă teorie se concentrează asupra dezastrelor naturale, care sunt singurele fenomene suficient de dezorientatoare pentru a produce mileniarismul.

Toate aceste teorii îşi trag argumentele din culturi diferite. Curentul „dezastrelor", de exemplu, arată spre reapariţia procesiunilor de flagelanţi imediat după apariţia ciumei negre şi la înfrângerea militară şi migraţia forţată ce a precedat Ghost Dance-ul indienilor americani. Acesta din urmă însă se poate încadra la fel de bine şi în teoria bazată pe ciocnirea între culturi. Ideea este însă că aceste teorii presupus rivale nu se exclud una pe cealaltă. Şi nici nu sunt, trebuie adăugat, pe deplin satisfăcătoare. De ce au fost generate mişcări mileniariste de foametea din Brazilia din secolul XIX, dar nu de către infinit mai severa foamete cauzată de criza cartofilor în Irlanda? De cutremurul din 1923 de la Tokyo, nu însă şi de cel de-al doilea război mondial? Poate că ideea unei teorii unificatoare a mileniarismului este la fel de iluzorie şi nepotrivită ca o teorie completă a dezvoltării istorice.

Însă ar fi ridicol să se nege că schimbarea politicoeconomică nu poate fi factorul principal în producerea acestui ciudat curent. Studiile făcute pe membrii acestor mişcări demonstrează că ele nu atrag o proporţie de persoane suferinde mental mai mare decât religiile convenţionale şi partidele politice. Astfel, nu poate fi evitată concluzia că aceste mişcări sunt generate de sentimente de nesiguranţă în materie de statut social, bogăţie, securitate personală sau respect de sine. Mai mult, ele tind să apară în perioade de criză, care, după cum afirmă un comentator, „pot fi cât de subite şi acute ca jefuirea unui oraş sau subtile şi lungi ca trecerea de la o comunitate agrară la un megalopolis industrial"³. Cu alte cuvinte, poate apărea oriunde, oricând. Adevărata problemă o constituie îngustimea conceptului însuşi. Nu este chiar acelaşi lucru cu credinţele apocaliptice, ce susţin că omenirea se apropie de Sfârşit, însă nu implică în mod automat un sfârşit brusc şi violent. Toate mileniarismele sunt apocaliptice, însă nu toate credinţele apocaliptice sunt mileniariste, din contră. Mileniarienii clasici sunt cei care, deşi nu bolnavi în mod clinic, au atins ceea ce George Rosen numea „ţărmurile sălbatice ale sanităţii". Ei sunt relativ uşor de distins de oamenii obişnuiţi, cu atât mai mult în momentul de faţă. Acest lucru este şi mai vizibil în fenomenul cultelor şi sectelor apocaliptice, care devin din ce în ce mai agresive pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul celui de-al doilea mileniu creştin. Lumea încă nu s-a lămurit ce este cu atacul cu gaz din metroul din Tokyo al sectei mileniariste Aum Shinrikyo. Perspectiva terifiantă a sectanţilor care aruncă gaze otrăvitoare în centrul nervos al oraşelor noastre reîntăreşte imaginea mileniarienilor ca outsideri, invadatori străini. De asemenea, reîntăreşte ideea că nu există nimic comun între sectanţi şi restul societăţii.

Însă realitatea este că, pe măsură ce se apropie anul 2000, există din ce în ce mai multe dovezi despre creşterea credinţelor apocaliptice. Aceste credinţe înfloresc chiar şi printre cei care, nici măcar printr-un efort de imaginaţie, nu pot fi incluşi în categoria „sărăcie relativă. Putem fi siguri că destul de mulţi dintre cei peste 5000 de oameni răniţi în atentatul cu gaz din metroul japonez aveau credinţe apocaliptice. Multe dintre cele mai de succes noi mişcări religioase japoneze sunt de natură apocaliptică. Într-adevăr, peste tot în lume, religiile apocaliptice au mare succes în atragerea de noi adepţi. În fiecare an, milioane de oameni din Lumea a Treia se convertesc la creştinismul fundamentalist, care susţine că a doua venire a lui Christos este aproape. În cercurile catolice tradiţionaliste din Argentina până în Japonia există un entuziasm crescând faţă de înmulţirea apariţiilor Fecioarei care prevestesc „învingerea răului şi triumful papalităţii până în anul 2000. De asemenea, există semne că preocupările New Age faţă de „schimbarea Pământului" şi mesajele extraterestre îşi croiesc drum cu putere în sânul majorităţii populaţiei. Cărţile în care se profeţeşte o catastrofă iminentă sunt regulat în fruntea listelor de best-seller-uri. Aproape toare prorocesc că schimbările se vor produce în preajma schimbării mileniului.

Ce este cu acest an 2000 care împinge milioane de oameni în braţele credinţelor apocaliptice? De ce creştinii, care ştiu foarte bine că Isus nu s-a născut în anul 1 acordă o atât de mare importanţă unei banale schimbări calendaristice? Şi mai ciudat este de ce schimbarea mileniului creşte pulsul necreştinilor? Această carte încearcă să răspundă la aceste întrebări examinând o serie de schimbări care s-au petrecut în lume în acest ultim deceniu al mileniului. Însă înainte de asta este nevoie să analizăm rolul nerecunoscut până astăzi jucat de apocalipsicism în dezvoltarea civilizaţiei vestice. Credinţa în apropierea Sfârşitului Lumii, vom vedea, nu este apanajul exclusiv al profeţilor apocaliptici. Este una dintre cele mai importante forte conducătoare din istoria omenirii.

1 Byrthferth’s Manual, citat în Hillel Schwartz, Century’s End History of the Fin du Siècle from 990s trough the 1990s, Doubleday, 1990, pp. 35-36.

2 Richard Landes, Whilst God Tarried: Disappointed Millennialism and the Genealogy of the Modern West, Basic Books, NY, manuscris nepublicat.

3 Hillel Schwartz, „Milleniarianism: an overview", în Eliade (ed), The Encylopaedia of Religion, vol. 9, New York, Londra, 1987.

PARTEA ÎNTÂI

SCURTĂ ISTORIE A SFÂRŞITULUI LUMII

I

Rădăcinile Apocalipsei

Măsurarea timpului este inexorabil legată de credinţa în supranatural. Nu este nevoie de vreo dovadă suplimentară pe lângă curentele de renaştere sau de anxietate care apar în sânul mişcărilor religioase din întreaga lume pe măsură ce se apropie anul 2000. Evangheliştii americani a căror aritmetică scripturală plasează a doua venire a lui Christos la două mii de ani de la naşterea Sa sunt angajaţi într-o activitate care ameninţă să destabilizeze biserica creştină, încercând să alinieze calendarul lui Dumnezeu cu cel al omului. Comentatorii liberali, care îi consideră fundamentalişti nebuni, sunt încurcaţi şi uneori chiar speriaţi de succesul ideilor lor. Asta fiindcă nu-i înţeleg.

Procesul de decodare a scripturilor pentru a dezvălui data celei de-a doua veniri, care pare cinicilor vestici ca fiind invariabil comic, este o expresie a unei nevoi mai vechi decât creştinismul însuşi. Existenţa unui plan divin pentru umanitate care poate fi decodat prin aranjarea experienţei umane în epoci a fost luată ca dată în fiecare societate care are o istorie consemnată. Acest lucru explică de ce se consemnează istoria. Însă conexiunea dintre timp şi credinţă merge şi mai departe. În preistorie şi în societăţile primitive, până chiar în acest secol, supranaturalul şi trecerea timpului, reprezentate de ciclul anual, sunt atât de legate între ele încât sunt practic inseparabile. Şi acest fapt, care pentru omul modern este dificil de înţeles, este cel mai potrivit start pentru studierea mileniului.

Aproape pretutindeni, preoţii au fost primii specialişti în măsurarea timpului. Eliberaţi de necesitatea obţinerii hranei necesare, ei au putut să observe în linişte cerul şi să găsească „momentul potrivit" pentru semănat, pentru seceriş şi pentru ceremoniile asociate cu anul agricol. Însă ar fi greşit să ne imaginăm că această liturghie primitivă consta numai într-un lanţ de sărbători agrare. În fiecare astfel de societate, ceremoniile înregistrau şi efectele trecerii anului asupra psyche-ului uman: exista invariabil un punct în ciclul anual în care demonii, bolile şi păcatele erau eliminate prin postire, purificare, ritualuri. În multe cazuri aceste ceremonii coincideau cu Anul Nou, stabilind astfel o legătură între regenerarea timpului şi a spiritului. Şi, chiar dacă nu coincideau, faptul că purificarea avea loc anual ilustrează un punct vital: că o mare varietate de culturi rezervau în mod natural anumite experienţe spirituale intense unui moment specific al anului. Ideea acestor experienţe nu era însă atât de mult celebrarea timpului, ci o încercare de a scăpa de el. Mircea Eliade, cel mai influent antropolog al religiilor din acest secol, vedea în ceremoniile confesionale „nevoia omului primitiv de a se elibera de amintirile păcatelor, de succesiunea de evenimente personale care, luate împreună, constituie istoria"⁴.

Dacă religia oferea o evadare din timp, ea performa şi necesara funcţie de a-l mişca înainte. În absenţa unui calendar scris, sursa autorităţii preotului era deseori dreptul de a identifica luna nouă, fără de care anul agricol nu putea continua, iar oamenii ar fi suferit de foame. O asemenea situaţie este descrisă în romanul lui Chinua Achebe, Arrow of God, ce se petrece într-un sat al tribului nigerian Ibo, în epoca colonială. În carte, principala responsabilitate a preotului-şef Ezeulu era de a observa luna nouă pe cer - nu foarte uşor de realizat în anotimpul ploios - şi de a anunţa momentul unor sărbători, ca sărbătoarea dovleacului, când, printr-un dans ritual, oamenii erau eliberaţi de păcate. Era de asemenea privilegiul său, după ce auzea vocea zeului, de a da startul pentru recoltarea yamului, echivalentul noului an. Însă naraţiunea se petrece într-o vreme în care vechiul mod de viaţă începe să se dezintegreze. Autoritatea lui Ezeulu este ameninţată de rivali, iar el răspunde prin neascultarea zeului Ulu, care-i spune că a venit vremea recoltatului. Ca rezultat, foametea loveşte comunitatea, rămasă „încuiată în anul vechi".

Romanul lui Achebe descrie o societate în care venirea lunii noi nu este un eveniment natural, mecanic, ci unul care necesită intervenţia unui preot. Chiar şi în societăţile mai sofisticate care posedă cunoştinţe de astronomie şi în care calendarul a devenit unul dintre cele mai importante mijloace de control ale statului, arta măsurării timpului a rămas apanajul preoţilor. Nu este surprinzător. Calendarele sunt strâns legate de credinţele religioase ale oamenilor şi de psyche. Populaţiile maya din America Centrală simţeau o tensiune copleşitoare la sfârşitul fiecărei luni de douăzeci şi două de zile, ale cărei ultime cinci zile se credea că sunt cu ghinion. Aceste sentimente erau amplificate la sfârşitul unor perioade calendaristice mai mari. Calendarul şi timpul trebuia tratate cu respect şi precauţie. În Asiria, preoţii din observatoare îl informau pe rege de apariţia lunii noi; Iulius Cezar a trebuit să-l consulte pe Pontifex Maximus înainte de a schimba calendarul. Cuvântul însuşi provine din latinescul calendare, însemnând „a striga", în amintirea vremurilor în care se trimiteau agenţi pe străzi pentru a proclama începutul unei luni după ce preoţii identificaseră luna nouă. Până astăzi, biserica catolică proclamă unele sărbători de la amvon, începând cu Boboteaza (Epifania).

Este greu să exagerezi importanţa ciclului anului în determinarea structurii şi, într-o mare măsură, a teologiei religiilor din Orientul Apropiat. Ideea că religia ebraică este total diferită de cele ale vecinilor prin monoteismul şi viziunea „liniară, spre deosebire de viziunea ciclică, nu mai este universal acceptată. Antropologii au renunţat chiar şi la ideea că evreii erau singurii care aveau despre ei înşişi credinţa că sunt „poporul ales. Nu este deloc diferită de cea a populaţiilor învecinate. Conform analizelor recente, evreii, babilonienii şi asirienii „aveau o imagine despre timp şi istorie atât de apropiată încât poate fi considerată identică"⁶. Toate cele trei state erau organizate în jurul observării rituale a ciclurilor soarelui şi lunii. Împărţirea statului evreu în douăsprezece triburi, de exemplu, se consideră a fi fost o imitaţie deliberată a lunilor anului.

Mai mult, toate erau influenţate de conceptul chaldean al Marelui An, care ia mişcarea Soarelui ca model pentru istoria omenirii, concept răspândit în întreaga lume elenică. În secolul trei î.Ch, astrologul babilonian Berossus a lansat o versiune a doctrinei conform căreia universul este etern, însă distrus şi recreat la fiecare Mare An. Susţinea că atunci când cele şapte planete se adună în Cancer, sau Marea Iarnă, va fi un potop; când se întâlnesc în Capricorn, la solstiţiul Marii Veri, întregul cosmos va fi consumat de foc.

Babilonienii, grecii şi alte civilizaţii de-a lungul istoriei credeau în cicluri istorice ce se repetă la nesfârşit. Evreii erau aparte (deşi nu unici), crezând într-un singur ciclu. Dar şi ei împărtăşeau credinţa marii majorităţi a societăţilor că istoria se mişcă în cadrul unui proces predeterminat de naştere şi decădere, cu un potop la începutul ciclului şi un foc la finele sale. De ce potopul şi focul trebuie să apară în această ordine este un mister; dar faptul că ele apar peste tot constituie o dovadă a puternicului efect pe care îl are catastrofa asupra memoriei colective. Dezastrul, fie în forma războaielor, potopului, exilului sau distrugerii cosmice totale are o funcţie vitală pentru societăţile care cred într-o secvenţă divină a istoriei, repetabilă sau nu. Aceste catastrofe sunt semnele de hotar care permit despărţirea secvenţelor în faze şi descoperirea propriului loc în planul etern. Conceptul epocilor succesive punctate de dezastre nu este totuşi incompatibil cu noţiunea de istorie a lumii ca an expandabil la infinit. Împărţirea istoriei în patru ere poate fi descoperită şi la civilizaţii aparent deosebite, ca Grecia, Mesopotamia sau India, şi include atât seria clasică de vârste „metalice" (vârsta de aur, argint, bronz şi fier), precum şi sistemul hindus al celor patru yugas. Toate sunt mai mult ca sigur inspirate de cele patru anotimpuri ale anului şi îşi pot avea originea într-o ceremonie neolitică a creaţiei, însă nu se poate şti cu siguranţă.

Însă nu este nici un mister cu privire la Marea Săptămână, o teorie foarte influentă care împarte istoria în şapte faze bazate pe săptămâna de şapte zile. Evreiască la origine, teoria a fost preluată de către lumea clasică, acceptată atât de primii mileniarişti creştini, cât şi de oponenţii lor; influenţele sale se pot resimţi în activităţile unor creştini de astăzi care se aşteaptă ca Isus să iniţieze ultima „zi" din istoria omenirii. Marea Săptămână, desigur, se bazează pe o unitate de timp creată de om, şi nu pe fenomene naturale ca mişcarea Lunii sau a Soarelui. Însă lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Rădăcinile obsesiei evreilor pentru numărul şapte se află în Sumer, considerat de mulţi leagănul civilizaţiei, acolo unde şapte a devenit numărul zilelor dintr-o săptămână tocmai fiindcă era de inspiraţie divină. Dacă se împarte douăzeci şi opt, numărul zilelor unei luni, la numărul divin patru, se obţine exact şapte, care pentru sumerieni, era numărul planetelor cunoscute, al porţilor către lumea superioară şi cea inferioară şi a vânturilor care reprezintă iuţeala timpului⁷.

Cu toate că, atât cât se ştie, sumerienii acceptau diviziunea în patru a istoriei şi nu utilizau conceptul de Marea Săptămână, erau familiarizaţi cu noţiunea că istoria progresează în faze conţinând un număr specific de ani. Cea mai importantă unitate de timp era sar-ul de 3600 ani, care era utilizat în mileniul trei î.Ch. în listele sumeriene ale regilor. Nu mai puţin de şase din primii opt monarhi ar fi domnit vreme de multipli de 3600 ani, ceea ce este aberant chiar şi după standardele generoase ale longevităţii biblice. Însă aceste calcule erau foarte importante pentru teologia sumeriană. Ideea că se pot data evenimentele istorice prin referire la domnia unui rege aparţinea la vremea aceea viitorului. Sar-ul era expresia ultimă a numărului şase, a cărui legătură cu timpul în Mesopotamia ne-a oferit cele şaizeci de secunde şi şaizeci de minute; 3600 fiind de o sută de ori şase la pătrat era numărul universului însuşi. Era de asemenea de zece ori 360, numărul zilelor într-un an ideal, fapt descris ca „prima dovadă pe care o avem că oraşele-stat sumeriene din mileniul trei î.Ch., începutul perioadei scrise, erau organizate în conformitate cu legile cosmice ale ciclurilor recurente"⁸.

Misticismul numerelor care a dat naştere sar-ului a supravieţuit şi în epoca medievală datorită influenţei lui Platon, pentru care componentele sale - numărul solar 12 şi numărul lunar 30 - erau compatibile cu dimensiunile societăţii ideale. Lumea medievală credea că Platon a propus un An Mare de 36.000 de ani, şi vreme de secole a coexistat credinţa în cicluri istorice de asemenea întindere cu mitologia Marii Săptămâni. Încă este proeminentă în tradiţia islamică şi astrologia modernă. Credinţa New Age, că lumea se mişcă inexorabil printr-o precesiune de echinocţii spre Epoca Vărsătorului, este construită pe conceptul anului platonic.

De fapt, este improbabil ca Platon să fi crezut cu adevărat în numerologia sa: aceste calcule exprimă un ideal care reflectă un nivel mai înalt de adevăr decât realitatea istorică. Acest lucru trebuie să-l avem în vedere când vom analiza labirintul teoriilor istoriografice ale lumii antice. Practic fiecare număr posedă o semnificaţie ascunsă care subminează orice încercare de a-l lua ca atare. Scopul acestor scheme era de a alinia comportamentul uman cu planul divin, nu invers. Acesta este contextul în care trebuie plasate celebrările aniversare ale lumii antice, cum ar fi jubileele evreieşti. Ţinute după şapte şiruri de şapte ani-săptămâni, ele erau răspunsul la o lege stabilită în Levitic, care permitea celor forţaţi să-şi vândă pământul strămoşesc să-l reclame după cincizeci de ani. Acest lucru, în principiu, ar fi restaurat structura creată prin poruncă divină. Istoricii nu sunt siguri dacă acest lucru era pus şi în practică; ideea este însă că aceste jubilee - un concept ce ne este încă familiar, întrucât reprezintă baza sistemului nostru de organizare pe secole - erau desemnate să aducă societatea în rând cu ordinea cosmică. În zilele noastre, a inspirat celebrarea romano-catolică a anului 2000.

Faptul că acest tip de realiniere era considerat ca necesar de toate societăţile din Orientul Apropiat naşte întrebarea unde anume se plasau acestea în respectivele cicluri de naştere şi decădere. Pentru babilonieni, evrei, greci şi primii creştini, ca şi pentru religiile din India răspunsul era în mare acelaşi. Omenirea, nerespectând legea divină, atinsese o fază ultimă ce urma să culmineze prin distrugerea ei, de obicei prin foc. Este adevărat, desigur, că în unele din aceste culturi o succesiune nesfârşită de cicluri înseamnă că nu avem de-a face cu o adevărată escatologie (concept al sfârşitului): în hinduism, buddhism, există un singur individ care rămâne în afara ciclului moarte-renaştere. Dar credinţa într-o spirală orientată în jos a epocilor, deseori separate una de cealaltă prin catastrofe urmate de un foc şi un nou început, este izbitor de asemănătoare cu cea babiloniană, iraniană şi unele teorii greceşti (cu care unii teoreticieni consideră că sunt legate). Şi, dacă ignorăm, pentru moment numai, distincţia între un singur ciclu şi mai multe cicluri, tema epocilor încheiate de slăbiciunea omului şi a apropierii de Sfârşit ne apare ca numitor comun al religiilor istorice ale lumii.

Credinţa într-un declin moral este un însoţitor inevitabil al credinţei cvasiuniversale într-un paradis originar. Paradisul originar, caracterizat prin perfecţiune, abundenţă şi puritate apare în toate religiile originând din Orientul Mijlociu şi în majoritatea mitologiilor tribale. De cele mai multe ori această epocă de fericire s-a încheiat printr-o greşeală a omului. Cea mai veche descriere a paradisului vine de la sumerieni, care, în jurul lui 4000 î.Ch., descriu un loc magic numit Dilmun: „Locul acela era pur, locul acela era curat. În Dilmun, corbul nu croncăne. Şoimii nu ţipă ca şoimii. Leul nu rage. Lupul nu omoară mieii... nimeni nu alungă porumbeii. Toate acestea se petreceau demult, „când nu era nici frică, nici supărare, şi „omul nu avea rival"⁹. Conform lingviştilor, sumerienii au fost cei care au dat evreilor numele paradisului lor, grădina Eden. Însă nu au fost descoperite alte legături între cele două mituri. Într-adevăr, toate poveştile despre paradisul originar par a fi independente una de cealaltă, în ciuda unor teme recurente, cum este cea a grădinii. Dacă există un strămoş comun, acesta este de găsit în preistorie, astfel că a putut da naştere şi miturilor africane, ale aborigenilor australieni şi ale indienilor americani. Acestea concep paradisul ca o vreme de dinainte de decăderea morală, în care omul nu trebuia să muncească şi trăia în armonie cu animalele. Această credinţă primitivă în superioritatea morală a strămoşilor îşi poate avea rădăcinile într-o tradiţie preistorică, ori poate fi o trăsătură intrinsecă a psihologiei umane. La fel ca modul de împărţire a istoriei în patru perioade, nu avem de unde şti.

La fel de neclar este şi de ce atât de multe civilizaţii cred într-un declin progresiv. Însă, dezvoltând acest concept, nu este de mirare că s-au plasat la sfârşitul lui. Poate părea o explicaţie banală, însă este mult mai simplu să-ţi imaginezi trecutul decât viitorul. O schemă detaliată a fazelor viitoare ale omenirii nu poate spera niciodată să atingă greutatea unei analize retrospective care explică starea extremă a lumii. Şi, în orice caz, o teorie care anvizajează deteriorarea morală de-a lungul unei perioade lungi ce începe de acum, aşa cum a fost, ar diminua imaginea depravării curente pe care credinţele religioase se bazează inevitabil. Chiar şi tradiţiile indiene care prezintă posibilitatea ca slăbiciunile prezente să dureze mii de ani subliniază că această epocă, Kali yuga, este ultima înainte de reînnoirea creaţiei. În orice caz, sentimentul de înjosire, de acumulare a decăderii morale care poate fi remediată, poate, numai printr-un comportament corect, este trăsătura cea mai semnificativă a multor texte antice.

„Aş fi vrut să nu aparţin acestei rase, să fi murit înaintea ei, ori să nu mă fi născut", scria Hesiod, un filosof grec din secolul opt î.Ch, a cărui lucrare Munci si zile este prima relatare despre rasele succesive de aur, argint, bronz şi fier. „Aceasta este vârsta de fier - se lamentează el. Acum, oamenii muncesc şi suferă fără încetare. Noaptea se istovesc şi mor. Zeii vor da poveri grele, însă le vor oferi şi câteva bucurii; Zeus va distruge această rasă. Schema istorică a lui Hesiod este fie în patru faze, fie în cinci, depinzând dacă se ia în considerare epoca de aur ca istorie sau paradis. Conform lui Hesiod, zeii din Olimp au făcut o rasă de aur care au trăit în vremea predecesorului lui Zeus la tronul zeilor, Cronos. „Ca zeii trăiau, cu inimile ferite de întristare şi departe de orice muncă sau suferinţă; nici o supărare nu-i atingea şi, din contră, se veseleau toată vremea, dincolo de atingerile răului. Şi când mureau, era ca şi când s-ar fi dus la culcare¹⁰. Rasa de aur a dispărut când Zeus a preluat puterea în cer şi a fost urmată de o rasă de argint care, deşi eroică, era decăzută moral. De atunci încoace, fiecare epocă se încheie printr-un dezastru. Comportarea violentă şi neglijarea îndatoririlor religioase ale rasei de argint au dus la înlocuirea ei cu rasa de bronz, ai cărei oameni s-au exterminat curând unii pe ceilalţi. Au fost urmaţi de eroii antichităţii, care reprezintă o îmbunătăţire în calitatea rasei umane. Însă ei au pierit în război, aventuri şi au fost urmaţi de vârsta de fier.

Metafora metaliferă apare şi în Iran, în cartea mazdeană Sudar-nask, care se referă la vârstele de aur, argint, oţel şi fier. Şi aici tema este a depravării morale, urmată de focul purificator. În schimb Hesiod oferă posibilitatea unei salvări prin comportament corect. Munci si zile poate fi citită ca un manual pentru a supravieţui mizeriilor vârstei de fier, comportându-te în conformitate cu voinţa divină. Conţine sfaturi pentru activităţi mundane cum ar fi semănatul şi seceratul, însă şi când şi cum să urinezi. („Nu-ţi da drumul la apă stând cu faţa spre soare, decât atunci când este răsărit sau apus, spune Hesiod.) Implicaţia este că, dacă suficient de mulţi oameni vor trăi în armonie cu ordinea cosmică, omenirea va reuşi să iasă din ciclul declinului. Această posibilitate este prezentă şi în alte lucrări greceşti şi romane şi poate explica atracţia ei. Platon, de exemplu, era foarte deprimat de ideea că se născuse în ultimul stadiu al vârstei de fier, însă nu excludea posibilitatea „salvării. „Trebuie să facem tot ce putem pentru a imita viaţa care se spune că a existat în zilele lui Cronos; şi, atâta vreme cât elementul nemuritor se mai află în noi, trebuie să-l urmăm, atât în viaţa publică, cât şi în cea privată"¹¹.

