Aventurile lui Lyderic

1

Originea conților Flandrei¹ pornea, după cum ne arată cronica în anul 640: ca o dominație, țara de origine fiind înconjurată de aceste tradiții misterioase familiare tuturor popoarelor și care sunt perpetuate de la Semiramis, fiica porumbiței, la Remus și Romulus, copiii lupoaicei. Iată această tradiție în toată simplitatea ei:

Spre sfârșitul anului 628, Boniface V fiind papă la Roma și Clotaire stăpânind peste imperiul francilor, Salwart, prințul de Dijon, revenind cu soția sa Ermengarde, pentru a-și boteza fiul Lederyc, primul născut, într-o biserică foarte venerată (cunoscută), traversa pădurea Sans-Merci², care era numită așa din cauza jafurilor pe care le făcea Phinard, prințul de Buck. În ciuda reputației malefice a locului, Salwart, contând pe curajul său, nu era însoțit decât de patru servitori, când, ajunși la sfârșitul zilei într-un loc des și sumbru al pădurii, a fost atacat de douăzeci de oameni, comandați de un șef de o talie gigantică, în care îi fu ușor să-l recunoască pe prințul Buck.

În ciuda inegalității numărului, nu era mai puțin hotărât să lupte, nu pentru că ar fi avut speranță să-și salveze viața, ci spera ca în timpul luptei soția și copilul său să aibă timp să fugă. Într-adevăr, cum noaptea, așa cum am spus, devenea tot mai întunecoasă, Ermengarde alunecă în partea de jos a calului și se afundă în pădure. Încrezătoare în puterea lui Dumnezeu, și voind să-și îndeplinească datoria de mamă și soție, își ascunse copilul în mijlocul unui tufiș, care creștea în apropierea unei fântâni numită și azi Saulx (Salcia) din cauza sălciilor care o umbreau; apoi după ce s-a rugat fierbinte, reveni în pădure la locul în care își părăsise soțul, ca viu sau mort, liber sau prizonier să-i împărtășească soarta pe care Domnul i-a hărăzit-o.

Ajungâng la locul luptei, găsi opt leșuri întinse pe pământ. Cum luna tocmai răsărea, putea să le observe chipurile, să-i recunoască pe cei patru servitori și probabil cei patru atacatori, dar în nici unul dintre cei morți nu-și recunoscu soțul: era deci prizonier, căci îl cunoștea prea bine pe nobilul conte Salwart pentru a se gândi măcar o clipă că ar fi fugit. În acel moment, văzu în lumina torțelor care escortau un convoi spre un castel, care fusese altădată o citadelă romană; și cum recunoscu statura înaltă a omului care mergea înaintea calului drept șeful trupei care îi atacaseră, nu se mai îndoia că acest convoi îi luară soțul. Însă, cum hotărâse că locul ei era lângă conte, se grăbi să se alăture cortegiului. Nu se înșelase, contele rănit mortal era întins pe o targă. Soldații se îndepărtară pentru a-i face loc femeii pe jumătate văduvă, și Buck, încântat să aibă doi prizonieri în loc de unul, își continuă drumul spre castel, unde ajunseră după aproape o jumătate de oră de mers.

În noapte contele muri rugându-se pentru fiul său. Contesa rămase prizonieră.

Chiar de a doua zi, prințul Buck oferi contesei Salwart răscumpărarea llibertății sale în schimbul statelor sale, sau cel puțin a unei părți. Dar contesa se gândi că așa cum le primise de la tatăl său, așa trebuia să le păstreze copilului său, și refuză orice negociere, spunându-i prințului Buck că, așa cum ea și soțul ei erau conți suverani, primind bunurile de la Dumnezeu, numai Dumnezeu putea dispune de ele. Prințul Buck ordonă înăsprirea captivității contesei, sperând că va obosi în închisoare, și că va obține în timp ceea ce nu putea obține prin amenințare și violență. Își reluă jafurile în pădurea Sans-Merci, și Ermengarde continua să se roage la mormântul contelui.

Exista în pădure, nu departe de locul unde avusese loc lupta, un schit unde trăia un sihastru bătrân, care făcuse miracole în timpul său, dar care începea să se odihnească, văzând că specia umană devenea pe zi ce trece tot mai rea și neconsiderând-o demnă de spectacolele celeste pe care putea sa i le dea; deasemenea rămânea cea mai mare parte a timpului retras în fundul grotei sale, în care trăia doar cu lapte de căprioară, care i se înfățișa de trei ori pe zi.

Dar, veni o zi în care bătrânul își dădu seama ca ugerul căprioarei era numai pe jumătate plin, atât că pentru ziua aceea mai avea lapte de băut, dar nu avea pentru a pune la închegat: atribuia această cauză unui accident natural care avea să dispară așa cum apăruse și așteptă următoarea zi.

În următoarea zi, găsi și mai puțin lapte, și nu numai că nu mai avea pentru închegat, dar cu greu pentru a bea. Bunul sihastru era răbdător sperând că toate acestea se vor schimba, și acest lucru pentru că era probabil ca ea să fete și avea un aer vesel pe care îi făcea plăcere să-l privească.

Dar, în ziua următoare, lucrurile deveniseră și mai rele: biata căprioară avea ugerul gol, pustnicul neavând lapte să bea, fu obligat să iasă din grota sa pentru a căuta apă de băut. Profită de acest lucru ca să-și facă provizii de rădăcini, căci de două zile era la regim și porția era deja mică, încât oricât ar mai scădea, postul devenea prea greu pentru a putea fi suportat.

Zilele următoare, căprioara reveni cu ugerul complet gol.

De aceată dată, nu mai era loc de îndoială: un hoț se afla în drumul căprioarei și reținea merindele săracului sihastru. Cu toate acestea, înainte de a zămisli o astfel de suspiciune teribilă împotriva aproapelui său, bătrânul a decis să se asigure de acest lucru, și în dimineața celei de-a cincea zi, când căprioara a venit, ca de obicei, pentru vizita sa, el a închis poarta după ea .

Toată ziua, căprioara păru foarte neliniștită, mergând de la sihastru la poarta grotei și de la poartă la sihastru; mugind trist, încât bătrânul își dădu seama că se petrecea ceva straniu. În acest timp, ugerul se reumplea ca în zilele bune, iar sihastrul fu obligat să mulgă de trei ori. Era limpede că lipsa laptelui de câteva zile nu se datora sterilității.

Seara, sihastrul întredeschise poarta pentru a se încălzi cum îi era obiceiul, la ultimele raze din apusul soarelui; dar oricâte precauții își luă pentru a ține căprioara prizonieră, aceasta cum văzu deschizătura, se repezi atât de repede încât îl răsturnă pe bătrân, și, văzându-se liberă, se avântă veselă și săltăreață în pădure.

Sihastrul se ridică clătinându-și capul; își cunoștea căprioara și o știa incapabilă de a se purta atât de violent, chiar și pentru a-și redobândi li-bertatea, căci câteodată, fiind bolnav, a văzut-o zile întregi rămânând culcată alături de el, fără să iasă decât pentru a paște iarbă și revenind imediat. Înțelese că era ceva misterios, și că acest mister era cu totul altceva decât bănuise la început.

Ziua următoare, convingerea sa se intensifică când nu o văzu revenind: era prima dată de cinci ani când credinciosul animal nu-și ținea obiceiul. Bunul sihastru așteptă; dar întreaga zi trecu fără apariția