Dicțiunea ideilor

Din nou despre dicţiunea ideilor sau despre natural, artificial şi autentic – în scris şi în viaţă

De ce simt nevoia să revin asupra unui concept care a avut ecou în critica noastră şi s-a bucurat de comentarii cât se poate de comprehensive? Pentru a-l pune din nou la încercare, abordându-l din altă perspectivă, aşezându-l în alte contexte. Revizitare care presupune relativizare pe de-o parte şi nuanţare, adică fixare, pe de alta. După 30 de ani de la lansarea lui, o operaţie de revizuire e bine să aibă loc şi prefer să o execut eu însumi, înscriind-o într-o critică a conceptelor pe care aş dori-o mai larg dezvoltată în cultura română actuală.

Din raţiuni de (in)compatibilitate, nu voi adopta, în încercarea mea, perspectiva unei „gândiri slabe", deşi înţeleg foarte bine sensul şi rostul ei într-o lume postmodernă spre care şi noi ne îndreptăm. Dicţiunea ideilor rămâne un concept „tare", dedus, prin excelenţă, din modernism şi, prin urmare, tot înlăuntrul acestui context mă voi întoarce asupra sa.

Problemele pe care le ridică scriitura ideilor sunt însă perene, fiecare minte care încearcă să-şi (re)prezinte gândirea, să-şi aştearnă gândurile, le va întâlni, şi, eventual, reformula în modul ei propriu. Cum gândirea nu poate fi comunicată decât prin cuvinte, nu-şi găseşte rezolvarea în sine, ci în afara ei, trebuind să recurgă la alte resurse şi mijloace şi riscând mereu să fie trădată de ele. Ideea insuficienţei limbajului sau, cu un termen mai recent şi mai tranşant, aceea a „minciunii inevitabile a scriiturii", îşi au originea aici.

Astăzi ne este greu, dacă nu chiar imposibil, să împărtăşim viziunea optimistă a clasicului care credea că „tot ce se concepe bine se enunţă clar, că justeţea expresiei şi adecvarea retoricii asigură o comunicare perfectă. Greu de admis este şi identitatea stabilită peremptoriu de Croce, la începutul secolului trecut: „Câtă intuiţie, atâta expresie. Cercetări recente de filosofie (şi de psihologie) a limbajului pun la îndoială posibilitatea trecerii integrale, fără rest, a gândirii în cuvinte şi, cu atât mai mult, a transmisibilităţii ei ca atare de la un subiect la altul. Un critic de talia lui Jean Starobinski se întreabă, la rândul lui, dacă putem produce în mintea interlocutorului (sau cititorului) nostru o imagine capabilă „să se suprapună punct cu punct gândirii noastre".

Ce să mai spunem despre deconstructivism, care neagă stabilitatea sensului şi însăşi existenţa lui, afirmând imposibilitatea coerenţei unui text – a oricărui text – şi jocul „incontrolabil" al scriiturii?

Între optimismul clasicist al tranzitivităţii integrale şi scepticismul radical (spre a nu zice nihilismul) deconstructivist, care denunţă tranzitivitatea ca fiind iluzorie, distanţa şi diferenţa sunt enorme; ceea ce nu înseamnă însă că, de-a lungul acestui interval, textele ar fi încetat să se producă şi să fie înţelese, adică interpretate.

Oricât am suspecta literalitatea unui text şi capacitatea lui de a fi purtător de sens – nu neapărat al unui sens particular şi singular –, ne este greu să renunţăm la principiul coerenţei, o coerenţă care, la nivelul discursului, este echivalentul gramaticii la nivelul propoziţiei. Deloc întâmplător, Nietzsche, în Amurgul zeilor lansa această ipoteză profetică: „Mă tem că nu ne vom debarasa de Dumnezeu câtă vreme vom continua să credem în gramatică". Înţeleasă astfel, gramatica rămâne, într-adevăr, ultima Thule a coerenţei şi a unităţii fiinţei.

*

*     *

Cum se poate desfăşura, adică pune în scenă şi, mai ales, în perspectivă, activitatea unei gândiri, multitudinea de sinapse, de analogii subite, de judecăţi spontane, de ipoteze simultane? Cum ai putea să faci să se succeadă ceea ce-ţi vine aproape deodată în minte? Cum să captezi într-o ordine inteligibilă (pentru tine şi pentru alţii) mişcarea capricioasă, imprevizibilă a propriilor gânduri? Ce altă şansă am decât aceea de a încerca să descurc iţele şi de a rula înapoi ghemul sau ghemele rostogolite brusc înspre mine?

Procedând astfel nu comit însă un atentat împotriva naturaleţii înseşi a gândirii, împotriva demersului său esenţial – inventiv, creator, în raport cu care orice intervenţie ordonatoare riscă să pară artificială, deviantă, deformantă? Acesta ar putea fi argumentul celor care mizează pe „naturaleţe, „spontaneitate şi, ca un corolar, pe „autenticitate. Nu puţini dintre ei – mai ales în ultima vreme şi cu deosebire la noi – se aştern la scris pur şi simplu, ca şi cum ar deschide un robinet ori ar da cep la un vas mai întotdeauna prea plin. Nu-i opreşte decât întâmplarea, împrejurarea, termenul dat din afară. Ideile, câte sunt, ni se prezintă într-o succesiune aleatorie, înecate în detalii autobiografice sau chiar meteorologice, menite să compună o „atmosferă. Deseori ei vor să lase impresia că nu gândesc înainte, ci chiar în timpul în care scriu; rezultatul este că, nu o dată, în loc să aflăm concluzia la care au ajuns, asistăm, în eseurile sau articolele lor, doar la faze intermediare sau la volute ample în jurul unor titluri îmbietoare care nu sunt decât promisiuni neţinute. Am descris ipostaze caricaturale, frecvente totuşi în peisajul actual, spre a atrage atenţia asupra unor simptome sau tendinţe asemănătoare ce se pot regăsi uneori şi la autori cunoscuţi.

Câteva observaţii. Soluţia simultaneităţii gândirii cu scrisul poate fi o încercare a poeţilor, nu a criticilor şi eseiştilor. Angajaţi într-un demers intelectual, avem puţine şanse de a descoperi direct cu ajutorul cuvintelor. (Ceea ce nu înseamnă că puterea de sugestie a cuvintelor trebuie dispreţuită în afara literaturii). Apoi, ambiţia de a capta fluiditatea gândirii, ca probă de autenticitate, ar putea fi cel mult un obiectiv al oralităţii. Acolo doar improvizaţia e acceptabilă, acolo, în acel registru, cineva se poate expune fără riscuri, cu fluctuaţia inevitabilă, cu dezordinea genuină a gândurilor sale, cu formulări ezitante şi cu reveniri de pe cărări ce se închid sau piste false.

Transpusă în scris, o asemenea revărsare necontrolată primeşte altă calificare, devine, în cel mai bun caz, un act de narcisism. Desigur, o dimensiune narcisiacă intră în subiectivitatea oricărui autor de jurnal intim, dar şi acolo este vorba nu doar de simpla transcriere a unor sentimente şi resentimente, ci de un proces de autodefinire a unui eu, de omisiuni şi de adaosuri, de interpretări, altfel spus, de inter-medieri, fie acestea intra-medieri, adică raporturi între sine şi sine.

Ceea ce uită, de regulă, susţinătorii „naturaleţii şi ai „autenticităţii este faptul că prezenţa acestor calităţi în scrisul cuiva constituie o problemă de stil. Iar stilul e o construcţie complexă, nu o simplă emanaţie. Chiar şi în cazul poeziei, artă în producerea căreia spontaneitatea joacă un rol important, reflecţia intervine şi organizează, structurează. Altfel, cum spune Blaga într-unul din aforismele sale, „boncăluitul cerbilor ar face inutile antologiile de poezie erotică".

Numai înlăuntrul acestei complexităţi a unui text, a unei scriituri, a unui stil, o succesiune accidentală a ideilor, o elipsă, o poticnire, o anume neglijenţă în expresie, o turnură orală pot da impresia de „naturaleţe, de „autenticitate. Dar, de fapt, toate acestea nu reprezintă decât o falsă naturaleţe, o încercare – uneori izbutită, alteori nu – de a ascunde artificialitatea constitutivă scrisului.

Ajungem astfel, vrând-nevrând, la distincţia între natură şi cultură, între ceea ce îşi are originea şi cauza în natură şi ceea ce este un rezultat al intervenţiei omului; iar dacă vorbim despre om, între ceea ce este înnăscut şi ceea ce este achiziţionat, cucerit, între genuin, spontan, imediat – pe de-o parte, şi acţiune gândită, coerentă, pe de altă parte. În raport cu natura, ordinea pe care o instituie cultura nu poate fi, evident, decât una artificială. Vorbesc de o artificialitate de fond, căreia i se subordonează, la care se adaptează toate elementele componente, inclusiv cele „naturale".

În orice caz, între artificial şi natural au loc negocieri specifice care diferă de la o epocă la alta. Dacă în secolul al XVII-lea convenţionalismul clasicist a „naturalizat" artificialul, în romantism şi în modernism, artificialul e devalorizat şi redus la o abilitate tehnică minoră, e resimţit ca o deficienţă. Nu-i mai puţin adevărat că o filieră artistică modernă, avându-l drept cap de serie pe Baudelaire, încearcă să restaureze o frumuseţe artificială şi, prin Mallarmé, să abolească în scris, în desăvârşirea poemului, hazardul natural. Alţi autori vor atrage atenţia asupra rolului stimulator pentru creaţie al constrângerilor sau asupra artificiilor inerente naraţiunii; vor propune chiar dezvăluirea, ostentaţia procedeelor şi a tehnicilor artistice în locul ascunderii lor.

Opoziţia între natural şi artificial rămâne, oricât am încerca să o escamotăm ori să o circumstanţiem. Dar există, oare, cu adevărat, o opoziţie între autentic şi artificial, cum par să creadă unii autori şi, printre aceştia, nu puţini de la noi? Este autenticul incompatibil cu artificialul întotdeauna şi pretutindeni, în orice condiţii şi în orice situaţii? Altfel spus, se cuvine să condiţionăm autenticitatea de naturaleţe, să admitem că numai ceea ce e natural poate fi considerat autentic?

Există, desigur, calităţi înnăscute, înzestrări naturale, temperamente date; ele sunt însă greu de disociat de modul propriu în care fiecare individ le actualizează, adică le gestionează în acţiunile sale. Intervin aici şi alţi factori, în primul rând presiunile contextuale. Prin urmare, e vorba de o interacţiune între interior şi exterior. Se suprapune însă relaţia interior-exterior aceleia dintre natural şi artificial? Putem spune că tot ce e exterior este artificial şi tot ce e interior este natural? Răspunsul plauzibil nu poate fi decât negativ. Nu, căci se poate imagina şi proba existenţa unui artificial interiorizat. Naturaleţea exclude artificialul, autenticitatea îl poate include.

Ele au în comun respingerea măştilor şi a convenţiilor resimţite ca exterioare, a contrafacerilor. Amândouă – naturaleţea şi autenticitatea – implică sau reclamă o unitate între ceea ce pare şi ceea ce este, între aparenţă şi esenţă. Dar se deosebesc fundamental prin tendinţe ce le sunt constitutive: naturaleţea se fixează şi se închide într-o subiectivitate care se înfundă adesea în subiectivism, autenticitatea se deschide şi spre obiectivitate, implică o depăşire a subiectivismului printr-un efort de obiectivare. Naturaleţea înseamnă libertate în raport cu sine şi cu ceilalţi; înseamnă dezinvoltură. Cine dă frâu liber naturaleţii poate sfârşi însă uşor în autocomplezenţă. Autenticitatea, în schimb, e de neconceput fără autocritică. În vreme ce naturaleţea îşi găseşte îndreptăţirea în sine însăşi, în temperament, în spontaneitate şi chiar în idiosincrazie, autenticitatea îşi caută un reper în afara sinelui, caută un acord cu o natură universală, nu doar cu propria natură. Nu putem refuza, de pildă, naturaleţea cuiva care minte cu spontană regularitate, dar în mod sigur nu-l vom putea considera un om autentic.

Omul autentic împinge coerenţa cu sine mai departe, către o coerenţă sau convergenţă cu faptele, cu dreptatea, cu adevărul. Da, sigur, ce-i dreptatea, ce-i adevărul? (În orice timp şi mai cu seamă într-un timp al relativismului generalizat.) Nu voi redeschide această veche discuţie... Ceea ce mă interesează în contextul de faţă este faptul că autenticitatea se defineşte prin raportare la un orizont de semnificaţii şi de valori situat în afara eului. Omul autentic îşi afirmă diferenţa, dar nu şi-o absolutizează.

Nu cred că mai putem defini astăzi autenticitatea în termenii lui Rousseau, în opoziţie cu socialul şi cu artificialul. Eul natural, izolat de lume, autosuficient, considerat ca purtător exclusiv al adevărului nu mai are legătură cu autenticitatea. Aşa cum o concep, autenticitatea este o naturaleţe pentru care Celălalt există. Ea dezvoltă şi depăşeşte naturaleţea în sensul unui control asupra impulsurilor, obişnuinţelor, slăbiciunilor prea omeneşti, a tendinţelor de afirmare iresponsabilă a subiectivităţii. Autenticitatea are o componentă morală indeniabilă, ea presupune responsabilitate şi, în măsura în care acţionează asupra naturii, modificând-o, ajunge să asume, să interiorizeze şi artificialitatea.

Niciunde această acţiune integratoare nu este mai subtilă şi mai eficientă decât în literatură şi în arte, acolo unde talentul este de nedesfăcut de efortul creator, unde pecetea stilistică este definitivă şi inconfundabilă.

În câmpul metaliteraturii şi al culturii în genere, prezenţa artificialului este mai puternică şi a nu avea conştiinţa acestui fapt sau a încerca escamotarea lui înseamnă să rămânem într-o echivocitate neproductivă din punct de vedere intelectual. De ce, la urma urmei, o scriitură aluvionar-orală, dezordonată şi, poate, chiar confuză, să fie mai autentică decât una elaborată, articulată, printr-un efort de clarificare? Pentru că efortul ar fi artificial iar lejeritatea naturală? Efortul n-ar trebui să se vadă (nu-i aşa?), dar el n-are cum să nu se vadă câtă vreme procesul de structurare a unui text i se datorează. Se vede – atunci când există, bineînţeles – în chiar artificialitatea lui – şi în ciuda artificiilor menite să-l mascheze. Se vede şi se simte chiar dacă ceea ce a fost lucrare asiduă asupra cuvintelor şi frazelor, echilibrare dificilă a argumentelor, armonizare complexă pare a fi scris dintr-o bucată, fluent şi transparent.

Considerăm prezenţa efortului o carenţă de înzestrare, o dovadă a lipsei de talent? N-ar fi prea simplu şi, oricum, nepotrivit în cazul metaliteraturii şi al culturii? Sau ne întoarcem, cumva, la alternativa talent-geniu? Geniul fiind, desigur, superior prin naturaleţea lui invincibilă, iar talentul trebuind să mai accepte şi intervenţii artificiale. Cum ştim însă prea bine, geniul e rarisim şi inimitabil. Invocarea lui e lipsită de relevanţă teoretică, dar poate aduce beneficii colaterale interesante. Sub pavăza lui, a geniului, o sumedenie de nechemaţi sau de isteţi exaltă virtuţile „naturaleţii în speranţa secretă că adoptarea unei asemenea opinii se va răsfrânge, oricât de aluziv, asupra propriilor producţii, investindu-le cu un rest de „forţă sau cu un abur de inspiraţie „naturală".

*

*     *

În vechiul meu text despre Dicţiunea ideilor, îl pomeneam (polemic) pe Camil Petrescu şi reacţia sa împotriva „stilului în literatură. Am descoperit între timp un text al său în care vorbeşte despre „emoţia termenului propriu şi a imaginei adecvate şi am înţeles că anticalofilia sa înseamnă, de fapt, un refuz al „sentimentalismului liric, al pitorescului idilic, al frazelor siropoase, într-un cuvânt, al calofiliei de factură sămănătoristă. Camil, ca şi Lovinescu, cerea prozei româneşti „creaţie obiectivă şi „autoexamen rece, îi cerea să depăşească „subiectivitatea de viziune plastică şi „farmecul taifasului, să atingă „dimensiunea adâncă a substanţei. Poziţia sa împotriva stilului se cuvine, prin urmare, nuanţată, polemica lui viza, în realitate, nu preocuparea pentru stil, ci improprietatea, inadecvarea stilistică.

Iar dacă ar fi să revenim la cuplul nostru opozitiv natural-artificial şi la raportul fiecăruia dintre termeni cu autenticitatea, mi se pare neîndoielnic faptul că, în concepţia camilpetresciană, aceasta din urmă nu se regăsea în naturaleţea „sentimentalismului liric, nici în aceea a „taifasului oricât de fermecător, ci în efortul – artificial – de „creaţie obiectivă şi de „autoexamen rece, neconcesiv.

Dicţiunea ideilor porneşte tocmai de la această atitudine faţă de scriitură pe care Camil Petrescu o numea, cu implicată rigoare, „emoţia termenului propriu şi a imaginei adecvate". Iar pasul imediat următor – dacă ar fi să imaginăm o logică a succesiunii pentru o activitate ce se rezolvă în simultaneitate – îl constituie disocierea ideilor, desprinderea lor din magma unor erupţii intuitive şi formularea lor la capătul unor schiţe mentale preverbale.

O expresie franţuzească, peste care am dat întâmplător, mi s-a părut că se potriveşte de minune în acest context: „dégager les idées de leur gangue („gangue, adică diversele elemente minerale în care sunt încastrate pietrele preţioase şi care se pot îndepărta prin procedee ca spălarea, fărâmiţarea, topirea etc.). Orice scriitură care se respectă, şi cu atât mai mult scriitura ideilor, trebuie să se supună acestor operaţii de purificare şi sedimentare menite să-i asigure coerenţa şi stringenţa. Evident, naturaleţea se pierde astfel – în cazul în care am putea vorbi despre o stare „naturală" a ideilor. Dar stringenţa unui text nu se poate obţine decât prin îndepărtarea sterilului.

Paradoxul este că, pentru unii, tocmai o astfel de intervenţie reprezintă o probă de sterilitate. Însăşi punerea problemei, problematizarea ca atare a actului de a scrie le produce stupoare sau compătimire. Câtă ariditate încape într-un asemenea demers! Nimic mai redundant, mai derizoriu în raport cu o inspiraţie gâlgâitoare generând pagini pline de naturaleţe, de savoare şi de culoare.

Cine nu ezită în faţa unui cuvânt, cine nu-l încearcă mirându-se de virtualităţile lui, de sensurile neaşteptate pe care le primeşte prin întâlnirea cu altele, cine nu renunţă la o pagină scrisă sau la o ipoteză seducătoare fiindcă nu i se par bine aşezate într-un întreg, aderente la un întreg şi acoperind „obiectul, cine nu se străduieşte să-şi strângă fraza până o face – nu să „sune, ci să spună mai mult, nu va înţelege niciodată rostul unei asemenea discuţii şi va invoca mereu libertatea „naturală" a scrisului.

Dar un om nu e liber în scrisul său – şi nici faţă de scrisul său – atunci când scrie ce-i vine şi cum îi vine la îndemână, ci atunci când izbuteşte să dea gândurilor sale cea mai exactă şi mai adecvată întruchipare în raport cu tema aleasă. Abia atunci se poate simţi cu adevărat liber, abia această libertate dificilă este una edificatoare, adică autentică.

Înţeles astfel, scrisul ne angajează, ne edifică, ne aduce în situaţia de a ne trăi ideile, ne leagă de ele. Nu poţi să susţii astăzi contrariul a ceea ce ai susţinut ieri, alaltăieri, acum un an sau acum un deceniu. Iar dacă părerile sau chiar poziţiile ţi s-au schimbat între timp, schimbarea lor nu poate trece în scrisul tău fără nicio problemă, fără dramă. Revizuirile se cade să fie asumate ca revizuiri de sine. În acest fel, contrazicerile în timp pot fi înţelese şi integrate, iar principiul consecvenţei nu va fi ignorat sau ocolit. Căci consecvenţa trebuie să rămână o componentă esenţială a coerenţei persoanei care se angajează în scris. Fluctuaţiile de opinii pot contribui, desigur, la spectacolul unei personalităţi şi al unei scriituri – cu cât mai brusce, mai neaşteptate, cu atât mai eficiente –, dar cât vom crede (în afara, poate, a jurnalelor intime) în autenticitatea lor? La ce bun un scris în care să nu mai poţi fi, în care să nu te mai poţi recunoaşte?

Efortul de claritate şi de coerenţă, de rigoare participativă pe care le cere scrisul autentic nu sunt destinate câtuşi de puţin unei delectări de sine şi nu au la origine plăcerea de a scrie pentru a scrie. Implicarea aceasta nu e îndreptată spre sine, ci întoarsă către Celălalt, e o proiecţie imaginară – simpatetică şi respectuoasă – a Celuilalt, o invocare a unei indefinite apropieri, a unei imposibile identificări.

*

*     *

Dând curs generoasei invitaţii a editurii Allfa şi a regretatului său redactor-şef Augustin Frăţilă, reeditez volumul din 1981, modificându-i într-o oarecare măsură compoziţia, spre a-i spori diversitatea. Am înlocuit studiul dedicat publicisticii literare a lui B. Fundoianu cu un altul, mai recent, despre publicistica politică a aceluiaşi autor, apărută în limba franceză şi semnată Benjamin Fondane. Cine se va apleca asupra acestui text va fi surprins să descopere cât de actuale, adică de profetice pot fi anumite articole concepute în anii ’30 ai secolului trecut. Am adăugat apoi două comentarii pe marginea a două cărţi inconturnabile pentru oricine este interesat de naratologie sau de poezia modernă şi postmodernă. Este vorba de Punctul de vedere, studiul lui Jaap Lintvelt şi de Cinci feţe ale modernităţii, sinteza lui Matei Călinescu. În fine, am renunţat la eseul dedicat lui Gaetan Picon fiindcă l-am republicat în volumul Geometrie şi fineţe (editura ICR, 2004), unde prezenţa lui mi s-a părut a fi mai potrivită.

Sper să nu fi alterat în acest fel unitatea volumului care, nici înainte şi nici acum, nu e de găsit într-o tematică exterioară, ci într-un mod de tratare atent la relaţia ideilor cu personalitatea care le construieşte şi se construieşte cu ajutorul lor.

Mircea Martin

Câteva cuvinte introductive

(Prefaţă la ediţia I, 1981)

Adun aici câteva eseuri mai vechi sau mai recente, angajate cu precădere într-un plan teoretic. Unele au servit drept introduceri la anumite reeditări sau la versiunile româneşti ale unor lucrări fundamentale străine. Le reproduc nu fără modificări impuse de însăşi exigenţele reunirii în volum. Studiul consacrat lui Marcel Raymond a fost iniţial o conferinţă în cadrul unui colocviu internaţional şi a apărut pentru prima dată în limba franceză la casa editorială José Corti, căreia îi mulţumesc pe această cale pentru permisiunea de a o reproduce aici. Restul textelor au apărut fragmentar în revistele noastre.

Estetica filosofică, poetica, istoria şi teoria criticii sunt reprezentate în cuprins în proporţii variabile. Dincolo de aspectul teoretic în sine, un factor de unitate cred că-l constituie modul însuşi al analizei teoretice. Căci despre analize e vorba şi nu despre sinteze, cu alte cuvinte, nu despre construcţii teoretice pure. Reala sau aparenta contradicţie dintre speculaţie şi aplicaţie se rezolvă prin implicarea unei personalităţi.

Autorii prezenţi în sumar nu folosesc numai spre a ilustra stadiul unei discipline sau al unei probleme; ideile şi teoriile sunt, la rândul lor, folosite spre a ilustra un anumit autor. Nu mă interesează numai ideile în sine, dar şi felul în care ele sunt trăite de o personalitate anume – care se formulează prin intermediul lor. Chiar şi în acest domeniu de ariditate şi abstracţiune, personalitatea rămâne, cu vorbele lui Goethe, „binele suprem". Abstracţiunea nu presupune obligatoriu recea neutralitate şi, mai ales, nu exclude apartenenţa. Ideile sunt întotdeauna ale cuiva.

Nu contează aici ideile devenite bunuri de grup ori pur şi simplu căzute în bagajul comun, deşi filiaţia s-ar putea reface chiar şi în asemenea cazuri. Riscul ar fi însă acela de a confunda paternitatea cu responsabilitatea prelungită. Posteritatea unei teorii poate fi bogată şi contradictorie, mai ales dacă ne gândim la extinderile sau, dimpotrivă, la restrângerile ei interesate şi abuzive care au loc nu numai prin trecerea de la o epocă la alta, dar şi dintr-un plan într-altul. Trecere de-a lungul căreia punctul de vedere al autorului este deseori deformat şi însăşi puritatea lui teoretică se pierde.

Ideile nu sunt neutre, însă răspunderea autorului e limitată şi a-i reproşa degradarea propriei sale concepţii datorită manipulării ei ulterioare înseamnă a nesocoti rostul însuşi al culturii. Eroarea s-a comis şi nu o dată; exemplele ar obliga însă la disocieri de natură să acapareze aceste pagini introductive în întregime. Le vom produce, poate, cu alt prilej.

Dincolo de asemenea accidente, există însă, fără îndoială, preluări şi dezvoltări cu adevărat creatoare. Creatoare poate fi