În dorinţa lor de a regăsi epoca de aur, grecii nu se deosebesc de hinduşi şi budişti. S-ar putea să nu fie o coincidenţă, fiindcă atât religia greacă, cât şi cea indiană împărtăşesc împărţirea istoriei în patru perioade. Epopeea hindusă Mahăbhărata descrie Krita yuga, prima vârstă, în care oamenii erau atât de sfinţi încât nu era nevoie de ceremonii religioase: „Krita yuga a fost fără boale; anii oamenilor nu se împuţinau; nu era ură, vanitate, ori gând rău de orişice fel; nici întristare, nici teamă". A fost urmată de Treta, Dvapara şi Kali yuga, ultima fiind vârsta actuală a decăderii. Ca şi în alte tradiţii, sfârşitul fiecărei epoci a fost marcat de o catastrofa. În hinduism şi budism, există o înţelegere diferită a declinului moral ca un proces de uitare a adevăratei identităţi şi a scopului prin distragerea de către lumea fizică.

Similarităţile între viziunile clasice şi orientale ale ciclurilor istorice au fost utilizate ca argument de preopinenţii ideii că perceperea „liniară" a timpului de către iudeo-creştini nu este legată de alte sisteme temporale. Faptul că acest argument este susţinut de cele mai multe ori de către cei care cred că numai iudaismul şi creştinismul sunt divin inspirate este, într-un anume fel, o ilustrare perfectă a interconexiunilor dintre credinţele religioase şi sistemele de măsurare a timpului. Însă distincţia liniar-circular este una simplistă, ca să spunem numai atât. Deseori este mai logic să vorbim despre un singur ciclu repetabil, cu toate că nici aici iudaismul şi creştinismul nu sunt independente. Religia persană zoroastriană anvizajează de asemenea un final după o bătălie între sufletele bune şi rele.

Sentimentul istoriei al evreilor are mai multe în comun cu religiile păgâne decât lasă să se înţeleagă propagandiştii lor. Nicholas Campion, în monumentalul său studiu The Great Year (1994), vede concepţia ebraică asupra istoriei ca un val alternând între succesivele legăminte ale lui Dumnezeu (cu Adam, Noe, Avraam, Iacov, Moise şi David) şi pedepsele divine pentru nesupunere (potopul, distrugerea Sodomei şi Gomorei, exilul în Egipt, oprimarea filistinilor şi exilul babilonian)¹². Nu este o istorie a decăderii morale, e adevărat, însă, pentru evrei, forţa conducătoare era catastrofa adusă de comportamentul imoral.

Însă începând cu secolul doi î.Ch. are loc o schimbare. În linii mari, evreii au început să gândească în termenii unei noi lumi glorioase, renunţând la vechiul lor ideal, Împărăţia lui David. A fost o schimbare de accent ce va aduce o schimbare în cursul istoriei lumii. Creştinismul ar fi fost practic imposibil fără ea.

Aşa cum am văzut, la începuturi religia evreilor vedea comportamentul moral - adică supunerea faţă de Dumnezeu - ca o cheie a restaurării Împărăţiei. În aceasta, semăna perfect cu credinţa greacă în regulile comportamentale care ar aduce o reîntoarcere la epoca de aur. Există o paralelă şi cu scriitorii orientali care propuneau moduri în care sfârşitul Kali yuga poate fi amânat, aducând înapoi Krita yuga, cuvântul-cheie fiind reîntoarcere. Însă iudaismul radical al secolului unu î.Ch. şi creştinismul oferă o perspectivă mai interesantă. Dacă ne gândim în termenii ideii lui Eliade de încercare de evadare din timp, putem afirma că ele oferă o nouă portiţă de scăpare, ce duce înainte şi nu spre înapoi, ca celelalte. Drumul a fost marcat printr-un nou gen literar, numit apocalipsă, din grecescul Apocalyptein,

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Sfârșitul lumii. Temeri și speranțe la schimbarea mileniului

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor