Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Opere esențiale, vol. 11 – Tehnica psihanalizei

Opere esențiale, vol. 11 – Tehnica psihanalizei

Citiți previzualizarea

Opere esențiale, vol. 11 – Tehnica psihanalizei

evaluări:
2.5/5 (2 evaluări)
Lungime:
499 pagini
9 ore
Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737076069
Format:
Carte

Descriere

Publicate acum pentru prima data in limba romana eseurile dedicate de Freud tehnicii psihanalizei ofera o viziune de ansamblu asupra evolutiei modalitatilor de atingere a inconstientului intr-o terapie psihanalitica. Teme inevitabile ale psihanalizei cum ar fi interpretarea viselor psihanaliza salbatica si dezavantajele ei terapeutice transferul si dinamica transferului iubirea de transfer cu tentatiile si capcanele ei analiza practicata de nemedici caracterul terminabil sau interminabil al analizei sunt abordate de intemeietorul psihanalizei intr-o maniera recunoscuta pentru profunzime libertate de spirit si virtuti literare.


Cartea se adreseaza nu numai psihanalistilor si psihoterapeutilor ci si tuturor acelora care doresc sa afle de la sursa cum se desfasoara o psihanaliza.


Cuprins:


Nota asupra editieiTratamentul psihic (tratamentul sufletului)Nota introductivaMetoda psihanalitica a lui FreudNota introductivaDespre psihoterapieNota introductivaSansele viitoare ale terapiei psihanaliticeNota introductivaDespre psihanaliza „salbatica“Nota introductivaScrierile tehnice din perioada 1911-1915IntroducereUtilizarea interpretarii viselor in psihanalizaNota introductivaDespre dinamica transferuluiNota introductivaSfaturi pentru medic in ceea ce priveste tratamentul psihanalitic (1912)Nota introductivaInceputul tratamentului psihanalitic. Alte recomandari de tehnica a psihanalizei INota introductivaAmintire repetitie si elaborare. Alte recomandari de tehnica a psihanalizei IINota introductivaRemarce despre iubirea de transfer. Alte recomandari de tehnica a psihanalizei IIINota introductivaDespre fausse reconnaissance („deja raconte“) in travaliul psihanaliticNota introductivaCaile terapiei psihanaliticeNota introductivaDespre preistoria tehnicii analiticeNota introductivaObservatii despre teoria si practica interpretarii visuluiNota introductivaChestiunea analizei practicate de profani. Conversatie cu un om nepartinitorNota introductivaIntroducerePostfata la „Chestiunea analizei practicate de nemedici“Analiza cu final si analiza nesfarsitaNota introductivaConstructii in analizaNota introductivaPsihopatologia idterieiTehnica psihanalizeiBibliografieLista abreviriIndex

Editor:
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9789737076069
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Opere esențiale, vol. 11 – Tehnica psihanalizei

Citiți mai multe de la Freud Sigmund

Cărți conex

Previzualizare carte

Opere esențiale, vol. 11 – Tehnica psihanalizei - Freud Sigmund

Notă asupra ediţiei

Eseurile reunite sub acest titlu oferă o trecere în revistă a scopurilor şi indicaţiilor curei psihanalitice, tratează despre elementele de bază ale „artei interpretării („Metoda psihanalitică a lui Freud), explică deosebirea dintre psihoterapia psihanalitică şi tratamentul sugestiv, dificultăţile tehnicii, cerinţele fixate pacientului, principiile pe care se bazează eficienţa terapeutică a metodei („Despre psihoterapie), menţionează necesitatea unei „autoanalize a celui care vrea să practice psihanaliza („Şansele viitoare ale terapiei psihanalitice), precizează importanta diferenţă dintre nevroza de angoasă şi isteria de angoasă („Despre psihanaliza «sălbatică»).

În eseurile acestui volum apar pentru prima dată o serie de termeni şi concepte freudiene fundamentale. Astfel, în „Despre dinamica transferului, Freud utilizează pentru prima dată expresia „regulă psihanalitică de bază, în „Sfaturi pentru medic, în ceea ce priveşte tratamentul psihanalitic, conceptul de „atenţie liber flotantă, iar în „Amintire, repetiţie şi elaborare, cel de „compulsie la repetiţie.

În „Căile terapiei psihanalitice", Freud îşi pune întrebarea cât de accesibilă poate deveni psihanaliza pentru păturile sărace ale societăţii, având chiar în vedere înfiinţarea unor instituţii subvenţionate de stat, în care să lucreze psihanalişti, dar în cadrul cărora însă ar exista pericolul alterării metodologiei psihanalitice pure, din cauza schimbării publicului-ţintă.

TRATAMENTUL PSIHIC

(TRATAMENTUL SUFLETULUI)

(1890)

Notă introductivă

Lucrarea de faţă reprezintă o contribuţie la colecţia de articole Sănătatea, un manual de popularizare care cuprindea intervenţiile mai multor autori. Articolul lui Freud face parte din secţiunea „Terapii şi metode" şi se referă exclusiv la hipnoză, prima metodă terapeutică utilizată de el înainte de descoperirea şi fundamentarea psihanalizei.

În Autoprezentarea sa, Freud relatează că asistase încă din studenţie la o demonstraţie publică a „magnetizatorului" Hansen, convingându-se cu această ocazie de autenticitatea fenomenelor hipnotice. În plus, la douăzeci de ani el aflase că acela care îi va deveni apoi mentor şi profesor, Josef Breuer, folosea deja metoda hipnotică, criticată pe atunci de multe autorităţi medicale. Când avea treizeci de ani, în timpul stagiului petrecut la Paris, la clinica lui Jean-Martin Charcot, Freud a cunoscut o mulţime de medici pentru care fenomenul hipnotismului era un instrument terapeutic recunoscut. Această întâlnire i-a lăsat, se pare, o impresie adâncă, însă în cabinetul neurologic pe care l-a deschis după întoarcerea la Viena el a folosit la început numai metodele obişnuite în epocă: electroterapia, hidrocurele şi curele de odihnă; abia ulterior s-a decis să se concentreze asupra tehnicii hipnozei. Este şi perioada în care începe să traducă în limba germană volumul lui Hippolyte Bernheim despre sugestie.

A urmat o nouă călătorie în Franţa, pentru a face cunoştinţă şi cu a doua şcoală de hipnoterapie, concurenta şcolii lui Charcot. Este vorba despre şcoala de la Nancy, a lui Bernheim şi Liébeault. Freud era decis să perfecteze această metodă, dar lucrurile au început să se înrăutăţească: el a observat că reuşeşte să aplice hipnoza numai unei mici părţi a pacienţilor lui. În final, Freud abandonează metoda hipnotică, nu o mai foloseşte ca principal instrument terapeutic. În tratament este însă folosit din plin fenomenul sugestibilităţii.

Nu se poate stabili cu exactitate momentul în care Freud abandonează metoda hipnotică. Într-o prelegere din 1904 („Despre psihoterapie") el mărturiseşte că de opt ani nu mai foloseşte hipnoza în scopuri terapeutice, cu excepţia unor încercări izolate. Este vorba, foarte probabil, despre momentul în care renunţă şi la aşa-numita metodă a presiunii, care presupunea aşezarea mâinii terapeutului pe fruntea pacientului culcat, pentru ca acesta să-şi poată aminti mai exact cele relatate.

Se pare deci că Freud a practicat hipnoza aproximativ zece ani, între 1886 şi 1896. Însă interesul său pentru teoria hipnotismului a subzistat mult mai mult timp. În plus, el a rămas mereu recunoscător acestei metode, care a pus în evidenţă fenomene psihice până atunci nebănuite.

Psyche este un cuvânt grecesc, ce se traduce în germană prin suflet. Tratamentul psihic se va numi atunci tratament al sufletului. Am putea fi deci de părere că prin aceasta se înţelege tratamentul manifestărilor patologice ale vieţii sufleteşti. Dar nu aceasta este semnificaţia expresiei. Tratamentul psihic vrea mai curând să însemne tratament pornind de la suflet, tratamentul tulburărilor sufleteşti sau trupeşti cu mijloace care acţionează imediat şi nemijlocit asupra psihicului oamenilor.

Un astfel de mijloc este reprezentat în primul rând de cuvânt, şi cuvintele sunt şi principalul instrument al tratamentului psihic. Profanii vor putea cu greu să conceapă că tulburările patologice ale trupului şi sufletului pot să fie înlăturate prin „simplele" cuvinte ale medicului. Ei vor fi de părere că li se cere să creadă în magie. Şi nu se vor înşela foarte mult: cuvintele din vorbirea noastră cotidiană nu sunt altceva decât vrăji diluate. Va fi însă necesar să o apucăm pe o altă cale pentru a face înţeles modul în care ştiinţa reuşeşte să redea cuvintelor cel puţin o parte din vechea lor forţă magică.

Chiar şi medicii cu studii ştiinţifice au învăţat abia de curând să aprecieze valoarea tratamentului psihic. Acest lucru se explică uşor dacă ne gândim la cursul pe care l-a urmat dezvoltarea medicinei în ultima jumătate de secol. După o perioadă infertilă, de dependenţă de aşa-zisa filosofie a naturii, medicina a intrat sub influenţa fericită a ştiinţelor naturii. Astfel ea a făcut cele mai mari progrese, în calitate de ştiinţă şi de artă în acelaşi timp, a descoperit structura organismului, bazată pe entităţi de dimensiuni microscopice (celule), a învăţat să înţeleagă din punct de vedere fizic şi chimic fiecare dintre realizările vieţii (funcţii), să deosebească alterările vizibile şi palpabile ale părţilor corpului, consecinţe ale diferitelor procese patologice; pe de altă parte, a găsit şi semnele prin care procesele maladive care se ascund în profunzime se pot trăda la nivelul vital. Tot ea a mai descoperit un mare număr de stimuli ai bolii şi, cu ajutorul noilor cunoştinţe, a redus extraordinar de mult pericolul operaţiilor grele. Toate aceste procese şi descoperiri priveau trupul omului şi de aici provine o tendinţă de judecată incorectă, dar care poate fi uşor înţeleasă: medicii şi-au limitat interesul la corporal şi au lăsat preocuparea pentru sufletesc filosofilor, pe care îi dispreţuiau.

Poate că medicina modernă a avut destule prilejuri de a studia incontestabila dependenţă reciprocă între trupesc şi sufletesc, dar niciodată nu a uitat să reprezinte psihicul ca determinat şi dependent de fizic. Astfel a fost subliniat faptul că performanţele spiritului sunt legate de existenţa unui creier normal dezvoltat şi suficient de bine hrănit şi că ele sunt perturbate de fiecare îmbolnăvire a acestui organ, că introducerea de otrăvuri în sistemul circulator permite crearea unor anumite stări de maladie psihică sau, în mic, că visele celor care dorm pot fi schimbate în funcţie de stimulii administraţi, în scop de cercetare.

Relaţia dintre trupesc şi sufletesc (la animal, ca şi la om) este una de reciprocitate, dar cealaltă parte a acestei relaţii, efectul psihicului asupra corpului, a intrat, în epocile anterioare, prea puţin în graţiile medicilor. Ei păreau a se sfii să acorde o anumită autonomie vieţii sufleteşti, ca şi cum astfel ar fi părăsit solul ferm al ştiinţei.

Această orientare unilaterală a medicinei asupra corpului a suferit treptat o modificare în ultima jumătate de secol, modificare izvorâtă direct din activitatea medicală. Există un număr mare de persoane mai uşor sau mai grav bolnave care, prin tulburările şi plângerile lor, pun mari probleme artei medicale. La acestea nu se pot găsi semne vizibile şi palpabile ale procesului patologic, nici în timpul vieţii şi nici după moarte, în ciuda tuturor progreselor în metodele de investigaţie ale medicinei ştiinţifice. O parte dintre aceşti bolnavi frapează prin bogăţia şi multiplicitatea de forme a tabloului clinic: ei nu pot desfăşura nicio activitate spirituală, din cauza durerilor de cap sau din pricina lipsei de atenţie, îi dor ochii atunci când citesc, picioarele le obosesc atunci când merg, au mereu dureri surde sau sunt adormiţi, digestia lor este tulburată de senzaţii dureroase, de sughiţ sau de dureri de stomac, nu ies afară decât cu purgative, nu pot să doarmă etc. Ei pot suferi de toate acestea în acelaşi timp sau succesiv, sau numai de unele dintre ele; evident că în toate cazurile este vorba despre aceeaşi maladie. Adesea semnele bolii sunt schimbătoare, ele trec din una în alta şi se înlocuiesc una pe alta; acelaşi bolnav care până acum nu era capabil să muncească din pricina durerilor de cap, dar care avea o digestie destul de bună, poate a doua zi să se bucure de un cap pe deplin limpede, dar din acel moment să suporte cu greu cele mai multe dintre alimente. La o schimbare semnificativă în condiţiile de viaţă ale bolnavului, suferinţele sale îl părăsesc brusc; el se poate simţi perfect în timpul unei călătorii şi poate savura fără niciun prejudiciu cele mai diverse mâncăruri; odată întors acasă, el se poate însă limita din nou la lapte acru. La unii dintre aceşti pacienţi, tulburarea — o durere sau o slăbiciune paralizantă — poate să îşi mute locul din corp, să sară din dreapta, în aceeaşi zonă, pe stânga. La toţi însă se poate observa că semnele suferinţei se află foarte clar sub influenţa emoţiilor, mişcărilor dispoziţiei, grijilor etc., dar şi că ele dispar, că pot face loc unei perfecte stări de sănătate, fără a lăsa urme, chiar după o lungă persistenţă.

Cercetarea medicală a arătat în fine că aceste persoane nu trebuie considerate şi nu trebuie tratate ca nişte persoane bolnave de stomac sau de ochi etc., ci că la ele este vorba despre o suferinţă a sistemului nervos în ansamblu. Cercetarea asupra creierului şi a nervilor acestor bolnavi nu a putut pune până acum în evidenţă o alterare palpabilă şi unele din trăsăturile tabloului clinic interzic chiar aşteptarea de a putea cândva indica astfel de alterări care ar putea explica maladia. Aceste stări au fost numite nervozitate (neurastenie, isterie) şi desemnate ca suferinţe „funcţionale" ale sistemului nervos. În plus, cercetarea detaliată a creierului (după moartea pacientului) a rămas fără rezultat şi la multe suferinţe nervoase persistente, şi la cele care nu creează decât simptome sufleteşti (aşa-zisele idei obsesionale, idei delirante, nebunia).

Medicilor le-a revenit sarcina de a cerceta natura şi originea manifestărilor patologice ale acestor bolnavi nervoşi sau nevrotici. Astfel s-a descoperit ulterior că, cel puţin la o parte dintre aceşti bolnavi, semnele suferinţei nu provin din nimic altceva decât de la o influenţă alterantă a vieţii lor sufleteşti asupra corpului lor. Cauza imediată a tulburării trebuie deci căutată în tulburarea sufletească. Care sunt cauzele îndepărtate ale acelei tulburări de care este atins psihicul, care la rândul său acţionează perturbator asupra somaticului — aceasta este altă întrebare şi poate fi lăsată deocamdată în afara discuţiei. Dar ştiinţa medicală a găsit aici punctul de legătură în care îşi poate îndrepta întreaga atenţie asupra părţii neglijate din relaţia reciprocă dintre trup şi suflet.

Numai atunci când studiem patologicul învăţăm să înţelegem normalul. Despre influenţa psihicului asupra corpului se ştia dintotdeauna mult din ceea ce numai astăzi se află pus în lumina corectă. Exemplul cel mai uzual de influenţă a psihicului asupra corpului, care poate fi observat în mod regulat şi de către oricine, este oferit de aşa-zisa „exprimare a mişcărilor de dispoziţie". Aproape toate stările psihice ale unui om se exprimă în tensiunile şi relaxările muşchilor săi faciali, în atitudinea ochilor săi, în culoarea pielii sale, în solicitarea aparatului său fonator şi în poziţiile membrelor sale, mai ales ale mâinilor. De cele mai multe ori, aceste modificări corporale acompaniatoare nu îi aduc celui în cauză niciun folos; dimpotrivă, ele stau de obicei în calea intenţiilor sale când el vrea să îşi ascundă procesele psihice de alţi oameni, cărora acestea le servesc drept semne demne de încredere pentru a deduce procesele psihice. Ele se bucură de o încredere mai mare decât cea acordată exprimărilor verbale intenţionate, emise în acelaşi timp. Dacă am putea supune unei cercetări mai exacte un om în timpul anumitor activităţi psihice, atunci vom afla că alte consecinţe somatice ale acestora sunt modificări ale activităţii cardiace, schimbări de circulaţie a sângelui în corpul său etc.

La anumite stări psihice, pe care le numim „afecte, participarea corpului este atât de evidentă şi de extinsă, încât unii cercetători ai psihicului au fost chiar de părere că natura afectelor constă numai în aceste manifestări somatice ale lor. Toată lumea ştie ce schimbări extraordinare apar în ceea ce priveşte expresia facială, în circulaţia sangvină, în secreţii, în stările de excitaţie ale muşchilor voluntari, sub influenţa, de exemplu, a fricii, mâniei, durerii sufleteşti, a plăcerii sexuale. Mai puţin cunoscute, dar nu mai puţin sigur stabilite, sunt alte efecte somatice ale afectelor, care nu mai ţin de expresia acestora. Stările afective persistente de natură dureroasă sau, cum se spune, „depresivă, cum sunt părerile de rău, grijile şi doliul, distrug alimentarea corpului, provoacă pierderea părului, dispariţia grăsimii şi alterează patologic pereţii vaselor sangvine. Dimpotrivă, sub influenţa unor stimuli îmbucurători, ai „fericirii", vedem înflorind întregul corp şi persoana poate recâştiga unele dintre semnele distinctive ale tinereţii. Afectele mari au evident mult de-a face cu capacitatea de rezistenţă faţă de îmbolnăvirea prin molipsire. Un exemplu bun pentru aceasta este dat de medici atunci când spun că tendinţa de a se îmbolnăvi de maladii de lagăr sau de dizenterie este mult mai importantă la membrii unei armate învinse decât la cel ai unei armate învingătoare. Afectele, şi poate exclusiv cele depresive, devin de asemenea destul de frecvent chiar cauze de boală, atât pentru maladii ale sistemului nervos cu alterări evidenţiabile anatomic, cât şi pentru maladii ale altor organe. De aici se poate presupune că persoana în cauză a posedat dinainte o înclinaţie către această boală, tendinţă care fusese până acum inactivă.

Stările patologice care s-au instalat deja pot să fie influenţate foarte puternic de afecte furtunoase, cel mult în sensul unei înrăutăţiri, dar nu lipsesc nici exemple care să ateste că o mare spaimă, un necaz venit dintr-odată pot influenţa o stare maladivă bine instalată, în sensul ameliorării sau chiar al dispariţiei sale, printr-o transformare particulară a stării dispoziţionale a organismului. Nu există nicio îndoială că în cele din urmă durata vieţii poate fi mult scurtată din cauza afectelor depresive, după cum o spaimă puternică, o „jignire" arzătoare sau o mare ruşine pot să pună brusc capăt vieţii. Ciudat, acest ultim efect poate fi observat, printre altele, şi ca efect al unei mari bucurii.

Afectele în sens îngust se disting printr-o relaţie deosebită cu procesele somatice, dar, strict vorbind, toate stările psihice sunt într-o anumită măsură „afective, chiar şi cele pe care ne-am obişnuit să le considerăm „procese de gândire. Niciunuia dintre ele nu îi lipseşte manifestarea corporală şi capacitatea de a altera procesele somatice. Chiar în timpul unui proces liniştit de o gândire în „reprezentări sunt trimise constant excitaţii către muşchii netezi şi striaţi, corespunzător conţinutului acestor reprezentări, excitaţii care se pot face observate printr-o contracţie adecvată. Ele furnizează explicaţia unora dintre manifestările frapante, presupus „supranaturale. Astfel, de exemplu, aşa-zisa „ghicire a gândurilor se explică prin mişcările musculare mici, involuntare, pe care le realizează „mediumul atunci când încercăm să ne lăsăm conduşi de el pentru a găsi un obiect ascuns. Întreaga manifestare merită mai degrabă numele de trădare a gândurilor.

Procesele voinţei şi atenţiei sunt şi ele în stare să influenţeze profund procesele somatice şi să joace un rol puternic în maladiile somatice, în calitate de factori favorizanţi sau de inhibiţii. Un mare medic englez a relatat că el reuşeşte să provoace multiple senzaţii şi dureri în acel loc din corp asupra căruia îşi îndreaptă atenţia şi majoritatea oamenilor par să se comporte asemănător. În ceea ce priveşte cauza durerilor, considerate de obicei printre procesele somatice, trebuie luată în considerare dependenţa lor clară de condiţiile psihice. Profanii, care cuprind astfel de influenţe psihice sub numele generic de „imaginaţie", au prea puţin respect pentru durerile provocate de imaginaţie, în contrast cu cele provocate de leziuni, maladii sau inflamaţii. Dar aceasta este o nedreptate evidentă: oricare ar fi cauza durerii, inclusiv imaginaţia, durerile în sine nu vor fi din acest motiv mai puţin reale şi nici mai puţin acute.

După cum durerile pot fi create sau amplificate prin îndreptarea atenţiei, tot astfel ele dispar când atenţia se abate. La orice copil se poate folosi această experienţă pentru alinare; războinicul adult nu resimte durerea rănii în pasiunea febrilă a luptei; în fierberea sentimentului său religios, îndreptându-şi toate gândurile către răsplata cerească ce îl aşteaptă, martirul devine complet insensibil la durerile chinurilor sale. Influenţa voinţei asupra proceselor patologice este mai puţin uşor de ilustrat prin exemple, dar este foarte posibil ca hotărârea de a se însănătoşi sau voinţa de a muri să nu fie deloc nesemnificative pentru deznodământul maladiilor grave sau disperate.

Cel mai mult interes pare să merite din partea noastră starea psihică de aşteptare, prin care pot fi stimulate o serie întreagă de forţe psihice dintre cele mai eficiente pentru îmbolnăvire şi însănătoşire somatică. Desigur că aşteptatea anxioasă nu este indiferentă pentru rezultat; ar fi important să ştim cu siguranţă dacă ea face pentru îmbolnăvire atât de multe câte i se atribuie, dacă este adevărat, de exemplu, că în timpul unei epidemii sunt mai afectaţi cei care se tem să nu se îmbolnăvească. Situaţia inversă, aşteptarea încrezătoare şi plină de speranţă, este o forţă eficientă pe care trebuie să contăm riguros la toate încercările noastre de tratament şi de vindecare. Altminteri nu am putea să ne explicăm particularităţile efectelor pe care le observăm la medicamente şi proceduri medicale. Influenţa aşteptării încrezătoare se manifestă cel mai pregnant la aşa-zisele vindecări miraculoase, care se desfăşoară şi astăzi sub ochii noştri, fără contribuţii din partea artei medicale. Adevăratele vindecări miraculoase au loc la credincioşi sub influenţa unor amenajări menite să potenţeze sentimentele religioase, deci în locuri unde e venerată o icoană făcătoare de minuni, în care s-a arătat unui om o persoană sfântă sau divină, promiţându-i alinare ca răsplată pentru rugăciuni sau în care sunt păstrate ca o comoară relicvele unui sfânt. Se pare că nu îi este uşor credinţei, singure, să alunge boala pe căile aşteptării, căci în vindecările miraculoase mai intră în joc şi alte amenajări. Epocile în care se caută graţia divină trebuie să se distingă prin situaţii speciale; oboseala trupească pe care şi-o impune bolnavul, greutăţile şi sacrificiile pelerinajului trebuie să îl facă să merite această graţie.

Ar fi comod, dar foarte incorect să tăgăduim orice încredere acestor vindecări miraculoase şi să dorim să explicăm relatările despre ele prin concordanţa între înşelătoria pioasă şi observaţia inexactă. Însă oricât de des poate avea dreptate această încercare de explicaţie, ea nu are totuşi forţa de a elimina chestiunea vindecărilor miraculoase. Acestea au loc cu adevărat, au avut loc în toate epocile şi nu se referă doar la suferinţe de origine sufletească, originate deci în „imaginaţie, asupra cărora pot acţiona deosebit de mult chiar circumstanţele pelerinajului, ci şi maladii cu bază „organică, care rezistaseră până atunci tuturor eforturilor medicale.

Totuşi, nu este deloc obligatoriu să atragem alte forţe în afara celor sufleteşti în explicarea vindecărilor miraculoase. Efecte care pot părea inaccesibile cunoaşterii noastre nu apar în prim-plan nici în astfel de condiţii. Totul se petrece natural; puterea credinţei religioase îşi află aici o întărire, datorită unor forţe motrice pur umane. Credinţa pioasă a individului este sporită prin entuziasmul mulţimii în mijlocul căreia el se apropie de locurile de vindecare. Printr-un astfel de efect de masă pot fi infinit potenţate toate mişcările sufleteşti ale individului. În cazul în care un om se decide să caute singur vindecarea într-un astfel de loc miraculos, influenţa mulţimii de oameni este înlocuită de faima locului, astfel că din nou acţionează numai forţa masei. Această influenţă se mai manifestă şi pe alte căi. Dat fiind că se ştie că graţia divină se îndreaptă întotdeauna numai asupra unora dintre cei mulţi care se luptă pentru ea, oricine poate fi printre aceşti aleşi, printre privilegiaţi; în ajutorul credinţei pioase vine ambiţia care mocneşte în fiecare individ. Acolo unde concură atât de multe forţe puternice, nu ar trebui să ne mirăm dacă uneori scopul este într-adevăr atins.

Nici necredincioşii nu trebuie să renunţe la vindecările miraculoase. La ei credinţa este înlocuită complet de faimă şi de efectul de masă. În fiecare epocă există cure la modă şi medici la modă, care domină mai ales în înalta societate, în care cele mai puternice forţe motrice psihice sunt tendinţa de a o lua înaintea altuia şi de a face întocmai ca şi cel mai privilegiat. Astfel de cure la modă desfăşoară efecte terapeutice care nu sunt în aria de acoperire a forţei lor, iar în mâinile medicului la modă, care poate că a devenit cunoscut în calitate de curant al unei personalităţi de vază, devin mult mai eficiente aceleaşi mijloace pe care le folosesc şi alţi medici. Există deci şi oameni făcători de minuni, după cum există minuni dumnezeieşti; numai că aceşti oameni care şi-au dobândit faima prin avantajul modei şi imitaţiei se perimează rapid, aşa cum corespund de altfel naturii forţelor care acţionează pentru ei.

Nemulţumirea uşor de înţeles faţă de ajutorul adesea inaccesibil al artei medicale, poate şi revolta interioară împotriva constrângerii gândirii ştiinţifice, care reflectă pentru om caracterul necruţător al naturii, au creat în toate timpurile şi din nou în zilele noastre o remarcabilă condiţie pentru forţa sanogenetică a persoanelor şi mijloacelor de care acestea se folosesc. Aşteptarea plină de încredere se va stabili numai dacă cel care ajută nu este medic şi se poate lăuda că nu înţelege nimic din temeiurile ştiinţifice ale artei medicale, dacă mijloacele lui de acţiune nu sunt verificate printr-o probă exactă, ci sunt recomandate de o preferinţă populară. De aici multitudinea de arte ale vindecării naturiste şi de vindecători, care le dispută şi astăzi medicilor exercitarea profesiei lor şi despre care putem spune cel puţin cu o anumită siguranţă că adesea fac mai mult rău decât bine celor care le caută ajutorul. Dacă avem aici motive de a dojeni aşteptarea încrezătoare, nu trebuie să fim atât de nerecunoscători încât să uităm că aceeaşi forţă susţine necontenit şi propriile noastre eforturi medicale. Probabil că acţiunea oricărui mijloc de vindecare pe care îl prescrie medicul, a fiecărei măsuri pe care el o întreprinde este formată din două părţi. Prima, care este când mai mare, când mai mică, dar niciodată complet neglijabilă, este pusă la dispoziţie de comportamentul psihic al bolnavului. Aşteptarea încrezătoare cu care el întâmpină influenţa nemijlocită a măsurii medicale întreprinse depinde, pe de o parte, de dimensiunile propriului său efort de a se însănătoşi şi, pe de altă parte, de încrederea sa că a făcut pasul corect, deci de stima sa pentru arta medicală, apoi de puterea pe care o atribuie persoanei medicului său şi chiar de simpatia pur omenească pe care i-a stârnit-o acesta. Există medici care au o mai mare capacitate de a câştiga încrederea bolnavului; bolnavul resimte adesea o uşurare a suferinţei sale imediat ce îl vede pe medic intrând în camera lui.

Dintotdeauna în epocile vechi, în măsură mult mai mare decât astăzi, medicii au aplicat un tratament psihic. Dacă prin tratament sufletesc înţelegem efortul de a evoca la bolnav stările psihice favorabile vindecării, atunci această formă de tratament medical este cea mai veche, în ordine istorică. Popoarele antice nu aveau la dispoziţie prea multe mijloace în afara tratamentului psihic; ele nu uitau niciodată să susţină acţiunea poţiunilor şi a măsurilor curative cu un tratament psihic susţinut. Cunoscutele formule magice, băile purificatoare, provocarea viselor oraculare prin somnul în interiorul unui templu ş.a. nu puteau să acţioneze altfel decât pe căi psihice. Personalitatea medicului însuşi şi-a creat o faimă care decurge direct din puterea divină, dat fiind că, la începuturile ei, arta vindecării era în mâinile preoţilor. Astfel, pe atunci, persoana medicului era, ca şi astăzi, una dintre principalele circumstanţe pentru obţinerea la bolnav a acelor stări psihice favorabile vindecării.

Începem deci să înţelegem şi „magia" cuvântului. Cuvintele sunt cele mai importante mijloace prin care un om îşi exercită influenţa asupra celuilalt. Cuvintele sunt mijloace bune pentru a provoca schimbări psihice la persoanele cărora le sunt adresate şi de aceea nu mai sună misterios atunci când se susţine că magia cuvântului poate înlătura simptome, mai ales pe cele înrădăcinate în stările psihice.

Toate influenţele psihice care s-au dovedit eficiente pentru înlăturarea bolilor conţin ceva incalculabil. Afectele, orientarea voinţei, devierea atenţiei, aşteptarea încrezătoare, toate aceste forţe care uneori suspendă boala, în alte cazuri nu fac acest lucru, fără a putea să facem răspunzătoare natura maladiei pentru diferenţa de rezultat. Se pare că în calea caracterului regulat al succesului terapeutic stă autonomia personalităţilor atât de diferite psihic. Din momentul în care medicii au recunoscut clar semnificaţia pe care o au pentru vindecare stările psihice, li s-a impus sarcina de a nu mai lăsa în seama bolnavului stabilirea dozei de pregătire psihică, ci de a forţa intenţionat starea psihică favorabilă, cu mijloace potrivite. Cu acest efort începe tratamentul psihic modern.

Rezultă astfel un mare număr de modalităţi de tratament, unele dintre ele fireşti, altele accesibile înţelegerii numai după ipoteze complicate. De la sine înţeles este că medicul, care astăzi nu mai poate crea minuni, aşa cum făcea odinioară, în calitate de preot sau de posesor al unei cunoaşteri secrete, îşi manifestă personalitatea astfel încât să obţină încrederea şi o parte din simpatia bolnavului său. Este util de ştiut dacă el reuşeşte acest lucru numai cu un număr limitat de bolnavi, în timp ce alţii sunt atraşi de către alte personalităţi de medici, datorită gradului lor de educaţie şi simpatiilor lor. Prin suspendarea alegerii libere a medicului este distrusă o condiţie importantă pentru influenţarea psihică a bolnavului.

Medicul trebuie să renunţe la o serie întreagă de mijloace foarte eficiente de influenţare a psihicului. El nu are nici puterea, nici nu poate să îşi aroge dreptul de a le folosi. Aceasta este valabil în primul rând pentru provocarea unor afecte puternice, deci pentru cel mai important mijloc prin care psihicul acţionează asupra somaticului. Destinul vindecă adesea boli prin bucurii puternice, prin satisfacerea trebuinţelor şi împlinirea dorinţelor; medicul, adesea neputincios în afara artei sale medicale, nu poate concura cu acesta. În puterea sa ar sta mai degrabă crearea fricilor şi spaimelor în scopuri curative, dar el va ezita să folosească, mai ales la copii, astfel de măsuri cu două tăişuri. Pe de altă parte, pentru medic sunt excluse toate legăturile cu bolnavul care au de-a face cu sentimente tandre, din cauza importanţei vitale a acestor stări sufleteşti. Şi astfel, puterea sa de a provoca schimbarea psihică a bolnavului său pare a fi de la început foarte restrânsă, căci tratamentul psihic practicat intenţionat nu promite niciun avantaj faţă de cel anterior.

Medicul poate încerca să influenţeze atenţia şi puterea voinţei pacientului şi, în cazul diferitelor maladii, el are bune prilejuri pentru aceasta. El aplică tratamentul corect atunci când îl forţează neînduplecat pe cel care se crede paralizat să realizeze mişcările pe care bolnavul crede că nu le poate face sau când refuză să examineze un anxios care cere să fie consultat din pricina unei maladii pe care sigur nu o are, dar aceste câteva prilejuri izolate nu dau dreptul de a înfăţişa tratamentul psihic ca un procedeu de vindecare special. Dimpotrivă, medicului i s-a oferit, pe căi particulare şi imprevizibile, posibilitatea de a exercita o influenţă profundă, chiar dacă trecătoare asupra vieţii psihice a bolnavului său şi de a folosi aceasta în scopuri terapeutice.

Se ştie de mult timp, dar numai în ultimii zeci de ani a fost depăşită orice îndoială, că, prin anumite influenţe blânde, este posibilă transpunerea oamenilor într-o stare psihică particulară, care este foarte asemănătoare cu somnul şi de aceea este numită hipnoză.¹ La prima vedere, procedeele de provocare a hipnozei nu au prea multe în comun unele cu altele. Putem hipnotiza ţinând în câmpul vizual câteva minute nemişcat un obiect strălucitor sau ţinând la urechea persoanei în acelaşi timp un ceas de buzunar sau trecând peste faţa şi membrele persoanei propriile mâini, ţinute plat. Dar se poate obţine aceeaşi stare atunci când anunţăm persoanei pe care dorim să o hipnotizăm intrarea în starea de hipnoză şi particularităţile acesteia, cu o voce liniştită şi sigură, „convingând-o deci de hipnoză. Putem de asemenea uni cele două procedee. Putem lăsa persoana să ia loc, îi ţinem degetul în faţa ochilor, îi comandăm să îl fixeze cu privirea şi îi spunem apoi: „Vă simţiţi obosit. Ochii vi se închid, nu puteţi să-i mai ţineţi deschişi. Membrele vă sunt grele, nu le mai puteţi mişca. Adormiţi etc. Observăm totuşi că aceste procedee au toate în comun o încătuşare a atenţiei; la primele era vorba despre o obosire a atenţiei, prin stimuli senzoriali slabi şi uniformi. Nu este pe deplin satisfăcător explicat cum se face că simpla convingere evocă exact aceeaşi stare ca şi alte procedee. Hipnotizatorii experimentaţi recunosc că obţin astfel o stare clară de hipnoză la circa 80 la sută din persoane. Dar nu avem niciun semn de recunoaştere prin care am putea ghici în avans care persoane sunt hipnotizabile şi care nu. Din condiţiile de bază ale hipnozei nu face parte în niciun caz o stare maladivă, oamenii normali trebuie să se lase hipnotizaţi deosebit de uşor, iar dintre nevrotici o parte sunt foarte greu hipnotizabili, în timp ce bolnavii psihic sunt total nepotriviţi. Starea hipnotică are grade foarte diferite; în gradul cel mai uşor, cel hipnotizat resimte un fel de amorţeală uşoară, iar gradul cel mai înalt, care se distinge prin caracteristici remarcabile, a fost numit somnambulism, din cauza asemănării sale cu o manifestare care se observă în mod natural, mersul în somn. Hipnoza nu este însă în niciun caz un somn asemănător celui de noapte sau celui artificial, obţinut prin somnifere: în starea hipnotică au loc transformări şi se păstrează toate activităţile psihice care lipsesc din somnul normal.

Multe manifestări din hipnoză, cum ar fi alterările activităţii musculare, prezintă prea puţin interes pentru ştiinţă. Cel mai semnificativ şi cel mai important semn al hipnozei pentru noi este comportamentul celui hipnotizat faţă de hipnotizatorul lui. În timp ce hipnotizatul se comportă faţă de lumea externă ca şi un om care doarme, adică se distanţează de ea cu toate simţurile, el este treaz pentru persoana care l-a pus în stare de hipnoză, nu o aude şi nu o vede decât pe aceasta, o înţelege şi îi răspunde. Această manifestare, pe care o numim raportul în hipnoză, îşi află contrapartea în modul în care dorm unii oameni, de exemplu mama care îşi hrăneşte copilul.² Este o manifestare atât de izbitoare, încât poate să ne permită înţelegerea raportului între hipnotizat şi hipnotizator.

Şi lucrurile nu se rezumă la faptul că lumea celui hipnotizat se restrânge la hipnotizator. Se adaugă aici faptul că primul devine complet supus celui de-al doilea, ascultător şi credincios şi în hipnoza profundă această supunere este aproape nelimitată. În realizarea acestei supuneri şi acestei încrederi se manifestă drept trăsătură caracteristică a stării hipnotice faptul că influenţa vieţii psihice asupra somaticului este extraordinar de mare la cel hipnotizat. Atunci când hipnotizatorul spune „nu puteţi să vă mişcaţi braţul, braţul o să cadă ca şi cum nu s-ar mişca; este evident că hipnotizatul îşi încordează toate forţele, dar nu poate să îl mişte. Atunci când hipnotizatorul spune: „Braţul dumneavoastră se mişcă de la sine, nu îl puteţi opri, acest braţ se mişcă şi îl vedem pe hipnotizat făcând eforturi zadarnice de a-l face să stea liniştit. Reprezentarea pe care hipnotizatorul i-a dat-o hipnotizatului prin cuvânt a evocat la acesta exact acel comportament somato-psihic ce corespunde conţinutului ei. Pe de o parte, avem de-a face cu supunere, dar, pe de altă parte, e vorba despre o sporire a influenţei somatice a unei idei. Aici cuvântul a devenit cu adevărat magie.

Acelaşi lucru este valabil pe terenul percepţiei senzoriale. Hipnotizatorul spune: „Vedeţi un şarpe, mirosiţi un trandafir, auziţi cea mai frumoasă muzică", şi hipnotizatul vede, miroase, aude aşa cum cere de la el reprezentarea care i-a fost dată. De unde se ştie că hipnotizatul are cu adevărat aceste percepţii? Am putea crede că el doar îşi imaginează că le are, dar acesta nu este un motiv pentru a ne îndoi, căci el se comportă întocmai ca şi cum le-ar avea cu adevărat, manifestă toate afectele corespunzătoare, în anumite condiţii el poate relata după hipnoză percepţiile şi trăirile imaginate. Observăm apoi că el a văzut şi a auzit aşa cum vedem şi auzim în vis, adică a halucinat. Se pare că el este atât de încrezător în hipnotizator, încât este convins că trebuie să se vadă un şarpe atunci când hipnotizatorul anunţă aceasta şi convingerea acţionează atât de puternic asupra somaticului, încât el vede cu adevărat şarpele, aşa cum se mai poate întâmpla ocazional şi la persoane care nu sunt hipnotizate.

Se mai observă că o asemenea credulitate cum este cea manifestată de hipnotizat faţă de hipnotizatorul său nu se găseşte în viaţa reală, în afara hipnozei, decât la copil faţă de părinţii săi iubiţi şi o asemenea atitudine de supunere a propriei vieţi psihice faţă de viaţa psihică a altei persoane are o singură contraparte, foarte valoroasă însă, în unele relaţii amoroase, cu o dăruire completă. Confluenţa între exclusivitate şi supunere plină de încredere ţine de semnele distinctive ale iubirii.

Despre starea hipnotică mai este de relatat ceva. Cuvintele hipnotizatorului, care manifestă efectele magice descrise, se numesc sugestie şi ne-am obişnuit să folosim acest nume şi acolo unde la început nu este prezentă decât intenţia de a provoca un efect asemănător. Ca şi mişcarea şi sensibilitatea, toate celelalte activităţi psihice ale hipnotizatului ascultă de această sugestie, în timp ce el nu face nimic din proprie iniţiativă. Putem folosi obedienţa hipnotică pentru o serie de încercări foarte ciudate, care permit o privire de profunzime în mişcările sufleteşti şi care îi creează spectatorului o convingere de nestrămutat despre forţa nebănuită a psihicului asupra corpului. După cum putem să îl obligăm pe cel hipnotizat să vadă ceea ce nu este acolo, putem să îi şi interzicem să vadă ceva care există, ceva care doreşte să se impună simţurilor sale, de exemplu o anumită persoană (aşa-numita halucinaţie negativă), şi această persoană va găsi că este imposibil să se facă remarcată de către cel hipnotizat, prin orice fel de stimulare; ea va fi tratată de acesta „ca şi cum ar fi aer". Putem să îi facem celui hipnotizat sugestia de a realiza o anumită acţiune la un anumit timp după trezirea din hipnoză (sugestia posthipnotică), şi cel hipnotizat calculează timpul şi, în mijlocul stării sale de veghe, el realizează acţiunea sugerată, fără a putea da un motiv pentru aceasta. Dacă este întrebat de ce a făcut atunci respectivul lucru, el invocă fie un impuls obscur, căruia nu a putut să îi reziste, fie inventează un paravan pe jumătate explicativ, în timp ce el nu îşi aminteşte de adevăratul motiv, sugestia care i s-a făcut.

Trezirea din hipnoză are loc fără efort, prin comanda hipnotizatorului: „Treziţi-vă". În hipnozele cele mai profunde lipseşte apoi amintirea a tot ceea ce a fost trăit în hipnoză, sub influenţa hipnotizatorului. Această parte de viaţă psihică rămâne ca şi cum ar fi izolată de restul. Alte persoane hipnotizate au o amintire, ca şi cum şi-ar aminti un vis, şi altele îşi amintesc totul, dar relatează că au fost sub un fel de constrângere psihică faţă de care nu exista nicio rezistenţă.

Beneficiul ştiinţific pe care l-a adus familiarizarea medicilor şi cercetătorilor psihicului cu problemele hipnozei nu poate să fie cu uşurinţă supraestimat. Pentru a lua acum în consideraţie semnificaţia practică a noilor cunoştinţe, îl vom aşeza pe medic în locul hipnotizatorului, iar în locul celui hipnotizat pe bolnav. Nu pare hipnoza a fi menită să satisfacă toate trebuinţele medicului, în măsura în care el poate apărea în faţa bolnavului în calitate de „medic al sufletului"? Hipnoza îi conferă medicului o autoritate pe care un preot sau un vindecător miraculos nu au avut-o niciodată, concentrând toate interesele psihice ale celui hipnotizat asupra persoanei medicului; ea deconstruieşte autonomia vieţii psihice a bolnavului, în care am recunoscut un obstacol capricios pentru manifestarea influenţei psihicului asupra somaticului; ea instalează în şi pentru sine o creştere a dominaţiei psihicului asupra corpului, care nu este observată altminteri decât prin cele mai puternice stări afective. Prin posibilitatea de a lăsa să se manifeste abia apoi, în stare normală, ceea ce a fost sugerat bolnavului prin hipnoză (sugestia posthipnotică), ea pune în mâna medicului mijloacele de a folosi marea sa forţă în timpul hipnozei, pentru schimbarea bolnavului în stare de veghe. Astfel rezultă un model de vindecare prin tratament psihic, simplu pentru medic. Acesta îl transpune pe bolnav în stare de hipnoză, îi comunică sugestia că nu este bolnav, modificată pe baza condiţiilor date, şi sugestia că după ce se trezeşte nu va mai simţi nimic din semnele suferinţei sale. Apoi îl trezeşte şi se poate aştepta ca prin sugestie el să se fi achitat de sarcina pe care o are faţă de boală. Dacă o singură aplicare nu a folosit suficientă, acest procedeu ar trebui repetat de câte ori este necesar.

O singură obiecţie ar putea să îi oprească pe medic şi pe pacient de la utilizarea unui atât de promiţător procedeu terapeutic: atunci când rezultă că beneficiile transpunerii în starea de hipnoză se află în competiţie cu prejudiciile de altă parte, de exemplu o tulburare sau o slăbire durabilă în viaţa psihică a celui hipnotizat. Experienţele pe care le-am avut până acum ajung pentru a ne face să înlăturăm aceste îndoieli; hipnotizările ocazionale sunt total inofensive, nici chiar hipnotizările repetate nu au efecte prejudiciente. Trebuie relevat un singur fapt: acolo unde situaţia face necesară o folosire de lungă durată a hipnozei, pacientul se obişnuieşte cu hipnoza şi dezvoltă o dependenţă faţă de medicul hipnotizator, care nu poate sta în intenţia terapeutică.

Tratamentul hipnotic înseamnă deci cu adevărat o mare lărgire a capacităţii de acţiune medicală şi astfel reprezintă un progres al artei vindecării. Oricărei persoane suferinde i se poate recomanda să se încredinţeze hipnozei, dacă este realizată de medici pricepuţi şi demni de încredere. Dar de hipnoză ne putem folosi şi altfel, aşa cum se întâmplă astăzi în cele mai multe cazuri. De obicei recurgem la acest tratament atunci când toate celelalte mijloace au dezamăgit,

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Opere esențiale, vol. 11 – Tehnica psihanalizei

2.5
2 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor