Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Invazia mării

Invazia mării

Citiți previzualizarea

Invazia mării

Lungime:
250 pagini
5 ore
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737012524
Format:
Carte

Descriere

Inginerul M. de Schaller este însărcinat de o societate „franceză a mării sahariene“ să relanseze proiectul pe care îl reprezintă, creând o mare interioară care să lege comerțul nord-african. Însă localnicii, în fruntea cărora se află tuaregii expatriați, li se opun cu îndârjire. Șeful lor, Hadjar, este făcut prizonier și este dus la Tunis pentru a fi judecat, însă reușește să evadeze cu complicitatea tribului, a mamei și a fraților săi.

Bine păzit, M. de Schaller – însoțit de servitorul său M. François – inspectează locația viitoarei mări pentru a verifica soliditatea zonei și să stabilească amplasamentul porturilor. Printre cei care îl însoțesc, comandând muncitorii, se numără căpitanul Hardigan, locotenentul Villette și responsabilul cu logistica Nicol.

În final, încrederea arogantă în potențialul oamenilor de a controla și redesena lumea este zdruncinată de un cutremur cataclismic, al cărui rezultat îl constituie tocmai formarea unei asemenea mări.

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737012524
Format:
Carte

Despre autor

Jules Verne (1828-1905) used a combination of scientific facts and his imagination to take readers on extraordinary imaginative journeys to fantastic places. In such books as Around the World in Eighty Days, From the Earth to the Moon, and Journey to the Center of the Earth, he predicted many technological advances of the twentieth century, including the invention of the automobile, telephone, and nuclear submarines, as well as atomic power and travel to the moon by rocket.


Legat de Invazia mării

Cărți conex

Previzualizare carte

Invazia mării - Victor Hugo

CAPITOLUL I

OAZA DIN GABÈS

— Ce-ai aflat?...

― Am aflat ce-am auzit în port...

― Se vorbea despre nava care vine să-l ia... care-l va duce pe Hadjar?

― Da... la Tunis, unde va fi judecat...

― Şi condamnat?...

― Condamnat.

― Allah nu va permite asta, Sohar!... Nu, nu o va permite!

― Linişte... zise repede Sohar, ciulind urechea ca şi cum ar fi perceput un zgomot de paşi pe nisip.

Fără să se ridice, se târî spre intrarea în moscheea abandonată unde se purta această discuţie. Mai era încă ziuă, dar soarele nu întârzia să dispară în spatele dunelor care mărgineau acea parte a litoralului Sirtei Mici. La începutul lui martie, apusurile de soare nu durează mult la paralela treizeci şi patru, în emisfera nordică. Astrul luminos nu se apropie de orizont printr-o coborâre oblică, ci pare că se scufundă urmând o linie verticală ca un corp supus legilor gravitaţiei.

Sohar se opri, apoi făcu câţiva paşi dincolo de pragul ars de fierbinţeala razelor de soare. Privirea sa parcurse într-o clipită întinderea din apropiere. La nord, vârfurile verzi ale unei oaze, rotunjite la o distanţă de un kilometru şi jumătate. La sud, o suprafaţă interminabilă de prundiş gălbui, pe care şerpuia spuma valurilor răsturnate ale fluxului. La vest, o îngrămădire de dune se profila pe cer. La est, un spaţiu larg al mării care formează golful Gabès şi scaldă litoralul tunisian se înclină spre regiunile Tripolitaniei.

Briza uşoară de la vest ce răcorise atmosfera pe timpul zilei se opri o dată cu seara. Niciun zgomot nu veni la urechea lui Sohar. I se păru că aude ceva mergând aproape de acest cub de zidărie veche şi albă, adăpostit de un palmier bătrân, dar îşi dădu seama că se înşelase. Nu era nimeni, nici pe dune, nici pe prundiş. Făcu turul micului monument. Nimeni şi nicio urmă de paşi pe nisip, decât cei ai mamei sale şi ai lui, lăsaţi la intrarea în moschee.

Abia dacă trecuse un minut de la ieşirea lui Sohar, când Djemma apăru în prag, neliniştită că nu-şi vede fiul revenind. Acesta, care venea atunci de la colţul moscheii, o linişti cu un gest.

Djemma era o africancă din rasa tuaregilor, trecută de şaizeci de ani, înaltă, puternică, dreaptă, cu o atitudine energică. Ochii săi albaştri, ca cei ai femeilor de originea ei, aveau o privire de o ardoare ce egala mândria. Cu pielea albă, ea părea galbenă sub vopseaua de ocru ce-i acoperea fruntea şi obrajii. Era îmbrăcată cu o stofă de culoare închisă, cu un burnuz amplu făcut din lâna atât de abundentă furnizată de turmele nomazilor Hammâma care trăiesc pe lângă mlaştinile secate sau şoturile¹ din sudul Tunisiei. O glugă largă îi acoperea capul cu păr des ce începea să albească. Djemma rămase nemişcată în acel loc până în momentul când fiul ei veni lângă ea. Nu văzu nimic suspect prin împrejurimi, iar liniştea nu era tulburată decât de cântecul plângăcios de bu-habibi, o vrabie din Djerid, care se vedea zburând în mai multe perechi pe lângă dune.

Djemma şi Sohar intrară din nou în moschee pentru ca noaptea să le permită să ajungă la Gabès fără să stârnească atenţia. Discuţia continuă în aceşti termeni:

― Nava a părăsit Goulette?

― Da, mamă, şi în această dimineaţă a trecut de capul Bon...E crucişătorul Chanzy...

― Va ajunge la noapte?

― La noapte... doar dacă nu face o escală la Sfax...Dar este puţin probabil că va veni să ancoreze în Gabès, unde fiul tău şi fratele meu va fi predat!...

― Hadjar!... Hadjar! mumură bătrâna mamă.

Şi tremurând toată de mânie şi de durere, adăugă:

― Fiul meu... fiul meu! Ghiaurii îl vor omorî şi n-am să-l mai văd... nu va mai fi aici ca să-i conducă pe tuaregi la războiul sfânt!... Nu, nu... Allah nu va permite asta.

Apoi, ca şi cum acea criză i-ar fi epuizat forţele, Djemma căzu în genunchi într-un ungher al sălii înguste şi rămase tăcută. Sohar reveni să se posteze în prag, sprijint cu coatele de tocul uşii, atât de nemişcat ca şi cum ar fi fost de piatră, ca una dintre acele statui care decorează uneori intrarea în moschei. Niciun zgomot neliniştitor nu îl clinti din nemişcarea lui. Umbra dunelor se alungea uşor spre vest, pe măsură ce soarele aluneca în partea opusă a orizontului. La vest de Sirta Mică răsăreau primele stele. Felia subţire a discului lunar, aflat la primul pătrar, se strecurase după ceaţa îndepărtată de la apus. Se pregătea o noapte liniştită şi întunecată, căci o perdea subţire de nori avea să ascundă stelele. Puţin după ora şapte, Sohar se întoarse lângă mama lui şi îi spuse:

― E timpul...

― Da, răspunse Djemma, e timpul ca Hadjar să fie smuls din mâinile ghiaurilor... Trebuie să iasă din puşcăria din Gabès înainte să răsară soarele... Mâine va fi prea târziu...

― Totul e pregătit, mamă, zise Sohar... Oamenii noştri ne aşteaptă... Cei din Gabès au pregătit evadarea... Cei din Djerid îi vor folosi drept escortă lui Hadjar, şi când se va face ziuă, va fi departe în deşert.

― Iar eu voi fi cu ei, pentru că n-am să-mi las fiul...

― Voi fi şi eu cu voi, adăugă Sohar. Nici eu nu-mi voi lăsa mama şi fratele!

Djemma îl trase lângă ea, strângându-l în braţe. Apoi, aşezându-şi din nou gluga de la burnuzul ei, trecu pragul.

Sohar se afla înaintea ei cu câţiva paşi, atunci când se îndreptară amândoi către Gabès. În loc să meargă pe marginea litoralului, de-a lungul dârei de ierburi lăsată de ultima maree pe ţărm, merseră pe la poalele dunelor, sperând să fie mai puţin observaţi în timpul acelui traseu de un kilometru şi jumătate. Acolo unde se afla oaza, pâlcul de arbori, aproape confundat în umbra crescândă, nu se mai vedea decât foarte neclar. Nicio lumină nu strălucea prin întuneric. În acele case arabe, fără ferestre, ziua nu luminează decât curţile interioare şi, când s-a lăsat noaptea, nicio lumină nu se mai zăreşte din afară.

Totuşi, nu dură mult şi un punct luminos apăru deasupra contururilor abia vizibile ale oraşului. Raza, destul de intensă de altfel, trebuia să ţâşnească în partea cea mai înaltă a oraşului Gabès, poate din minaretul unei moschei sau poate din castelul care îl domina.

Sohart nu se înşelase şi, arătând cu degetul acea lumină, zise:

― Bastionul...

― Acolo e, Sohar?

― Acolo... acolo l-au închis, mamă!

Bătrâna se opri. Părea că acea lumină ar fi stabilit un fel de legătură între fiul ei şi ea. Cu siguranţă, dacă nu din celula unde era închis pornea acea lumină, atunci cel puţin din fortul unde Hadjar fusese condus. De când redutabilul şef căzuse în mâinile soldaţilor francezi, Djemma nu-şi mai văzuse fiul, şi nu-l va mai vedea niciodată, doar dacă, în acea noapte, nu scăpa evadând de la destinul pe care i-l pregătea justiţia militară. Rămase deci ca nemişcată în acel loc şi trebui ca Sohar să-i spună de două ori:

― Hai, mamă, vino!

Continuară să meargă pe la poalele dunelor care se rotunjeau ajungând la oaza din Gabès, un ansamblu de târguri şi de case, cel mai mare care se afla pe ţărmul continental al Sirtei Mici. Sohar se îndreptă spre partea pe care soldaţii o numeau Coquinvile². Era o adunătură de colibe din lemn unde locuieşte toată populaţia de speculanţi, ceea ce i-a şi dat acest nume destul de justificat. Târguşorul e situat aproape de gura uedului unui râuleţ care şerpuieşte întortocheat prin oază pe la umbra palmierilor. Acolo se înalţă bastionul, sau Fort-Neuf, de unde Hadjar nu va ieşi decât pentru a fi transferat în închisoarea din Tunis.

Din acel bastion, oamenii lui, cu toate precauţiunile luate şi cu toate pregătirile în vederea unei evadări, sperau să-l ridice chiar în acea noapte. Reuniţi într-una din colibele din Coquinville, îi aşteptau pe Djemma şi pe fiul ei. Dar se impunea o extremă prudenţă, fiind preferabil să nu fie văzuţi în apropierea târguşorului.

Şi, de altfel, cu câtă nelinişte privirile lor se îndreptau înspre mare! Se temeau de sosirea în aceeaşi seară a crucişătorului şi de transferul prizonierului la bordul acelei nave, înainte ca evadarea să fi avut loc. Căutau să vadă dacă lumina vreunui foc apărea în golful Sirtei Mici, să audă pufăiturile de abur şi fluierăturile stridente de sirenă care semnalează sosirea unei nave gata să ancoreze. Dar nu, doar lămpile bărcilor de pescuit se reflectau în apele tunisiene şi nicio fluierătură nu răzbătea acea atmosferă dubioasă.

Nu era încă ora opt când Djemma şi fiul ei ajunseră pe malul uedului. Încă zece minute şi vor sosi la întâlnire. În clipa când amândoi aveau să meargă spre malul drept, un om, pitit în spatele cactuşilor ce erau acolo, se ridică pe jumătate şi strigă acest nume:

― Sohar?

― Tu eşti, Ahmet?

― Da... şi mama ta?...

― E cu mine.

― Şi suntem gata să te urmăm, zise Djemma.

― Ce veşti ai? întrebă Sohar.

― Niciuna... , răspunse Ahmet.

― Ai noştri sunt acolo?

― Vă aşteaptă.

― Nimeni n-a trezit atenţia la bastion?

― Nimeni.

― Hadjar e pregătit?

― Da.

― Cine l-a văzut?

― Harig, eliberat azi-dimineaţă, şi care se află acum cu ai noştri...

― Să mergem, zise bătrâna.

Şi toţi trei urcară malul uedului. Direcţia pe care o urmau atunci nu le mai permitea să zărească forma întunecată a bastionului prin frunzişul des. Această oază din Gabès era o vastă plantaţie de palmieri.

Ahmet nu avea cum să se rătăcească şi mergea cu un pas sigur. Trebuiau mai întâi să traverseze Djara, care se afla pe ambele maluri ale uedului. În acest târguşor, odinioară fortificat, care a fost pe rând cartaginez, roman, bizantin şi arab, se află principala piaţă din Gabès. La acea oră, oamenii încă nu intraseră în casele lor şi poate că Djemma şi fiul ei se temeau puţin să nu trezească atenţia. Este adevărat, străzile din oazele tunisiene nu erau încă luminate cu electricitate, nici măcar cu gaz şi, în afara câtorva cafenele, restul era scufundat în întunericul cel mai profund. Totuşi, foarte prudent, foarte circumspect, Ahmet nu înceta să-i spună lui Sohar că nu se ştia niciodată la ce să te aştepţi. Nu era imposibil ca mama prizonierului să fie cunoscută în Gabès, iar prezenţa ei putea provoca o dublare a vigilenţei în jurul fortului. Evadarea avea şi aşa destule dificultăţi, deşi fusese pregătită de multă vreme şi era important ca gardienii să nu fie puşi în gardă. Astfel Ahmet preferă să aleagă drumurile care duceau în împrejurimile bastionului.

În rest, partea centrală a oazei, în acea seară, era destul de animată. Era la sfârşitul unei duminici. Acea ultimă zi a săptămânii e de obicei sărbătorită în toate oraşele care posedă o garnizoană şi mai ales garnizoana franceză, în Africa la fel ca în Europa. Soldaţii obţin permisii, intră în cafenele, şi nu se întorc decât târziu în cazarmă. Băştinaşii fac şi ei parte din acea mulţime, mai ales în cartierele de speculanţi, foarte pline de italieni şi de evrei. Vacarmul se prelungeşte târziu, până la ora unu noaptea.

Se putea – cum am mai spus – ca Djemma să nu fie necunoscută autorităţilor din Gabès. Într-adevăr, de la prinderea fiului ei, ea riscase de mai multe ori să fie prin apropierea bastionului. Cu siguranţă, un risc pentru libertatea şi pentru viaţa ei chiar. Nu era necunoscută influenţa pe care o avea asupra lui Hadjar, acea influenţă a unei mame, atât de puternică în rasa tuaregilor. Nu era oare capabilă, după ce l-a îndemnat la revoltă, să provoace o nouă rebeliune, fie pentru a elibera prizonierul, fie pentru a-l răzbuna, în cazul în care consiliul de război îl trimitea la moarte?... Da! Era un lucru de temut, toate triburile se puteau ridica la glasul ei şi o urmau pe drumul războiului sfânt. Zadarnic se făcuseră căutări pentru a o prinde. Zadarnic înmulţiră expediţiile prin acel ţinut de mlaştini secate şi de şoturi. Protejată de devotamentul public, Djemma scăpase până atunci de toate încercările făcute de a prinde şi mama după fiu!

Şi totuşi, iată că ea venise în mijlocul acelei oaze, unde atâtea pericole o ameninţau. Voise să se alăture oamenilor lor pe care planul de evadare îi reunea atunci la Gabès. Dacă Hadjar ajungea să dejoace paza gardienilor lui, dacă putea sări zidurile bastionului, mama se întorcea cu el pe drumul spre moschee şi, un kilometru mai departe, în desişul unei păduri de palmieri, fugarul îşi va regăsi caii pregătiţi pentru evadarea lui. Va fi recucerirea libertăţii şi, cine ştie, o altă nouă încercare de a se ridica împotriva ocupaţiei franceze.

Drumul fusese făcut în acele condiţii. Printre acele grupuri de francezi şi arabi care se întâlneau uneori, nimeni n-ar fi bănuit-o pe mama lui Hadjar sub burnuzul care o acoperea. În rest, Ahmet ţinu să-i avertizeze, şi toţi trei se ghemuiseră în vreun colţ întunecat, în spatele vreunei colibe izolate, sub frunzişul copacilor şi îşi reluară apoi mersul, după ce trecătorii se îndepărtaseră.

În fine, nu erau decât la trei sau patru paşi de locul întâlnirii, când un tuareg, care părea să pândească trecerea lor, le sări în faţă.

Strada, sau mai degrabă drumul, care devia spre bastion era pustiu în acel moment, şi, mergând pe el câteva minute, era de ajuns să urce pe o străduţă îngustă laterală pentru a ajunge la coliba unde trebuiau să se întâlnească Djemma şi oamenii săi.

Bărbatul porni drept către Ahmet; apoi, adăugând după gest şi vorbele, îl opri pe acesta spunând:

― Nu te du mai departe!...

― Ce este, Horeb?... întrebă Ahmet care tocmai recunoscu pe unul din tuaregii tribului său.

― Ai noştri nu mai sunt în colibă.

Bătrâna mamă se opri din mers şi îl întrebă pe Horeb cu o voce plină de îngrijorare şi de mânie:

― Câinii ăştia de ghiauri şi-au dat seama?... întrebă ea.

― Nu..., Djemma, răspunse Horeb, iar gardienii de la fort n-au nicio bănuială...

― Atunci de ce nu mai sunt ai noştri în colibă? reluă Djemma.

― Pentru că nişte soldaţi în permisie au intrat să ceară de băut, iar noi n-am vrut să rămânem cu ei... Era cu ei şi subofiţerul de spahii Nicol, care te cunoaşte, Djemma...

― Da, murmură aceasta... M-a văzut acolo... în sat... când fiul meu a căzut în mâinile căpitanului său... Ah! căpitanul ăla, dacă vreodată..., şi un geamăt ca de fiară sălbatică ieşi din pieptul acestei femei, mama prizonierului Hadjar!

― Unde-i găsim pe ai noştri? întrebă Amet.

― Veniţi! răspunse Horeb.

Şi, trecând în frunte, se strecură printr-o mică plantaţie de palmieri în direcţia fortului. Acel desiş, pustiu la ora aceea, nu se anima decât în zilele când se ţinea piaţa cea mare din Gabès. Era deci posibil să nu întâlnească mai pe nimeni în apropierea bastionului, în care, de altfel, era cu neputinţă de intrat. Chiar dacă garnizoana se bucura de permisii în acea duminică, nu trebuiau să tragă concluzia că postul de serviciu ar fi fost abandonat. Nu se impunea oare o supraveghere mai severă atât timp cât rebelul Hadjar va fi prizonier în fort, cât timp încă nu era transferat la bordul crucişătorului pentru a fi predat justiţiei militare?

Micul grup mergea pe sub bolţile arborilor şi ajunse la marginea plantaţiei.

În acest loc se îngrămădeau cam douăzeci de colibe şi câteva luminiţe se zăreau prin gemuleţele lor înguste. Nu mai era decât o bătaie de puşcă de făcut pentru a ajunge la locul întâlnirii.

Dar abia dacă Horeb apucă să intre pe una dintre străduţe că un zgomot de paşi şi de voci îl făcu să se oprească. Cam vreo doisprezece soldaţi şi spahii veneau înspre ei, cântând şi chiuind, sub influenţa unui chef poate mai prelungit în crâşmele din apropiere.

Lui Ahmet i se păru prudent să evite întâlnirea cu ei şi, ca să-i lase să treacă, se dădu înapoi cu Djemma, cu Sohar şi cu Horeb până în colţul cel mai întunecat, nu departe de şcoala franco-arabă.

Acolo era săpat un puţ al cărui orificiu era acoperit cu o armătură din lemn pe care se afla butucul ce ţinea înfăşurat lanţul găleţii.

Într-o clipă, se adăpostiră toţi după acel puţ ale cărui ghizdele înalte îi ascundeau în întregime.

Grupul înainta şi dintr-o dată se opri, iar unul din soldaţi zise:

― La naiba, ce sete îmi e!

― Ei bine, bea!... Uite un puţ, îi răspunse sergentul-major Nicol.

― Ce? Apă... dom’ şef?... zise şi brigadierul Pistache.

― Invocă-l pe Mahomed, poate va preface apa asta în vin...

― Ah, dac-aş şti că se face...

― Te-ai face mahomedan?

― Nu, dom’ şef, nu... şi de altfel, pentru că Alah le interzice vinul credincioşilor lui, n-ar consimţi niciodată să facă acest miracol pentru nişte necredincioşi...

― Bine gândit, Pistache, declară subofiţerul, care adăugă: Către cazarmă, înainte, marş!

Dar, în momentul când soldaţii lui aveau să-l urmeze, îi opri. Doi oameni veneau pe stradă, iar subofiţerul recunoscu în ei un căpitan şi un locotenent din regimentul său.

― Stai! comandă el oamenilor lui care îşi duseră mâna la fes.

― Eh! zise căpitanul, ăsta-i stimabilul de Nicol!

― Căpitanul Hardigan? răspunse sergentul, pe un ton care denota o anumită surpindere.

― Chiar

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Invazia mării

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor