Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Paraclet
Paraclet
Paraclet
Ebook707 pages9 hours

Paraclet

Rating: 5 out of 5 stars

5/5

()

Read preview

About this ebook

Avocatul Raul Bodea se vede prins în iureșul unei confruntări acerbe între potentații pieței financiare, care sunt în stare să calce și pe cadavre în goana lor după profituri veroase. Viața aparent așezată a eroului devine un iad, dar deodată furtuna se risipește și locul ei este luat de o stranie vacanță de Crăciun, pe care Raul o petrece cu Ligia, o colegă de breaslă de care s-a îndrăgostit. După vacanță lucrurile încep să meargă mai bine, confruntarea rechinilor financiari se apropie de final, viața revine la normal, iar frumoasa Ligia începe să îl facă pe Raul să creadă că fericirea este posibilă și pentru el. Dar nu cumva toate aceste schimbări miraculoase sunt doar o iluzie?

Freddy Gârbaci este un povestitor înnăscut. Scriitura lui plină de umor și sensibilitate îl farmecă pe cititor, care va lega cu personajele o prietenie ce se întinde mult după finalul romanului.

„Nu-mi place să scriu. Citesc cu mare plăcere, dar în actul scrisului văd o caznă. Nu știu de unde-mi vin cuvintele. Simt că scrisul e rostul meu esențial în lume, dar culmea e că nu-mi doresc asta. Paraclet e un strigăt de neputință: aș vrea ca lumea să fie un loc mai bun pentru copiii noștri, dar nu știu dacă mai este posibil. Visul meu este ca omul să acceadă pe o treaptă superioară, spirituală; poate depăși el egoismul, setea de putere, materialismul, meschinăria?“ – Freddy Gârbaci

LanguageRomână
PublisherALLFA
Release dateJun 14, 2016
ISBN9789737248367
Paraclet

Related to Paraclet

Related ebooks

General Fiction For You

View More

Reviews for Paraclet

Rating: 5 out of 5 stars
5/5

3 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Paraclet - Gârbaci Freddy

    Freddy Gârbaci

    Paraclet

    Editura ALLFA

    2014

    Această carte în format digital intră sub incidența drepturilor de autor și a fost creată exclusiv pentru a fi citită utilizând dispozitivul personal pe care a fost descărcată. Oricare alte metode de utilizare, dintre care fac parte împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parțială a textului, punerea acestuia la dispoziția publicului, inclusiv prin intermediul Internetului sau a rețelelor de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme – altele decât cele pe care a fost descărcată – care permit recuperarea informațiilor, revânzarea sau comercializarea sub orice formă a acestui text, precum și alte fapte similare, săvârșite fără acordul scris al persoanei care deține drepturile de autor, sunt o încălcare a legislației referitoare la proprietatea intelectuală și vor fi pedepsite penal și/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

    PARACLET

    Freddy Gârbaci

    Copyright © 2014 Editura ALLFA

    ISBN ePUB: 978-973-724-836-7

    ISBN PDF: 978-973-724-835-0

    ISBN Print: 978-973-724-731-5

    Redactare: Elena Georgescu

    Tehnoredactare: Liviu Stoica

    Corectură : Anca Tach

    Design copertă: Alexandru Novac

    Editura ALLFA

    Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3,

    sector 6, cod 060512, București

    Tel.: 021 402 26 00

    Fax: 021 402 26 10

    Distribuție:

    021 402 26 30; 021 402 26 33

    Comenzi:

    comenzi@all.ro

    www.all.ro

    Lectura digitală protejează mediul

    Versiune digitală realizată de elefant.ro

    FREDDY GÂRBACI

    Freddy Gârbaci (n. 1971) are studii juridice. A fost judecător stagiar, apoi avocat. Scrisul a apărut dintr-o chemare interioară enigmatică. A scris despre piața de capital (Societăți comerciale deținute public), despre dispute juridice din Casa Regală (Exequatur), despre fotbal (Alb și albastru) și despre lumea celor care pretind că împart dreptatea (Huța în talerele balanței). Romanul Paraclet (Editura ALLFA, 2014) este un thriller alert, intens, poetic, năucitor, cu ramificații culturale uimitoare și cu accente suprarealiste. Comunismul și liberalismul corporatist sunt privite ca două piste false într-un labirint al absurdului social ce pare fără miză și fără ieșire.

    Vocea autorului

    „Nu-mi place să scriu. Citesc cu mare plăcere, dar în actul scrisului văd o caznă. Nu știu de unde-mi vin cuvintele. Simt că scrisul e rostul meu esențial în lume, dar culmea e că nu-mi doresc asta. Paraclet e un strigăt de neputință: aș vrea ca lumea să fie un loc mai bun pentru copiii noștri, dar nu știu dacă mai este posibil. Visul meu este ca omul să acceadă pe o treaptă superioară, spirituală; poate depăși el egoismul, setea de putere, materialismul, meschinăria?"

    Există viață înainte de moarte?

    Printre clădirile Bucureștiului, unele prietenos-monumentale, în stil brâncovenesc, altele dezolante ca niște crescătorii de oameni, din timpul comunismului, au apărut după 1989 câteva turnuri de beton și sticlă, stranii în peisajul arhitectonic românesc. Ele sunt un fel de zgârie-nori la proporțiile României. Au lifturi transparente, care transportă în sus și în jos bărbați țepeni cu costum și cravată și femei cu părul vopsit în culori metalizate, ca ale mașinilor de lux care așteaptă în parcările din apropiere. Cine sunt bărbații și femeile care populează birourile numeroase din aceste turnuri? Cu ce se ocupă? Ce e în sufletul lor? De ce simulează relaxarea, deși își consultă mereu ceasurile? De ce sunt de o politețe desăvârșită, dacă nu le pasă niciodată unora de alții?

    La toate aceste întrebări și la multe altele răspunde Freddy Gârbaci în romanul Paraclet. El se numără printre primii scriitori români care explorează lumea „corporatiștilor, a oamenilor de afaceri formați în România sau veniți din Occident după 1989, a funcționarilor cu salarii mari și programe de muncă de dimineață până seara din trusturile „multinaționale.

    Romanul este scris la persoana întâi din perspectiva unui asemenea angajat, Raul Bodea, de profesie jurist. Personajul se descrie pe sine cu o luciditate necruțătoare, dusă până la sarcasm: „Înainte de încorporare aveam obiceiuri reacționare, intram la filme, vizitam librării, citeam cărți. Reverii, plimbări, ambiguități sentimentale, toate îmi păstoreau sinele. Nu se mai poate, desigur. Acum sunt cu ochii pe cursul euro-leu-dolar, factura mi-e alma mater, oglinda în care-mi pot contempla munca."

    Protagonistul cărții este numai pe jumătate robotizat, dar alți „corporatiști" (de exemplu, chiar șeful lui, Josh Sanders) s-au dezumanizat complet și fac presiuni pentru a-i converti pe toți membrii comunității la o existență unidimensională.

    Autorul folosește numeroasele mijloace pe care i le pune la dispoziție literatura pentru a ne oferi o imagine în trei dimensiuni a unui cimitir vertical în care sunt îngropați nu morți, ci oameni mortificați. Viziunea este tulburătoare și seamănă uneori cu un coșmar.

    În roman există multe răsturnări de situații, se creează momente de suspense, își fac loc și povești de dragoste, se desfășoară anchete, se operează arestări. Realitatea alternează cu reveria, entuziasmul – cu descurajarea dusă până la paralizia voinței. Se poate vorbi însă de un triumf al omenescului, constând tocmai în faptul că personajul principal își gândește viața.

    Demnă de remarcat este și limba română folosită de autor, „multinațională", foarte diferită de limba română pe care o cunoaștem cu toții. Prin cartea sa, Freddy Gârbaci (ce combinație onomastică americano-românească, în consonanță cu sensul romanului!) lărgește aria de observație acoperită de proza noastră de azi.

    Alex. Ștefănescu

    Fiului meu, Radu-Alexandru

    „Lucruri deșarte vânați voi, trudind, muritori, iar câștigul

    Certuri, războaie vă e; tot ce vă dă nu v-ajung!

    Firea hotare severe le puse la bunuri, ea însăși;

    Vorbele goale au cale făr’de sfârșit."

    Athenaios

    „Cuvântul este evanghelia, paracletul,

    consolatorul omenirii."

    Feuerbach

    PARACLET

    Regulă: când vrei să te aperi de armele dușmanului, te închizi într-o fortăreață. Poți avea norocul să ți-l faci prizonier dacă el, crezându-se învingător, intră în cetate și, după odihnă și sărbătorire, nu mai găsește ieșirea.

    Monolitul de sticlă din care trimit eu cuvântul n-a fost preluat din Scriptură. E fortăreața erectă, hrănită din fluxul banilor electronici, ispită recentă, obiect de adorație și închinare publică… Un alt Babel? Să adaptăm semnificațiile: în zilele noastre, clădirile de birouri simbolizează eficiența depresiv-mimetică a arhitecților capitalului anonim. Una dintre obsesiile predilecte ale lumii actuale este felierea optimă a spațiului. Netede, falice, suple, aceste clădiri întrețin iluzia ocupării aerului, sunt centre de exploatare a inteligenței supraetajate. Scopurile rămân obscure, neconvingător cuantificate, nu se țin conferințe de presă pe teme pompoase precum libertatea opțiunilor sau mijloacele de garantare a satisfacției.

    Pot fi găsit acolo, totul e să fiți în zonă și să-mi dedicați câteva minute. Adresa? Glumiți. Luați liftul silențios și rapid de la parterul uneia dintre clădirile astea, oricare – în funcție de încărcare veți aștepta un minut sau două –, dați cu zarul ca să alegeți etajul, coborâți, mergeți zece sau douăzeci de metri în orice direcție – chestie de treizeci, maxim patruzeci de secunde –, nu contează palierul, bateți la una dintre ușile identice și veți da peste mine. Garantat. Pariați pe asta. Probabilistic, ar fi uriașa neșansă a vieții să mă ratați, ar însemna că bastionul afacerilor a fost „pedepsit de șaptezeci de ori câte șapte", a fost redus de la zidire trufașă la nisip rafinat – încă nu e cazul.

    Odată instalat softul de repartiție calendaristică aleatorie, pot afirma netulburat că povestea începe miercuri. Miercuri după-amiază, într-un început de toamnă, când mi-am traversat deja viața pe jumătate. Sunt obosit și mă holbez la programul legislativ din laptop cu un singur gând: să scap din birou, să joc un bilet pe victoria lui Inter Milano și să caut sensuri într-un lichid alcoolic, în așteptarea rezultatului.

    E miercuri și mă simt de parcă ar fi ultima mea miercuri. Mă doare undeva – pe bune! –, mi-e silă să fumez, sunt sub influența depresiei și urăsc civilizația asta bolnavă, muribundă, ca toți cei care nu-și permit s-o ignore. Orașele, birourile, oamenii, multinaționalele, în orice entitate însuflețită sau construită se răsfrânge deriva unei viziuni sociale... Pare tot mai greu de proclamat că modelul păstori-câini-turme constituie esența rafinamentului în arhitectura comunității de ființe raționale. Sunt mii de ani de când rătăcim în bezna conflictului și inechității. „Nu vedem cum s-ar putea altfel!", se sclifosesc orbii. Să rămânem deci primitivi, să depănăm la infinit povești de pe front. Ca asta de mai jos.

    De cinci ani rulez prin lumea afacerilor, ca specialist în decriptarea actelor normative, și am senzația că evoluez în avangarda marii ofensive a dezumanizării. E o junglă în toată gama de exteriorizări ale coșmarului, una demnă de orice capitală a cărei colecție de locuitori numără milioane de exemplare în viață și tot atâția locatari de cavouri. Nostalgiile sunt inutile. Ca să regreți, ți-ar trebui un repaus. Dar orice repaus îți amenință funcția socială. Te lași dus de valul vremii, ai de ales exact cât poate alege piesa de serie pe banda de fabricație. Emoțiile individuale n-au nicio semnificație.

    Ceva îmi zgârie timpanul. Arunc o privire hăituită spre telefon și văd că mă solicită Sanders, un manager copt bine, spre putred, însă plin de importanță. Un australian născut în Adelaide, din părinți irlandezi emigrați între cele două războaie mondiale. Un hoinar plimbat de curenții tranzacțiilor financiare. Unul dintre cei mai influenți speculatori de pe meleagurile noastre, din ăla cu master în America, cu lovituri feerice pe Bursa din Londra, cu pedigriu de candidat la Premiantul de Aur, înrămat în birou sub formă de diplomă lucrată în filigran și prevăzută cu alarmă în infraroșu, pentru descurajarea uzurpatorilor. Plus premii de conducere corporativă și de filantropie, diplome de onoare de la cinci Burse de Valori de pe trei continente, loc de veci în Topul scurt al bogaților, fiică instruită la Princeton și nevastă-trofeu rafinată în incubatoarele pentru miliardari, moderat ofilită și ținută sub ocupație într-un post de directoare de fundație umanitară.

    Încerc să optez între a plonja spre banda de asfalt de sub fereastră, gest ultim ilustrativ, indiferent și iresponsabil, și a-mi scrifica prin tăiere conducte sanguine importante, în vederea unei opțiuni mistice consecutive etapei pământene a ființei neîmplinite. Ăsta, generalul armatei decerebrate, nu sună niciodată doar ca să-ți testeze reacțiile.

    — Da.

    — Raul, ai cinci minute?

    Așa mă cheamă, Raul Bodea. El îmi zice Raul, nu l-am auzit niciodată rostindu-mi numele de familie. Și nu dă „bună ziua" decât în conjuncturi de constrângere morală maximă.

    — Vă rog...

    — Vii până la mine?

    Întrebare inutilă. Toate zilele mele lucrătoare, cu toate ceasurile componente, sunt la dispoziția lui.

    Și culmea e că mereu mă primește cu aerul că am venit să-i cer o mărire de leafă. Arogant și distant. Îmi trimite vorbele ca pe gloanțe, uitându-se în crăci. El e vertebratul, eu – furnica. Poziții distincte pe lanțul trofic.

    Îl găsesc vorbind la telefon, ca întotdeauna. Am impresia că e tot ce știe să facă. De data asta o lungește la infinit, răstindu-se la o biată făptură al cărei mod de a fi în lume nu i-a oferit lui satisfacție.

    După ce termină, se uită la o imitație de Braque de pe peretele din stânga și știu deja că aștept degeaba să-mi facă semn spre unul dintre fotolii.

    — Cum merge?

    Maxima politețe posibilă pe scara noastră ierarhică.

    Știe prea bine că mi-e silă, dar îi place să facă pe fraierul. Aș avea multe să-i arunc în față: nu mi-a dat nici mașină, nici loc de veci în cimitirul central al corporatiștilor, nici casă pentru etapa vitală. Cu toate astea, așteaptă de la mine soluții bănoase. Vrea să-i umplu buzunarele. De nevoile mele nici că-i pasă.

    Dar nu-mi permit să cedez nervos. Nu-mi îngădui încă luxul de a cere drepturi. Cinci ani sunt nimic, mai ales când nu te poți lăuda nici cu ore suplimentare, nici cu succese de răsunet în dauna forțelor inamice. În esență, sunt tipul care obișnuiește să treacă peste nemulțumirile proprii, cu minimalizări șic. N-am altă șansă, sunt dispensabil.

    Răspunsul meu e un mormăit neinteligibil. Așa merge. El își privește o unghie și pe urmă trece, brutal, la afaceri.

    — Suntem în anchetă pentru o fraudă prin publicitate înșelătoare.

    Se oprește să-mi aștepte reacția. N-am. Mă simt ca și cum mi-ar vorbi despre praful cosmic dintr-o galaxie pitică ultracompactă.

    Odată stins efectul scenic al anunțului, Sanders trece la detalii:

    — Deținem o fabrică de mase plastice în Cluj-Napoca. Relativ mică, dar acum câțiva ani mergea în pierdere și acționarii ne-au cerut s-o rentabilizăm. Am pornit o campanie agresivă în media: am anunțat extindere, retehnologizare, recrutare de personal... Am pretins că suntem deciși să achiziționăm drepturi pentru producerea unor jucării de succes din animații Pixar. Într-o jumătate de an, cursul acțiunilor s-a triplat.

    — Nu văd problema.

    — Într-un an am vândut cam 35% din acțiunile companiei, la un preț mult peste valoarea reală. Problema e că am atras investitorii să cumpere acțiuni, dar n-am cumpărat cine știe ce utilaje și nici n-am produs jucării cu personaje Pixar.

    — Au apărut reclamații?

    — Evident... Am informații că un expert angajat de procurori a estimat prejudiciul la două milioane de euro.

    — Pe cine anchetează?

    — Campania media a fost decisă în consiliul de administrație. Ancheta e pe administratori.

    — Nu există nicio dovadă că s-a încercat cumpărarea drepturilor de fabricare a jucăriilor?

    — Au o corespondență de negociere. Destul de vagă...

    — Dacă susține buna-credință, e utilă.

    — Studiezi problema?

    — Sigur. Am nevoie de documente.

    — Vorbește cu Mona, să te pună în legătură cu directorul de la Tesaplast. Îți dă el tot.

    — Atunci...

    Dau să mă ridic.

    Sanders mă oprește, cu un gest de agent rutier, în timp ce ia o gură de ceva misterios, dintr-o cană albastră.

    — Mai e o chestie. Una de mai mică importanță, dar mai personală, cu implicații neplăcute... Am speculat niște acțiuni Sigma, cu un profit bunicel.

    — Sigma?

    — Mda.

    — Îi știu, mă judec cu ei. Avem proces pentru anularea aportului de capital din primăvară.

    — Sincer, vezi ceva șanse?

    — Mai mult teoretice.

    — Acționarilor nu le convine că au pierdut influența în Sigma...

    — N-a depins de noi, știți doar.

    Sanders zâmbește amar, își scoate ochelarii și îi așază, lent, pe coperta unui cărțoi din fața lui. Știu la ce se gândește: că i s-a încredințat comanda unei legiuni staționate în ținuturi barbare, cu ierni aspre... Trebuie să stoarcă bani din forța de muncă a unui popor cu moravuri inexplicabile. Nu mai e nici el la vârsta optimismului neînduplecat, poate că sensurile nu i se mai arată în conturi, poate cad bariere psihice sub forța de presiune a repulsiei. Poate trăiește și vreo furie conjugală, poate se întreabă cine e tânărul care-i regulează nevasta... N-aș vrea să facem schimb de viață, nu cred că e plăcut să fi trăit gloria fiarei nebiruite și să te trezești că a venit ziua să simți cum ți se taie genunchii, la cinșpe mii de kilometri de casă. Banii plimbați prin conturi sunt ca praful mișcat de curenții de aer, te definesc scurt și ridicol, până se retrage suflul și atmosfera își recucerește claritatea.

    Soneria unuia dintre telefoane îl face să tresară. Ridică receptorul, ascultă, latră un ordin și închide. Ne regăsim din priviri și se întoarce la bani și la suferințele pe care strângerea lor le reclamă:

    — Problema asta nouă e legată tot de Sigma: ne-am gândit să-i bulversăm un pic, ca avertisment, după ce ne-au tras-o cu noul aport de capital... Am cumpărat acțiuni Sigma prin mai multe tranzacții succesive pe bursă, mizând pe ideea că investitorii vor fi atrași de mișcare și va crește cursul. Vânzătorii erau oameni de-ai noștri...

    Pauza poate însemna orice, inclusiv că așteaptă să expun o formă admirație față de abilitățile lui de iluzionist al finanței.

    — A funcționat? întreb.

    — Eu nu dau greș pe burse... Bine, nu ne-am limitat la cumpărările alea de la oamenii noștri, am cumpărat și de la străini, prețul era mic. Imediat după aia, am anunțat public că vom anula această creștere de capital făcută de formă și cu aport de bunuri inutile și că TESA va avea un aport financiar semnificativ în Sigma, pentru recapitalizare și pentru crearea a cinci sute de locuri de muncă.

    — Adică ați spus că... vom câștiga procesul? Procesul meu?!

    — Procesul companiei, nu al tău.

    — Dar n-avem cum să fim siguri că...

    — Ți-am zis, trebuia să-i bulversăm p-ăștia care s-au făcut stăpâni în Sigma... Și, apropo de proces, în piață nu s-a aflat de la bun început că Sigma e dată în judecată, ci cu întârziere de câteva săptămâni... Am cumpărat jos, cum ți-am spus. După ce am crescut cursul prin tranzacții între noi și am făcut publice aiurelile alea cu recapitalizarea și crearea de locuri de muncă, am vândut în profit. Te-ai prins? E simplu, nu trebuie decât să te pricepi ceva mai bine decât alții. Știi că din chestii de-astea se fac averi în piață, așa merge treaba...

    — Mai mult presupun, nu sunt implicat în tranzacții.

    Își flutură mâna a nerăbdare.

    — În fine, ideea e alta... Acum sunt acuzat de nereguli, manipulare, nerozii de-ale ălora care ies în pierdere.

    — Înțeleg.

    — Și ce zici de asta?

    — Trebuie să studiez problema. Pare complicat, la prima vedere... Cine vă acuză?

    — Am mulți dușmani.

    Zâmbesc discret.

    — Ați primit amendă?

    — Deocamdată sunt chemat la audieri, vor să dau explicații.

    Despre ce vorbește omul ăsta? N-are pic de respect pentru terminologia riguroasă.

    — Cine vă cheamă?

    — Ăia, Agenția de Control Guvernamental. Statul, buldogii...

    Asta nu sună plăcut. Chiar și Josh Sanders simte nevoia de a-și feri turul pantalonilor...

    Nu mai găsesc nimic de zis. Mă uit și eu la Braque și, fără a fi capabil să înțeleg ce-a vrut să exprime artistul, aștept ca Old Josh să-mi spună în ce mod vrea să-i fiu de folos.

    Simt că, în mod excepțional, se uită la mine.

    — Îmi dai azi o opinie?

    — Încerc... Mai am în lucru vreo cinci proiecte.

    — Ăsta e mai urgent. Găsește-mi o interpretare favorabilă.

    — Dacă există...

    — Trebuie!

    — Legea nu e tot timpul interpretabilă.

    — Ascultă: când e vorba de bani, nu vreau să aud de lege. Interpreteaz-o, evit-o, nu mă interesează.

    Îmi imaginez un șarpe-coral scurgându-se nevăzut din desișul plantei decorative, atras de luciul pantofilor manageriali. Înaintând cu șerpuiri grațioase și dispărând pe cracul pantalonilor. Singurul capabil să-i mute lui Sanders gândul de la bani...

    — Agenția vă e ostilă? întreb, de formă.

    — Încă nu știu. Am întins antenele... Dar îmi trebuie argumente solide. Vreau să fim convingători, n-avem nevoie de scandaluri.

    Inutil să discuți în contradictoriu cu omul ăsta. E vizibil psihopat, ca toți liderii din corporații.

    Își trece o mână prin părul rărit și mă fixează:

    — Dacă vor sesiza Parchetul, gluma se îngroașă. Trebuie să-i conving, nu doar să evit amenda.

    E clar, se teme. Cred că a comis-o pe bune.

    — Doriți argumente imbatabile că n-ați obținut profit manipulând cursul...

    — Asta-i ideea! zice trimițându-și arătătorul în direcția mea. Să rămânem și cu banii, și cu onoarea.

    Râd. Dar aș plânge. Sunt sigur că a mai vorbit și cu alții și că n-a găsit nicio apărare decentă. Încearcă să-și păstreze aroganța, chiar dacă armătura e vizibil fisurată.

    — Să vorbesc cu...

    — Nu vorbești cu nimeni. Deocamdată îți cer o interpretare.

    — N-am cazuri similare. Îmi trebuie un punct de plecare.

    — Caută. Inventează.

    — Azi?

    — Sunt aici până diseară la nouă. Poți să-mi scrii pe mail la orice oră. Azi te ocupi de asta, în exclusivitate.

    * * *

    Îmi ies din minți. Iarăși cu ochii în ecran. Rânduri interminabile de legislație, fade, curgătoare. Mai notez un articol, mai caut un principiu de drept societar, mai citesc în diagonală reglementările demențiale ale pieței bursiere. Turbina din țeastă e la turație maximă.

    După trei ore, reușesc să-mi notez ideile principale. Să manipulezi cursul înseamnă să cumperi sau să vinzi cu scopul de a da aparența interesului real pentru instrumentele financiare în cauză, în timp ce nu urmărești decât să atragi în joc alți investitori, spre propriul profit; să tranzacționezi pe bază de informații privilegiate înseamnă să ai date nepublice din interiorul companiei și să le exploatezi în speculații câștigătoare, în paguba celor de bună-credință. Teoretic, astfel de fapte se pedepsesc penal, dar cazurile în care se poate dovedi ceva sunt rare. Datele disponibile în rețea sunt destul de precare. Încerc să argumentez că tranzacțiile menționate de Sanders se înscriu într-o politică firească de tranzacționare. Că declarațiile de presă și litigiile nu pot fi cuantificate când iei o decizie de investiții.

    În fine, arăt că unui tip care inițiază un proces îi este imposibil să tragă o concluzie hotărâtă cu privire la efectul pe care îl poate avea deschiderea procesului asupra prețului acțiunilor pe o bursă. Ceva atât de banal precum un litigiu comercial nu poate fi genul de informație ce trebuie dată neîntârziat în piață.

    Reușesc să pun argumentele într-o compunere de trei pagini A4, pe care o finalizez pe la nouă și ceva. Cu introducere, dezvoltare și concluzie, cu fraze greu de înțeles, după toate regulile artei. I-o trimit și las etajul în beznă.

    Plec să mă lupt cu cortegiul de himere din trena alcoolului, sperând în vești bune dinspre Milano...

    * * *

    Sunt narcisic și divizat emoțional, incapabil să-mi strunesc dizarmoniile structurale. O pun pe seama scurgerilor din fisurile sudurii genetice, insesizabile cu uneltele științifice actuale. Mama provine dintr-o familie urbană și relativ înstărită, parte vătămată în marele plan al naționalizărilor comuniste, tata – dintr-una țărănească, săracă, din care s-a ridicat ca gardian al epocii de aur. Am primit semnale amestecate, dinspre mama bun-simț, politețe, discreție, loialitate, dinspre tata – vulgaritate, resentiment, neglijență, mândrie alcoolică. În felul lor, amândoi ne-au transmis, mie și soră-mii, prin exemplu sau contraexemplu, fișierele cognitive esențiale pentru adaptarea la mediu, sub forma acelor valori pe care, în lipsa unui termen mai potrivit, le putem denumi „morale".

    Unul dintre bunici, cel patern, os rural, a luptat pe front, nu mai știu de partea cui, și, până la ultima suflare, a fost convins că a te pune la dispoziția patriei e unul dintre gesturile alea majore asimilabile cu binele, lumina, credința, înălțarea... Oameni vechi. Pentru mine, a fi patriot echivalează cu a fi îndrăgostit de o hoașcă șchioapă și cocoșată. Nu mă simt în stare, am fost vrăjit de acordurile Simfoniei a noua, Uniunea Europeană; poate suntem doar turmă sub puterea unui act de magie neagră – n-am reușit niciodată să fac diferențele clare.

    Trăim în spațiul tot mai îngust lăsat de norme prea dure, n-ai cum să nu vezi asta. Suntem cocoșați fiscal, amendați, storși, constrânși la tăcere și la austeritate, intimidați cu forțe de represiune costumate tot mai feroce. Începe să ni se spună, tot mai apăsat, că nici apa de băut și nici lumina zilei nu fac parte dintre drepturile reglementate juridic ale ființei umane. Ai vrea să fie teatru, dar e viața cea nouă. Aici au dus planurile de cetate ideală... Plus că, de când cu Uniunea, nici nu mai știm legile. Normele europene le-au metisat pe cele naționale, asta e partea nasoală. Economia era într-o creștere furioasă, până să ne ajungă deruta americană. Acum căscăm gura la florile haosului și mârâim unii la alții, gata de saltul la beregată.

    Am fost recrutat de multinațională pe vremea marilor investiții. O multinațională cu origini incerte, cu acționari misterioși, cu vehicule fiscale sofisticate, cu arme de luptă dintre cele mai performante. Mi-au repetat, până la intoxicare, că așteaptă victorii, că vor rezultate. Ei dau lupte pe viață și pe moarte, nu merge cu „pardon, cu „mersi, cu scuze, cu stingheritoare zvârcoliri de conștiință. Ești obligat să ții direcția, cu prețul creierului spălat și apretat, să te împaci cu eul mecanic, să devii aparatul de executat ordinele psihopaților din casta superioară. Trebuie să practici un sport, să iubești munca, să folosești sexul ca vehicul de transportat la distanțe mari gândurile sumbre. Căutarea Sensului nu face parte dintre activitățile autorizate. Singurul sens este banul, se prezumă că o sumă cu multe zerouri constituie, în sine, sensul suprem.

    Comportamentul mi s-a adaptat cerințelor. Înainte de încorporare aveam obiceiuri reacționare, intram la filme, vizitam librării, citeam cărți. Reverii, plimbări, ambiguități sentimentale, toate îmi păstoreau sinele. Nu se mai poate, desigur. Acum sunt cu ochii pe cursul euro-leu-dolar, factura mi-e alma mater, oglinda în care-mi pot contempla munca. Urmăresc și bursele, deși încă n-am reușit să pătrund logica fluctuațiilor de preț la acțiunile companiilor listate. Sunt conectat permanent la fluxurile de știri, abonat la newslettere legislative. În restul timpului, pun la cale cereri de chemare în judecată.

    Asta-i ideea, de când sunt plătit în valută mi-am dat la schimb acalmia interioară. Rugăciunea mea favorită către Zeu a devenit asta: Bătrâne, îngrașă-mi turmele, dar ține-mi mintea suplă! Vreau să par misterios, cinic și tipul „care le-a văzut pe toate. Ăla care găsește soluții, care nu știe să răspundă cu „nu se poate. N-a fost simplu să devin detestabil, după ce, în copilărie și în adolescență, m-am hrănit cu ovații.

    Culmea palorii farmecului meu e că începutul colaborării cu TESA m-a prins încă lângă Diana, gagica literată dotată cu tentacule, încolăcită pe mine încă din facultate, îmi amintesc ca mâine alarma telefonului mobil smulgându-mă din somnul nămolos al celei mai triste nopți de duminică spre luni din viața de până atunci. Diana a mormăit ceva și s-a întors cu spatele, știa să mormăie din cursurile de la Litere, adâncindu-se iarăși în somn și lăsându-mă să ies în vânt și să-i călăresc aripile până în ținutul în care am fost informat că se scurg bani pe țeava de apă caldă. Era clipa debutului, și m-am refuzat așternutului cu cea mai profundă scârbă încercată la începutul unei săptămâni. Găsiserăm un apartament cu chirie, parțial mobilat, într-un cartier periferic, nespălat, la 100 de dolari pentru două camere, după o jumătate de an în care încercasem imposibilul, adică să fiu avocat în Corabia și s-o las pe ea să fie o divă bucureșteancă în an terminal, plânsă de părăsire și aptă să se lase consolată... Regăsirea a fost intensă, dar scurtă, nu mai aveam resurse emoționale. Dacă e să reconstitui ziua, lunea blestemată, am scăpat de pișarea stătută, îngălbenită în timpul scurs peste noapte, și m-am bărbierit atent, întâi pe obraz, pe urmă pe axile. Vădisem și obscure veleități de stilist al părului pubian, mai mult când mă lăsam îmbătat de iluzia că acest aport impudic supradimensionează penisul, organ prin excelență esențial vertebraților. Viața fiind scurtă, nu strică să primești la schimb un penis lung, avea să mă îmbie, cu regularitate, după aceea, un anume Dylan Keene, expeditor de spamuri din State: Now seeing Everest from the top of your penis is possible. Poate confundă Everestul cu Muntele lui Venus, aveam să mă gândesc, derutat, în curând... Dar de data aia, în ziua TESA, gazonul pubian era la dimensiunea optimă, așa că mi-am limitat efortul la curățenia de sub braț, după care m-am uitat în jur și am spălat, atent, lama de ras. Mâinile, propriile mele mâini, ambele, mi-au acoperit fața cu un prosop. Era gestul care urma, inevitabil...

    Mi-am pus cămașa cu dungi care-mi slujise, în vremea din negură, eleganța provincială. Am adăugat singurul costum negru, aflat acum la venerabila vârstă de trei ani. Cam uzat, dar caracatița imperialistă urma să mă răsplătească abia după primul microciclu carceral de o lună. Am plecat cu inima strânsă, copleșit de senzația gestului imprudent, de atracția către mirajul tărâmului puterii finanței, de gândul că alegerea n-a stat sub semnul acurateții în reprezentare și, implicit, nici sub al libertății de voință. Zece ore pe zi vor fi alocate excitării neuronilor între patru pereți. Ca să fiu dinamic, febril, la curent și să am idei. Trebuia să fug, dar ușa liftului mi se închisese deja în spate, ocupat cum eram să mă port studiat și să nu scap vreun gest de răcan.

    Am avut de traversat un fel de deșert al depresiei, de la începutul ăla și până azi. Credeam că, atunci când dai rateuri, toată lumea se străduiește să-ți strângă șuruburile și să te repună în funcțiune. În loc de asta, mi s-a părut că suferința mea e hrana altora, seva lor vitală, și că ei o primesc cu recunoștință, ca pe o consolare. Am primit sfaturi ipocrite și am simțit în spate lamele zâmbetelor de satisfacție... Și atunci, cândva – evit datarea riguroasă –, am decis că am o problemă de atitudine. Și gata, m-am făcut altul.

    Ca și când te-ai duce să-ți cumperi o mască.

    * * *

    Stau în centru, lângă Bulevardul Unirii, într-un apartament cu două camere, ipotecat la bancă. Dau băncii trei sute de euro pe lună, din câștigul meu net de trei mii opt sute.

    Am luat credit pe vremea Marelui Balon, cu puțin înainte ca prețurile apartamentelor să atingă cote neverosimile și ca visul la propria casă să treacă printr-o îndatorare cruntă. În buza crizei provocate de prăbușirea giganților fraudei, nu mai era vorba doar de a fi tu, pampalache, debitor pe viață; inventaseră și creditele care se transmit din generație în generație. Insensibili, desigur, la preceptul milenar că nu se face să strici bucuria urmașilor: ordinea firii cere ca ei să-ți toace agoniseala, nu să-ți plătească ratele... Dar boom-ul atinsese cote demente și zilnic, în drum spre casă, mă vedeam silit să privesc un panou publicitar care ocupa jumătate din fațada unui bloc cu zece etaje: o tipă bine ținea un laptop pe bulanele trase în colanți și zâmbea, cu subînțeles, spre cei din trafic. Ca și când ar fi spus-o ea, deasupra scria: 250 dintre noii vecini și-au ales deja finisajele.

    Nu m-am prins care era interpretarea corectă: avea un grafic de execuție pe laptop? Sugera că, dacă ne vom alege cu toții finisajele, vecinele bune ne vor copleși cu favoruri senzuale? Sau realizase un sondaj printre 250 de vecini, iar finisajele se refereau la caroseria ei și la potențialul chirurgiei plastice? Am tras concluzia că tipa visa să facem cu toții datorii la bancă, asta fiind rețeta momentului pentru o viață minunată și adecvat utilată. Lipește imaginea unei femei dotate cu arme sexuale letale pe orice produs comercial! – iată filosofia simplistă a comerțului cu iluzii din ultimul secol. Dezvoltatorii imobiliari de pe tot mapamondul se năpustiseră ca un nor de lăcuste asupra Bucureștiului, după primirea în Uniunea Europeană. Au băgat sute de milioane de euro în terenuri, ca să ridice fulgerător niște blocuri-turn ale căror apartamente se vindeau cu minim două sute de mii bucata. Fondul sporea prin eliberare, terenurile proveneau de la foste fabrici comuniste, închise sau relocate, norocul nemișcător al inspiraților care câștigaseră licitații de privatizare...

    În cutia poștală am factura de internet, telefon și cablu TV. Prea puțin ca să-mi strice seara. O arunc pe jos, în apartament, și mă reped să-mi deschid computerul, în căutare de site-uri prietenoase. La birou suntem sub veghe, ne-au instalat programe de monitorizare și ne-au transmis, prin e-mail, intimidarea că accesul la Internet este permis exclusiv în interesul ameliorării bolilor profesionale. Marja de toleranță include cel mult 15 minute pe zi pentru navigare în poziția „pe loc repaus". Evident, și această mică abatere de la rută este interceptată, orice corespondență privată e, în realitate, publică, nici nu merită să-ți faci griji dacă v-ați jurat să nu țineți secrete, tu și cu Firma. Dacă vrei intimitate, nici vorbă de mess, mail, porno, pariuri, fotbal și matrimoniale, faci din ele plăcerile casei, perversiunile tale nocturne. De-asta mă reped la computer de cum intru pe ușă: accesul la net face parte, zilnic, dintre voluptățile întârziate.

    Bat parola de mail cu o singură mână, pentru că în cealaltă am deja o Budweiser. Găsesc două mesaje. Primul e de la un tip care face o revistă a presei culturale, decupează fragmente din articole și le trimite puținilor indivizi cărora le mai pasă de cultura națională. Mie-mi place să știu, cât de cât, care mai e treaba cu arta. Dar nu acum, n-am chef să mă îmbogățesc în seara asta, pentru că mesajul celălalt vine de la o gagică înscrisă pe un site de matrimoniale. Își zice Alina, are 27 de ani, brunetă, din Vaslui, deja divorțată. I-am scris într-o seară de plictiseală maximă, arătându-mă interesat de intențiile ei de femeie trecută printr-o căsnicie ratată. A răspuns că firea ei optimistă n-o lasă să-și plângă de milă. I s-a părut distractivă ideea cu matrimonialele, nu că s-ar grăbi să se recăsătorească. Am zis că de ce nu, poate dă o cafea când voi ajunge prin orașul ei – se întâmplă să am treabă prin diverse orașe, trimis de Sanders să răspund „prezent" la apelul părților, în prezența magistraților din partea locului. A zis că ar fi încântată.

    După vreo lună am fost delegat la Vaslui, pentru un proces cu o companie locală. M-am întâlnit cu Alina într-o cafenea din centru, amândoi morți de curiozitate. Eu eram într-un costum gri-închis, cu cravată. Ea a venit în blugi, cu o bluză subțire neagră, adânc decoltată. Piele netedă, păr lung și drept, corp super, dar nu prea o ajuta fața. Poate fruntea prea îngustă, nasul ascuțit sau ochii prea mari – ceva strica peisajul. Am optat, spontan, pentru moderație. În general am tăcut, am lăsat-o pe ea să se expună. Când și-a dat seama că eu n-am zis mare lucru, se făcuse târziu și trebuia să ajung acolo unde mă îndemna conștiința profesională. Mi-a zis că-i pare rău și că speră să ne mai vedem. Avea sânii preocupanți și moderația începea să pară varianta proastă. Întors în București, i-am scris un nou mesaj, cam insolent, în care mă arătam dezolat de întâlnirea noastră lipsită de incandescență. Răspunsul ei e ăsta care concurează cu revista presei culturale. Îmi pare așa de rău, zice, docilă, dar am fost convinsă că tu respingi ideea unei întâlniri arzătoare. Rămâne pe data viitoare...

    Asta numesc eu „o fată de treabă", căsnicia ratată i-a fost bună îndrumătoare. A lăsat-o fără inhibiții. Și, evident, trimit un gând pios și spre actul nașterii, care a lăsat-o să se descurce în viață fără pic de imaginație. Dau reply și-i scriu că, desigur, va trebui să născocim o „dată viitoare", ca să-i acord revanșa.

    În fine, găsesc puțin timp să-mi dezleg nodul de la cravată, să-mi arunc țoalele de business pe canapea și să bâjbâi prin frigider după lucruri comestibile. Dau peste un borcan cu zacuscă, o bucată de brânză de oaie care a prins crustă galbenă și, la un etaj inferior, niște sardine afumate, închise într-o cutie de conserve norvegiană... Bune și astea. Nu chiar ca berea, dar pot satisface ciudata nevoie a organismului de a primi hrană.

    În timpul mesei îmi zboară subit din imaginație sânii Alinei, lăsând loc unei idei despre finalizarea articolului pe care-l pregătisem pentru o publicație de specialitate. Nimic spectaculos, se referă la formele răspunderii administratorilor pentru prejudicierea companiei. M-am împotmolit la fundamentarea răspunderii. Deși câștigă teren teoria organicistă, conform căreia compania trebuie asimilată organismului uman, de unde considerarea ei ca persoană, ființă cu drepturi și obligații, vreau să forțez revenirea la teoria contractuală clasică, depășită acum prin forța de propagare a jurisprudenței americane. Mă rog, juridic și filosofic treaba e destul de complicată... Scriu și public fleacuri juridice nu din pasiune sau din vanitate, ci ca să-mi îmbunătățesc ținuta profesională. În castă ești văzut bine cu o „operă în spate, ține loc de aură, îți dă un aer de învingător și poți să aspiri la câștiguri mai grase. Talentul meu stă în teorii exotice. Nu-mi pasă de versiunile oficiale, caut nota de originalitate. O fac prin limbaj, știe toată lumea de ce e în stare o limbă, mulțumită ei tind să devin un individ „aparte. Ignoranța poate transforma vocabularul în sublimă categorie estetică, iar pretenția unui Rorty Soporificul de a clasifica oamenii în funcție de limbaj – de ceea ce numește „vocabularul final – pierde totuși teren în beneficiul prostiei expansioniste universale. Simțul comun impune avocatului o colecție respectabilă de cuvinte. Sunt plasat deasupra mediei, însă gestul etalării îmi pare impudic... Dacă e să împing un pic mai la deal sinceritatea, admit și că plătesc tribut unei compuneri școlare, cea care m-a învățat că scrisul poate să uluiască: n-am cum să uit asta, ora de limba română cu una dintre scorpiile emblematice ale școlii noastre, blonda scundă, senzuală și otrăvitoare care-și zicea „tovarășa Ionașcu și care, într-un final de trimestru, ne-a cerut să-i compunem o poveste despre o întâmplare importantă din viața noastră.

    Am întrebat-o pe mama ce-a fost important în viața mea de până la 13 ani și ea a ridicat din umeri. Atunci, normal, m-am dus la tata și i-am cerut să-mi rezolve dilema lucrurilor însemnate care se petrec cu oamenii în viață; ca de obicei, el n-avea chef de preocupările mele școlare. A zis: „Nu știu, bă, scrie și tu ceva despre vreo sărbătoare. „Dar la ce sărbători am fost eu, tata, în afară de zilele de naștere ale colegilor de clasă? „Păi mă-ntrebi pe mine? Gândește-te!... Uite, scrie despre vizita lui Ceaușescu în orașul nostru. „Vrei să mă fac de râs, tata? Să-și bată joc de mine tovarășa Ionașcu? „Raul, tu n-ai minte? Cum o să te faci de râs? Cine crezi tu că râde de un copil impresionat de întâlnirea cu Tovarășul? „Dar Ceaușescu nici n-a fost în orașul nostru, tata. „A fost, mă, dar ori erai prea mic, ori nici nu te născuseși; oricum, el e născut aici, în județ la noi, ce mai contează dacă și când a fost în Corabia? „Tata, dar cum pot să descriu o vizită pe care n-am văzut-o? Ce să scriu eu despre Ceaușescu? „Scrie ce vrei, imaginează-ți... ai fost emoționat, ce mare lucru să scrii c-ai avut emoții? Ia un almanah și inspiră-te, alea-s pline de vizite. Hai, lasă-mă-n pace!"

    Într-adevăr, almanahurile editate de ziarele Partidului erau pline de vizite, pline de poze, din acelea cu șiruri de pionieri, cu flori, cu pâini împletite și cu costume naționale; am încercat să descriu emoția unei vizite, m-am imaginat în rolul pionierului alfa, cel care ocupă locul de lângă pâinea oficială și-i oferă buchetul superb tovarășei Elena, cel care recită cea mai obedientă, mai jegoasă, mai supurantă poezie omagială găsită de autoritățile locale, pionierul care, în numele tuturor celorlalți, e recunoscător Partidului pentru grija de a-i fi asigurat o copilărie minunată și pentru că, în fond, prin legea antiavort i-a dăruit însăși viața, cel care e îmbăiat în spirt pentru a fi îmbrățișat fără riscuri virotice de Tovarășa, cel îmbrăcat cu cămașă albă impecabilă, croită pe măsură și dedicată evenimentului, prin grija activiștilor din organizația locală, cel care a învățat pe dinafară, timp de două săptămâni, ce gesturi are voie să facă, în ce succesiune și cu câtă inocență sau, în cazul fetelor, grație, ce cuvinte trebuie să rostească și în ce momente, ce să facă cu mâinile și cu picioarele, cel care trebuie să stea țeapăn, ore în șir, indiferent de condițiile meteo, pentru a cinsti iminenta descindere a Tovarășului și a Tovarășei; ce să mi se fi întâmplat, mai important decât asta, în viață?

    La următoarea oră de limba română am simțit că momentul meu de glorie e aproape; când tovarășa Ionașcu a scrutat clasa, am fost printre cei care au ridicat mâna, ceea ce nu mai făcusem vreodată; luată prin surprindere, tovarășa Ionașcu m-a invitat să-mi citesc creația în fața clasei, abia așteptând să strâmbe din nas, să-mi spună că m-aș fi putut strădui mai mult și că din cauza superficialității mele n-o să fiu niciodată alesul, pionierul de lângă pâine; așteptam șușoteli și râsete, dar, pe măsură ce citeam, a început să-mi tremure vocea – înțelegeam că asistența a rămas mască.

    A fost performanța mea oratorică inegalabilă, culmea succesului meu ca vorbitor în public, nicicând întrecută de vreuna dintre pledoariile vieții adulte, din sala de judecată; indiciul triumfului a fost tăcerea de câteva zeci de secunde ce a urmat finalului, cel în care Ceaușeștii se urcau în elicopter fluturând mâinile, dar nu de pe acoperișul Comitetului Central, ci de pe platforma de beton înconjurată de hominizi slugarnici din portul orașului Corabia, lăsându-mă în urmă cu o privire nostalgică și cu cravata roșie de la gât agitându-se în voia curentului generat de elice.

    Cred că tovarășa Ionașcu aștepta reacția clasei, iar clasa pe a tovarășei Ionașcu; sigur, a fost datoria pedagogică a tovarășei Ionașcu să rupă tăcerea aceea minunată și a făcut-o pentru cele mai măgulitoare cuvinte care i s-au spus unui elev într-o clasă: „Zece! Ai nota zece cu felicitări! Bravo! Nu știu dacă tovarășa Ionașcu mi-a iertat-o vreodată. Pe urmă, când ne pălmuia pentru turbulențe, am tot avut impresia că la mine dă mai tare, dar tata a părut mândru nu atât de mine, cât de ideea lui, și mi-a zis doar: „Vezi bă, Raul, mai ascultă dracu’ și de mine, că-s un pic mai vechi pe lumea asta!

    Debutul atât de promițător n-a atras însă, din parte-mi, noi săpături la cariera de litere, nu știu care au fost verigile lipsă din lanțul cauzalității, cert e că sunt prizonierul unui gen minor, al cărui public-țintă mi-l reprezint sub formula „masele strâmte". Nici n-ar putea fi altfel...

    Cromatic vorbind, sunt un avocat cenușiu. E adevărat că mi-am început cariera sub semnul ambiției, pe vremea când eram atât de crud încât să cred că aș avea ceva să-i demonstrez lui tata. Îmi scriam pledoariile și le reciteam de trei, patru ori, reținând frazele ofensive – primele, cele pentru ademenirea atenției – și lăsând restul pe seama improvizației și a bunei cunoașteri a încadrării juridice. Mai putem lua în calcul stilul spumos nuanțat, demisec, vag acid, înspăimântător pentru orice adversar mediu, dotat cu buton de panică. Sunt însă abulic și neglijent. Mă simt stors, gata să-mi declar falimentul energetic. Nevoia de aer, de spațiu, de liniște, chemarea instinctuală spre libertate, spre luminișul existențial care nu cunoaște compensarea vieții prin ban mi-au hrănit angoase aflate la milioane de ani-lumină de orice ambiție. Sunt un straniu locuitor de cușcă, un produs al dezinteresului gradual, nu mai înțeleg rostul lecturii, nu mai știu să scriu de mână, redactez mecanic, dacă mi-e permis să includ aici și lucrul la computer, cereri de chemare în judecată, excepții, întâmpinări, recursuri și o sumă de alte inepții, cu sentimentul implicării într-o luptă financiară difuză de care, în intimitatea ființei, mă simt cu totul străin.

    Sanders știe că sunt parte la marele gest civilizator al dezvoltării dreptului teoretic, dar niciodată n-a dat semne că l-ar impresiona sârguința mea intelectuală. El nu așteaptă decât bani, bancnota numită „dorință"...

    Pentru că în farfurie nu mai văd nicio sardină, iau încă un gât de bere și las să-mi scape o eructație scurtă, născută din gândul că Josh Sanders nu mă prețuiește la adevărata valoare.

    * * *

    Îmi sună telefonul în timp ce încerc să localizez, în Favorites, site-ul de scoruri live. Din reflex, mă uit la ceas: e 22.30.

    E Doru. Poet amator, cu studii de arhitectură, implicat în afaceri ratate. E însurat cu soră-mea, Ana, de vreo doi ani jumate. Lucrează pentru o firmă de telecomunicații și, în paralel, încearcă să dezvolte un site de accesorii erotice. Vrea să vândă vibratoare, lenjerie intimă, hamuri, cătușe, utilaje de forare și exploatare pentru alte și alte orificii de pe întinsul suprafeței corporale. Dar în viața reală vinde doar o alifie dubioasă pe săptămână, nu cred că are șanse să-și facă planul de afaceri. Trăim în capitala sexului searbăd, se pare.

    — Mda, răspund.

    — Salut, Raul. Ieși la o halbă?

    — Miercurea? Mâine dimineață am treabă.

    — Trebuie să vorbim ceva, nu durează.

    Sunt de acord mai mult ca să nu se supere Ana, chiar dacă nu-mi arde de căutat soluții pentru ecuațiile indescifrabile din viața lui Doru.

    Ana a studiat economia și lucrează într-o bancă. Vorbim rareori, doar din strictă necesitate. Ultima oară m-a sunat ca să-mi spună că e însărcinată.

    Doru arată bine, e șaten cu ochi verzi, tuns scurt, genul army, are în jur de unu optzeci și față delicată, un pic efeminată. Pe mine m-a câștigat prin coincidență, ține cu aceeași echipă de fotbal, deși, spre deosebire de mine, el nu știe să joace, n-a avut șansele mele provinciale... În Corabia, eu și gașca eram copii sălbatici, primitivi, lipsiți de informație și lăsați în voie de niște părinți mutați cu forța în blocurile grotești care împânziseră orașele, jocurile noastre se reduceau la fotbal și la un soi de vânătoare cu cornete de hârtie suflate prin țevi de plastic și discuțiile noastre de copii năvalnici nu puteau avea ca subiect decât fotbalul și iarăși fotbalul, până la saturație, pentru că erau vremuri când nu exista nici politică și nici ceva de văzut la televizor, de ascultat la radio sau de citit în ziare, când nu știam ce fel de pământ este și ce fel de ființe ar putea să trăiască dincolo de granițele republicii noastre.

    Eram bun la fotbal, ajunsesem un fel de vedetă prin școala generală, statut pe care l-am păstrat și în liceu, jucam mult pentru că lui tata nu-i păsa de relația mea cu cartea și de rezultatele mele școlare, iar mama era prea slabă ca să mă disciplineze, jucam în spatele blocului și la școală, aș fi jucat fără întrerupere dacă bioritmul n-ar fi fost dependent de zi și de noapte, cu o fentă din gleznă puteam să-mi umilesc adversarii și să-mi fac din coechipieri vasali pe viață, pentru că găseam întotdeauna soluția de a face ceva pentru ca mingea să intre în poartă și pe urmă ridicam privirea cu semeție, fără nicio gestică a bucuriei, lăsându-i pe ceilalți să mă îmbrățișeze și să mă aplaude, să-mi cerșească atenția și să-mi caute prietenia. Până la urmă, probabil că totul e perfect în cea mai bună dintre lumile în care tații își neglijează fiii, iar fiii dețin codul genetic necesar pentru a-și domina preajma. Eram un băiat înalt, cu trăsături regulate, cu ochi negri, cu un zâmbet devastator, cu trupul elastic. Aveam umor, mă bucuram de atenția fetelor și de invidia băieților, de protecția profesorilor și de o iubire maternă rezonabilă. Nu-mi vine ușor să înțeleg cum am găsit echilibrul, echilibrul de a nu mă apuca de fumat până spre sfârșitul liceului, de a nu mă atinge de alcool, de a mă menține pe un loc onorabil în clasamentul notelor și de a dedica lecturii aproape tot timpul pe care nu l-am dat fotbalului...

    Ne-am dat întâlnire la Oldies, ca bărbații săriți bine de 30 și dezgustați de tânăra generație. Îl găsesc cu un Heineken draft în față. Cam posac, dacă e să mă iau după expresia de pet alungat din casă.

    În boxe e Meja, cu All about the money.

    — Când comunici la distanță nu-ți dai seama, zic, după ce ne strângem mâinile.

    — Cum adică?

    — La telefon aveai voce de om în viață.

    — Credeai că vreau să-ți zic ceva de bine? întreabă el nedumerit.

    — Măcar în genu’ o veste bună și una rea.

    Comand și eu o halbă.

    Doru mă fixează:

    — Tu de ce dracu’ nu dai niciodată semne de viață?

    — M-ai chemat pentru judecată?

    — Ce nu pricepi? Mă simt aiurea să fiu numai io ăla care se ocupă de socializare.

    — La mine e programul, știi și tu...

    — Știu. Și mobilul emite radiații.

    — Ești irascibil. Nu-mi spune că m-ai scos din casă ca să mi-o reclami pe Ana.

    — Nț. Hai noroc!

    — Noroc. Nici n-am apucat să văd ce face Inter.

    De fapt văzusem, nu mergea bine, dar mai era loc de îndreptare.

    — Asta cu pariurile ce e, un fel de boală?

    — E doar una dintre puținele plăceri.

    — Mai bine găsește-ți o fată.

    — N-am vocație pentru zgardă. Să nu înțelegi că tu... Soră-mea nu se pune, e caz aparte.

    — Faci pe șmecheru’, da’ nu contează.

    Dau o tură cu privirea. O tură pe nebuni. Am impresia că prezența mea a trecut neobservată. Neajunsul s-ar putea remedia dacă m-aș urca pe masă și aș urina pe maieul tipului cu mușchii bombați, care dansează la cincizeci de centimetri de masa noastră. Ar fi improbabil să mai apuc ziua de mâine, dar aș deveni eroul tuturor celor care simt că au ceva mai bun de făcut decât să meargă la sală.

    Clubul e plin. Se bea, se transpiră, se dansează.

    Nu știu să agăț prin localuri... Ce faci, o inviți la dans și-i mărturisești că te-a copleșit inteligența ei radiantă? Sau o tragi de șuvițe și-i spui că ăsta e ultimul răcnet în materie de seducție pentru o noapte? Din păcate, ritualurile de împerechere n-au reguli clar delimitate, cel puțin la specia noastră.

    Îmi reamintesc de prezența lui Doru:

    — Deci? Care-i treaba?

    — Treaba e că m-au dat afară.

    — Adică te-au...

    — Da, piciorul în cur. Ei zic „concediere", cică te protejează...

    — Nasol. Și motivul?

    — Că un angajat de-al lor nu are voie să dețină propria afacere.

    — Faci mișto.

    — Au aflat de afacerea personală. Cică poate fi conflict de interese.

    În ciuda solemnității momentului, îmi permit să râd reținut.

    — Păi clar, zic. Cu ce e mai obscenă o sculă de plastic decât un abonament VIP cu zece mii de minute incluse?

    — Ce zici, au dreptate?

    — Sună a pretext. Poate s-au gândit că n-o să mai fii activ la slujbă.

    — Așa cred și io... Să-i dau în judecată?

    Spinos subiect, ce să le spui fraierilor care vor la instanță?

    — Uite cum stăm: sigur la un proces e doar că-ți mănâncă nervii, timpul și banii. N-ai nicio garanție pe soluție. Nu mi-e greu să-ți fac acțiunea, dar dacă ăia își pun avocat și pierzi, rămâi dat afară și-o să le plătești și cheltuieli de judecată. Alege singur.

    — Aha... Tu ce-ai face?

    — Mi-aș căuta de lucru.

    — Băga-mi-aș, cum pică! Nu știu cum ne scoatem când vine și copilul.

    — Ana ce-a zis?

    — Cică să fac ceva cu diploma.

    — Să desenezi case...

    — Nu știu, mă, simt că n-am vocație.

    — Poeziile?

    — Slabă mișcare. Mă tot screm să strâng de-un volum, da’ nu știu pe cine interesează.

    — Asta e marfă de-aia care se umple de praf pe rafturi.

    — Probabil, acceptă el fără chef.

    — Acu’, dacă tot ai strâns de-un volum...

    — Tu nici n-ai avut curiozitatea să mă citești.

    — Nu mă pricep, n-aș ști ce să-ți spun... Te-ai gândit la un titlu?

    — Da. Strugurii dulci de pe Marte. Nu râde!

    — E cu extratereștri?

    — Ești praf. Se referă la visul colonizării spațiului.

    — Poezie științifico-fantastică?

    — Nu stau să-ți explic acum, n-am dispoziție... Știi vreun editor?

    — Mmm, vag. Dar nu ce-ți trebuie. Știu pe cineva care știe pe altcineva într-o editură de-asta juridică.

    Doru își încrețește fruntea și mă fixează:

    — Sincer: crezi că sunt un ratat?

    „Da!" se repede un gând să iasă la suprafață.

    — E doar un moment aiurea, zic. Îți revii tu.

    — Deci crezi că sunt ratat.

    — Tu asculți ce spun, sau mănânci din strugurii ăia de pe Marte?

    — Glume de căcat...

    — Cum ai prefera să te trezesc?

    — În ce sens?

    — Ca să vezi realitatea. Ca să n-o pățești iar.

    Se strâmbă.

    — Am vrut doar un sfat juridic.

    — Ți l-am dat.

    — Să fiu cuminte...

    — Să zicem altfel: să-ți protejezi nervii și banii.

    — Și să trăiesc din banii Anei.

    Am impresia că o s-o ținem așa la infinit. Poate ar fi vrut să audă că va trăi din daune morale.

    — N-ai decât să-ți cauți slujbă sau să începi să desenezi case, mall-uri și palate, zic. Nu-i deloc nevoie să trăiești din banii Anei.

    Își termină berea și se uită în jur ca un naufragiat.

    — Mă duc la veceu, anunță.

    Se ridică greoi și-l înghite talazul. Mă uit la ceas: aproape miezul nopții. S-a terminat și meciul de la Milano. Vreau să dorm. Simt că Sanders îmi va face nervii zdrențe, încă de dimineață.

    Decid să mai stau doar o halbă, să fiu în pat la unu, cel mai târziu. Mă simt inutil aici. Nu e locul în care să deschizi o cutie a miracolelor pentru Doru. Cu Ana n-am discuții intime și nu cred c-o să aflu din discuție nemijlocită cum și-a imaginat ea că-l voi ajuta pe bărbatu-său.

    În lipsa oportunităților de training pentru dezvoltare personală, stabilesc contact vizual cu o blondă stil Republica Moldova, caut cetățenie, rog seriozitate. Sunt aproape de a iniția negocierea precontractuală, sub influența halbei pe care o doream

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1