Nu mi-e frică!

Nu mi-e frică!

Lola știa că, de câte ori se uită la ceas, e fix.

Așa era modelul. Fără erori. Vreau să spun, fix și opt, sau fix și douăzeci.

Fix! Altfel își pierdea echilibrul, la fel ca atunci când se vedea în oglindă și nu era niciodată singură. Am fost două. Mereu. Una bună. Una rea. Una sălbatică. Una plată... ca apa de la robinet. Insipidă, incoloră, inodoră. Uneori pute a clor. N-a fost de față când s-au împărțit rolurile, așa că ea l-a prins pe ăla de idioată plictisită. Totuși, demnă!

Doar că mai nou...

Mă cheamă Lola, și de câte ori mă uit la ceas e fix. Vreau să spun, fix și opt, sau fix și douăzeci.

Când se uita la ceas și vedea „00 își zicea, în sinea ei de femeie de carieră: „Ce prostie imensă!

De ani de zile era genul... cu picioarele bine înfipte în pământ. Atât de bine... încât pământul îi trecea de glezne. Totul era contracronometru. Un pipi și o țigară – cel mult patru minute. O comandă la taxi și un răspuns plat: „Mașina 2254 ajunge în 4. „Mulțumesc.

Era culmea să nu fie așa. Încă 240 de secunde. Verifica: apagazulșilumina.

Se întorcea de tot atâtea ori din drum și se uita în scrumiera udă. Și totuși, nu ardea nimic, deși fumase 4 x 10 țigări.

Oare când am ajuns așa? Cum de am scăpat Medelenii din mână, iar Monica și-a retezat buclele și a insistat să fie Olguța, fără voia mea? De ce în loc de Pe aripile vântului am prins un rol meschin, în Kill Bill? Din același motiv poate... pentru care port pantofii roz de lac. Știu că la sfârșitul zilei o să-mi dea sângele, dar mă bucur de durerea asta perversă.

El, cu o tandrețe, sub formă de alint:

— Ție îți place să mergi pe sârmă.

— Greșit !

Lola respingea orice adevăr usturător.

— Sunt mulțumită cu tot ce am! Mă bate Dumnezeu.

— Ah... m-ai strigat?

— Nu!

— Ridică plasa de țânțari! Astăzi facem o excepție. Lăsăm fumul de țigară să alerge liber pe geam sau dinspre tine spre mine.

— Cum vrei.

— Apoi... ne aplecăm periculos dincolo de pervaz și așteptăm să ne pocnească Perseidele în cap. Ce pula mea! Toți cretinii fac vrăji după ce cumpără un inel din tombac. În universul lor de mitocani, vor să reguleze dame sub stele. Căzătoare, de preferat. Pot și eu să fiu romantic la parastas. Cică mor în medie cam o sută pe oră.

— Așadar... avem un sobor. E doar al nostru. L-am închiriat.

— Nu vezi că suntem ridicoli? Lasă plasa jos, să ne inunde fumul. Măcar nu ne vede lumea când ne ținem de mână.

Mda. Lola nu era pregătită să fie iubită. Pe furiș. În 4 minute. De fapt nici în 40 sau în 400. Din reflex deja... s-a uitat la ceas. În geantă avea tabloul cu ea. Chiar și muză fiind, dintr-odată era singură. O femeie care purta un capot de atlas atunci când a fost părăsită. Până la urmă tot trebuia să afle cele două mari secrete:

Unu. Și carieristele plâng.

Doi. Poveștile cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți" sunt strict pentru prinți și prințese!

Își mușca buzele de ciudă în fața semaforului din colț, implorându-l în gând să se facă dracului verde mai repede. O măgulea ideea că e privită, dar nu s-a întors. N-avea niciun rost, știa asta mai bine ca oricine. Doar nu era să fure portocalele de sub bradul de Crăciun taman atunci, pe cod galben de caniculă. Orașul infect începea să i se pară un imens Maglavit. Plin de scuipat, dar fără dude pe jos. Doi șlăpari tatuați pe suflet jucau table în mijlocul drumului.

Ăștia fac copii, iar eu o să muncesc pentru ca ei să crească mari și să-și sugă măselele.

Le-ar fi ars o geantă peste cap. N-avea cum să-i rateze, nu era zi în care să care mai puțin de cinci kile.

A sunat telefonul. L-a lăsat să sune, și-a compus zâmbetul de firmament și a redevenit brusc... nostimă. În lumea ei de autobază se vorbea cu „pulă și „pizdă la fiecare trei cuvinte. Oamenii în general aveau umor, dar erau și destui idioți. Dacă nu deveniseră bețivi, atunci aveau să devină, chiar fără să recunoască. Așa se întâmplă atunci când împachetezi vise și începi să crezi că ești parte din ele – până la urmă le strivești cu tocul, fără urmă de regret.

Cu un an înainte era o cu totul altă femeie. În pragul crizei. Fără strop de efort, își putea da cu ochii închiși doctoratul în Persil și Mr.Proper. Dar cumva, dintr-odată, s-a săturat de orgasm pe miros de vinete fripte și a tras un șut în oala de ciorbă.

Cine sunt eu și ce vreau de fapt? Și de ce refuz să mă uit în urmă?

Lola noastră a devenit brusc inteligentă. Oarecum logic. A intrat în birou și a dat cu țeasta de aerul condiționat.

În ziua în care și-a vândut sufletul au făcut planuri. Împreună, nu separat. Au vorbit ca doi adulți despre „hai să ne luăm și noi o mașină". Așadar, relația lor era în sfârșit una matură.

— Să fie automată, obligatoriu. Am nebunia asta.

L-a privit sceptică, apoi s-a înduioșat. Se făcuse băiat mare. Voia carnet ca să o ducă la munte și la Carrefour ori de câte ori se alintă. I-a explicat despre motoare și cilindre. BMW-uri de fițe și Giuliette. Credite noi, sau o troșcoletă la mâna a doua. CASCO și accidente.

Oare a fost un accident și că s-au cunoscut? Nu i-a futut chiar ea direcția? Ce și-au spus atunci… când și-au spus, de au rămas fără frâne? Îl știa de ceva vreme. Știa și că o preferă în fuste mini, așa cum preferă supa la plic. Când bucătărea, era doar politicos, pe principiul „nu e frumos să jignești o femeie, dar cu slogan: „Nu vezi că sunt o mie de grade, ce cauți tu lângă aragaz? Acum ți-ai găsit?

Îi spunea „mamă tot mai des, iar când auzea asta, Lola exploda. Nu era „mama lui, deși avea același nume. Lui îi plăcea să cumpere hârtie igienică cu miros de piersici. Ei îi plăcea să cumpere flori în exces, până transforma toată casa într-un cavou. Împreună erau un dezastru. Banii sunt făcuți să circule, doar nu era să se uite fascinat la niște mizerii ca la pozele unor copii mici?

— Auzi?

— Mda.

— Tu ai plătit cablul?

— Nu, dă-l în pula mea. Îl plătim când ne întoarcem din concediu.

— Hai mă, că e doar un milion.

— Să aștepte. Are prioritate întreținerea. Acolo avem zece.

Odată lucrurile stabilite, și-au văzut separat de gânduri. Pe ale lui nu a reușit să le citească niciodată. Cădea într-un abis, și îi era frică de cădere, dar mai ales de întuneric. Își știau toate metehnele.

— Auzi?

— Îhî.

— Nu vrei să facem un copil? Sunt bătrână.

— Nu ești bătrână. Ești fragilă. Și fumezi enorm. Dă-i în pula mea. Sunt niște monștri. Distrug jucăriile. Îi urăsc!

— Bine.

— Am cumpărat pâine.

— Ce bine! N-o să mai fiu singura care se usucă!

Lolei îi plăcea să se admire. Se uita mereu în oglinzi, bălți, dar cel mai des... deși nu își propunea, se vedea pe ea în vitrină la Antony. Servicii mortuare non-stop. Ce să facă, dacă îi era în drum când venea cu plasele!?

Se admira și în hubloul mașinii de spălat. Nori. Îi adulmeca. Se uita prin hublou fascinată, ca la un film alb-negru, până când o apuca frica, și simțea nevoia să se descarce. Atunci stăteam de vorbă.

Să mă fut! Urăsc să întind rufele!

Și ce, te-am pus eu?!

Nu, dar mașina mea de spălat gătește! Dacă se amestecă bulinele între ele sau, și mai rău, dacă se amestecă bulinele cu florile? Dezastru… Să dispară dintr-odată contururi și reguli, iar eu... E ca și cum atunci când ești gata să sari... constați că pe asfalt nu mai e niciun șotron – o să aterizezi direct în cap!

Stai, nu te ridica! Ascultă cum te strigă copiii. Azi ne jucăm altceva. „Nu mi-e frică!"

Joc orice.

Glumești? Ultima oară ai luat o minge de fotbal direct în gură.

N-am fost eu vinovată. Am rămas singură în poartă, ca o tută.

Ha-ha-ha!! Păi doar nu voiai să joci în atac? Pe urmă, nici coarda nu ești în stare s-o sari, pentru că ești genul care sare calul.

Mda. Recunosc. Sunt imprevizibilă. Când te aștepți mai puțin, mi-am luat lucrurile și... m-am cărat. Am și de ce să fiu... mândră. Doar mașina mea de spălat gătește și apoi clătește. Vise.

Hei...

Da.

Ești atentă la mine... ori ai adormit? Îți propun...

Nu, mulțumesc. Nu mă joc cu tine. Îți place să faci pe Lola, dar tu nu ești nicio Lola. Eu sunt Lola.

Curând o să faci 38 de ani. A trebuit să aștepți atâta vreme ca să înțelegi că sutienele nu se aruncă în cuvă. (1) Se fute dantela. (2) Omori culorile. (3) Dacă au balene... și au… ai pus-o. La stoarcere, desigur.

Uite, uite, nici n-am încheiat discursul și te-ai enervat. Florile și bulinele în cap. Niște tâmpite. Ca tine.

Da, bine!

Lola avea tot soiul de frici. Își inventa probleme.

Ești obosită. Ceva nu-ți dă liniște.

Sunt. Mă consum. O să ard în mine până o să rămână doar o grămăjoară de scrum, pe care o s-o împrăștie vântul.

Da, știu… reguli! Ai ceva din mama, iar asta îți dă încredere.

Nu-mi dă nicio încredere. Mi-e frică!

Vai, vai…

Auzi, ce sunt alea „huște"?

Ha-ha-ha… Ești nostimă. Pe mine mă întrebi? Pune mâna pe telefon și sună. Întreab-o pe Maia.

De câte ori vorbea cu Maia la telefon, Lola vedea oala neagră de lut așezată pe scaunul de lângă chiuvetă. Dac-ar fi atins-o, ar fi murit. Era sfântă. În ea se făcea esență pentru ciorbe. Iar ei i se făcea tot timpul dor de iernile nesfârșite. Ajungea acasă bocnă, cu genunchii zdreliți și obrajii ca niște bujori, după zeci de ture cu patinele. Abia aștepta să se lipească de teracotă și să vadă cum se topește gheața de pe pantalonii de lână. Bunica îi făcea cartofi copți sau ceai fierbinte cu lămâie și obligatoriu primea pâine cu untură, peste care punea boia sau ceapă roșie tăiată solzișori. Trăgea aer în piept și-i mirosea a vanilie.

Pe masă erau vailingul plin ochi de gogoși și o armată tăcută. Cozonaci blonzi. Cuțitul pentru tăieței lasă în urma lui șiruri delicate de cocă.

— Cât fac 6 ori 7?

— Nu știu.

— Cât de idioată ești! Acum aduc cureaua!

Când i s-a rupt culegerea cartonată de cap, era pe cale să leșine.

— Ține degetele.

Și cu dunga riglei o pocnea peste burice.

Asta era nimic.

— Te rog, te rog, nu-mi prinde mâna la ușă. Promit că nu mai greșesc.

— Data viitoare o să stai la colț, pe coji de nucă.

— 42!

Aproape striga răspunsul.

N-au fost niciodată nepoată și bunică. Lola era puiul de șoarece batjocorit de pisica sătulă. Știi cum e? Nici nu-l sfâșie, nici nu-l mănâncă.

— De ce ai ascuns sendvișurile în bibliotecă? Au mucegăit acolo…

— Maie, te rog, nu... nu-mi mai da în cap.

Părul arămiu era prins tot timpul în cozi împletite cu funde. O singură dată a lăsat-o cu el liber, pentru o poză color. Stătea chircită pe scăunelul din bucătărie. Îi era frică. Îi era somn.

Poza are culori, într-adevăr, dar sunt stranii, de câte ori o privea avea sentimentul că nu a scăpat niciodată din locul ăla.

Da, așa a dus-o Lola…

Și vocea dintr-odată blândă, după zeci de ani de luptă, i-a răspuns:

— Păi, eu pun o jumătate de kilogram de tărâțe și o jumătate de kilogram de mălai... Poți să arunci acolo și o felie de pâine prăjită. Îl acrește mai repede. Mamă, eu îmi usuc peste vară crenguțe de vișin… Dacă am în casă, arunc și cozi de leuștean. Apa să fie inițial călduță. Doar la urmă e opărită.

La un moment dat și-a dat seama că vorbesc de zece minute.

Acum ne unește ceva…

Da – ați îmbătrânit amândouă!

Afară era o căldură de te lua cu leșin. Iar ea era singura care tremura. Trecuse special prin jetul aruncat de aparatele de aer condiționat. Nimic! Îi era frig rău de tot, ca atunci când i-a spus doctorul ăla drăguț „Felicitări, o să fiți mamă! Ce facem?, iar ea i-a răspuns „Ce trebuie!, cu gâtul scrijelit de vorbe. A hotărât singură în numele tuturor, să fie ea Dumnezeu. Știa că el, în loc să o sărute pe frunte, va studia Codul Penal, să afle ce riscă dacă a regulat fără prezervativ o minoră.

Pe urmă doctorul ăla drăguț i-a spus „Ar fi fost băiat", și nopți întregi s-a simțit stearpă și pustiită. Nu l-a întrebat niciodată cum a aflat. Poate că a văzut prin ea. Oare putea citi prin piele? Oare putea să vadă ovare, artere și vene?

Știi, da?!

Da.

Și știi și când ne-am întâlnit prima oară?

Mnu…

Cum nu? El… cum îl chema? Bogdan… Stăteați amândoi la patru… Apartamentul 19.

Da, așa. Coincidența dracu’!

Respirați sacadat în sufrageria